CURS ISDR IFR

SÂMBĂTĂ 21 martie 2020

LEGEA ŢĂRII – partea I

1. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie

În virtutea dispoziţiilor Legii ţării, statele feudale româneşti erau conduse de către
domni, Sfatul domnesc şi dregători.
Domnul era şeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale şi exercita atribuţii de
ordin administrativ, militar, judiciar şi legislativ. Astfel, în plan administrativ, domnul hotăra
cu privire la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele, numea şi îi revoca din
funcţie pe înalţii dregători, avea dreptul de a bate monedă, încheia tratate internaţionale,
declara starea de pace sau de război.
Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea Constantinopolului
biserica devine dependentă faţă de domn. Domnul confirma mitropoliţii, episcopii şi
egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă faţă de stat şi a acţionat prin
autoritatea sa spirituală în direcţia promovării intereselor politice ale statului. Sprijinul
reciproc între stat şi biserică a fost necesar pentru că şi ungurii şi polonezii, când doreau să
supună ţările române, o făceau sub pretextul catolicizării. Această situaţie se explică prin
aceea că în ţările din vestul Europei statul depindea de biserică, iar Papa exercita tutela
asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politică a acestor state era stabilită
de către papalitate, care a promovat în mod constant expansionismul statelor catolice
asupra statelor ortodoxe.
În acelaşi timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituţiei domniei,
rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din steagurile boierilor.
Începând din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării puterii, domnul îşi creează
armata proprie condusă de către dregători cu atribuţii speciale în acest sens.
În calitate de şef al statului, domnul încheia tratate de alianţă sau comerciale cu
alte state şi declara pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era judecătorul
suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină, civilă sau penală, în primă sau
în ultimă instanţă. Procesele erau judecate de către domn împreună cu Sfatul domnesc,
dar hotărârile erau pronunţate în nume propriu şi nu se bucurau de autoritatea lucrului
judecat. Astfel că următorii domni puteau rejudeca procesul şi da hotărâri contrare celor
anterioare.
Domnul exercita şi atribuţii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.
Domnul putea emite două categorii de hrisoave:
- hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la anumite
situaţii concrete. Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.
- hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi
reglementări juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative şi erau izvoare de drept
în sens formal.
Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc
şi al dregătorilor.
Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de
către Ţară, adică de către adunarea vârfurilor societăţii feudale – boieri, cler,
comandanţii armatei. Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os domnesc
(este rudă în linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii anteriori). Se mai
cerea ca domnul să fie român, creştin ortodox şi să nu fie însemnat (adică să nu aibă
vreo infirmitate).
2. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la Sfatul domnesc şi dregătorii
Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiţiona alegerea domnului de
respectarea privilegiilor boiereşti, iar controlul respectării de către domn a acestor privilegii
şi imunităţi feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului domnesc. Prin
Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.
Sfatul domnesc era un organism colectiv, care îşi desfăşura activitatea pe lângă
domn. Era format din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul membrilor Sfatului
domnesc oscila între 12 şi 25. Sfatul era convocat în locuri şi la date fixate de către domn.
În cadrul atribuţiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme de stat, confirma
titlurile de proprietate, întărea daniile domneşti, precum şi acordarea de imunităţi şi privilegii
feudale, dând garanţia respectării acestora. De asemenea, Sfatul domnesc participa la
judecarea proceselor, dându-şi acordul faţă de soluţia pronunţată de domn. Totodată Sfatul
domnesc era cel care garanta respectarea de către domn a tratatelor internaţionale.
 Componenţa şi competenţa Sfatului au cunoscut şi ele o anumită evoluţie. Astfel, în
primele decenii de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost format doar
din boieri de ţară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că domnia a
fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales pe domn şi tot ei îi controlau activitatea pentru ca domnul
să nu le încalce drepturile şi privilegiile. Astfel că până spre jumătatea secolului al XV-lea
raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urmă. Dar, treptat,
în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică boierii ce executau poruncile domneşti.
Ilustrativă este situaţia de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun când un singur membru al
Sfatului domnesc era dregător (pan Pană vornicul), pentru ca la sfârşitul domniei acestuia
raportul să fie invers. Această evoluţie a componenţei şi competenţei Sfatului domnesc se
reflectă şi în fizionomia hrisoavelor domneşti. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii
şi boierii hotărau împreună, iar boierii îşi puneau peceţile pe hrisoavele domneşti, promiţând în
acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul
domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul
asupra activităţii domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.
Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului ce exercitau atribuţii de ordin militar,
administrativ şi judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influenţa bizantină, mai întâi
în Ţara Românească şi apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân şi, respectiv
Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de
activitate în cadrul statului, şi competenţa dregătorilor se caracteriza prin confuzia de
atribuţii.
În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase,
dregătorii îndeplineau anumite atribuţii în cadrul curţii, atribuţii ce erau legate de
persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor şi imunităţilor boiereşti,
precum şi o dată cu întărirea aparatului central de stat, dregătorii au preluat în numele
domnului conducerea efectivă a treburilor statului. Ei erau numiţi de către domn, faţă de
care depuneau un jurământ de credinţă. Puteau fi oricând revocaţi şi nu erau
remuneraţi pentru activitatea desfăşurată. Dar ei beneficiau de danii domneşti pentru
dreaptă şi credincioasă slujbă şi, totodată, li se concedau veniturile unor teritorii şi
primeau daruri de la subalterni. Erau consideraţi mari dregători cei care făceau parte din
Sfatul domnesc, pe când micii dregători erau consideraţi subalternii lor.
 Erau consideraţi mari dregători:
- banul – era cel mai important dregător în Ţara Românească; avea atribuţii
similare celor ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata şi
judeca procesele; dacă această dregătorie era întâlnită doar în Ţara Românească, pe
celelalte le vom întâlni în ambele ţări române;
- logofătul – era şeful cancelariei domneşti, păstra şi aplica sigiliul domnesc pe
actele oficiale. Avea şi unele atribuţii judiciare;
- vornicul – era conducătorul slujitorilor curţii domneşti; asigura paza hotarelor;
judeca anumite procese penale. În Ţara Românească îşi exercita atribuţiile doar în
stânga Oltului. În Moldova erau doi mari vornici, cel al Ţării de sus şi cel al Ţării de jos;
- postelnicul – era tălmaciul domnului şi sfetnicul de taină al acestuia; coordona
relaţiile cu alte state şi exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de la curtea
domnească;
- vistiernicul – răspundea de strângerea veniturilor statului şi de asigurarea
mijloacelor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei; judeca procesele cu privire la
stabilirea şi perceperea dărilor; după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi
strângerea haraciului);
- cămăraşul – administra veniturile domnului; activitatea sa începe din secolul al
XVIII-lea, când vistieria statului a fost separată de cămara statului);
- spătarul – păstra spada domnească, iar în anumite situaţii de război prelua
comanda armatei;
- hatmanul – este comandantul armatei în Moldova; este menţionat în
documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movilă);
- stolnicul – administra grădinile, cămările şi pescăriile domneşti;
- paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti;
- comisul – răspundea de grajdurile domneşti.
Mai existau şi alţi dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc şi care
exercitau atribuţii legate de persoana sau interesele domnului:
- armaşul – executa sentinţele pronunţate de către domn
- şetrarul – avea în grijă corturile domneşti în vreme de război;
- clucerul – aproviziona curtea domnească cu grâne;
 - slugerul – aproviziona curtea domnească cu carne;
- pitarul – aproviziona curtea domnească cu pâine;
- căminarul – strângea dările cuvenite domnului;
- jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curţii domneşti.
3. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la dreptul de proprietate
În societatea feudală, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost
pământul, care, conform dreptului medieval din întreaga Europa, inclusiv conform
dispoziţiilor Legii ţării, consacra proprietatea divizată asupra pământului. Întregul teritoriu al
statului se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium eminens. Pe de altă parte
nobilii, clerul, ţăranii liberi, precum şi ţăranii aserviţi exercitau o proprietate subordonată,
denumită dominium utile. Acest sistem al proprietăţii divizate îşi are originea în organizarea
proprietăţii din provinciile romane.
Existenţa lui dominium eminens, ca proprietate supremă, este atestată prin
numeroase instituţii juridice reglementate de către dispoziţiile Legii ţării. Spre exemplu,
conform dreptului de predalică (preadalică) domnul, în calitate de proprietar suprem,
avea dreptul de a revoca toate donaţiile pe care le-a făcut vasalilor săi, în ipoteza în
care acei vasali şi-au încălcat obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă de
domnie. În al doilea rând, domnul avea dreptul să vină la succesiunea tututor
proprietăţilor funciare rămase fără moştenitori. Apoi domnul avea un drept suprem de
control asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra
pământului, cum ar fi contractele de donaţie şi contractele de vânzare, întrucât
asemenea contracte produceau efecte juridice numai dacă erau confirmate prin hrisov
domnesc, ocazie cu care părţile contractante aveau obligaţia de a-i dărui domnului o
cupă confecţionată dintr-un material preţios sau un cal de rasă. Această obligaţie purta
numele, după caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunoştea
autoritatea supremă a domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele
pustiite noi localităţi, putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială,
după cum avea şi dreptul de a confisca moşiile boierilor hicleni.
