Parohia. Tactul pastoral în mediul parohiei urbane şi rurale.

Pastoraţia în contextul relaţiilor preotului cu credincioşii

de diverse pregătiri profesionale şi cu un diversificat nivel intelectual

Pr. lect. dr. Lucian Petroaia,

Facultatea de Teologie”Justinian Patriarhul”,
Universitatea Bucureşti

Încă de la începuturile Bisericii, comunităţile creştine au fost păstorite de slujitorii

lui Dumnezeu, episcopi şi preoţi, ajutaţi de diaconi, care au primit harul de la Marele
Arhiereu Hristos, prin succesiune apostolică. Înmulţindu-se comunităţile, Biserica a
trebuit să se organizeze mai bine. Astfel au apărut structurile de bază - parohiile, mult
mai târziu coagulate zonal în protopopiate, care, la rândul lor compun astăzi unităţi
administrativ-bisericeşti macroscopice - eparhiile (episcopii şi arhiepiscopii, grupate în
mitropolii)1.
La baza acestui mecanism eclesial de factură administrativ-canonică stă însă viaţa
liturgică, duhovnicească, misionară, pastorală, cultural-educaţională şi edilitar-
gospodărească de la parohie. Pentru a coordona această complexă lucrare care se
desfăşoară în comunitatea parohială, preotul operează printr-o modalitate de inter-relaţie
umană eclezială, fundamentală şi complexă, numită pastoraţie.

1. Parohia şi pastoraţia la început de mileniu III. Generalităţi.

1.1. Pastoraţia – dimensiune esenţială a slujirii preoţeşti.

Pastoraţia poate fi definită ca „ştiinţa sau arta de a păstori” sufletele
credincioşilor, care se constituie în „turma duhovnicească” sau „cuvântătoare” a Bisericii.
Imaginea, specific bisericească, nu are nimic peiorativ în ea, ci trebuie înţeleasă prin
cheie ioaneică (Ioan 10, 11 ş.u.), ea denotând modul în care preotul, ca trimis al
ierarhului său în parohie şi lucrător după chipul „Păstorului celui Bun” îşi conduce
„turma cuvântătoare pe calea mântuirii”2. Acesta este de fapt şi obiectivul major al
pastoraţiei: preotul şi păstoriţii săi, angajaţi în lucrarea de dobândire a mântuirii, reuşesc
să biruiască, împreună cu Domnul Hristos, ispitele lumii şi să dobândească Raiul, văzut
imnografic drept acel „loc luminat… loc de odihnă…”3 spre care năzuiesc toţi cei ce bine
s-au nevoit întru această viaţă.
Pentru împlinirea acestui deziderat, preotul-păstor se va strădui să dobândească
arta păstoririi sufletelor, să înveţe a-şi „mâna” oile sale pe pajiştile înmiresmate ale
Sfintei Scripturi şi în „livezile duhovniceşti” ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, pentru a le
hrăni duhovniceşte. Trebuie să ştie să le „adape din izvorul cel cristalin” al Preacuratelor
1
Art. 6, alin. 1 şi 2, coroborat cu art. 84, alin. 1 şi 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea
Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, pp. 14 şi 59 (ulterior, cu aprobarea Sfântului
Sinod, textului Statutului B.O.R. i s-au adus completări şi îmbunătăţiri).
2
Expresia a devenit cunoscută mai ales prin formula liturgică folosită la Polihroniu, în Rânduiala „Te-
Deum-ului”, în Carte de Te- Deum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, pp. 183-184, 193, 201, 210, 219,
227-228, 236-237.
3
Rugăciune din „Rânduiala îmormântării mirenilor”, în Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2013, p.
205.

1
Taine şi al sfintelor ierurgii, să cunoască primejdiile care pot veni de la „lupul cel
răpitor”, diavolul4, care vânează suflete. Mai cu seamă, preotul se va nevoi să sporească
el însuşi în viaţa duhovnicească5 şi se va strădui să capete înţelepciunea şi meşteşugul ca,
fiecare dintre păstoriţii săi duhovniceşti să dea, la bună vreme, roadele lor de fapte bune,
de lucrare către oameni şi pentru oameni, de jertfă curată, de suflet, cuget, inimă, gând şi
viaţă, proaduse lui Dumnezeu, în Biserică. Preotul, păstor iscusit, ştie să amplifice în
sufletul creştin dorinţa cultivării darurilor Duhului Sfânt (Isaia 11, 2-3) care, lucrate cu
râvnă şi înmulţite, arată în fiecare „roada Duhului” (Galateni 5, 22-23). Într-un cuvânt,
prin întreaga sa lucrare pastorală, preotul Îl arată oamenilor pe Dumnezeu 6, îi aduce pe
păstoriţii săi la Dumnezeu.

1.2. Mutaţii spirituale în câmpul misionar parohial, astăzi.

În comparaţie cu evul apostolic, cu timpul patristic sau cu perioadele de glorie ale
împăraţilor, voievozilor şi domnilor protectori ai Bisericii şi mari ctitori, dar venind şi
mai aproape, comparativ cu primele cinci decenii ale secolului XX, lumea creştină de
astăzi este mult schimbată. Peisajul pastoral este diferit, iar lucrarea de pastoraţie cere
metode noi, adaptate la specificul, exigenţele şi marile dificultăţi actuale.
Sociologia modernă vorbeşte de mutaţii majore, în persoana umană şi în
societate7. Din punct de vedere strict sociologic-economic-politic, aceste schimbări ţin de

4
Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, în Rugăciunea a doua din „Rânduiala Sfintei Împărtăşiri” îl numeşte „lupul
cel nevăzut” – vezi Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 352 sau „lupul cel înţelegător” – vezi,
de ex., Liturghier, E.I.B.M.O.B.O.R., Bucureşti, 1956, p. 304.
5
A se vedea la Sfântul Nectarie de EGHINA, „Despre cuviinţa preotului; Despre sfinţenia preotului; Despre
desăvârşirea morală a preoţilor; Expresii ale adevăratei cuviinţe a preotului; Despre cum trebuie să fie
păstorul duhovnicesc în relaţiile sale; Despre îndatoririle religioase ale păstorilor duhovniceşti; Despre
însuşirile cugetului - naturale şi dobândite - ale preotului”, în Despre Preoţie, Editura Sofia, Bucureşti,
2008, pp. 51-74. De asemenea, sugerez studiul arhid. prof. dr. Ioan ZĂGREAN, „Viaţa interioară a
preotului şi importanţa ei pentru apostolatul preoţiei”, în Virtute şi vieţuire creştină, Editura Renaşterea,
Cluj Napoca, 2005, pp. 5-29.
6
Pr. prof. dr. Petre VINTILESCU, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 2007, p. 12.
7
Iată câteva teze, dezvoltate prin structuri ideatice majore, în gândirea câtorva sociologi „în vogă”, privind
dinamica acestui fenomen, în ultimele cinci decenii: a) conceptul revoluţiei post-industriale, formulat de
profesorul Daniel Bell de la Universitatea Harvard – în anii 1970; b) teza post-materialismului emisă de
sociologul Ronald F. Inglehart, de la Universitatea din Michigan şi cercetător în cadrul Înaltelor Şcoli de
Economie de la Moscova şi Sankt Petersburg – după anii 1980; c) „era informaţiei”, văzută aşa de scriitorul
Alvin Toffler, întemeietorul futurologiei – spre 1985; d) etapele modernităţii: modernitatea radicalizată sau
„târzie” – Anthony Giddens, anii 1990; binomul modernitate simplă - modernitate reflexivă, gândit de
sociologul german Ulrich Beck, după 1992; evoluţia primei modernităţi, solide, spre forme actuale fluide –
concept al profesorului Zygmunt Bauman de la Universităţile Leeds şi Varşovia, după anii 2000. Grefat pe
aceste neo-realităţi, s-a inserat şi este foarte „în trend” conceptul de „eră post-creştină”, cu care se operează
de peste cinci decenii, în filosofia şi sociologia occidentală - vezi articolul prof. univ. dr. Nicolae
ACHIMESCU, „Biserica şi Europa «postcreştină»”, Ziarul Lumina, nr. 70 (1272), 26 martie 2009, p. 10,
col.1-4. Ştiri mai recente confirmă „diagnosticul”: în viitorul apropiat, în Franţa, Germania şi Anglia se vor
demola peste 3000 de biserici - vezi Antonia HENDRIK, 3000 de BISERICI vor fi demolate în Franţa,
Germania, Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI, pe m. evz.ro>europa-biserici-demolate-franta,
accesat 17 aprilie 2018.
Despre marile schimbări din lumea românească, a se vedea lucrarea unui colegiu de autori -
Bogdan VOICU, Horaţiu M. RUSU, Adela Elena POPA, Este România altfel? Societatea şi ideologia…
încotro?, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2015.

2
evoluţia necesară a societăţii umane. Aşadar, până la un moment ar putea fi înţelese, deşi
efectele lor, pe termen lung sunt inevaluabile şi incontrolabile. Din punct de vedere
spiritual, se observă că acestea s-au petrecut ca urmare a înstrăinării omului de sine şi,
mai ales, de Dumnezeu, a slăbirii credinţei în Mântuitorul Iisus Hristos şi a răcirii iubirii
dintre oameni8. În limbaj actual, deja devenit clişeu, acestui fenomen i se spune
„secularizare”9, percepută ca diluare a conştiinţei eternităţii şi ca dependenţă obsedantă de
timpul dezumanizat, dezumanizant şi desacralizat al prezentului.
Cu toate acestea, (şi) în noul context, sufletul omenesc este capabil de aceleaşi
sentimente înalte precum sufletul creştin de acum aproape 2000 de ani! E adevărat că
uneori nu mai găseşte în el energia pentru a se înălţa mai lesne din planul mundan spre
cele spirituale, întrucât nu mai are, ca odinioară, nici modelul direct - prezenţa luminoasă
şi dinamizantă a sfinţilor, nici fervoarea vieţii euharistice a comunităţii unite prin aspiraţii
de suflet, comune, nici convingere personală ardentă. Pe de altă parte, şi astăzi, ca
întotdeauna în istorie, sufletul suferă de tristeţe, de însingurare, de lipsă de iubire sau se
îndurerează atunci când este dominat de răutăţile vieţii, în care se zbate.
Din aceste motive, în parohia creştină de început de mileniu III este mare
trebuinţă de lucrare pastorală intensă, înţeleaptă şi eficientă.

1.3. Pastoraţia în mediul rural, între arhaitate şi modernitate.

Nu ştim în ce măsură se mai poate vorbi astăzi de „satul românesc” autentic!
Privim cu nostalgie albumele pe care unele edituri ni le oferă, punând în circulaţie peisaje
mioritice, chipuri idilice de ţărani, în diverse ipostaze (la coasă, la prăşit, la şezătoare, la
horă)10 sau scene de adâncă spiritualitate din viaţa satului românesc de altădată: Botezul,
Cununia, Înmormântarea11. Ele vin însă dintr-un „Altădată” şi dintr-un alt „Undeva”, care
în mod cert ne conduc spre un „illo tempore” românesc, astăzi indetectabil, se pare
pierdut pentru totdeauna!
Chiar zonele cele mai tradiţionale de pe harta României, precum Maramureşul ori
Bucovina suferă astăzi de un real fenomen de diluare a conştiinţei şi practicii credinţei
ortodoxe, de artificializare a tradiţiilor şi de pierdere a ethos-ului. Nu vorbim de faptul că,
8
Intuind scăderea tensiunii credinţei, pe care o resimte în prezent societatea creştină, în general, şi parohia,
în particular, cu simţ profetic, încă de acum mai bine de două decenii, pr. prof. dr. Ioan BRIA scria despre
„Exigenţele înnoirii misionare şi pastorale: orientare, program, reformă; Probleme misionare şi pastorale
urgente; Mutaţii şi stridenţe; O nouă apologie pentru Ortodoxie”, în Liturghia după Liturghie. O tipologie a
misiunii apostolice şi mărturiei creştine azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, pp. 153-185, 205-214.
9
Realistă radiografie asupra acestui fenomen complex, la Mirel BĂNICĂ şi Vintilă MIHĂILESCU,
„Secularizarea, un «decalaj» religios al societăţii noastre? Cazul Bisericii Ortodoxe Române, De ce este
România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc (volum coordonat de Vintilă Mihăilescu),
Editura Polirom, Iaşi, 2017, pp. 126-164.
10
Recomand, de exemplu, o colecţie de excepţie, de portrete de ţărani (şi nu numai), aparţinând pictorului
isihast Paul Gherasim şi altor colecţionari, publicată de Marius Pandele sub titlul Chipul ţăranului român,
în Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, la Galaţi, în 2016, cu o postfaţă semnată de Costion Nicolescu.
Sau vezi un excelent album realizat prin colaborarea câtorva instituţii de mare prestigiu cultural din
România, cu text poliglot, Bucovina de altădată. Chipuri şi locuri, Editura Bibliotecii Naţionale a
României – Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 2014, 324 pagini, prefaţat de ÎPS Arhiepiscop Pimen al
Sucevei şi Rădăuţilor şi prof. univ. dr. Ştefan Gorovei.
11
Semnalez o lucrare de mare valoare, care pune în circulaţie parte din aceste frumuseţi ale sufletului
românesc de altădată, pentru o zonă anume: Documente privind istoria Brăilei. Răspunsurile la
Chestionarele Odobescu şi Hasdeu pentru judeţul Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei “Carol I”, 2015,
ediţie îngrijită de Ionel Cândea şi Costin Croitoru.

