Rolul UNESCO în protejarea patrimoniului turistic internațional

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură este o agenție specializată
a Organizației Națiunilor Unite (ONU) care vizează promovarea păcii și securității mondiale prin
cooperarea internațională în educație, științe și cultură. Are 193 de state membre și 11 membri
asociați, precum și parteneri din sectorul neguvernamental, interguvernamental și privat. Cu
sediul în Paris, Franța, UNESCO are 53 de birouri regionale și 199 de comisii naționale care îi
facilitează mandatul global. Conceptul de patrimoniu cultural imaterial cuprinde  manifestări ale
culturii tradiţionale transmise pe cale orală, cunoscute până acum sub denumirea
de folclor sau cultură populară etc. (în engl. – folklife). Definiţia este dată în Convenţia
UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003), pentru a completa
noţiunea de patrimoniu cultural ce includea obiectele de patrimoniu material, care au devenit
subiect al protecţiei internaţionale cu mult înainte. Viziunea UNESCO e că patrimoniul cultural
material şi imaterial trebuie protejat ca „o moştenire a umanităţii în întregime”, în sensul că de
fapt comunitatea internaţională şi-a luat un angajament să-l protejeze şi să-l prezerveze, iar
organele UNESCO administrează cooperarea şi asistenţa internaţională prin instrumentele sale.
Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, creșterea sa prin timp, compoziție și eficiență în
asigurarea conservării, precum și promovarea turismului și, prin urmare, dezvoltarea locală
economică a atras recent o mare atenție în domeniul economic. O destinație turistică poate fi
considerată o zonă geografică (la diferite niveluri de analiză: țară, regiune, oraș etc.) unde sunt
organizate diferite tipuri de experiențe și a reușit să atragă turiști și să se bucure de ei. Conform
acestei abordări, fiecare zonă turistică își bazează atractivitatea atât pe dotarea naturală și
culturală și infrastructurile tangibile și necorporale furnizate de agenți publici și privați (cazare,
transport, informații și sisteme de comunicare, servicii culturale și arte spectacolului). În cazul în
care comparativ avantajul a unei zone turistice depinde de disponibilitatea resurselor, de
avantajul său competitiv în piața destinațiilor turistice depinde de capacitatea sa de a utiliza
aceste resurse în mod eficient și generează o valoare adăugată. Patrimoniul cultural imaterial
cuprinde „tradiţi orale şi expresii”, „practici sociale”, „ritualuri şi evenimente festive”,
„cunoştinţe şi practici ce vizează natura şi universul, meşteşugurile tradiţionale”.[12] Acestea
sunt elementele de folclor şi cultură tradiţională care se conţin în definiţia prevăzută în
Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. În opinia teoreticianului Janet
Blake, definiţia dată, cuprinsă în unul din instrumentele UNESCO, înseamnă „recunoaşterea
conţinutului acestei definiţii ca unul din elementele ce trebuie protejate la nivelul legislaţiei
internaţionale, legat de dreptrurile culturale ca drepturi ale omului”[13].
         Unii cercetători în domeniul protecţiei patrimoniului cultural, precum Hilla Meller,[14] dar
şi Fr. Francioni consideră că, de fapt, Convenţia UNESCO pentru protecţia patrimoniului
mondial cultural şi natural din anul 1972 a fost un moment crucial în începutul ideii ocrotirii
patrimoniului imaterial. Iar conţinutul Convenţiei din 2003 trebuie de înţeles în corelaţie cu acel
al Convenţiei din anul 1972. Istoria măsurilor întreprinse pentru protecţia patrimoniului imaterial
revelează unele detalii care completează această afirmaţie. Pentru că s-a scris putin, subliniază şi
H. Meller[15], despre promovarea normelor domestice pentru adoptarea la nivel internaţional al
unor norme în domeniu, adică despre rolul de advocacy jucat de unele ţări pentru protecţia
acestui patrimoniu, vom acorda atenţia asupra instituţionalizării Convenţiei UNESCO privind
salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.
           Înainte ca UNESCO să pornească pe calea elaborării unui instrument legal internaţional
pentru protecţia folclorului, au existat multiple încercări de a reglementa din punct de vedere
normativ protecţia acestuia de către diverse organizaţii internaţionale, inclusiv Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO, în engl.), care este, de asemenea, o organizaţie
ONU[16]. Kamran Imanov din Azerbadjan afirmă că la începuturi, prin anii 1970-1980 „ideea
protecţiei expresiilor folclorului era privită în cadrul legislaţiei privind drepturile de autor”[17] .
           La Conferinţa diplomatică de la Stolckholm în anul 1967 a fost un prim pas pentru
protecţia internaţională a expresiilor folclorului prin folosirea copyright-ului, în noile articole
elaborate pentru completarea Convenţiei de la Berna (art. 15 4(a)), era prevăzută şi protecţia
folclorului. În această perioadă fost adoptată legislaţia naţională pentru a proteja folclorul în
cadrul dreptului de autor în unele ţări din America Latină şi Africa. Ceea ce a întâmpinat anumite
dificultăţi, fiindcă, după cum explică K. Imanov mai toate sistemele de proprietate intelectuală
nu recunosc  faptul că de fapt “creatori şi proprietari ai patrimoniului cultural şi ai drepturilor
legate de acestea, de rând cu indivizii, pot acţiona, de asemenea, şi etniile, popoarele, naţiunile
(…)“[18]. Doar o mică parte din folclor nimerea sub incidenţa dreptului de autor. A fost aplicat
copyright-ul ca formă de proprietate intelectuală pentru folclor cel mai des[19]. Sunt drepturi
economice şi morale stipulate în cadrul legilor privitor la copyright. Cele morale vizează dreptul
de a păstra integritatea elementelor folclorice şi dreptul de a fi înştiinţat ca autor al piesei.
Trebuie de spus că aceasta presupunea, în practică, să demonstrezi că un element sau altul
aparţine unui autor de neidentificat[20]. Iar când acesta este deţinut de o comunitate apar
probleme la procesul de autorizare. Conceptul de drept exclusiv de autor asupra patrimoniului
imaterial este, totuşi, incompatibil cu obiceiurile comunităţii în care el este deţinut. Dreptul la
proprietate se realiza nu tocmai în accepţia tipic occidentală a proprietăţii. Janet Blake, explică
că, de exemplu, „proprietatea asupra patrimoniului aborigenilor este administrată de un sistem
complex de obligaţii şi artiştii operează în cadrul sistemului şi strict conform regulilor
tradiţionale.”[21] Cât priveşte protecţia de design-ul industrial, sub incidenţa acestui tip de
prevederi intră simbolurile tradiţionale, motivele artistice etc.[22] Deşi, aceeaşi Janet Blake e de
opinia că e mult mai important de protejat integritatea motivului/simbolului, decât valoarea
comercială a acestuia[23]. Pe lângă eforturile depuse de UNESCO (vom descrie mai jos), WIPO
a impus pentru folclor statutul de obiect de proprietate intelectuală netradiţională, formulând
cerinţe concrete pentru utilizarea folclorului, iar încălcarea lor e interpretată ca ilegală sau
ca acţiune ce aduce prejudicii