Proprietatea subordonată – dominium utile – era exercitată, în primul rând, de
către nobili, cler sau chiar de către domn, în calitate de persoană particulară.
 Cu privire la proprietatea boierească au existat discuţii, pentru că s-a susţinut că
proprietatea boierească a putut să apară numai după întemeiere, nu şi înainte, pentru că boieria
este un titlu nobiliar, titlu care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acordă prin
hrisov domnesc. Astfel, dacă boieria, ca titlu nobiliar, este posterioară întemeierii, s-a considerat pe
cale de consecinţă că şi proprietatea boierească este posterioară întemeierii şi că provine din danie
domnească. Aceşti autori nu au făcut distincţia între calitatea de boier în sens economic şi calitatea
de boier în sens politic, deoarece boier în sens economic poate fi considerat orice mare proprietar
funciar, pe când boierul în sens politic este acel mare proprietar funciar care a fost înnobilat de
către domn prin hrisov domnesc. Prin urmare, boieri în înţeles economic au existat şi înainte de
întemeiere, aşa cum a existat şi marea proprietate funciară. De pildă, Constantin Căpitanul şi-a dat
seama că boierii sunt mai vechi decât instituţia domniei, căci spune în legătură cu înteneierea Ţării
Româneşti următoarele: “atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare şi puseră banovăţ un
neam de le zice Basarabi”. De asemenea, Ioan de Târnave afirmă că boierii din Moldova s-au
întrunit şi au hotărât să îl cheme pe Bogdan din Maramureş şi să-l aleagă domn al Moldovei.
Observăm deci că Ioan de Târnave şi Constantin Căpitanul recunosc celor ce s-au strâns în jurul
lui Basarab şi a celor ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de boieri. De aici rezultă că marea
proprietate boierească este anterioară întemeierii. După întemeiere, proprietatea boierească putea
izvorî şi din dania domnească. Iniţial, aceste donaţii aveau caracter viager, pentru ca, începând din
secolul al XV-lea să devină ereditare.
Trăsătura dominantă a marii proprietăţi feudale este imunitatea de tip feudal. În
virtutea acestor imunităţi, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din funcţiile
statului, în sensul că boierii îşi administrau domeniile prin aparatul propriu de slujitori,
asigurau strângerea impozitelor pentru domnie, întreţineau o armată proprie, judecau
procesele pe domeniile lor. Existenţa acestor imunităţi se explică, în primul rând, prin
faptul că marii boieri (boierii de ţară) sunt întemeietorii ţărilor române. Ei au creat statul
feudal, unindu-se în jurul unui voievod pe care l-au ales domn şi căruia i-au transmis o
parte din atribuţiile lor militare, administrative şi judiciare, atribuţii pe care domnul urma
să le exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul întregului stat feudal proaspăt
format. În acelaşi timp, întemeietorii au înţeles să păstreze şi pentru ei o parte din
vechile atribuţii exercitate odinioară ca şi voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc., pe care le-au
exercitat, în calitate de boieri de ţară, după întemeiere, în forma imunităţilor de tip
feudal. În al doilea rând, imunităţile consacrate prin dispoziţiile Legii Ţării se explică şi
prin faptul că, în primele decenii, aparatul central nu era suficient de puternic şi de bine
organizat pentru a putea exercita toate funcţiile statului, astfel încât în primele decenii
după întemeiere, funcţiile statului au fost împărţite între domn şi boierii de ţară învestiţi
cu imunităţi şi exercitate în paralel de către aceştia.
În limbajul Legii ţării, în Ţara Românească imunităţile erau desemnate prin ohabă
(îşi are originea în slavonescul “ohaba”, care are înţelesul de moşie ereditară), iar în
Moldova prin uric (este de origine maghiară, “orok” având înţelesul de moşie ereditară).