3
în prezent satul românesc nu mai produce doine, balade, cântec popular de calitate, dar
prea adesea, în satul românesc de astăzi nu se mai cresc vite, sătenii consumând pui de
„Avicola”; nu se mai bea lapte natural, ci se foloseşte un lichid alb, „pasteurizat”; nu se
mai coc în cuptor plăcinte „poale-n brâu”, ci se servesc foietaje şi dulciuri cu gust de
plastic, achiziţionate de la chioşcul din colţul uliţei. Agapele tradiţionale de la cumetrie
şi nuntă (atâtea câte se mai fac azi în sate) se organizează ca mese cu protocol precis, în
salonul căminului cultural sau în ballroom-uri, uneori cu meniuri sofisticate şi extrem de
scumpe, oferite de chelneri în frac, angajaţi ai vreunei firme ce oferă servicii de gen. Din
tradiţia foarte bogată legată de cele două momente esenţiale ale vieţii nu a rămas decât o
fugitivă slujbă, care uneori pare momentul cel mai greu de digerat din întregul ceremonial
al Botezului sau Cununiei. Preotului i se cere, adesea: „Părinte, să nu cumva să afundaţi
copilul cu capul în apă” sau „Părinte, vă rugăm mult, ceremonia de cununie să nu
dureze decât un sfert de oră”... La ţară, în satul românesc!12
În acest context nou, în care la parastas se serveşte colivă „instant”, „Coca-cola”,
brânză „Feta”, salamuri de slabă calitate sau, după caz, produse de post, din soia
modificată genetic, preotul, parohia, slujba ce relevanţă mai au pentru viaţa omului?
Contextul este prăbuşitor, dezarmant, pentru preotul tânăr, care este trimis să slujească
aici. Dacă nu ştie cum să abordeze pastoral aceste situaţii, nu îl ajută cu nimic nici
entuziasmul propriu începutului, nici puţina sa ştiinţă de manual. În astfel de situaţii,
chiar şi preotul cu experienţă se vede total depăşit: nu se mai regăseşte ca păstor şi nu-şi
mai recunoaşte credincioşii şi enoria la care a fost repartizat cu 15-20 de ani înainte.
La acestea se adaugă drama pierderii bătrânilor, „martorii de eroziune” ai
neamului nostru, stegarii, făclierii şi trezorierii candelelor de la mormintelor strămoşilor
şi ale eroilor! Aşa cum sunt ei, pribegi prin cei 45 de ani de comunism ca printr-un deşert
spiritual, părinţii şi bunicii noştri, care se sting (fenomen care depopulează satele), sunt
atât de preţioşi! Generaţii ca ale lor nu se vor mai naşte niciodată. La extremă se află
generaţia tânără, în număr mic şi în continuă scădere (numeric), într-o mână ţinând
I-phon-ul şi în cealaltă, după caz, dar destul de rar şi cu lipsă evidentă de îndemânare,
sapa, grebla sau băţul pentru mânat bobocii şi mieluşeii. Este generaţia racordată la
realitatea virtuală care i se propune agresiv, zilnic, şi care o aduce în coliziune totală cu
şansa de a creşte în realitatea vie a vieţii, în normalitate. Este generaţia care, deşi mai
furnizează inteligenţe remarcabile, în număr semnificativ, prea adesea nu mai salută
bătrânii, nu-şi mai iubeşte părinţii, nu mai are prieteni adevăraţi, ci visează la îmbogăţire
rapidă, la funcţii, poziţie socială şi notorietate sau, atunci când suferă de „criză de
modestie”, doar la ceva articole vestimentare la modă şi maşini cu difuzoare puternice.
În acest context total modificat, bineînţeles că soluţiile pastorale clasice 13 nu-şi
mai au, întrutotul, aplicare. Preotul are trebuinţă deci de „altceva”, mai atractiv şi
persuasiv.

1.4. Dificultăţi privind pastoraţia la oraş, în actualitate.

12
O analiză a acestei degenerări de la „sătean” la „post-sătean”, la Vintilă MIHĂILESCU, „Excepţionalismul
Ţăranului Român. Prezenţa unei absenţe”, De ce este România astfel?..., pp. 165-198.
13
A se vedea „foile pentru poporeni” sau broşurile tematice care au circulat în perioada interbelică prin mai
toate eparhiile noastre (unele fiind republicate, pe alocuri, şi după 1990), care încercau să combată
alcoolismul, tabagismul, adulterul, magia, vrăjitoria şi, mai ales, abaterile doctrinare şi morale promovate
de unele persoane „harismatice”, de denominaţiuni sau formaţiuni pretinse a fi creştine şi ortodoxe.

4
 Întotdeauna, mediul urban a prezentat preotului dificultăţi lucrării specifice de
pastoraţie. Pentru a răspunde acestor dificultăţi, în general, în parohiile de oraş sunt
chemaţi să păstorească preoţi cu experienţă dobândită într-o primă etapă de slujire la ţară,
având cunoştinţe teologice şi misionar-pastorale solide, cu viaţă familială armonioasă, cu
viaţă morală şi cu preocupări duhovniceşti; în special cu reale calităţi psiho-pastorale.
În România, mediul orăşenesc al ultimilor 70 de ani a cunoscut transformări mari.
Perioada interbelică la noi, a fost una a oraşului „tradiţional”, cu oameni având conştiinţa
şi chiar mândria de cetăţeni ai oraşului lor, din generaţie în generaţie legaţi de locul natal.
Perioada comunistă, cu strategiile economice de dezvoltare a unor zone, a
supradimensionat, într-o perioadă relativ scurtă, multe dintre oraşele româneşti cu bună
aşezare. Industrializarea a avut la bază mişcări masive de populaţie dinspre zona rurală
spre oraşe, în vederea acoperirii locurilor de muncă necesare. În toate zonele României,
oraşe cândva târguşoare de provincie, au devenit structuri citadine cu sute de mii de
locuitori. Dacă, în general, arhitecţii care proiectau cartierele muncitoreşti, aveau în
vedere construirea de grădiniţe, şcoli, complexe alimentare, locuri de agrement, în
perioada ateismului devenit ideologie nu se putea pune şi problema construirii de biserici
în noile cartiere. Astfel se face că, în multe din oraşele expandate demografic, bisericile
vechi, cu slujitori puţini s-au pomenit având în raza parohială, uneori, 15-20.000 de
familii, cu până spre 70-80.000 de suflete! În aceste condiţii, era imposibil a se face
pastoraţie, în sensul propriu al cuvântului. Iar problema numerică, se ştie, era cea mai
simplă dintre dificultăţile întâmpinate atunci. La ea se adăugau diversitatea socio-
culturală, dezrădăcinarea spiritual-culturală, analfabetismul religios şi debusolarea
identitar-creştină14 pe care le resimţeau locuitorii megalopolisurilor de la noi, până în
1990.
Mai nou, pe lângă aceste probleme reale şi dureroase, au apărut alte dramatice
fenomene sociale, precum: dizolvarea familiei, sărăcia extremă, şomajul, formele
agravate de imoralitate (consumul de droguri şi alcool, prostituţia, comerţul de carne vie
în care sunt implicaţi copii, tendinţa schizoidizării familiei prin căsătorii între persoane de
acelaşi gen), emigraţia românească masivă spre Occident, ivirea primelor eşaloane şi
prefigurarea unor valuri ameninţătoare de migranţi din Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.
Începutul de mileniu III aduce noi provocări15 familiei creştine de la oraş:
dependenţa de Facebook şi Internet, consumul excesiv de jocuri electronice virtuale şi de
plăceri senzuale on-line, viaţa de noapte din cluburi şi pub-uri, atracţia irezistibilă a mall-
ului, vraja etnobotanicelor, „găştile” de cartier, reţelele de dealeri pentru „prafuri tari” şi
arme de foc sau albe, limbajul trivial, în jargon şi plin de clişee convenţionale,
comunicarea schematic-consonantică prin „sms”-uri în detrimentul comunicării vii şi
directe sunt tot atâtea simptome ale unei pseudo-vieţi, din nefericire atât de agreată de
unii tineri şi chiar maturi, orăşeni. Nici mulţi dintre cei mai aşezaţi ca vârstă nu scapă
14
Un studiu cuprinzător, la temă, al pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, „Este necesară revigoarea activităţii
pastoral-misionare în mediul urban din România?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Episcopia
Dunării de Jos, Galaţi, 2001, vol. 2, pp. 447-457; vezi şi pr. lect. dr. Gheorghe ZAMFIR, „Mijloace şi
metode pastorale în societatea contemporană. Problemele dintr-o parohie din mediul rural şi problemele
dintr-o parohie dîn mediul urban din România?”, în Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă. Tematică
pentru cursurile pastorale şi de îndrumare a clerului, conform Hotărârii Sfântului Sinod cu nr. 572 / 1998,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, vol. 2, pp. 167-182.
15
Vezi şi arhim. Teofil TIA, „Urbanitatea, dimensiune a lumii de azi. Priorităţi pastorale”, în Elemente de
Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 326-
444.

5
tentaţiilor post-modernităţii: nevroza ştirilor noi (multe false!), care induc psihoze în
masă, scepticism şi o permanentă tensiune catastrofistă, maladia telenovelelor, apetenţa
exacerbată pentru cancan-ul televizat şi talk-show-ul de prost gust prin care sunt
promovate persoane de o moralitate îndoielnică. Toate conduc la un mod de viaţă larvar,
care generează supraponderali - fizic şi slăbănogi - duhovniceşte; o adevărată „sclavie a
orizontalităţii”16!
Aceste adicţii, adversari redutabili ai vieţii reale, frumoase şi împlinite, consumă
sensul existenţial al omului neatent. Devin însă target-uri pastorale, deşi nici una dintre
aceste probleme nu este tratată în vreun manual de Pastorală! Dealtfel, teologia
românească nu dispune de un manual normativ de Pastorală!! Materialul didactic ce se
poate oferi elevilor seminarişti şi studenţilor teologi, unii viitori preoţi, cuprinde doar
câteva titluri: câteva republicări ale unor lucrări pastorale 17 sau manuale de secol XIX18,
iar altele, de secol XVII – XX. Lucrări de Pastorală, cu pretenţii de manual sistematic,
modern, avem foarte puţine19. Astfel înţelegem de ce însuşi Patriarhul României,
Preafericitul Părinte Daniel a solicitat să predea disciplina „Pastorală” la Facultatea de
Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: pentru ca viitorii slujitori să se
formeze bine, ca păstori de suflete, audiind cursul Preafericirii Sale şi beneficiind de de
gândirea sa teologică, de uriaşa sa experienţă pastorală, de metoda didactică şi de
viziunea sa eclesială.

