Practică instrumentală

TAMBURINA

Tamburina se găsește de-a lungul istorie mai ales în Egipt și Grecia, deși nu a purtat aceeași
denumire – la început, evreii au numit-o tof. Tamburina este un amestec de cuvinte arabe combinate
cu cele franceze (tamburin) (tunbur) din cuvântul persan tambur.

Tamburinul francez este un tambur lung și îngust, folosit în Provence, în timp ce cuvântul arab

tunbur înseamnă tambur. Acesta este motivul numelui tamburin, care înseamnă un instrument cu
cap de tambur; în ciuda faptului că unele tamburine nu au membrană de rezonanță.

În limba arabă, cuvântul Rikk este denumirea de astăzi a tamburinei, folosită la petreceri și ca
acompaniament pentru ritm, simbol al veseliei, fericirii.

Tamburinul are o mulțime de forme creative, deși forma populară este tamburinul rotund sau
circular. De la muzica gospel la muzica pop, tamburina are rolul său de a acompania ritmul. De
asemenea, putem găsi tamburinele în muzica populară italiană, muzica populară turcă, muzica
persană, muzica populară greacă, muzica populară clasică, rock și, bineînțeles, samba.

Tamburina – tambur cu cadru mic având una sau două piei bătute sau lipite de un cadru circular sau
poligonal superficial. Tamburul se cântă în mod normal cu mâinile goale și adesea are atașat la el
zurgălăi, clopote cu pelete sau melci. Tamburinele europene au, de regulă, o singură piele și zurgălăi
așezate în părțile laterale ale cadrului. Tamburina de desemnare se referă în special la tamburul cu
cadru european; cu toate acestea, termenul este adesea extins pentru a include toate tobele-cadru
înrudite, cum ar fi cele din țările arabe și, uneori, cele care nu au legătură, cum ar fi toba șamanului
din Asia Centrală, America de Nord și Arctica.

În Sumerul antic, în ritualurile templelor au fost folosite tobe cu cadru mare. Tanderele mici s-au
folosit în Mesopotamia, Egipt și Israel (toful ebraic) și în Grecia și Roma (timpanul) și au fost folosite
în cultele zeițelor-mamă Astarte, Isis și Cybele. Astăzi sunt proeminente în muzica populară din
Orientul Mijlociu și sunt, de asemenea, folosite pentru a însoți recitările Coranului. Soiurile includ daf
(de asemenea, un cuvânt generic pentru astfel de tobe), bandīr, ṭār și dāʾirah. Sunt jucate în mare
parte de femei.

Cruciații au adus instrumentul în Europa în secolul al XIII-lea. Numită timbrel sau tabret, a continuat
să fie folosită mai ales de femei și ca acompaniament la cântec și dans. Tamburinul modern a reintrat
în Europa ca parte a formațiilor muzicale turcești în vogă din secolul al XVIII-lea. A apărut ocazional în
partituri de operă din secolul al XVIII-lea (de exemplu, de Christoph Gluck și André Grétry) și a intrat
în uz orchestral general în secolul al XIX-lea cu compozitori precum Hector Berlioz și Nikolay Rimsky-

CHITARA
Chitara este o invenție a perioadei de Renaștere(sec.XVI).Construirea acestui
instrument datează timpuri mult mai vechi,însă acele instrumente nu au foarte mult în
compun cu ceea ce numim astăzi-chitară.
 Primele chitări aveau ca bază ceea ce numim astăzi tastieră(grif),făcînd parte din familia
harpei,iar la capătul ei agățau corzi de lungimi mari pentru a avea un sunet pronunțat.Corzile
erau făcute din intestine de animale sau mătase.Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut
cântărețului Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatsepsut (în jur de 1500
î.Hr.). Instrumentul poate fi văzut la Muzeul  Arheologic din Cairo.

Chiar dacă nu facea parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor
compozitori. Ei se acompaniau cu ea atunci cand îşi gândeau şi îşi cântau melodiile.

 
Chitara pe timpuri avea o formă mult mai mică decît cea pe care o folosim astăzi.Primele
chitare aveau doar 4 corzi duble.Mai apoi,apare chitara cu cinci strune.Iar în anul
1801,Maréchal un bărbier din Paris,hotărăște să adauge cea de-a 6-a coardă(mi).
La începutul Renasterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi era deja des utilizată de
muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând din sec.al XVI-lea.

Gatul chitarelor avea rareori mai mult de 8 taste.Italienii au condus mai departe dezvoltarea
acestui instrument, pe la sfirsitul sec.al XVIII-lea renunțant la formatul corzilor pereche,
rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la începutul sec.al XIX-lea chitara era adusă
aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă mic și foarte îngustat în partea
de mijloc.
                 

În ultimii 50 de ani,chitara a devenit un instrument respectat și popular.Un număr tot mai

mare de interpreți,profesioniști,amatori își dau interesul pentru acest instrument,interes
manifestat datorită numeroaselor creații pentru chitară ale compozitorilor din ziua de azi.