Iniţial, aceste imunităţi erau acordate de către domn boierilor de ţară printr-o formulă
concentrată, de natură să ne arate că boierul de ţară putea să exercite pe domeniul său
toate atribuţiile de tip statal, de unde rezultă că imunitatea nu decurgea din calitatea de
mare proprietar feudal, ci se acorda de către domnie prin hrisov domnesc. În Ţara
Românească se utiliza formula “să-i fie de ocină şi ohabă” (cuvântul “ocină” îşi are originea
în slavonescul “ocina”, care înseamnă proprietate), iar în Moldova se utiliza formula “să-i fie
uric cu tot venitul”. Cu timpul însă, după domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel
Bun, puterea centrală se consolidează (în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel
Mare), domnii fiind în măsură să exercite funcţiile statului. Asistăm, astfel la un proces de
restrângere a imunităţilor, încât în vremea lui Ştefan cel Mare, de regulă, imunităţile de tip
feudal se acordau printr-o formulă descriptivă, arătându-se expres ce anume atribuţii poate
exercita boierul de ţară pe domeniul său, atribuţii însă precis determinate. Mai mult decât
atât, se constată că în secolul al XV-lea unii boieri de ţară exercită imunităţile nu doar
asupra domeniilor lor, ci şi asupra unor sate libere din vecinătate, ceea ce nu înseamnă că
aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu şi-au pierdut dreptul de proprietate
asupra pământului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri erau menţionate
în documente şi se caracterizau prin aceea că se preciza că imunitatea se exercită acolo
unde a fost cneaz sau jude o anumită persoană (spre exemplu, “să-i fie de uric acolo unde
a fost cneaz Dragomir”).
Apare şi proprietatea bisericească, ce îşi are originea exclusiv în daniile făcute de
către domn sau de către particulari. Aceste danii erau făcute în scopuri pioase, iar bunurile
care făcuseră obiectul lor nu puteau fi înstrăinate fără consimţământul expres al donatorilor.
Înaltul cler se bucura pe domeniile sale de imunităţi mult mai largi decât cele acordate
boierilor, în special în materie judiciară, pentru că aici înaltul cler se bucura de o deplină
autonomie faţă de domni. Cu timpul, a început să se practice închinarea mănăstirilor către
Muntele Athos, astfel încât cele mai multe dintre venituri nu au mai fost utilizate în scopuri
pioase.
Dar şi domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietăţii
nobiliare, pe care domnul le dobândise fie înainte de înscăunare, fie ulterior înscăunării.
Domnul, în calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunităţi
de tip feudal.
În sfera lui dominium utile intră şi proprietatea ţăranilor liberi, organizaţi în obşti.
Dispoziţiile Legii ţării cu privire la fizionomia dreptului de proprietate asupra moşiei
obştei săteşti poartă amprenta străvechilor tradiţii, în sensul că obştea sătească
exercita chiar şi în feudalismul dezvoltat un drept superior de supraveghere şi control
asupra întregului hotar al obştei, în ciuda faptului că, după întemeiere, străvechea
folosinţă pe care o exercitau sătenii asupra vetrei satului (formată din casele, curţile şi
grădinile ţăranilor) şi terenurilor arabile se dezvoltase într-o veritabilă proprietate privată.
Aceasta, conform străvechii tradiţii, putea fi extinsă prin muncă proprie, prin desţeleniri
şi defrişări. Aceste extinderi ale proprietăţii private trebuiau aprobate de către Adunarea
megieşilor sau de către domn, dacă era vorba de terenurile nimănui. Astfel, s-au format,
pe lângă loturile matcă, prisăcile, viile, poienile, fâneţele, braniştile, grădinile de legume,
vadurile de moară şi morile.
Vadurile de moară, atunci când apa se afla în proprietatea obştei, puteau fi
atribuite unuia dintre membrii obştei. În ipoteza în care marile ape, care erau în
proprietatea domnului, treceau prin hotarul obştii, vadul de moară putea fi atribuit unuia
dintre membrii obştii prin hrisov domnesc.
Toate aceste stăpâniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin
norme de sine stătătoare. De aceea, în terminologia noastră medievală, întâlnim
termeni ca legea prisăcilor, legea viilor, legea braniştelor, etc.
Dispoziţiile cu privire la obştea sătească au consacrat atât proprietatea privată,
cât şi stăpânirea devălmaşă. Proprietatea privată purta asupra vetrei satului, asupra
terenurilor destinate agriculturii (ţarini – termen românesc) şi asupra terenurilor
dobândite prin muncă proprie, iar păşunile, podurile şi apele se aflau în stăpânirea
devălmaşă, conform vechilor tradiţii româneşti.
