Cel mai vechi text latin 

            Latina era limba vorbită în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde

provine și denumirea de “Latina” – limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră
ca limbă oficială în Imperiul Roman.
Toate limbile romanice provin de la latina-mamă și multe cuvinte bazate pe limba
latină sunt de găsit în alte limbi moderne ca engleza. Mai mult, în lumea vestică, pentru mai
mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru
conducerea treburilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin
științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză în secolul XVIII și
de engleză la sfârșitul secolului XIX. A rămas limba formală a Bisericii Romano-
Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială
a Vaticanului.
Latina are un sistem flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor
terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită
“declinare”, cea a verbelor, “conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru
conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru
subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente
directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus,
pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu
ablativul), dar acest împrumut de la indo-europeni este de găsit doar pentru câteva nume de
lacuri, orașe, localități și câteva alte lucruri.
Limbile romanice nu au derivat din Latina clasică, ci mai degrabă din Latina
vulgară (latina vulgaris). Latina și reto-romana (nu româna) diferă prin faptul că reto-romana
(sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 – 65 de mii de
oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă.
În italiană și sardă (Sardo logudorese), există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe
când în spaniolă doar un accent distinctiv. In franceză accentuarea se face qvasi-moton pe
absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv, iar
în română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea ‘copii și
co’pii). Destul de interesant, româna si engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele
limbi europene ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip
elegant, accentuare “neobișnuită.”
 O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că
acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepția fac unele
pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu
mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat
în limba germană (4 cazuri în limba germană, 5 în limba română), limbă germanică (a se
vedea limbi germanice), sau extrem de sofisticat (16 cazuri) precum în limba finlandeză,
limbă ugro-finică (a se vedea limbi ugro-finice).