16
Ibidem, p. 371.
17
Episcop GRIGORIE AL RÂMNICULUI, Preoţia cu datoriile clerului mirean, Râmnic, 1740; Idem, Preoţia,
Râmnic, 1749; Sfântul Mitropolit IACOB PUTNEANUL, Synopsis, adică adunare a celor şapte laude a Sfintei
Biserici şi canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei, Iaşi, 1751; -, Îndreptarea
păcătosului cu duhul blândeţelor, Timişoara, 1765; episcop Partenie SONKOVSKI, Carte despre datoriile
preoţilor de enorie, 1857 ş.u.; Alexandru STURZA, Epistolii sau Scrisori despre datoriile sfinţitei dregătorii
preoţeşti, Iaşi, 1843;
18
Semnalez două ediţii anastatice: 1. Sfântul Mitropolit Andrei ŞAGUNA, Teologia Pastorală pentru Preoţii
de Lege Ortodoxă Răsăriteană, Sibiu, 1857, republicată în facsimil şi în text transliterat, sub acelaşi titlu, în
Editura Universităţii din Oradea, în 22008, de pr. lect. dr. Emil Cioară, de la Facultatea de Teologie din
Oradea; 2. Episcop Melchisedec ŞTEFĂNESCU, Teologia Pastorală, Imprimeria Ştefan Rasidescu,
Bucureşti, 1862, republicată în facsimil şi în text transliterat, sub acelaşi titlu, în Editura „Doxologia”, Iaşi,
în 22008, de pr. prof. dr. Viorel Sava şi diac. drd. Cezar Pelin, de la Facultatea de Teologie „Dumitru
Stăniloae” din Iaşi. Tot aici trebuie amintite multiplele reeditări în limba română ale lucrărilor Sfinţilor
Ioan GURĂ DE AUR, Grigorie de NAZIANZ şi Efrem SIRUL, reunite sub titlul comun Despre Preoţie (mai
multe ediţii, din 1821-1823 la zi) şi ale lucrării Sfântului Nicodim AGHIORITUL, Carte foarte folositoare de
suflet. Sfătuire către duhovnic (peste 20 de ediţii, din 1799 la zi). Merită amintită şi republicarea lucrării
Sfântului Mitropolit Grigorie DASCĂLUL, Sfătuire foarte frumoasă şi pe scurt către cel ce se pocăieşte,
cum se cuvine să se mărturisească. De la mulţi dascăli adunată, spre folosul celor ce vor citi, Buzău, 1835,
apărută în Editura Egumeniţa-Cartea Ortodoxă, Galaţi, 22007, sub îngrijirea lui Ştefan Voronca.
19
Pr. prof. George GIBESCU, Manual de Teologie Pastorală, Bucureşti, 1894 şi 21899; prof. Izidor
MARCU, Teologia Pastorală, Blaj, 1902-1906 (2 volume); pr. prof. Ioan GOTCU, Curs de Pastorală,
Bucureşti, 1903, 21911, 31922; prof. Dionisie IEREMIEV, Pimenica Ortodoxă sau Teologia Pastorală în
înţelesul strâns al cuvântului, Cernăuţi, 1928; pr. prof. Nicolae BRÂNZEU, Păstorul şi turma (Hodegetica),
Lugoj, 1930. Trebuie amintite aici şi cursurile normative de Pastorală, susţinute, de-a lungul timpului, de
marii noştri profesori de Liturgică: sus-amintitul curs al pr. prof. dr. Petre VINTILESCU, tipărit sub titlul
Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007; opera
ştiinţifică pastorală a pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, tipărită sub titlul „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca
întru dreptate”…Studii de Teologie Pastorală, predici şi cuvântări, Editura Andreiana, Sibiu, 2014
(volumul IV din „Integrala Branişte”, realizată şi tipărită cu binecuvântarea ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul
Ardealului); cursul pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, rămas în manuscris.

6
 2. Tactul pastoral: o vedere actuală.
Succesul pastoraţiei este asigurat de mai multe condiţii, care pot ţine de preot, de
persoana, familia sau instituţia unde se desfăşoară lucrarea pastorală şi de contextul în
care are loc pastoraţia. Astfel, dacă preotul are cunoştinţe teologice solide, dacă posedă o
cultură generală bogată, dacă ştie cum, ce şi cât să vorbească cu oamenii (toate
fundamentate pe o bunătate fiinţială şi sporite de o căldură duhovnicească ce emană din
viaţa sa reală, vie, în Hristos), şansele sale de reuşită în pastoraţie sporesc considerabil.
Dacă persoana sau grupul social spre care se îndreaptă actul pastoral prezintă un nivel
oarecare de cultură şi manifestă interes pentru ceea ce înseamnă credinţă şi spiritualitate,
aceste condiţii sunt favorabile lucrării pastorale. De asemenea, contextul socio-economic,
psihologic-cultural şi spiritual (de exemplu atmosfera frumoasă dintr-o zi de sărbătoare,
într-un colectiv didactic, la o şcoală din apropierea bisericii) asigură succesul pastoraţiei.
Peste toate acestea însă se află o altă condiţie, deosebit de importantă, care
asigură, într-o proporţie majoritară succesul pastoraţiei. Se numeşte „tact pastoral”.

2.1. Un subiect puţin analizat în pastorala ortodoxă: tactul pastoral.

Cine doreşte să aprofundeze tema „tactul pastoral” şi caută să identifice surse
bibliografice ad-subiectum, va rămâne descumpănit, întrucât, în mod direct, pe această
temă s-a scris destul de puţin în literatura teologică românească 20. Abordări colaterale sau
adiacente se găsesc în operele preoţilor profesori Ene Branişte21 şi Nicolae D. Necula22.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „tact” se înrădăcinează în substantivul
latin „tactus”23 şi în adjectivul grecesc „τακτός, ή, όν”24. În limba română acest cuvânt
are o semantică bogată. Din cele 38 de definiţii pe care le dau dicţionarele, cel mai
potrivit pentru studiul de faţă este: „simţ al măsurii, al nuanţelor, al convenienţelor în
relaţiile cu altcineva”25. Din punct de vedere teologic însă, sensul acestui cuvânt este
mult mai larg: a avea tact pastoral înseamnă a folosi un întreg instrumentar spiritual,
ajutător, pentru ca mesajul duhovnicesc să pătrundă până la inima creştinului, să-i
lumineze mintea, să-i îndrepte voinţa şi să-i genereze atitudini morale, fapte creştine,
lucrare şi viaţă rearmonizate cu mesajul înalt al Evangheliei.

20
De exemplu, a se vedea prot. dr. Marcu BĂNESCU, „Simţul pastoral şi bunsimţul duhovnicului”,
Mitropolia Banatului, XXXI, (1981), nr. 1-3, pp. 100-104; Idem, „Tact pastoral la săvârşirea slujbelor
bisericeşti”, Mitropolia Olteniei, XXXVIII, (1986), nr. 4, pp. 94-97.
21
Vezi volumul sus-amintit al pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru
dreptate...”. Studii de teologie pastorală… Editura Andreiana, Sibiu, 2014, vol. IV, 774 pagini.
22
Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA este autorul seriei Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I – Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, 351 pagini; vol. II - Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2001, 502 pagini; vol. III - Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2004, 346 pagini. Cele trei volume au fost „topite” în două şi republicate de către Patriarhia
Română, la Editura „Trinitas”, în 2014.
23
În limba latină, sensul primar al cuvântului este „atingere, pipăire, simţul pipăitului”, conform Voichiţa
IONESCU , Dicţionar latin-român, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 199.
24
Dicţionarul normativ pentru limba greacă oferă trei rădăcini: 1. verbul „τακτέον” – de la „τασσω” = „a
pune într-un loc fix, potrivit”; 2. adjectivul „τακτικος, -ή, -ον” = „care pune ordine în lucruri”; 3. adjectivul
„τακτος, -ή, -ον” = „reglat, fixat, organizat, ordonat, rânduit” - vezi M. A. BAILLY, Dictionnaire grec-
français à l' usage des élèves des lycées et des colleges…, Librairie Hachette, Paris, 1897, p. 1893. Maurice
CARREZ şi François MOREL preiau sensul de „fixat, stabilit, rânduit”, în Dicţionar grec-român al Noului
Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 284.
25
Vezi Ioan OPREA, Carmen Gabriela PAMFIL, Rodica RADU, Victoria ZĂSTROIU, Noul dicţionar
universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2007, p. 1473.

7
 Mai întâi, tactul presupune ştiinţa folosirii cuvântului. Este mai mult decât
oratoria, care foloseşte elemente de teatralitate, de mimică şi gestualitate, dar şi diverse
artificii pentru a capta auditoriul. Este mai mult decât predica, aceea care se adresează
maselor de practicanţi şi vizează atingerea a cât mai multe suflete; este mai mult decât o
cateheză sau o lecţie care, adesea, pierde din mesaj prin tehnicitatea sa, prea riguros
aplicată. Tactul folosirii cuvântului presupune inspiraţie, în mod esenţial, inspiraţia
folosirii adecvate, chibzuite, a cuvântului, în înţelesul lui propriu. Termeni precum
„iubire creştină” sau „mântuire” presupun polisemantism, dar oferirea lor către cel ce
caută sens în viaţă şi aşteaptă răspuns la întrebările sale existenţiale trebuie făcută corect.
Atunci când preotul se adresează celui din faţa sa, în Taina Spovedaniei sau într-un
simplu dialog din timpul unei vizite pastorale, va folosi lexicul accesibil şi nivelul ideatic
bine adaptat, va evita limbajul de lemn, se va acomoda nivelului cultural al celui din faţa
sa. Va evita asepsia cuvântului26, chiar dacă realitatea socio- psiho-pastorală aflată atunci
şi acolo în dezbatere este plină de asperităţi; va evita şi limbajul dulceag, flasc, înţesat cu
diminutive, pseudo-duhovnicesc, folosit de unii monahi, de preoţi în vârstă sau în
întâlnirile unor diverse organizaţii creştine, ortodoxe sau nu.
În al doilea rând, tactul presupune atitudine adecvată. Aici subliniem faptul că
unii dintre slujitori suferă de o formă de suficienţă de sine, care tinde să devină un fel de
a fi, de tagmă. Este, poate, unul dintre cele mai mari ponoase pe care le vădeşte, în unele
cazuri - inacceptabile! - atitudinea preoţească incorectă şi nedemnă a unor slujitori, astăzi,
într-un timp atât de zbuciumat, când Biserica, în întregul ei, este atât de atacată, iar
preotul atât de urmărit, judecat şi condamnat. Tactul în atitudine conduce la acea purtare
a preotului care iradiază lumină şi har, pace şi binecuvântare, atunci când sfinţitul slujitor
apare, vorbeşte ori slujeşte. În actul pastoral, tactul atitudinal este dozarea corectă dintre
modestie şi demnitate, dintre blândeţe şi severitate, dintre iertare şi mustrare. Într-un
cuvânt preotul îşi păstrează prestanţa şi autoritatea sa spirituală, rămâne simbol şi reper,
dar nu le impune, ci doar le propune şi le prezintă învăluite în smerenie şi modestie. Într-
adevăr, putem vorbi de o dificultate/delicateţe în dobândirea şi improprierea acestui
mod ,;de purtare”! Dar ştim că, în orice situaţie, oricât de dificilă din punct de vedere
pastoral, o atitudine arogantă, orgolioasă, suficientă, ori prea imperioasă, imperativă sau
agresivă a preotului, nu va convinge şi nu va genera nici sentimente, nici atitudini
pozitive în sufletele celor ce se află în faţa lui.
În al treilea rând, tactul preotului presupune găsirea şi aplicarea celei mai elegante
şi eficiente metode psiho-socio-pastorale şi duhovniceşti pentru a ajunge la inima omului
şi pentru a-l ajuta să-şi schimbe viaţa, să vină la Hristos. Pentru realizarea acestui demers
există multe căi şi nenumărate metode, diferite însă ca impact interior, efecte vizibile şi
eficienţă cuantificabilă în „rezultate în pastoraţie”. Actul pastoral, care în sine presupune
o interacţiune duhovnicească complexă între preot şi păstorit/păstoriţi, vizând recuperarea
omului, cere întotdeauna metoda potrivită. Aşa au cugetat şi Sfinţii Părinţi, când au
redactat Canonul 102 de la Sinodul Trulan:

„Căci tot cuvântul lui Dumnezeu şi al aceluia ce i s-a încredinţat cârmuirea de

păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe; nici
să o împingă spre prăpastia deznădejduirii şi nici a slăbi frâul spre moleşirea şi spre
dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei, fie prin prin doctoriile
26
Este vorba de duritatea în exprimare, conform prot. dr. Marcu BĂNESCU, „Tact pastoral...”, p. 96.