Cei ce deţineau pământ cu titlu de proprietate privată aveau acces şi la exploatarea
bunurilor aflate în devălmăşie, cu condiţia de a nu le schimba destinaţia. Dar în ciuda faptului
că teritorii întinse din moşia obştei se aflau în proprietate privată, totuşi obştea sătească a
păstrat şi exercitat un drept superior de supraveghere şi control asupra întregului hotar al
obştei săteşti, adică asupra întregii moşii a obştei, în vederea asigurării unităţii economice a
obştei săteşti. În acest sens, avem, mai întâi, în vedere faptul că megieşii, în calitatea lor de
proprietari asupra pământului, aveau dreptul de dispoziţie, astfel încât a apărut pericolul ca
terenuri din hotarul obştei să fie transmise unor persoane străine de obştea sătească, fenomen
de natură a afecta unitatea economică a obştii. De aceea, dispoziţiile Legii ţării au preluat din
dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de
precumpărare şi răscumpărare). În virtutea dreptului de precumpărare pe care îl puteau
exercita megieşii din obşte şi, în primul rând, rudele şi vecinii aceluia care dorea să-şi
vândă ocina (proprietatea ereditară), trebuia făcută publică intenţia de vânzare fie la trei
târguri succesive, fie trei duminici la rând, în biserică, după slujbă. Dacă se îndeplineau
aceste forme de publicitate şi nici un membru al obştei nu dorea să-şi exercite dreptul
de precumpărare (de preemţiune), atunci terenul putea fi înstrăinat unei persoane din
afara obştei. Dacă terenul era vândut fără respectarea dreptului de precumpărare, actul
respectiv era nul. Dacă însă terenul fusese înstrăinat cu respectarea formelor de
publicitate unei persoane din afara obştei, în termen de un an de la data vânzării,
oricare membru al obştei se putea răzgândi şi putea să exercite dreptul de
răscumpărare, adică întorcea preţul cumpărătorului străin de obşte. Pe această cale
terenul revenea în stăpânirea unui membru al obştei.
Pe de altă parte, Legea ţării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze
dreptul de protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o funcţie originală, în sensul
că a fost utilizat cu precădere în vederea asigurării solidarităţii obştei săteşti. Pentru a
contracara un asemenea drept, favorabil ţăranilor liberi, Legea ţării a creat o instituţie
favorabilă boierilor – înfrăţirea pe moşie.
Vechile popoare au practicat înfrăţirea ca pe o formă de creare a rudeniei
artificiale, ca o reacţie la fenomenul descompunerii ginţilor, pentru că ginţile erau
comunităţi întemeiate pe rudenia de sânge. În momentul în care ginta începe să se
descompună în mari familii patriarhale, oamenii încep să aibă sentimentul izolării, încât
apare înfrăţirea prin amestecul sângelui ca formă artificială a creării rudeniei de sânge.
Ulterior înfrăţirea a evoluat în sensul că în epoca feudală se practica înfrăţirea pe biblie,
devenind fraţi de cruce.
Dar pe lângă această formă a înfrăţirii moştenită de demult, Legea ţării a creat o
nouă variantă a infrăţirii, şi anume înfrăţirea cu efecte patrimoniale. Conform acestui
procedeu, două sau mai multe persoane se înfrăţeau pe anumite bunuri, în sensul că
înfrăţiţii puneau în comun acele bunuri şi deveneau fraţi nedespărţiţi (coproprietari ai
acelor bunuri). Cum, de regulă, se puneau în comun moşii, înfrăţirea cu efecte
patrimoniale a fost reglementată de Legea ţării sub denumirea de înfrăţirea pe moşie.
De regulă, cei înfrăţiţi puneau în comun moşiile lor, în înţelesul că fiecare venea cu
moşia proprie. Uneori, înfrăţirea se realiza între mai multe persoane pe moşia unei
singure persoane, astfel încât cei înfrăţiţi deveneau coproprietarii unei moşii. Boierii
români au recurs la forma înfrăţirii pe moşie, deoarece boierul se înfrăţea cu ţăranul din
obşte pe pământul acestuia din urmă. Pe această cale, boierul înfrăţit devenea rudă cu
ţăranul şi coproprietar. Ca atare, putea să exercite dreptul de precumpărare şi de
răscumpărare, întrucât era considerat membru al obştii. Prin achiziţii succesive, boierii
reuşeau să dobândească toate terenurile din hotarul obştei săteşti şi, pe cale de
consecinţă, să îşi aservească obştile libere. Iată cum, în evoluţia sa seculară, dreptul
de protimis combinat cu înfrăţirea pe moşie s-a transformat într-o puternică armă
juridică îndreptată împotriva ţăranilor liberi.
Pe lângă proprietatea nobiliară şi cea a ţăranilor liberi, dispoziţiile Legii ţării au
consacrat şi proprietatea ţăranilor aserviţi. Ţăranii aserviţi se aflau pe domeniile
nobiliare, se aflau în dependenţă faţă de nobili sau faţă de cler şi aveau un statut juridic
inferior. Această problemă trebuie observată în paralel cu modul în care era structurat
orice domeniu feudal.
