POLITICA EXTERNĂ A LUI ŞTEFAN CEL MARE

Prof. IULIANA BURCEA

Colegiul Național „ZINCA GOLESCU”, PITEȘTI

RELAŢIILE CU POLONIA ÎN PRIMA PARTE A DOMNIEI

Situaţia internaţională din a doua jumătate a secolului al XV-lea se
caracteriza printr-o concurenţă acerbă intre Ungaria, Polonia şi Imperiul
Otoman care cucerise Constantinopolul, pentru stăpânirea Gurilor Dunării.
Imperiul Otoman se află in ascensiune vizând Europa Centrală, dar şi
teritorii din Asia sau din Nordul Mării Negre. In timp ce Polonia încearcă să
se inţeleagă cu turcii, Veneţia, Roma, Moldova, Mangopul, Hanatul
Crimeiei, Hanul Turcmen Uzun Hasan işi manifestau dorinţa de a lupta
împreună împotriva turcilor. Datorită unei politci de mare inteligenţă şi
fermitate, Moldova lui Ştefan cel Mare a reuşit să-şi schimbe condiţia de
obiect in disputa dintre Marile Puteri, cu aceea de subiect de sine stătător,
capabil să-şi afirme suveranitatea si independenţa. La jumătatea secolului al
XV-lea raporturile de forţă in zona Nord Dunăreană păreau să dea câştig de
cauză Poloniei, a cărei vasală de tradiţie era Moldova, incă din vremea
Muşatinilor, şi Imperiului Otoman care primise primul tribut in timpul lui
Petru Aron. In ceea ce priveşte Polonia, nu trebuie să uităm că Hotinul, cea
mai nordică cetate din sistemul defensiv al Modovei, impreună cu Ţara
Sipenţului şi Pocuţia-gajul străvechiului împrumut acordat de Petru Musat
regelui polon-au fost lăsate de predecesorii marelui domn Poloniei.1 Cel
dintâi gând al lui Ştefan când s-a urcat in scaun a fost să urmărească pe Petru
Aron, care se refugiase in Polonia. Domnul detronat păstrase cetatea
Hotinului, pe care o dăduse pe mâna ostaşilor poloni. Regele Poloniei
socotea pe Ştefan ca pe un aliat al ungurilor, duşmanii lui.2 Din aceasta
cauză, Ştefan şi-a trimis călăreţii dincolo de Nistru şi a început vânătoarea
fostului domn şi pustiirea marginilor regatului polon. Regele a angajat
negocieri cu Ştefan recunoscându-l astfel ca domn al Moldovei, şi