8
cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre
închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel
chemat spre strălucirea cea de sus”27.

Cu atât mai nobilă şi răsplătită de Dumnezeu este această lucrare, când nimeni nu
e de acord cu preotul sau când acesta este jignit, hulit, marginalizat, învaţă Sfântul Ioan
Gură de Aur, care arată că preotul primeşte, adesea:

„…ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici - unele făcute fără
gând rău, altele pe bună dreptate - mustrări nedrepte şi nemeritate şi din partea
superiorilor, şi din partea inferiorilor…”28.

Cu toate acestea, păstorul de suflete trebuie „să rabde totul cu curaj” şi „să nu se
mânie”, să dovedească „multă pricepere în raporturile dintre oameni”, pentru a „duce şi
ancora sufletele ca într-un port liniştit” 29 . Această măiestrie pastorală înseamnă tact, cu
care preotul trebuie să evalueze relaţiile interumane, să cerceteze adânc starea sufletelor 30
şi să procedeze spre cele corespunzătoare.
Prin urmare, metoda tactului pastoral se acomodează, după caz, pe o scală care ar
putea fi schiţată astfel, în cazul – de pildă – al unei vizite a preotului, la casa unui enoriaş:
a) ascultarea, de către preot, cu răbdare, a situaţiei care se expune; b) închegarea unui
dialog între preot şi credincios; c) nunanţarea anumitor aspecte despre situaţia în sine; d)
dulcea sfătuire şi încurajarea creştinului; e) oferirea unor argumente logice, psihologice,
duhovniceşti şi teologice, necesare; f) puţină mustrare, în funcţie de căinţa aparentă; g)
după caz, mustrarea aspră, în vederea conştientizării situaţiei grave; h) atitudine iertătoare
şi optimistă; i) invitarea la Taina Spovedaniei, pentru dobândirea iertării lui Dumnezeu; j)
citirea unei rugăciuni, săvârşirea slujbei aghesmei sau a altei molitve în casă; k) repetarea
vizitei pastorale şi readaptarea metodei. În acelaşi fel se exprima şi Sfântul Grigorie cel
Mare, despre echilibrul necesar dintre stările contrarii între care se află sau soluţiile
antipodice cu care operează preotul, în actul pastoral:

„Să păstrăm în inimă smerenia, iar în fapte disciplina. Între acestea trebuie să
existe raportul cuvenit, ca nu cumva, în timp ce se manifestă o îngăduinţă prea mare, să
se piardă puterea disciplinei… Să fie iubire, dar nu slăbiciune; să fie asprime, dar nu din
aceea care duce la disperare; să fie râvnă, dar care să nu pedepsească fără măsură; să
fie milostivire, dar care să nu cruţe mai mult decât este necesar”31.

3. Pastoraţia credincioşilor cu nivel intelectual diferit şi de diverse pregătiri

profesionale.
Societatea românească de astăzi aşează în faţa atenţiei pastorale a preotului o
gamă foarte variată de tipologii umane. Având în vedere statusul social şi cel economic şi
27
Vezi arhid. prof. dr. Ion N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p.
161.
28
Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Despre Preoţie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76.
29
Ibidem, pp. 87-88.
30
Pentru o bună lucrare în acest sens, recomand excelenta carte a lui Stavros I. BALOYANNIS, Psihologie
pastorală, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, 287 pagini.
31
Sfântul Grigorie DIALOGUL, Cartea regulei pastorale, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, pp. 66, 69.

9
privind prin lupa clasificărilor sociale, se observă că (şi) „piramida” românească are la
bază o mare majoritate: oamenii simpli şi săraci; deasupra acestora, secţiune care la noi
este nesemnificativă ca număr, dar în societăţile dezvoltate este „motorul” socio-
economic, se află „mijlocaşii”, iar la etajul superior – elita. Se subliniază faptul că
această piramidă românească se poate figura, din nefericire, cu o înălţime foarte mică,
lbaza ei fiind extrem de largă, de amplă.32 Din punct de vedere strict economic, de
asemenea, lumea românească de astăzi cunoaşte disproporţii majore. O bună parte din
populaţie este săracă şi foarte săracă 33. Un procent nesemnificativ îl constituie oamenii cu
un echilibru economic destul de fragil; cei care au un confort economic bun depăşesc,
numeric, pe cei de dinainte. Există şi oameni cu posibilităţi materiale mari, numiţi
convenţional „bogaţi” sau „avuţi”, nu puţini în România34.
De asemenea, din punct de vedere intelectual, se poate realiza o radiografie a
lumii româneşti de astăzi. Rezultatele nu sunt îmbucurătoare. Numeric, un procent destul
de consistent din populaţia României se poate „mândri” cu absolvirea unei facultăţi 35.
Mai mult, în ultimii 10-15 ani s-a ivit şi este încă în trend ambiţia multor tineri de a
cumula două sau trei licenţe, două sau trei masterate. Din punct de vedere cantitativ însă,
România are cea mai scăzută pondere din Uniunea Europeană a licenţiaţilor „cu job”,
mare parte dintre absolvenţii de studii superioare români nelucrând în domeniile în care
au studiat, ceea ce denotă o disfuncţie gravă între sistemul de învăţământ şi piaţa muncii,
între nivelul de pregătire teoretică şi planul de aplicare practică a cunoştinţelor. Nici rata
şomajului nu este de neglijat 36. Exceptând elitele, pe care România le livrează fără nici un
discernământ şi în număr generos multora dintre universităţile occidentale sau de peste
ocean37, trebuie să spunem că, la o analiză calitativă exigentă se constată că destui dintre
32
Vezi studiul autorizat al lui Octavian Marian VASILE, „Stratificarea socială în România: o analiză de
clase latente”, Calitatea Vieţii, XIX, (2008), nr. 3-4, pp. 365-388. Este rezultatul unui grant de cercetare
derulat sub tutela Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii din România.
33
Conform datelor „Eurostat”, la început de 2014, România ocupa locul I în Europa la capitolul „sărăcie
relativă” (când nivelul nevoilor oamenilor depinde de gradul de dezvoltare a societăţii), cu procentul de
25,4 %. Din cauza nivelului mare de inegalitate a veniturilor, care creează disproporţii socio-economice, la
finalul lui 2017, la capitolul „populaţie expusă riscului sărăciei sau excluziunii sociale”, România se afla pe
penultimul loc în Europa, cu o pondere de 38,8 % a acestei părţi din populaţie - vezi Cosmin Pam MATEI,
„Cum arată sărăcia din România, comparativ cu cea din Europa”, Cotidianul .ro, 29 decembrie 2017,
accesat 18 aprilie 2018.

34
Să nu uităm că celebra revistă „Forbes”, care realizează ritmic ierarhii economice mondiale notează, între
primii oameni bogaţi ai lumii şi un român, la poziţia 1867. Vezi Români în „Forbes”, pe
https://www.forbes.com/billionaires/list/#version:static_country:Romania, accesat: 17.04.2018; vezi şi Cei
mai bogaţi români, pe  http://www.economica.net/cei-mai-bogati-romani-in-2017-top-300-
capital_147066.html#ixzz5CvlUf6ui, accesat: 17.04.2018.
35
19 % din populaţia României are studii superioare. Procentul este sub media europeană, care se ridică la
33 % - vezi „Pe ultimul loc în U.E.: Doar 19 % din populaţia României are studii superioare…”, în
ziarulfinanciar.ro, accesat 19.04.2018.
36
Conform datelor A.N.O.F.M. din februarie 2018, rata şomajului în România, în prezent, este de 3,94%,.
Vezi http://www.anofm.ro/statistica, accesat: 17.04.2018.
37
Numai în anul 2010, de exemplu, peste 200 de tineri români se înscriau la unele dintre cele mai bine
cotate Universităţi din lume, precum: University College London, Harvard, Oxford, Massachusetts Institute
of Technology, Universitatea Yale, California Institute of Technology, Universitatea din Chicago,
Universitatea Princeton. Vezi http://www.zf.ro/profesii/cati-romani-invata-la-cele-mai-bune-zece-
universitati-din-lume-6538098, accesat: 17.04.2018.

10
absolvenţii diverselor facultăţi din România prezintă doar diplome, şi nu valoarea reală,
lucrul acesta fiind resimţit de angajatori. Să nu uităm că suntem ţara cu cei mai mulţi
„doctori în ştiinţe” din Europa şi una dintre cele mai „dotate”, numeric, la acest nivel de
cercetare, din lume, mulţi beneficiari ai unei diplome din această armată de „doctori”
fiind ispitiţi de compilaţie ori plagiat. După scandaluri de presă repetate, ruşinoase,
situaţia a impus elaborarea unei adevărate neo-legislaţii universitare, profilactice,
necesare stăvilirii acestui tip de fraudă intelectuală.
La polul opus se află spiritul românesc autentic, geniul românesc, darul lui
Dumnezeu aşezat în mintea, în sufletul şi în inima românului, întotdeauna strălucitor şi
evident şi astăzi. Deşi între laureaţii Premiului Nobel se află puţini români 38, ştiinţele
clasice, neo-ştiinţele, cercetările inter sau trans-disciplinare se încununează cu roadele
bogate ale unor geniale îmbunătăţiri, înnoiri, inovări sau invenţii, izvodite de minţi
româneşti39.
În acest cadru, de la minus la plus, de la alb la negru, de la bază la vârf, trebuie să
păstorească preotul ortodox român, astăzi!

3.1. Dificultăţi în pastoraţia intelectualilor „rasaţi”.

O situaţie „de laborator”, dar…plauzibilă: Preotul nu poate şti când, la o slujbă de
mulţumire, la o masă de pomenire, la un botez sau la o cununie, la o înmormântare sau
chiar la Sfânta Liturghie, în biserică poate fi prezent un om „special”. Uneori poate fi
identificat după o formă manifestă de aroganţă, de separare cu tot ceea ce se întâmplă
acolo. Se evidenţiază prin stângăcia şi repezeala cu care îşi face cruce, fiind total
neacomodat cu locul, cadrul, duhul ritualului la care asistă. Alteori – situaţie
binecuvântată! – se poate vedea un om cu chip charismatic, care se închină exemplar,
care manifestă o smerenie neostentativă, care se simte acasă în biserică, rugător şi cald ca
orice creştin practicant. În cazul în care, la finalul slujbei preotul riscă să emită, instant,
predica „la toată vremea şi trebuinţa”, omul de cultură, intelectualul prezent acolo,
bisericaş sau nu, va reacţiona. Poate nu verbal şi nu imediat. În cel mai fericit caz, o va
face cu delicateţe, în cadrul restrâns al unui cerc de dialog, cu discreţie şi înţelegere. În
caz nefericit, o va face public, tăios, arătând scăderile slujirii şi lipsurile „momentului
oratoric”. În cel mai rău caz, după una sau mai multe zile, într-un ziar de mare tiraj, într-o
revistă culturală sau pe un forum pe Internet poate să apară o usturătoare reacţie scrisă,
diseminată în universul fără de sfârşit al spaţiului virtual şi accesată voluptos de zeci de
mii de „useri”.
Scenariul de mai sus este unul clasic deja, întâlnit adeseori de preoţi de la ţară sau
de la oraş, „păţiţi”. Şi, până la a încerca schiţarea unor posibile soluţii, aprofundăm
analiza tangenţei sau întrepătrunderii lumii intelectuale cu lumea eclesială arătând că, în
modernitate s-au produs mutaţii majore şi în firea intelectualului şi în viaţa lui. O privire
38
Lista laureaţilor cu Nobel cuprinde doar 4 personalități de origine română: George Emil Palade (Premiul
Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, 1974), Elie Wiesel (Premil Nobel pentru Pace, 1986), Herta Müler
(Premiul Nobel pentru Literatură, 2009) şi Ştefan W. Hell (Premiul Nobel pentru cercetare în domeniul
Chimiei, 2014).
39
Iată câţiva dintre aceştia, a căror operă a revoluţionat diverse domenii ale ştiinţelor şi cercetării: Petrache
Poenaru – inventatorul stiloului (1827); Traian Vuia – constructorul primului avion (1906); Henri Coandă
– inventatorul avionului cu reacţie (1910); Ion Cantacuzino – descoperitorul vaccinului antiholeric (1912);
Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei (1921); Hermann Oberth, părintele astronauticii – care a lansat
prima rachetă cu combustibil lichid (1929); Ştefan Odobleja – cel care a intuit şi formulat principiile de
bază ale ciberneticii (1938-1939); Ion Agârbiceanu – inventatorul primului laser cu gaze (1961).