Domeniile feudale cuprindeau două părţi:
- două treimi din domeniu erau atribuite spre folosinţă ţăranilor aserviţi;
- rezerva boierească, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla în
proprietatea absolută a feudalului.
 Ţăranii aserviţi aveau obligaţia de a munci întreaga moşie. Recolta de pe rezerva
boierească aparţinea nobilului, iar recolta obţinută de pe terenul dat în folosinţă era împărţită,
deoarece ţăranul aservit reţinea nouă zecimi din aceasta, iar boierul restul de 10% din recoltă
sub forma zeciuielii. Aşadar, ţăranii aserviţi stăpâneau pământul cu titlu de folosinţă. Acest
drept de folosinţă asupra terenului se exercita pe baze legale, şi nu pe baze contractuale,
deoarece, conform dispoziţiilor Legii ţării, boierii aveau obligaţia să pună la dispoziţia ţăranilor
aserviţi două treimi din moşie. Dacă boierii nu respectau această obligaţie ce rezulta din
dispoziţiile Legii ţării, aceştia puteau fi chemaţi în faţa domniei şi pedepsiţi pentru încălcarea
Legii ţării.
În secolul al XVIII-lea, prin reformele înfăptuite de către Constantin Mavrocordat, s-
a desfiinţat sistemul aservirii ţăranilor, încât de atunci ei dobândeau dreptul de folosinţă
asupra pământului boieresc prin contract; boierii, profitând de situaţia în care se aflau
ţăranii, le impuneau prin contract obligaţii mult mai grele decât cele care rezultau din
Legea ţării. Iată de ce s-a afirmat că prin desfiinţarea aservirii ţăranilor şi prin înlocuirea
regimului legal cu cel contractual ţăranii aserviţi au avut numai de pierdut.
Totodată, Legea ţării le recunoştea ţăranilor aserviţi dreptul de a exercita o stăpânire
personală asupra terenurilor defrişate sau desţelenite doar cu acordul boierului, precum şi
asupra unor suprafeţe de pământ situate în afara domeniilor feudale.
La rândul lor, conform obiceiului, şi orăşenii exercitau un drept de proprietate,
căci oraşele noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul şi hotarul oraşului. Vatra
oraşului era zona în care se construiau clădiri, ateliere, locaşuri de comerţ şi de cult.
Hotarul oraşului cuprindea terenurile cultivate de către orăşeni, iar ocolul, aşa cum am
mai arătat, cuprindea un număr de sate dependente de oraş. Orăşenii ce practicau
meşteşugurile exercitau proprietatea asupra atelierelor şi mărfurilor produse, negustorii
exercitau proprietatea asupra locaşurilor de comerţ şi asupra mărfurilor. În acelaşi timp,
şi unii şi alţii exercitau proprietatea asupra pământului, pentru că unii dintre aceştia
practicau agricultura.
Şi robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea ţării, dovadă că
existau dregători inferiori – juzii de ţigani – ce strângeau impozitele plătite de robi pe
sălaşurile lor. De asemenea, cei care practicau unele meşteşuguri, exercitau şi un drept
de proprietate asupra uneltelor de lucru.
 4. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic al persoanelor
Persoanele au capacitate de drept şi capacitate de fapt.
Capacitatea de drept desemnează aptitudinea fiinţelor umane de a fi subiecte de drept.
Capacitatea de fapt desemnează aptitudinea fiinţei umane de a avea
reprezentarea consecinţelor actelor şi faptelor sale.
În dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitară, pe când în dreptul
sclavagist era foarte diversificată. În societatea feudală capacitatea persoanelor era
reglementată printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii
sociale închise şi ereditare şi care au un statut juridic de sine stătător.
Conform Legii ţării, existau cinci asemenea caste:
- boierii;
- ţăranii liberi;
- ţăranii aserviţi;
- orăşenii;
- robii.
Conceptul de “boier” are, în istoria noastră socială, două accepţiuni: una
economică şi una politică.
Din punct de vedere economic, erau consideraţi boieri marii proprietari funciari.
Din punct de vedere politic, erau consideraţi boieri doar marii proprietari funciari
care fuseseră înnobilaţi de către domn prin hrisov domnesc.
În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii erau
denumiţi jupani, pe când în Moldova erau numiţi pani. În documentele redactate în
latină erau denumiţi barones sau boyarones.
Boierii erau de mai multe feluri.
Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau în:
- dregători domneşti;
- boieri de ţară.
Alt criteriu ne face să delimităm boierii mari de boierii mici.