1
Academia Romana, Istoria Romanilor, vol IV, Ed. Enciclopedica, pag 370
2
Panaitescu P. Petre, Istoria romanilor, Editura didactica si pedagogica,Bucuresti,1990, pag 116
angajându-se să nu-i permită rivalului acestuia, Petru Aron, să se apropie de
hotarele Moldovei. Domnul Moldovei a recunoscut suzeranitatea regelui
polon prin tratatul de la Overchelăuţi din 1459. Apropierea de Polonia a
încadrat Moldova in politica ei tradiţională de alianţă cu vecinul cel mai
puţin periculos pentru independenţa sa politică. Ştefan insă , urmărea
consolidarea poziţiei sale in interior, fiind recunoscut de suzeranul
tradiţional ca domn legiuit al Moldovei, nici boierii pribegi, nici pretendenţii
la scaunul Moldovei, nici adversarii din interior nu se mai puteau baza pe un
sprijin polon, împotriva sa. Asigurarea liniştii la hotarul de nord al ţării şi
eventualul sprijin militar polon in timpul anumitor confruntări, reprezenta un
remarcabil succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare.
Restabilirea vechilor legături cu Polonia însemna îndepărtarea lui Ştefan
de aliaţii săi iniţiali, Ungaria şi Tara Romaneasca. In 1462 in timpul
conflictului dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman, Ştefan dă dovadă
de prudenţă, dând două acte la 2 martie 1462, prin care reînnoia legăturile
dintre Moldova şi Polonia.3 Manifestările timpurii ale conflictului cu
Ungaria, se datorează refugiului lui Petru Aron in Transilvania, având
speranţa de recâştigare a domniei; expediţia lui Ştefan a avut desigur
caracterul unor represalii împotriva celor care ii găzduiau adversarul.4
Atitudinea ostilă a regelui ungar, îl va determina pe Ştefan să continue
această politică de bună vecinătate cu polonezii, şi la 25 ianuarie 1463, dă
din Suceava
un nou salv-conduct liovenilor, asigurându-i că pot veni şi neguţa in bună
pace in Moldova. In cadrul acestei politici se înscrie şi prima căsătorie a lui
Ştefan cu Evdochia, sora cneazului Simion Olelcovici din Chiev, la 5 iunie
1463. Putem spune că această căsătorie are conotaţii politice, ea fiind un act
de întărire a legăturilor cu Polonia. Dovadă a relaţiilor bune dintre cele două
ţări in 1464, Hotinul revine Moldovei pe cale paşnică, iar un an mai târziu
beneficiind de sprijin diplomatic polon, moldovenii cuceresc cetatea Chiliei.
Pregătită de o intelegere încheiată din timp cu locuitorii Chiliei, potrivit
informaţiilor polonezului Jan Dlugosz, acţiunea s-a desfaşurat fulgerator,23
ianuarie 1465, intr-o joi, Ştefan a intrat, fară a întâmpina rezistenţă în Chilia,
iar vineri a început asediul fortăreţei, care i s-a predat in ziua următoare.
3
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, pg.294
4
Papacostea Şerban, Ştefan cel Mare si Sfânt- Portret in istorie, Sfânta Mânăstire Putna,2003,pag 518
După trei zile de stat in oraş, Ştefan şi-a instalat propriul său pârcălab la
Chilia, reintegrată astfel in sistemul economic şi de apărare a Moldovei.
Revenirea Chiliei la Moldova a fost unul din principalele obiective externe
ale ţării timp de aproape un sfert de secol.