11
superficială observă astăzi, venind pe linia pre-decembristă, din „epoca de aur”,
fenomenul faptului cultural politizat. Nu se mai scriu omagii „comandantului suprem”,
nici ode partidului-ateu, dar uneori forţa intelectualului de vârf este aservită unei
platforme doctrinare, este politizată, este decalibrată ca mesaj cultural sau ştiinţific în sine
şi focalizată pentru interes partinic sau, uneori, de tip sindicalist.
O a doua caracteristică a producţiei anumitor intelectuali din România de astăzi ar
fi marketizarea. Se scriu cărţi, se fabrică şi se colportează idei, se crează evenimente cu
nume sonor, se iscă noi curente de opinie, destul de multe în scop comercial. Cultura se
vinde bine uneori, dar vânzarea culturii nu este un scop în sine al intelectualului adevărat.
Portretul-robot al omului de înaltă cultură îl arată pe acesta desprins de materialitate. El
este un ascet al culturii, un mistic al ideii înalte, este un supra-temporal prin ceea ce face
şi crede. Aceste două tendinţe, vechi de milenii, au generat însă, mereu, şi forme de
„coincidentia oppositorum” între oamenii de cultură. Să ne amintim de bipolul
Akademia lui Platon (şcoala de idealişti) - Lykeion-ul lui Aristotel (şcoala de pragmatişti)
sau să evocăm atmosfera diferită din Şcoala Catehetică din Antiohia, ce promova sensul
istoric şi spiritul literal al tâlcuirii textului biblic faţă de cea din Alexandria – unde se
interpreta alegoric textul scripturistic şi vom înţelege veşnicul conflict dintre ştiinţă şi
filozofie. Practic dintre spirit şi materie! Însă cele două realităţi se întâlnesc, sunt necesar
complementare. De aceea, la serile de rugăciune ale „Rugului aprins” participau şi
savanţi ai ştiinţelor pozitive40, şi oameni de litere41, ca şi la Păltiniş42, dealtfel; iar mult
mai târziu, Dialogurile dintre Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu43 sunt savurate,
deopotrivă, de slujitori ai retortei şi de cei ai condeiului. Iată că există modele şi soluţii de
depăşire a ideii gregare de „Cât costă aia? Dă-mi zece…”. Aceste soluţii se nasc din
dezbateri, din polemici înalte. Tensiunea minţilor încordate argumentativ fecundează alte
idei, bune şi pentru suflet, care pot fi puse în valoare prin dialog competiţional şi pot fi
(în mare parte) armonizate, spre continuitate şi completare reciprocă. Astfel se iese din
„imperiul banului” şi se coboară în abisurile / se urcă pe înălţimile cosmice ale spiritului.
Se observă şi că, acolo unde există mişcări culturale şi intelectuale de respiraţie,
adesea oamenii au idiosincrasii, suferă de antipatii maladive, de mizantropie. Aşa au
apărut segregări culturale. De aici un alt simptom, poate mai grav: ivirea, în peisajul
cultural, a două tendinţe antagonice. Prima este prezenţa şi lucrarea unor oameni care
crează cultură anti-românească, apatridă, în favoarea unei variante zis europeană sau a
unor precepte cu pretenţii de deschidere şi valoare universală. La polul opus se situează
unii intelectuali de dreapta, cu limbaj ultra-naţionalist, cu atitudine destul de virulentă –
dar îndreptăţită, de multe ori! - faţă de ceea ce înseamnă înnoire fără discernământ ori
dialog cu tendinţă de compromis.

40
Vezi, spre exemplu, memoriile şi trăirile savantului isihast Alexandru MIRONESCU, consemnate ulterior
de el însuşi şi publicate mult mai târziu, în volumul Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967-29 septembrie
1968), Editura Eikon, Bucureşti, 2016, 408 pagini.
41
Excepţională consemnare a acelei atmosfere, deopotrivă isihastă şi plină de emulaţie intelectuală, la
Mitropolit dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul aprins, Tipografia eparhială Sibiu, 2002, 243 pagini.
42
O diagramă realizată „la nivel”, asupra acestor două cronotopuri cultural-duhovniceşti: Anca
MANOLESCU, Modelul Antim şi modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2015, 334 pagini.
43
Vezi Andrei PLEŞU şi Gabriel LIICEANU, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 431 pagini, o carte care a fost „scrisă pe viu”, în cadrul unor
convorbiri televizate, între cei doi titani ai Ideii, în cursul primăverii lui 2011.

12
 Poate cea mai gravă dintre simptomele lumii culturale de astăzi este tendinţa
depărtării ei de Biserică şi chiar tendinţa de a polemiza cu Biserica. Destui dintre oamenii
de cultură au avut la un moment dat şi au mereu, la adresa Bisericii, comentarii aspre sau
chiar acide, mai mult sau mai puţin argumentate obiectiv 44. Acest lucru vine din faptul că
nu cunosc Biserica în adâncul vieţii şi lucrării ei, nu văd eforturile uriaşe ale ierarhilor şi
preoţimii de a răspunde unor cerinţe tot mai exigente, care vin din partea societăţii.
Trebuie observat, corect, că Biserica Ortodoxă Română parcurge o etapă unică în istoria
ei. Niciodată, în istoria Ortodoxiei româneşti, nu s-a construit mai mult, nu s-a făcut –
sistematic - mai multă misiune şi mai multă filantropie, niciodată nu au existat mai multe
şcoli teologice, niciodată nu a avut o implicare cultural-educaţională mai atentă. Cu toate
acestea, Biserica nu este „gustată”, nu este „trăită”, nu este iubită, de mulţi! Şi aici întreb
retoric: câţi intelectuali sunt, în mod real, creştini practicanţi, adică au o viaţă personală
morală, participă la sfintele slujbe, ţin post, se spovedesc, primesc Preacuratele Taine, se
pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeu? Dacă sunt puţini sau mulţi, nu ştiu, dar sunt
convins că, adesea, ei nu găsesc în Biserică ceea ce caută; ori noi, slujitorii, nu le oferim
ceea ce le trebuie45 pentru a se simţi împliniţi, întrucât cultura, ştiinţa lor, oricât de
consistente ar fi, nici nu umplu acel „adânc mai adânc decât noi înşine”, nici nu
mântuiesc… Dacă am găsi cuvântul potrivit, raza de har i-ar lumina şi ei şi-ar iubi atunci
desăvârşit Mama - Biserică!
Aceste aspecte devin deci clamări, stringenţe, pentru preotul interesat de
pastoraţia intelectualilor. La nivelul său, el este chemat să le prezinte frumuseţile,
profunzimile şi sursele inepuizabile, fecunde, ale teologiei şi vieţii ortodoxe. Prin
cuvântul preotului va lucra, în minţile luminate şi în inimile deschise ale unora dintre
intelectuali, Însuşi Cuvântul Hristos. Subliniez şi că, pentru cei cu atitudine „tomistă”, la
nivel universitar se studiază atent problemele care frământă lumea de astăzi şi se
formulează posibile răspunsuri, în cadrul unor centre de cercetare sau centre de studii

44
Notez doar trei momente: a) Dan CIACHIR, Cronica ortodoxă, Editura Timpul, Iaşi, 1994, 432 pagini; b)
Sorin DUMITRESCU, Rock & popi. Carte de veghe creştină, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, 291 pagini;
c) Cristian BĂDILIŢĂ, Degetul pe rană, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, 268 pagini. Fără a acuza
pe nimeni de „atac la adresa Bisericii”, arăt doar că primii doi autori citaţi aici, implicaţi în viaţa Ortodoxiei
româneşti, cu contribuţii majore pentru cultura română şi cu „ctitorii” de suflet în Biserica noastră, au
gustat totuşi din ispita de a judeca instituţia eclesiatică şi pe unii dintre slujitorii ei, în perioade extrem de
dificile- anii 1990-2000, când soluţiile alese sau situaţiile petrecute (care au fost, dealtfel, şi contestate de
ei!) nu s-au bucurat de timp pentru dezbateri atente, nici nu au avut modele similare anterioare; adică se
erorile personale sau instituţionale vizate puteau fi şi altfel cântărite! Al treilea autor, mult mai caustic, îşi
formulează şi emite judecăţile la adresa Bisericii Ortodoxe Române din punctul de vedere al apartenenţei
sale la o altă Biserică. Corurile de critici nu fac altceva decât să determine Biserica Ortodoxă Română să îşi
rezolve problemele care, întotdeauna, ţin de partea ei umană, cea care dă eroare! Şi se ştie că, în istorie,
când Biserica a fost lovită, atunci ea şi-a arătat sublimul iubirii faţă de fiii ei!
45
Pentru rsăpuns la această căutare, sugerez două răspunsuri de autoritate şi teologică şi culturală,
deopotrivă, ale: a) pr. prof. dr. Dumitru POPESCU, „Biserica şi cultura”, în Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă…., Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 207-222 şi b) Marko Ivan RUPNIK,
„Lectura spirituală a realităţii. Cultura este un organism” şi „Paştele culturii” , în Teologia pastorală.
Pornind de la frumuseţe, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2007, pp. 39-55, respectiv pp. 471-517.
Vezi şi la arhim. Teofil TIA, „Fertilizarea creştină a culturii: utopie sau imperativ categoric?” şi „Credinţa
în era interacţiunilor culturale. Inculturaţie, pastoraţie şi misiune în creştinismul contemporan”, în
Elemente de Pastorală Misionară…, pp. 63-98.

13
interdisciplinare46, prin proiecte comune în care sunt invitaţi cercetători şi profesori
universitari-mireni, în dialog cu teologi ortodocşi şi nu numai.
Pentru intelectualii care nu vor nici să creadă şi nu vor nici măcar un minim
dialog, nici un argument nu va fi bun…

3.2. Sugestii de soluţii pastorale pentru dialogul dintre suflete bune şi înţelepte.
Întotdeauna, preotul cu tact va încerca să stabilească un dialog cu orice creştin sau
necreştin. Mai mult se va strădui să relaţioneze pastoral cu omul „cu carte”. Un dialog
fructuos se realizează atunci când se găsesc punctele comune, nodurile energetice dintre
ştiinţe, interferenţele lor, luminile comune ale Revelaţiei, ştiind că teologia poate prelua
mesajul oricărei ştiinţe şi îi poate prelungi observaţiile şi demonstraţiile, deschizându-le
mai departe, spre transcendent, spre metafizic, din punctul în care ştiinţa respectivă îşi
declară limitele, neputinţa.
În cele ce urmează, ofer câteva sugestii, simple, pentru apropierea de Biserică a
creştinului cu studii şi cu poziţie socială.
3.2.1. Este de dorit, mai întâi, ca preotul însuşi să fie un intelectual de înaltă
clasă , bine informat multidisciplinar, cu capacitate de dialog, echilibrat48, dar şi cu bunul
47

simţ al celui ce, de la un om de mare spirit, poate învăţa oricând. Pe de altă parte, preotul
ştie că, oricât ar fi de informat, un savant are întotdeauna trebuinţă de har, de lumina lui
Dumnezeu, de inspiraţie. De curând, la investirea sa ca Preşedinte al Academiei Române,
academicianul Ioan Aurel Pop afirma, în acest sens:

„…eu plec de la premisa că un suflet care face softuri şi harduri, un suflet care
ne învaţă cum să accesăm mijloacele digitale de astăzi e totuşi un suflet şi trebuie să
vadă ce a scris Wiliam Shakespeare, să se oprească la un sonet din Eminescu, să
citească un roman de Rebreanu şi să vadă spre ce se îndreaptă spiritul. Şi spiritul nostru
nu poate trăi fără spiritualitate…”49.