Iniţial, boierii de ţară au împărţit cu domnul exerciţiul funcţiilor statului, prin
intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forţă, însă, s-a schimbat, astfel încât odată
cu centralizarea, atribuţiile boierilor de ţară au fost preluate de către dregătorii domneşti
(boierii de slujbe). Relaţiile dintre domn şi boieri erau reglementate în sistemul
vasalităţii, în sensul că relaţiile domn-boieri se stabileau pe baze contractuale, cu
drepturi şi obligaţii reciproce, şi constituiau baza politică a sistemului feudal. Boierii
aveau obligaţiile de a răspunde cu steagurile lor la chemarea domniei, de a duce la
îndeplinire poruncile domneşti şi de a presta o dreaptă şi credincioasă slujbă. Domnul
avea obligaţiile de a-i proteja pe boieri faţă de pericolele interne şi externe şi de a-i milui
(a le face donaţii) pentru dreaptă şi credincioasă slujbă.
În practica feudală s-a constatat că doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor
politice şi civile, pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.
Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce
trăiau în afara obştilor se numeau cnezi (judeci), căci după întemeiere unii dintre cnezi
(judeci) s-au transformat în boieri, pe când alţii au decăzut în rândurile ţăranilor liberi.
De aceea, în epoca feudalismului dezvoltat ţăranii liberi sunt desemnaţi prin termenul
de “judec”. Cei ce trăiau în obşti libere se numeau moşneni şi răzeşi.
Obştile săteşti libere exercitau şi pe mai departe un drept de autoconducere, mai
restrâns, faţă de faptul că obştea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte dintre atribuţiile ei de
autoconducere au fost preluate de către organele specializate ale statului.
Ţăranii aserviţi, în secolele XV şi XVI, erau denumiţi rumâni în Ţara
Românească, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania.
Unii autori au susţinut că exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al
rumânilor şi care nu se confunda cu Legea ţării. Această teorie a fost susţinută de
profesorul Constantin Giurescu. În documentele noastre medievale, termenul de “rumân”
are şi înţeles etnic şi înţeles social, astfel încât dreptul rumânesc la care se referea
profesorul Constantin Giurescu, care îl considera ca fiind diferit de Legea ţării, este de fapt
un drept al românilor, deoarece sintagma de “drept rumânesc” nu desemnează un drept
social, ci unul etnic. Prin forţa argumentului se poate observa cu uşurinţă că dreptul
rumânesc se confundă cu Legea ţării, ceea ce nu înseamnă că Legea ţării nu cuprindea şi
norme aplicate doar ţăranilor aserviţi.
Statutul juridic al ţăranilor dependenţi era definit, în primul rând, prin dreptul de
proprietate incompletă pe care boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi
vânduţi doar odată cu moşia. Totodată, ei aveau faţă de boieri obligaţiile care
decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum şi dreptul de a primi
pământ în folosinţă şi de a păstra o parte din recoltă.
Procesul de aservire a ţăranilor a cunoscut două momente principale. Primul
este dependenţa personală, iar al doilea legarea de pământ a ţăranilor.
Dependenţa ţăranilor este cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai târziu
completată cu legarea de pământ. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de
“aservire” a ţăranilor cu dependenţa personală, căci aservirea presupune întrunirea şi a
dependenţei personale, şi a legării de pământ. Până spre sfârşitul secolului al XVI-lea,
ţăranii se aflau în dependenţă personală faţă de boieri, căci aveau obligaţia de a
executa poruncile boiereşti. În caz contrar puteau fi certaţi, adică pedepsiţi, de către
domn sau de către boieri. Dacă îşi executau obligaţia de ascultare, precum şi
obligaţiile pecuniare faţă de boieri, se puteau muta oricând pe altă moşie. Abia la
sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa personală a fost completată cu legarea de
pământ.
Legarea de pământ a fost pusă în mod greşit pe seama lui Mihai Viteazul,
întrucât acesta, în toamna anului 1595, după bătălia de la Călugăreni a dat un
aşezământ cunoscut sub denumirea de Legătura lui Mihai. Prin acest aşezământ s-a
precizat “care pe unde va fi să fie vecin pe veci”. De aici s-a tras concluzia că Mihai
Viteazul i-ar fi legat pe ţăranii aserviţi de pământ. Numai că, acea afirmaţie a lui Mihai,
care, de fapt, este un ordin, a fost scoasă din context. Avem în vedere faptul că după
Călugăreni, Mihai s-a retras, iar ţăranii aserviţi au început a fugi de frica turcilor în
Oltenia, iar boierii din Muntenia şi-au exercitat dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi
de a-i readuce pe moşii. În acele condiţii, Mihai a dat aşezământul cu pricina, prin care
le-a interzis boierilor să-i urmărească pe ţăranii fugari şi să îi readucă pe moşii, astfel
încât acei ţărani au rămas în Oltenia. Pe această cale, ţăranii au fost dezlegaţi de
pământ în Muntenia, fiind legaţi de pământ în Oltenia. Aceasta nu însemană că Mihai
Viteazul a creat instituţia legării de pământ a ţăranilor aserviţi, deoarece boierii, aşa cum
s-a arătat, aveau dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi înaintea Legăturii lui Mihai. Din
acel moment, în documentele vremii acei ţărani sunt numiţi “rumâni de legătură”.