RELAŢIILE CU UNGARIA

Legătura cu regele Poloniei, Cazimir, pe de o parte, atacul împotriva

secuilor din 1461 şi cucerirea Chiliei, pe de altă parte, şi mai ales amestecul
domnului Moldovei in
răscoala ardelenilor împotriva regelui Mateias, constituiau motive serioase
pentru acesta din urmă de a întreprinde o expediţie împotriva lui Ştefan. Se
mai adăuga desigur şi instigaţiile lui Petru Aron si ale unui alt pretendent,
Berindei, pe care regele Ungariei l-a şi luat cu el spre a-l aşeza ca domn la
Suceava.5 Mai întâi, Mateias a potolit răscoala ardelenilor(septembrie 1467),
apoi a pornit împotriva lui Ştefan. La mijlocul lunii noiembrie 1467, trupele
ungare pătrund in Moldova prin valea Oituzului. La 19 noiembrie, târgul
Trotuşului este ocupat şi ars; după aceea armata ungară porneşte pe valea
Siretului in sus, prădând şi ucigând totul in calea sa. Rând pe rând sunt
ocupate Bacăul, Romanul, unde Mateias ramase de la 29 noiembrie până la
7 decembrie, şi Baia. Ştefan care până acum se abţinuse să intervină socoti
că sosise momentul atacului, de aceea s-a hotărât să împiedice intrarea lui
Matei in Suceava. „Intr-adevăr de la Baia până la Suceava nu mai era
distanţă mare şi a lăsa pe rege să pătrundă in capitala ţării şi să proclame ca
domn pe Berindei, ar fi însemnat, cu firea lesne schimbătoare a boierilor, o
serioasaăprimejdie.”6 In seara zilei de 15 decembrie 1467, Ştefan împreună
cu trupele moldovene atacă târgul, după ce mai întâi ii dăduseră foc. Spre
dimineaţă ungurii , invinsi, au început să fugă. Regele Mateias, fiind rănit in
spate, de o săgeată cu trei vârfuri , a trebuit să fie adus pe targă înapoi. Dacă
vornicul moldovean Isaia ar fi atacat acolo unde ii poruncise Ştefan, regele
ungar ar fi căzut prizonier, in acest fel el a putut ajunge, cu sfărâmăturile
armatei sale, in munţi şi trece in Ardeal.
5
Giurescu C. Constantin, Istoria Romanilor, Editura All 2003, volumul II, pag 45
6
Ibidem, pag 46
 După această luptă şi după expediţiile de represalii întreprinse in 1468
si 1469, Ştefan găseşte prilejul să plătească şi lui Petru Aron pentru
ticăloasa faptă de la Reuseni. Ii trimite o scrisoare ca din partea boierilor
nemultumiţi, poftindu-l să vină să ia domnia; acesta cade in cursă şi vine la
locul de întâlnire unde, după cum era de aşteptat îl aşteptau oamenii lui
Ştefan. Fiul răzbuna crâncena moarte a tatălui său şi in acelaşi timp asigura
statornicia tronului Moldovei. Eliberat de această continuă grijă, asigurat
din partea polonilor şi ştiind bine că Mateias nu va îndrăzni să repete un atac
care avusese drept sfârşit lupta de la Baia, Ştefan a putut, după doisprezece
ani de domnie, să păşească la îndeplinirea gândului celui mare al vieţii lui,
lupta împotriva necredincioşilor, scoaterea Moldovei din situaţia de tributară
a turcilor.
Imediat după victorie Ştefan a trimis o solie regelui Cazimir relatându-i
ceea ce s-a întâmplat şi cerându-i sprijin pentru următoarele încercări la care
se aştepta din partea lui Matei Corvin. De aceea la 28 iulie 1468 Ştefan işi
lua din nou angajamentul de a fi loial faţă de regele Cazimir şi se îndatora
să presteze omagiul vasalic de indată ce avea să fie convocat de rege.7
Relaţiile cu Matei Corvin se imbunătăţesc o dată cu trecerea timpului şi
cu dispariţia lui Petru Aron, astfel că in lupta de la Vaslui secuii şi un
detaşament de unguri ii dau ajutor lui Ştefan. La 12 iulie 1475, in Iaş,i Ştefan
semnează un act prin care făgăduieşte credinţă regelui şi coroanei ungare şi
se obligă să dea ajutor împotriva turcilor şi a oricărui duşman, cu excepţia
Poloniei. Regele maghiar printr-un act dat la Buda in 15 august işi ia
angajamentul să-i acorde lui Ştefan atât ajutor împotriva duşmanilor cât şi
adăpost lui sş familiei lui. Această inţelegere este un moment important in
politica externă a Moldovei. Este adevărat ca 1476 oastea lui Matei Corvin a
ajuns in Moldova după ce campania se încheiase, insă această oaste
împreună cu Ştefan a intrat in Muntenia, l-a izgonit pe Laiotă Basarab
punându-l in locul său pe Vlad Tepes la 16 noiembrie 1476,dar numai pentru
o lună, Tepes fiind ucis de oamenii lui Laiotă ajutaţi de turci. Noua apropiere
dintre regele Ungariei şi domnul Moldovei era un fapt împlinit in vara anului
1489, când regele Cazimir al IV-lea protesta energic pe lângă papă pentru
faptul de a fi consacrat desfacerea legăturii stabilite la Colomeea in 1485.

7
Papacostea Şerban, op. Cit., pag 522
Pentru a obţine alianţa Moldovei, regele ungar i-a cedat lui Ştefan două
cetati din Transilvania, cu titlu de feud: Ciceul şi Cetatea de Baltă, cu
domeniile lor, pe care atât Ştefan, cât şi succesorii săi aveau să le extindă,
făcând din acestea puncte solide de sprijin pentru politica lor in Transilvania.
In 1498, regele Vladislav al II-lea al Ungariei, remitea fratelui sau Ioan
Albert al Poloniei elemente esenţiale ale acordului dintre regatul său şi
Moldova, in următorii termeni: „iar majestatea sa (Vladislav) nu cere aceasta
(renunţarea la un nou atac asupra Moldovei) pentru vreun folos al său pentru
sensul pe care l-ar da zisul voievod majestaţii sale, ci pentru liniştea şi pacea
viitoare a celor două regate. Căci, majestatea sa şi acest regat trebuie să dea
anual aceluia (lui Ştefan) un subsidiu anumit, pe deasupra i-au fost date şi
două cetăţi din cele mai bune din trupul acestui regat, adică din
Transilvania”.8
Moartea lui Matei Corvin in 1490, a complicat problemele politice din
Europa Centrală, pentru moştenirea coroanei ungare fiind mai mulţi
competitori: împăratul Maximilian şi cei doi fii ai lui Cazimir, Vladislav şi
Ioan Albert. Primul care a solicitat ajutorul lui Ştefan a fost Maximilian de
Habsburg. Pentru a împiedica încercuirea Moldovei de posesiunile fiilor lui
Cazimir, şi creşterea nemăsurată a puterii regilor Jagelloni, Ştefan a preferat
alianţa cu Maximilian, care comunica stărilor din Transilvania că sunt puse
sub protecţia lui Ştefan cel Mare. In acelaşi timp şi Ioan Albert căuta alianţa
cu domnul Moldovei. Nobilii unguri l-au preferat insă pe Vladislav, regele
Boemiei. In cele din urmă văzând că Maximilian nu poate deveni regele
Ungariei, Ştefan l-a sprijinit pe Vladislav, care-i ceruse şi el ajutorul şi care
in jurământul depus la încoronare, se angaja să ajute şi saăapere Moldova,
şi-i confirma stăpânirea asupra Ciceului şi Cetatii de Balta.