Şi cercetătorul, şi inginerul şi profesorul şi medicul au nevoie de dragoste, de

credinţă şi de speranţă; au nevoie de omenie, de căldura inimii, de o mână întinsă! Mai
ales când îşi înmormântează pe cineva drag, când se căsătoreşte copilul, când vin la
botezul vreunui nepot sau chiar când păşesc întâmplător, la vreo sărbătoare, în sfântul
locaş. Aceste „daruri” de suflet le poate oferi doar preotul. Şi ele intră în suflet pe linia
unor învăţăminte primite de el, intelectualul, de la bunicii săi, de la părinţi, de la dascăli.
Finalmente, preotul trebuie să ştie că, oricât de mare ar fi omul din faţa lui, şi acela are
neputinţe, are frustrări, are spaime, are tenebre interioare, are demonii lui, chiar dacă ştie
46
De exemplu, în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: Centrul de
Studii Interreligioase şi Interdisciplinare; Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Filozofie şi Ştiinţă,
Centrul de Studii şi Documentare „Societate. Drept. Religie”; în cadrul Facultăţii de Teologie „Sfântul
Mitropolit Andrei Şaguna” din Sibiu: Centrul de Cercetare Teologică; în cadrul Facultăţii de Teologie din
Cluj: Institutul „Ioan Lupaş” de Teologie Comparată, Centrul de Bioetică, Centrul „Orientalia” de limbi
clasice şi orientale, Centrul de Studii Nomocanonice, Centrul de creaţie şi restaurare a artei „Sfântul Luca”.
47
Cine citeşte Dan C. MIHĂILESCU, Cărţile care ne-au făcut oameni, Editura Humanitas, Bucureşti, 22017,
132 pagini, îşi dă seama cât mai are de lucru pentru a tinde spre statutul de „om de cultură”!
48
Mitropolit dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Cultura în ajutorul vocaţiei şi misiunii preotului”, în Preotul în
Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pp. 101-120.
49
-, „Istoricul Ioan Aurel Pop în fruntea academicienilor. Rectorul Universităţii «Babeş Bolyai»,
preşedinte al Academiei Române”, Ziarul Lumina, nr. 81 (3967), 11 aprilie 2018, p. 8, col. 1-5.

14
să-şi mascheze cu multă abilitate aceste suferinţe. În aceste condiţii, preotul vine ca un
medic de suflet, ca un apostol care aduce intelectualului mesajul cel luminos al Domnului
Hristos, i-L arată pe Hristos, Care este „Marele Învăţător”, „Izvorul ştiinţelor”, „Lumina
lumii” (Ioan 8,12; 9, 5), „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
3.2.2. Ar fi foarte necesar ca, atunci când are în faţa sa o persoană cu astfel de
C.V. impresionant, preotul să cunoască atât repere din performanţele ştiinţifice, dar şi
legăturile spirituale ale intelectualului respectiv cu zona de obârşie, cu oamenii-reper din
viaţa lui, cu evenimente care l-au marcat de-a lungul vieţii. Aceste date devin lesne căi de
dialog, fluidizează schimbul de idei şi facilitează ajungerea mesajului duhovnicesc, la
inima omului respectiv.
3.2.3. În cazul unor evenimente religioase, la care se aşteaptă participarea unor
personalităţi din lumea culturală şi nu numai, preotul-gazdă va organiza, în detaliu, tot
scenariul liturgic. Începând cu curăţenia în sfântul locaş, cu primenirea veşmintelor şi a
acoperămintelor, cu lustruirea odoarelor liturgice din metal (sfeşnicele, cădelniţă,
copertele Evangheliei, Sfânta Cruce etc.), cu pregătirea unor prinoase de bună calitate (de
ex. colivă, colac, prescuri, după caz) şi cu un aspect foarte frumos. La fel de importantă
este calitatea şi intensitatea (trăirea) duhovnicească a slujbei, lucruri care ţin numai de
preot, de prestaţia şi vibraţia sa. Dacă parohia nu dispune de cântăreţi bisericeşti de
calitate, se va invita la strană un grup de elevi seminarişti, de studenţi teologi sau de
protopsalţi de la Centrul Eparhial sau din cadrul unei mănăstiri. Pentru a da puţină
amploare, pot fi invitaţi şi alţi preoţi sau diaconi, cu voci frumoase, dar nu teatrale;
întotdeauna muzica bizantină de calitate a produs ample rezonanţe în sufletul
auditoriului50. Şi detalii precum modul de cădire - care trebuie să fie lin şi armonios ori
chiar calitatea tămâiei trebuie bine precizate, astfel încât orice om rafinat, dar şi fin
observator, să primească sugestii şi prin văz, şi prin auz, şi olfactiv etc. În chip special,
dacă preotul se află pus în situaţia de a susţine un cuvânt parenetic, el trebuie să se
pregătească atent şi temeinic. Mesajul trebuie să fie scurt, temeluit pe adevărul
Evangheliei, demonstrat cu un argument patristic de forţă, actualizat la contextul timpului
nostru, aplicat la viaţa familiei respective, finalizat printr-un îndemn natural sau printr-o
felicitare sau mângâiere sufletească, după caz.
3.2.4. În cazul intelectualilor care locuiesc pe teritoriul parohiei, preotul va pregăti
cu grijă vizitele pastorale51 la domiciliul acestora. Cu prilejul Ajunului Crăciunului,
acestora li se oferă în dar, din partea parohiei, calendarul bisericesc, o iconiţă, un DVD cu
colinde, o felicitare, o ultimă publicaţie teologică sau din domeniul culturii, care poate
interesa etc. La Ajunul Bobotezei, pentru acestor familii se vor pregăti, din timp, în chip
50
Unul dintre cele mai recente argumente pentru această pregătire riguroasă a slujbei îl constituie
ceremonialul religios al înmormântării defunctului Rege Mihai I al României. Prin grija Preafericitului
Părinte Patriarh Daniel şi prin implicarea întregului personal al Administraţiei Patriarhale şi al Catedralei
Patriarhale din Bucureşti, slujba a impresionat profund reprezentanţii Caselor Regale din Europa şi pe
ceilalţi oficiali prezenţi la funeralii. Onoraţii participanţi la acest eveniment funebru au putut urmări, pe
broşuri pe care le-au primit de la organizatori, slujba tradusă în diverse limbi şi au fost zguduiţi de mesajul
melodic al cântărilor specifice slujbei înmormântării în ritul ortodox.
51
Din nefericire, puţini preoţi realizează, sistematic şi corect din punct de vedere misionar, vizite pastorale
la casele credincioşilor, în afara celor două „ajunuri”, care sunt tradiţionale, deci obligatorii. Este o temă
pastorală deschisă, care, aplicată, ar rezolva multe dintre problemele care stagnează în parohie, în primul
rând dintre cele legate de necunoaşterea mai temeinică a enoriaşilor. Un posibil model la mitropolitul
Emilianos TIMIADIS, Vizitele pastorale, în „Preot. Parohie. Înnoire”, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, pp.
185-192.

15
special, recipiente adecvate pentru Agheasma Mare, care li se oferă în dar. Întotdeauna, la
ziua aniversară a naşterii sau la ziua onomastică, parohul va felicita direct sau prin mesaj
scris, pe aceste persoane. Dacă parohia organizează evenimente culturale (simpozioane,
mese rotunde, lansări de care, dezbateri) aceşti oameni vor primi invitaţie specială pentru
a onora cu prezenţa şi discursul lor, respectivele întruniri. Şi, întotdeauna intelectualii
trebuie să aibă deschisă uşa casei parohiale sau personale a preotului. O trataţie frugală
clasică (un pahar cu apă rece şi şerbet sau dulceaţă de cireşe amare – vara sau o căniţă de
vin fiert, aromat – iarna) sau o invitaţie la masă apropie mult sufletele, deschid inimile,
crează punţi de comunicare52. Preotul să fie generos, să ofere! Astfel, el devine „ca un
Iisus…un făcător de bine (a se înţelege aici „dăruitor”, n.n.) de profesie”53!
3.2.5. O relaţie pastorală cu totul specială va fi menţinută cu şcoala gimnazială, cu
liceul sau colegiul naţional de pe teritoriul parohiei. Patriarhia Română a creat cadrul
juridic-misionar propice pentru dialogul dintre parohie şi şcoală, prin şansa unor
parteneriate ce se încheie între parohii şi şcoli. Întrucât într-un parteneriat nu se poate
minţi sau trişa, acest dialog dintre parohie şi şcoală nu poate fi decât real, viu, mereu
activat prin activităţi ritmice concrete, după cum însuşi textul protocolului precizează:

„În cadrul Protocolului de colaborare, Parohia se obligă: a. să prevadă în

bugetul anual, aprobat de Permanenţa Consiliului Eparhial, o sumă, potrivit
posibilităţilor Parohiei, în rubrica «Donaţii şi subvenţii acordate», pentru susţinerea
activităţilor din prezentul Protocol; b. să sprijine copiii proveniţi din familii
defavorizate, comunicaţi de conducerea Şcolii prin profesorul de Religie, cu rechizite,
îmbrăcăminte şi încălţăminte nouă, alimente etc.; c. să se implice în prevenirea
abandonului şcolar; d. să ofere premii pentru elevii merituoşi la concursuri şcolare şi la
sfârşit de an şcolar; e. să sprijine desfăşurarea orei de Religie prin achiziţionarea şi
donarea, către Şcoală, de material didactic auxiliar; f. să se implice în organizarea
activităţilor extracurriculare şi extraşcolare: excursii, pelerinaje, tabere etc. g. să
coopteze cadre didactice dintre enoriaşii parohiei pentru a lucra voluntar în programele
de pregătire suplimentară a elevilor; h. să prezinte credincioşilor activitatea
profesorului/profesorilor de Religie în cadrul Şcolii; i. să menţină o legătură
permanentă cu Şcoala, prin reprezentanţii desemnaţi, în scopul informării prealabile,
reciproce, eficiente şi loiale privind acţiunile de interes comun desfăşurate; j. să deruleze
activităţi de voluntariat la care se pot implica şi elevi de la Şcoală; k. să promoveze
activităţile desfăşurate, în temeiul prezentului Protocol”54.

Prezenţa preotului la şcoală, în ziua sărbătoririi ocrotitorilor spirituali ai şcolii, la

deschiderea sau închiderea anului şcolar va pleda pentru armonia dintre slujitorii
Altarului şi cei ai catedrei, prin programele educaţionale, care au un scop comun
52
Câteva sugestii pentru un select şi fecund nivel de dialog: Andrei PLEŞU, Despre inimă şi alte eseuri,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 158 pagini; Gabriel LIICEANU, Continentele insomniei, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2017, 345 pagini; Octavia PALER, Eul detestabil, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 262
pagini; Teodor BACONSCHI, Fascinaţia tradiţiei. Studii patristice şi de istorie a religiilor, Editura Lumea
credinţei, Bucureşti, 2017, 320 pagini.
53
Mitropolit dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Opt poveţe către preoţi, spre neîncetată luare-aminte”, în Preotul
în Biserică…, pp. 121-129.
54
Extras din Hotărârea Sfântului Sinod cu nr. 12.475 /22 decembrie 2014 privind „necesitatea încheierii de
parteneriate între parohii şi şcoli pentru dezvoltarea cooperării, în vederea susţinerii şi îmbunătăţirii orei de
Religie”.