Aservirea ţăranilor s-a realizat, la origine, prin silă şi cotropire, adică prin mijloace
violente. Mai târziu, după întemeiere, Legea ţării a creat procedee juridice prin
intermediul cărora ţăranii liberi puteau fi aserviţi, cunoscute sub denumirea de “forme de
cădere în rumânie”.
O primă formă este contractul de vânzare, căci, în mod relativ frecvent, ţăranii
liberi îşi vindeau unui boier pământul şi libertatea. Altfel spus, înstrăinarea pământului
nu atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară o clauză
expresă care să prevadă înstrăinarea libertăţii.
Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donaţie. Pe această cale, ţăranul dona
boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia să prevadă
în mod expres acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Ţăranii liberi puteau cădea în rumânie şi prin efectele produse de contractul de
împrumut. Ţăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri includeau la
sfârşitul contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă debitorul nu
plăteşte la scadenţă, va cădea automat în rumânie.
Ţăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătoreşti. Precum
ştim, în cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii colective în materie
fiscală şi în materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă membrii obştii nu puteau
plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea sumă sau de către domnie.
În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după întemeiere,
obştea sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat dreptul de a-i
urmări pe infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca statul să îi judece şi să îi
pedepsească. Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a depista infractorul, era
condamnată la plata unei amenzi penale. În caz de neplată a amenzii, obştea era
aservită fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.
În mod simetric, Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din
rumânie. Menţionăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea de
rumânie şi hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre
boieri şi ţăranii aserviţi şi, constatându-se că ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se dădea dreptate
şi, pe această cale, îşi redobândeau libertatea şi pământul.
În ceea ce priveşte statutul juridic al orăşenilor, Legea ţării le recunoaşte un drept
de autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor, Consiliul orăşenesc şi prin
breslele de meşteşugari, acestea din urmă începând a fi organizate încă din secolul al
XVI-lea în oraşe.
Orăşenilor nu li se aplica, potrivit dispoziţiilor Legii ţării, un statut unitar, deoarece
conceptul de “orăşean” are un conţinut neomogen.
Orăşenii erau împărţiţi în trei categori:
- patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea
oraşelor;
- negustorii şi meşteşugarii;
- agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului. Aceştia puteau fi
liberi sau aserviţi.
Robii au un statut juridic reglementat prin dispoziţiile Holobskoe pravo (dreptul
holobilor sau al robilor), norme ce aparţineau Legii Ţării. La origine, robii proveneau dintre
pecenegi şi cumani, mai târziu dintre tătari şi ţigani. De aici putem trage concluzia că un
creştin nu putea fi rob în statele feudale româneşti. Din punct de vedere juridic, robul nu
era considerat a fi persoană, nu avea capacitate juridică, nu era considerat subiect de
drept, era asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis,
robul nu putea fi ucis de către stăpânul său fără ca acesta din urmă să nu rămână
nepedepsit. În schimb, robul putea fi supus unor corecţii fizice. În cazul în care robii ar fi
comis vreun delict, stăpânul îi putea abandona în mâinile victimei delictului pentru ca
victima să îşi exercite asupra lor dreptul de răzbunare, după cum stăpânul putea
despăgubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani. Neavând capacitate
juridică, robul nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar, după modelul roman,
putea încheia acte juridice împrumutând capacitatea stăpânului său cu condiţia ca, prin
efectele produse de acele acte, situaţia stăpânului său să devină mai bună. Totodată, în
vederea stabilirii filiaţiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a încheia o căsătorie
inferioară, după cum li s-a recunoscut şi dreptul de a exercita un drept de proprietate
asupra sălaşului şi asupra uneltelor de muncă. Robii puteau fi domneşti, boiereşti sau
mănăstireşti. Statutul de rob putea înceta fie prin dezrobire, care putea fi cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit, fie prin denunţarea stăpânului pentru hiclenie sau pentru calpuzanie.
Încetarea statutului de rob avea ca efect creştinarea.