8
Idem, pag 547
 RELAŢIILE CU ŢARA ROMÂNEASCĂ

Retragerea precipitată a lui Matei Corvin din Moldova şi eşecul final

al campaniei sale, a lăsat situaţia politică de la gurile Dunării neschimbată.
Progresiva renunţare a regelui Ungariei in cursul anului 1468, la ideea unui
nou atac împotriva Moldovei, a deschis drumul unui alt efort de recuperare a
Chiliei, cel al domnului Tarii Romaneşti, Radu cel Frumos. Acesta işi
amânase reacţia in funcţie de interesele Imperiului Otoman, prins intr-o
confruntare cu Ungaria şi Venetia şi nefiind dispus să se lase atras intr-un
război cu Moldova şi, eventual, cu Polonia, care susţinuse acţiunea lui
Ştefan la Chilia.
Divergenţele dintre Ştefan şi Radu au constituit ultima manifestare a
rivalitaţii moldo-muntene pentru controlul gurilor Dunării şi pentru
exploatarea comercială ţi vamală a marelui drum care leagă Marea Neagră
de Europa Centrală. Iniţiativa a aparţinut lui Radu cel Frumos, care a
încercat să anihileze urmările acţiunii lui Ştefan din 1465, şi să readucă
cetatea Chiliei in stăpânirea Ţării Româneşti, obiectiv constant al politici
sale externe până la ocuparea cetăţii de către turci. Şi in 1476, Mahomed al
II-lea avea să condiţioneze încheierea păcii cu Moldova şi de restituirea
Chiliei către Ţara Românească. Atacul lui Radu cel Frumos s-a dezlănţuit
probabil in vara lui 1469, când este semnalată o acţiune navală otomană pe
ţărmul apusean al Marii Negre, la Gurile Dunării.9 Această primejdie care
ameninţa Moldova, este invocată de către Ştefan in iulie 1469, când işi
motiva neprezentarea sa in Polonia, unde urma să presteze omagiul vasalic
regelui Cazimir. Lovitura lui Radu cel Frumos din 1469, nu ne este
prezentată de izvoarele istorice, dar cunoaştem contralovitura lui Ştefan din
anul următor. La sfârşitul lunii februarie 1470, Ştefan a pătruns in Ţara
Românească. In primăvara lui 1471, domnul muntean construia o fortificaţie
pe cursul inferior al Siretului, cu scopul de a sluji drept acoperire pentru
aşezările dunărene ale Ţării Româneşti, şi ca punct de sprijin pentru noi
acţiuni in direcţia Chiliei. In replică Ştefan înaltă o fortificaţie, deviind şi
cursul Siretului de la cetatea lui Radu, solicitând in acelaşi timp regelui
polon să medieze cu Radu pentru restabilirea păcii intre cele două ţări;