16
fundamental: buna educare şi formare a tinerilor, pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În
acest act quasi-sacru, şi preotul şi profesorul îşi află locul bine precizat, fiecare aducându-
şi contribuţia esenţială, fiecare completându-l pe celălalt. Pe de altă parte, prezenţa
profesorilor şi a elevilor la sărbătorile bisericii (hram, praznice împărăteşti, marcarea
unor date importante precum semicentenarul, centenarul etc.) este, de asemenea firească.
Invitaţi în Casa Domnului la astfel de bucurii, profesorul şi ucenicii săi, elevii, se vor
simţi „acasă”. În cadrul proiectului misionar-duhovnicesc de spovedire a copiilor şi
tinerilor, în posturile mari, preotul va acorda atenţie maximă fiecărui elev, întrucât fiecare
copil sau tânăr este o „promisiune”, pentru că poate deveni viitorul intelectual (inginer,
profesor, cercetător, universitar, academician). Mulţi dintre intelectualii de forţă, ataşaţi
de Biserică, evocă amintirile copilăriei trăite în preajma locaşului de cult 55, după cum
mulţi dintre alţi intelectuali care nu se consideră fiii Bisericii (deşi sunt!) au rămas cu
blocaje interioare, cauzate de întâmplări din copilăria lor, legate de persoana preotului, de
rigorile neînţelese din Biserică ş.a., întrucât nu au fost „păstoriţi” la timp şi cu tact.
3.2.6. În mod cert, situaţia care produce convertiri adânci în sufletele oamenilor
distanţaţi de Biserică este moartea cuiva drag. Pierderea mamei, a tatălui, a soţului/soţiei
sau, mai dramatic, a unui copil este prăbuşitoare pentru orice caracter. Momentele sunt
dramatice şi foarte puţine persoane reuşesc să le depăşească fără sechele sufleteşti. În
aceste momente nu contează funcţia, averea, studiile; nu contează savantlâcurile, nici
filosofările, oricât de adânci ar fi ele. Acum, în aceste clipe de mare încercare, va
interveni preotul, iar gestul său pastoral-încurajator şi mângâietor, este, întotdeauna,
salutar. A mângâia un suflet rănit de moarte este un gest hristic, ce aduce tămăduire,
uşurare. Abia în aceste momente se vede „utilitatea” Bisericii, singura care este alături de
om în momentele lui cele mai grele, îl susţine şi îl salvează de la un posibil dezastru
personal. Mai important decât cuvântul alinător este gestul concret. Parohia şi preotul pot
asigura diverse servicii (depunerea defunctului la capelă sau chiar în biserică, citirea
„stâlpilor”, rostirea unor mici cuvinte de mângâiere, oferirea mesei de prăznuire), cu
preţuri minime sau chiar gratuit, în cazuri şi situaţii anume. Acestea sensibilizează,
conving.
Prilejuri pastorale la fel de bune sunt şi Botezul, Cununia, sfeştania acasă ori
ceremonia „cununiei de argint” sau „de aur”. La aceste slujbe preotul trebuie să susţină
un cuvânt adecvat, bine pregătit şi întotdeauna să ofere ceva: o cruciuliţă de argint
pruncului nou-botezat, o icoană, o candelă sau o Biblie tinerilor miri, o carte sau alt dar
duhovnicesc pentru familie. Aceste gesturi schimbă prejudecăţi şi mentalităţi, convertesc
suflete la Hristos, Care este, prin excelenţă, Iubirea care dăruieşte, Adevărul care
convinge, Calea care regăseşte, Viaţa care împlineşte viaţa noastră.
3.2.7. Ca întotdeauna, poate cel mai eficient mijloc pastoral şi pentru oamenii cu
carte este actul tainic, solemn şi atât de responsabil al spovedaniei. Preotul, după cum
arată Molitfelnicul, trebuie să se simtă mândru şi onorat dacă are la spovedanie „dregător
mare sau mic”, pe care să-l cerceteze „cu toată socoteala şi purtarea de grijă...”, ţinând
seamă că este „slujbaş sau dregător sau... cărturar…”56. Chiar şi pe acesta, preotul este
dator să-l înveţe. Spovedania acestuia nu trebuie să fie o tiradă de întrebări, un
rechizitoriu canonico-duhovnicesc şi nici o ispitire în detalii sau amănunte

55
Evocări duioase la Nichifor CRAINIC, Zile albe, zile negre. Jurnal. Editura Fundaţiei Academice „V.
Voiculescu”, Bucureşti, 42015.
56
Vezi „Slujba Mărturisirii”, în Aghiasmatar, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2016. pp. 69 şi 71.

17
nesemnificative privind viaţa privată57. În general, la spovedanie, intelectualii preferă o
introducere a preotului, densă, de două trei fraze, urmată de un dialog, de la spirit la
spirit. Creştinul, chiar dacă are carte, aflându-se sub epitrahil ca în faţa lui Dumnezeu, are
conştiinţa păcătoşeniei sale şi va mărturisi el singur greşelile, scăderile şi neputinţele sale.
Cazul particular al spovedirii şi împărtăşirii bolnavilor sau muribunzilor din
familiile cu blazon devine, de asemenea, o formă excepţională de păstorire. Modul în care
duhovnicul se prezintă (la timp!) conform programării, la domiciliul respectiv, felul în
care stabileşte primele legături vizuale şi de conversaţie cu cei ai casei, atenţia cu care îşi
pregăteşte instrumentarul liturgic (trusa pentru Sfânta Împărtăşanie, Molitfelnicul,
Crucea, epitrahilul) dată fiind situaţia pentru care este chemat, crează o atmosferă propice
actului pastoral în sine. În familiile ai căror membri sunt nepracticanţi, prezenţa preotului
va fi receptată la început cu stângăcie sau chiar în virtutea unei cutume atavice, ca
„vestitor al sfârşitului” celui pentru care a fost chemat. Delicateţea purtării, rostirea cu
linişte a rugăciunii, împărtăşirea celui bolnav, încurajarea familiei vor contrabalansa
atmosfera spre optimism şi încredere, pentru ca întreaga familie să depăşească acel
moment de criză. Unii dintre cei care asistă vor fi astfel „atinşi” în inima lor, şi vor
recepta altfel preotul, Biserica; alţii vor primi chiar imbold interior pentru a se spovedi şi
împărtăşi şi ei, din vreme.

4. Pastoraţia creştinilor cu nivel intelectual redus.

Adeseori, marea provocare a preotului este dificila acomodare a metodei
pastorale, a purtării sale şi a discursului de la nivelul înalt, la care ne-am referit în cele de
de mai sus, la cel al lumii de jos, al omului de rând. În general, secretele lucrului cu omul
simplu se învaţă de la preoţii mai bătrâni, de la cei ce au slujit mai înainte în parohiile
unde noii hirotonii sunt numiţi, de la dascăli cu experienţă, sau, în cele mai dese din
cazuri, din propria experienţă pastorală. Foarte mulţi dintre preoţi au printre amintirile lor
păţanii în care oameni simpli - ţărani, muncitori, păstori, mici meşteşugari - le-au oferit
adevărate lecţii de viaţă, cu mult mai presus decât statutul lor social.

4.1. Dificultăţi în pastoraţia creştinilor cu un nivel intelectual slab.

Deşi neşcolit, omul simplu are un orgoliu al lui, sinonim cu demnitatea şi
verticalitatea necesare oricărui creştin; uneori ceva mai mult… Preotul va căuta să se
adreseze mereu, să relaţioneze şi să lucreze cu mult tact, cu astfel de oameni.
În cazul în care în parohie sunt prezenţi, într-un număr semnificativ, oameni
simpli care au obiceiul frecventării sfintelor slujbe şi sunt îmbisericiţi, aceştia devin una
dintre cele mai importante surse de forţă misionară spre ceilalţi, nebisericaşi. Pe de altă
parte, aceştia sunt primii care ajută, la păstrarea curăţeniei în sfântul locaş, în curtea
bisericii, la casa „de prăznuire”/aşezământul social al parohiei, în cimitirul parohiei şi
chiar la casa parohială. Tot ei se implică în diversele programe administrative, misionare
pe care le iniţiază sau le desfăşoară parohia. Se observă că oamenii, în general acceptă cu
mare bucurie să fie cooptaţi în astfel de acţiuni şi consideră o binecuvântare faptul că
57
Din marea bibliografie pe această temă, pentru deprinderea artei spovedirii, recomand : pr. prof. dr. Petre
VINTILESCU, Spovedania şi duhovnicia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 1995, 312 pagini
şi o lucrare mult mai recentă, K. G. PAPADIMITRAKOPOULOS, Taina Spovedaniei la Sfinţii Părinţi ai
Bisericiir, Editura Anestis, Bucureşti, 2015, 231 pagini.

18
preotul le solicită serviciile şi ajutorul. Aceste „clăci” vor căpăta şi dimensiune
duhovnicească dacă preotul le va folosi ca prilej pentru mici cateheze, poveţe, sfaturi
pentru suflet, povăţuiri în situaţii concrete din viaţa cuiva. Întotdeauna preotul va aşeza
masă şi va servi personal pe truditori, iar la final le va oferi o mică plată, simbolică. Sunt
detalii care impresionează mult pe omul simplu!
La polul opus se află cetele credincioşilor depărtaţi de Biserică, pe care îi
întâlnim îndeosebi în parohiile suburbane sau în preajma marilor oraşe. Între aceştia se
încadrează foştii navetişti din perioada de glorie a industrializării româneşti sau unii
dintre cei ce au experimentat, ani de-a rândul, munca la „colectivă” (C.A.P., S.M.A.,
S.M.T.). Mulţi dintre aceştia nu au putut evolua intelectual, din cauza condiţiilor
nefavorabile din familie sau din viaţa privată, iar orizontul cunoaşterii lor, nu foarte larg,
cât şi multele reminiscenţe doctrinar-comuniste îi împiedică să înţeleagă în profunzime
mesajul Bisericii, rolul credinţei, necesitatea îngrijirii sufletului şi a schimbării vieţii în
bine, din punct de vedere spiritual. Sufletele lor sunt un câmp misionar-pastoral care dă
mult de lucru preotului. Şi ei trebuie chemaţi la Hristos!
Ambele tipologii de credincioşi prezintă şi aspecte duhovniceşti, care cer a fi
reconfigurate. Creştinii apropiaţi de Biserică, obişnuiţi cu sfintele slube, cu sfântul locaş,
sunt adesea rutinaţi şi participă la serviciul divin fără să înţeleagă nimic. Ei, obişnuiţii
Casei Domnului sunt, adesea, opaci la tainele care se lucrează în biserică. Vorbesc cel
mai mult în biserică, producând dezordine, ascultă foarte puţine dintre sfaturile preotului,
din cadrul predicilor, şi…nu putem şti cât împlinesc din acestea în viaţa lor. Mulţi
vădesc o adevărată avulie duhovnicească: nu sunt interesaţi să crească duhovniceşte, nu
iubesc hărnicia „plugăriei” inimii cu brăzdarul adânc al credinţei. Sunt blazaţi, blocaţi,
inerţi; sunt greu de restartat, pentru a se obţine o tensiune benefică în viaţa spirituală a
parohiei. Unii din categoria a doua, cei din peisajul periurban, cu pretenţii de quasi-
orăşeni, adesea cu pensii bune, cu un statut de „fost mecanic”, „fost şef de echipă”, „fost
maistru”, „fost strungar” (şi notez aceasta fără a denigra respectivele meserii) se apropie
mai greu de Biserică. Părerea de sine şi confortul material, combinate cu un statut social
peste cel al ţăranului obişnuit, îi reţin a veni la sfintele slujbe. La acestea se mai adaugă şi
o formă de agnosticism spiritual: nu vor că cunoască mai multe despre Dumnezeu, despre
Biserică, despre suflet şi nu îi interesează nimic din acest domeniu.
O a treia categorie sunt tinerii care nu au urmat sau finalizat nici măcar studii
gimnaziale58 sau liceale. Unii dintre ei şi-au luat serviciu încă din adolescenţă, alţii au
experimentat străinătatea, în speranţa câştigării unui bănuţ în plus. Şi unii şi alţii sunt însă
răniţi de viaţă şi prezintă o formă de împietrire a inimii 59. Şi din această zonă vin adesea
multe lovituri, calomnii, nemulţumiri la adresa preotului şi a Bisericii.