9
Academia Romana, op. Cit., pag. 371
mediere care a eşuat, conflictul intre cei doi voievozi continuând. In 1473 la
iniţiativa lui Ştefan ostilităţile aveau rolul de a-l înlătura din domnie pe
Radu. Campania a fost fulgerătoare, Radu este învins şi înlocuit cu Laiotă
Basarab. Încercarea sa de a relua tronul cu ajutorul turcilor a eşuat, familia şi
tezaurul său, cu doamna Maria Vochiţa, au căzut in mâinile lui Ştefan. După
ce a instituit noi pârcălabi in cetăţile Ţării Româneşti, Ştefan s-a retras la
Suceava, unde a sărbătorit victoria. Numai că foarte curând, turcii porneau
de la Dunăre împotriva lui Laiota Basarab, care este nevoit să se refugieze in
Moldova. Radu cel Frumos era reînscăunat, iar turcii işi prelungeau acţiunea
pătrunzând in Moldova până la Bârlad. Insă noua domnie a lui Radu nu dură
foarte mult timp, deoarece el muri peste un an şi Laiotă era iarăşi domn in
Ţara Românească. După câteva luni Laiotă trecuse de partea turcilor, acest
lucru însemna pentru Ştefan anularea tuturor eforturilor de până atunci.
Chiar dacă se gândea că încercarea cu altă persoană ar putea avea acelaşi
sfârşit, Ştefan nu s-a dat bătut, de aceea el a hotărât să acorde sprijinul unui
nou pretendent şi anume, Basarab cel Tânăr, zis şi Ţepeluş.10Acesta pătrunde
in Ţara Românească prin munţi, iar Ştefan prin partea de est. Ţepeluş a fost
insă învins de către Laiotă la 5 octombrie 1474 şi silit să se întoarcă in
Ardeal. Ştefan după ce cucereşte cetatea Teleajenului şi o arde, înfrânge şi
pe Laiotă la 20 octombrie.
Laiotă se retrage intr-o fortificaţie, de unde nu îl vor scoate evenimentele
anului următor.
In iunie 1481, Ştefan, care din primele luni ale anului se aştepta la o
invazie din partea lui Ţepeluş şi a sprijinitorilor săi turci, pornea la atac,
după ce in prealabil reînnoise alianţa cu Matei Corvin. La 8 iulie 1481. 11 ,
Ştefan castiga la Râmnic o victorie totală asupra lui Ţepeluş, sprijinit de
regele Ungariei. Dar şi acum succesul este de scurtă durată; Ţepeluş emite
un act la Piteşti in august 1481, iar la mijlocul lui noiembrie el se află din
nou la Bucureşti. Deşi după înapoierea din campanie si după solemnităţile de
la Suceava, işi trimite oastea la vatră, Ştefan se vede nevoit să-şi recheme
oştenii.

10
Giurescu C. Constantin, op.cit.,pag 49

11
Letopiseţul anonim sau Cronica moldo-polona, pag180
 RELAŢIILE CU IMPERIUL OTOMAN

Până in 1469 Ştefan plătise Porţii, in mod regulat, 2000 de galbeni, pe care
Petru Aron se angajase să-i verse anual in vistieria imperiului. Această sumă
reprezenta in opinia turcilor o răscumpărare a liniştii la hotarele Moldovei,
dar şi un motiv de la care se putea porni la formularea unor noi pretenţii
băneşti, sau de stăpânire politică. Ştefan ştia acest lucru, de aceea se
pregăteşte de luptă, cucereşte Chilia pentru a-şi intări hotarele, reuşind să-l
imblânzească pe sultan, care se mâniase, trimiţându-i daruri şi cerându-i
scuze. Dar evoluţia evenimentelor, dorinţa lui Ştefan de a scoate Ţara
Românească de sub dominaţia otomană şi de a o atrage in sfera sa de
influenţă, l-a adus pe Ştefan intr-un conflict direct cu turcii. Chiar dacă
intermitent şi cu forţe reduse, sprijinul militar şi diplomatic acordat lui Radu
cel Frumos, in efortul acestuia de a dobândi Chilia, dovedea că sultanul nu
accepta situaţia creată la Gurile Dunării şi că numai angajarea lui in conflicte
multiple, l-a determinat să tergiverseze reacţia împotriva Moldovei. Procesul
de integrare a bazinului pontic in sistemul dominaţiei otomane, care
înregistrase un succes peren şi decisiv o dată cu 1453, trebuia să continue cu
înglobarea statelor şi oraşelor riverane Marii Negre. Războiul lui Ştefan
împotriva otomanilor a fost o luptă pentru controlul Dunării de Jos, ca
prelungire a bazinului pontic, şi dintr-un război dus împotriva lui Radu cel
Frumos, susţinut de turci, s-a transformat intr-un război deschis cu Imperiul
Otoman.
Neputând insă înfrunta singur colosul otoman, voievodul şi-a integrat
acţiunea militară in coaliţii mai largi, angajate in efortul de stăvilire şi
respingere a puterii turceşti in Europa şi in Asia Mica. Momentul ales de
Ştefan pentru angajarea sa deschisă in războiul antiotoman a corespuns celei
mai critice faze a luptelor purtate de Mahomed cu adversarii săi europeni şi
asiatici. Cuceririle otomane din Marea Egee şi din Peninsula Balcanică, au
redeschis conflictul dintre imperiu, pe de o parte şi Venetţa şi Ungaria de
cealaltă parte in 1463. După un şir de succese, adversarii porţii şi-au pierdut
vigoarea, iar la moartea lui Skanderberg, eroul rezistentei albaneze, sultanul
şi regele maghiar au încheiat un armistiţiu, primul pentru că se confrunta cu
o răscoală in Asia Mică, cel de-al doilea pentru a căuta coroana boemă.
Veneţia in 1470, pierdea Negropontul, poziţia cheie a dominaţiei sale in
Marea Egee. Pentru a recupera poziţiile pierdute cooperează cu Uzun Hassan
şahul statului turcmen al Oilor Albe, care era căsătorit cu o descendentă a
Comnenilor din Trapezunt, şi care a intrat in legătură cu regele Ciprului şi cu
cavalerii de Rhodos.12 Solii trimişi de Uzun Hassan in Europa anunţau
iminenţa unei mari lovituri antiotomane, astfel că războiul lui Ştefan se
înscrie unui context general. Deşi înfrânt in 1473, Uzun Hassan va rămâne
un adversar redutabil pentru sultan, şi se va adresa din nou puterilor
europene, pentru o revenire la atacul împotriva turcilor.
Ştefan pornea lupta impotiva Imperiului Otoman, deschizând cea mai
glorioasă etapă a domniei sale. După refuzul de a mai plăti tributul, noul său
atac asupra lui Radu, însemna deschiderea ostilităţilor cu otomanii. In cursul
războiului marele domn s-a străduit să alinieze Ţara Românească la aceeaşi
luptă, prin domni numiţi si sprijiniţi de el, care să-i fie aliaţi şi fideli. In 1474
Ştefan lansa un atac devastator asupra Ţării Româneşti, iar sultanul îl soma
să reia plata tributului şi să predea Chilia. Drept răspuns, Ştefan a trecut incă
o dată hotarul, in octombrie 1474 reprimând sângeros trădarea boierilor
munteni, care nu fuseseră credincioşi lui Laiotă Basarab. Trupele lui Ştefan
au avut de înfruntat nu numai rezistenţa lui Radu şi a turcilor, ci şi pe aceea a
unui contrapretendent susţinut de Ungaria, Basarab cel Tânăr, poreclit
Ţepeluş.
Noul atac al lui Ştefan in Ţara Românească, pericolul care apăsa asupra
hotarului dunărean al stăpânirii sale, mai ales intr-un moment in care
Ungaria reintra in luptă, reafirmându-şi după o lungă întrerupere, pretenţiile
asupra Ţării Româneşti, l-au determinat pe sultan să acorde prioritate acestui
nou front, hotărând să declanşeze o mare expediţie la nordul Dunării, cu
scopul de a scoate Moldova din coaliţia adversarilor săi. Drept urmare i-a
poruncit lui Soliman Hadâmbul(adică Eunucul), beilerbeiul Rumeliei, ale
cărui oşti asediau pe atunci in Albania cetatea Shkodra(Scutari), aflată in
stăpânirea veneţienilor, să întreprindă o campanie de iarnă in Moldova.
Sultanul Mahomed II nu putea lăsa nepedepsită cucerirea Ţării
Româneşti de Ştefan, ţară pentru supunerea căreia se ostenise el insuşi. De