4.2. Este posibil un dialog pastoral dintre preot şi creştinii cu mai puţină
pregătire intelectuală?

58
Să nu uităm şi că, în decembrie 2016, România ocupa locul I în Uniunea Europeană şi locul II în Europa
(după Albania), la analfabetism. Statisticile arată că peste 40 % dintre elevii de gimnaziu sunt diagnosticaţi
cu „analfabetism funcţional” (ştiu să citească, dar nu înţeleg ce au citit, n.n.)– vezi Iuliana Alexa, „România
pe locul I la analfabetism funcţional în U.E.”, Psychologies, 8 decembrie 2016, www.psychologies.ro,
accesat 19 aprilie 2018.
59
Un „S.O.S.” frumos, lansat de pr. lect. dr. Mihai IOSU, Priorităţi pastorale: tinerii, în „Studii de Teologie
Pastorală”, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2009, pp. 65-76.

19
 Este necesar acest dialog, întrucât toate sufletele din cuprinsul parohiei „atârnă”
de gâtul preotului. Lui i s-a încredinţat turma duhovnicească spre a o conduce pe calea
mântuirii şi, pentru aceasta, are trebuinţă de multă iscusinţă, pentru a nu pierde nici un
suflet. Aduc aici câteva sugestii pastorale.
4.2.1. În cadrul vizitelor pastorale sistematice pe care le face cu prilejul
Căciunului şi al Bobotezei şi cu prilejul altor vizite pastorale sau ori de câte ori este
vizitat de un enoriaş, preotul va aşeza, la inima fiecărui creştin simplu, câte un cuvânt
frumos şi de folos: un proverb, o zicătoare, o pildă, o povaţă. Un preot bătrân învăţa
odinioară pe mai tânărul său coslujitor, aşa: „Atunci când vine omul la frăţia ta sau când
mergi tu la casa lui, oricât de necăjit ai fi şi oricâte probleme ai avea, «ia o lingură de
miere în gură» şi vorbeşte-i «dulce», cu răbdare şi cu dragoste. Aşa vei câştiga suflete
pentru Hristos!”. Omul simplu receptează cu o mai mare acuitate sufletească
sentimentele paterne ale preotului faţă de el, dar simte şi artificialitatea şi eventualele
rezerve ale păstorului faţă de el, şi, mai ales (să nu fie!), lipsa iubirii păstorului. Preotul
trebuie să se poarte în aşa fel, încât prezenţa sa în casa creştinului să fie receptată ca o
lumină, ca o bună vestire, ca o coborâre a unui înger, pentru o clipă, în viaţa aceasta
ternă; să fie ca o vizită a lui Iisus, în acea familie!
4.2.2. La necazurile şi bucuriile acestor oameni, preotul este chemat să participe
cu toată fiinţa sa, să fie solidar cu ei, să-i ajute, să-i înveţe ce au de făcut, fără să-i
împovăreze cu cerinţele unor tradiţii adesea incorecte şi chiar absurde, cu pretenţii
materiale ori cu taxe oneroase. A oferi unei familii sărace şi fără nivel intelectual şansa
unei slujbe fără a pretinde plată este un gest apostolic: „în dar aţi luat, în dar să daţi!”
(Matei 10, 8). Şi nu este imposibil, cu toate că şi preotului îi este greu, adesea. Un astfel
de gest echivalează cu mii de cuvinte şi de străduinţe la nivel intelectual, teoretic.
Intervenţia preotului la greu sau empatia lui pentru enoriaşi în momentele lor de bucurie
sunt secretele restaurării unor suflete, în şi pentru Hristos.
4.2.3. Forma cea mai bună de a atinge şi inima şi mintea creştinului este cateheza.
Cei ce nu cunosc învăţătura Bisericii, vor fi învăţaţi. Astfel, în locul unor predici
sforăitoare, pline de neologisme sau imitând stilul unor mari oratori sau predicatori,
preotul trebuie să prefere, atât după Sfânta Liturghie, cât şi la Sfintele Taine şi ierurgii,
mici cateheze liturgice, la nivel de „abecedar duhovnicesc”. Astfel, în timp, oamenii îşi
pot învăţa credinţa de la zero. După câţiva ani de osteneală catehetică, asumată de preot,
bună parte din obştea parohială - cel puţin creştinii care participă la sfintele slujbe - vor
avea cunoştinţe minime despre învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Urmează lupta
cu mentalităţile, cu tradiţiile păguboase ale comunităţii, dar aceasta durează o viaţă. Greu
se smulg din minţile oamenilor învăţături greşite sau superstiţii care ţin de fondul magic
al psihicului. Iar atunci când înaintea unui preot tânăr, dornic de a îndrepta lucrurile şi de
a construi cu seriozitate „biserica cea vie dinlăuntrul omului”, un alt slujitor al Domnului,
neiscusit, a cultivat diverse tradiţii păguboase, a menţinut mentalităţi de sorginte
precreştină ori cu iz păgân, a construit neo-tradiţii sau pseudo-tradiţii avantajoase doar
pentru persoana şi buzunarul lui, e cu mult mai greu!
Însă harul lui Dumnezeu, care lucrează prin actul catehetic făcut sistematic de
preot, în toate împrejurările pastorale, cu iscusinţă, cu autoritate învăţătorească
fundamentată pe viaţa personală corectă a catehetului, irigă sufletele, le învaţă şi plineşte,
astfel, mare parte din lipsurile creştinului care are mai puţină şcoală.

20
 4.2.4. Una dintre strategiile rodnice pentru păstorirea la ţară este implicarea
copiilor în diverse programe catehetice ale parohiei. Copiii devin mici „apostoli” în
familiile lor. Şi părinţii şi, mai ales bunicii, atenţi la evoluţia nepoţilor, învaţă prin aceştia
ceea ce ei nu ştiu. Există bunici care, la 65 de ani au învăţat „Îngeraşul” sau „Tatăl
nostru” de la nepoţii lor! Sunt bunici sau părinţi care, până la o vârstă, nu călcaseră
niciodată la biserică, dar graţie programelor de spovedire a copiilor, intră în sfântul locaş
odată cu aceştia, de cel puţin două-trei ori pe an, în afară de Paşti (când respectă tradiţia
obştii, vin, rămân puţin, iau lumină şi pleacă). De aceste programe se poate ocupa direct
şi preoteasa60 sau un cadru didactic, un student teolog sau un elev seminarist voluntar. Să
spunem şi că, pentru un copil sărman, dar dornic să înveţe carte, o mică bursă parohială,
un dar de hăinuţe noi, o pereche de pantofi sau un set de rechizite reprezintă enorm. După
modelul preotului, care i le-a dăruit acum, va face la fel şi el, când va deveni om mare: va
dărui şi va ajuta pe alţii.
4.2.5. Nu în ultimul rând, în special la ţară, unde mulţi creştini se confruntă cu
sărăcia, este foarte bine primită „pastoraţia sacoşelor”. Procedeul este ruşinos şi umilitor
pentru o societate de început de secol XXI, dar ştim că un pachet cu cele trebuincioase
pentru Crăciun sau Paşti este binevenit şi dezleagă, adeseori, zăgazuri de lacrimi de
mulţumire şi recunoştinţă. Cum se face? Întrucât parohia nu are fonduri pentru astfel de
acţiuni sociale, iar creştinii filantropi sunt tot mai rari, preotul solicită creştinilor din
biserică - tot nişte săraci, să ofere foarte puţin altora, mai săraci decât ei! Puţin: 1 leu, o
pâine…Şi preotul, dă din partea lui primul pachet, personal, primei bătrâne şi primului
copil de pe listă. I se adaugă şi câţiva consilieri parohiali „mai cuprinşi”, femeile din
comitet şi alţi creştini. Pentru a asigura şi efectul „pedagogic” al acţiunilor, echipele de
voluntari se vor constitui din tineri, chiar şi copii, alături de maturi. Impactul pozitiv este
garantat; se asigură „securizarea misionară” a enoriei (să ne amintim că, astfel, unele
culte neoprotestante şi-au mărit exponenţial numărul de prozeliţi, „cumpărând” suflete de
creştini ortodocşi cu ulei alimentar expirat, cu conserve pentru câini şi pisici… şi cu
broşurele reprezentând pe „Isus” zâmbind amabil). Astfel se crează o tradiţie a faptei
bune în parohie, la care vor dori, mereu, să contribuie şi alţi creştini, unii chiar mai puţini
practicanţi.

5. Câteva concluzii.
Dificultăţile pastoraţiei, în actualitate, sunt o realitate extrem de motivantă pentru
slujitorul cu vocaţie. Acesta are, de la Dumnezeu, darul de a se opri în faţa fiecărui om,
pe care trebuie să-l întoarcă cu faţa spre Hristos, să i-L arate pe Hristos. Pentru a reuşi
acest lucru, mirabil dealtfel în lumea noastră care se îndepărtează de Dumnezeu şi nici pe
om nu-l mai preţuieşte, preotul are nevoie de o serie întreagă de instrumente, metode şi
forme pastorale actualizate. Cu ajutor dumnezeiesc şi prin iscusinţă, poate să reuşească în
lucrarea sa dificilă. În contextul de faţă, sorţi de izbândă pastorală are în general preotul
care, pe lângă ştiinţă teologică profundă, are sau capătă tact pastoral, prin care aplică la
viaţa spirituală a oamenilor, elegant şi eficient, conţinuturile teologice.
60
Din nefericire, în multe parohii preoteasa este o energie puţin implicată în lucrarea misionar- pastorală,
potrivit statutului ei şi în raport cu disponibilitatea sa duhovnicească şi cu posibilităţile ei intelectuale.
Alături de preot şi de membrele Comitetului Parohial, ea poate ajuta mult în această lucrare. Vezi Iuliana
SCHMEMANN, Bucuria de a sluji. Gânduri pentru preoteasa şi pentru femeia ortodoxă, Editura Teofilia,
Făgăraş, 2013, 77 pagini.

21
 În al doilea rând, preotul trebuie să se sprijine pe toate ştiinţele care pot sluji
aplicării pastorale a teologiei: filosofia, psihologia, pedagogia, sociologia, cultura clasică,
limbile moderne, folosind chiar şi date recente din bio-fizică şi neuro-ştiinţe. Discursul
său apologetic, înveşmântat într-un limbaj atractiv şi actual şi susţinut de argumentaţie
solidă, capătă credibilitate şi persuasiune.
Împreună cu acestea, preotul are nevoie de ştiinţa lucrării cu omul, în folosul
omului. Aceasta nu se dobândeşte la şcoală, ci în viaţă.
În chip fundamental însă, se cuvine iarăşi subliniat faptul că preotul îşi ia energiile
şi inspiraţia de la Marele Arhiereu, „Păstorul şi păzitorul sufletelor noastre” (I Petru, 2,
25), Domnul Iisus Hristos, prin slujirea la Sfântul Altar, care uneori convinge, alteori
atinge inima, alteori „seduce”, după cum se exprima părintele Placide Deseille.
Închei cu aprecierea că la cursurile preoţeşti organizate de Patriarhia Română se
analizează atât de atent problema pastoraţiei categoriilor de persoane de care ne-am
ocupat mai sus. Este un lucru îmbucurător. Experienţa profesorilor şi schimbul de
experienţă dintre preoţii cursanţi pot suplini ceea ce în şcoală nu s-a studiat. Varietatea
situaţiilor pastorale şi unicitatea lor, impun însă preotului să se nevoiască a deveni
măiestru în lucrarea pastorală.
Mai presus de tot ceea ce s-a vorbit aici, pentru a fi cu adevărat aducător al
oamenilor spre mântuire, preotul trebuie să să se roage necontenit lui Dumnezeu, pentru a
birui în lucrarea sa pastorală.

22