12
Academia Romana, op. Cit., pag. 376
aceea in iarna anului 1474 el trimise in Moldova pe Soliman Paşa cu
120.000 de oamen, cu misiunea de a supune pe domn şi de a-i sfărâma
oastea. Oastea turcească trecu Dunărea fară mare greutate şi se îndreptă spre
drumul de negoţ care ducea spre Vaslui şi Iaşi. Ştefan se retrase aşteptând
ajutoare de la vecini, care insă nu se lăsau aşteptate, şi ii sosi in tabără o
oaste de secui şi un detaşament mai mic de poloni.
De fapt conflictul dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman se înscrie in
categoria conflictelor asimetrice, conform opiniei istoricului Florin
Constantiniu, conflict prezentat in lucrarea „O istorie sinceră a poporului
român”. In ciuda dificultăţilor, îndeosebi a necesităţii de a aproviziona
oastea din Ţara Românească, Soliman înainta pe valea Bârladului până la
Vaslui, unde îl aştepta Ştefan cu tabăra întărită. In valea îngustă a
Bârladului, intr-un loc numit de Grigore Ureche „Podul Înalt”, iar in tradiţia
populară „Podul lui Ştefan cel Mare”, situat la confluenţa Racovei cu
Bârladul, s-a produs prima ciocnire dintre turci şi oastea moldoveană, intre
care se afla şi corpul de secui. Înainte ca grosul armatei moldovene să intre
in luptă, şi ca Ştefan să pornească el insuşi la asaltul decisiv, el a primit
acordul şi indemnul boierilor, prin glasul unuia dintre ei:”Doamne nu te
tulbura, căci iţi vom sta astăzi credincioşi alături şi Dumnezeu ne va ajuta”.13
Trupele otomane au fost lovite atât din faţă cât şi din lateral, au fost induse
in eroare asupra direcţiei in care se afla grosul oştirii moldovene de
buciumele şi trâmbiţele puse de domn să le atragă in lunca Bârladului, şi
învăluite de ceaţa deasă care se lăsase, au cedat sub presiunea atacului.
Surprinşi de atacurile cavaleriei şi ale pedestraşilor lui Ştefan, loviţi de
tunurile care trăgeau necontenit, dezorientaţi şi impotmoliţi in mlaştinile
spre care fuseseră atraşi, turcii, câţi nu au reuşit să fugă, au fost ucişi sau
făcuţi prizonieri.
După alungarea turcilor din ţară, Ştefan dădu o proclamaţie către toţi
principii creştini din întreaga Europa in care ii vestea de marea izbândă:”
Facem cunoscut, zice proclamaţia că pe la sărbătoarea Bobotezei sultanul a
trimis împotriva noastră o oaste sub conducerea lui Soliman Paşa, împreuna
cu domnul Ţării Româneşti, iar noi cu ajutorul lui Dumnezeu Atotputernicul

13
Nicolae Iorga, Acte si fragmente, vol. III, Bucureşti, 1897, pag. 93
am pornit împotriva duşmanilor crestinitţtii, i-am învins, i-am pus sub
picioarele noastre şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei.”.14
Spiritul de rezistenţă împotriva expansiunii otomane se propagă in
Europa şi in Asia o data cu ştirea victoriei lui Ştefan; Uzun Hassan trimitea
noi solii la curţile europene, indemnându-le la reluarea luptei împotriva
sultanului, a cărui putere slăbise mult, după ce luptătorii săi cei mai buni
fuseseră nimiciţi in Moldova. Ştefan, convins că această victorie va atrage
după sine o reacţie dură a sultanului, s-a angajat intr-o intensă activitate
diplomatică pentru a largi coaliţia antiotomană şi a da Moldovei posibilitatea
de a înfrunta in condiţii mai bune noul asalt. Acţiunea diplomatică a
domnului ignoră acum îngrădirile impuse in trecut de Polonia şi Ungaria
iniţiativelor de politică externă a ţării, şi se desfasoară la scară largă: solii
moldovene ajungeau la Veneţia şi la Roma, in Hanatul Crimeii şi la Caffa,
dar înainte de toate in Polonia şi in Ungaria, avertizându-i pe toţi cei
ameninţaţi de expansiunea otomană asupra iminenţei unui atac şi
îndemnându-i la acţiune solidară. După informaţiile avute de Ştefan, sultanul
hotărâse organizarea unei noi campanii împotriva Moldovei, de aceea
insistenţa lui ca vecinii săi şi apusul creştin să se coalizeze şi să dea lovitura
de graţie pericolului creştinităţii. Dar cererile voievodului moldovean ramân
fără răspuns, mai mult, Matei Corvin, cu toate că suzeranitatea lui era
formală, isi asumă meritele obţinute de Ştefan.
Diplomaţia abilă a sultanului duce la încheierea unui armistiţiu cu Veneţia,
in timp ce restul Europei nu era preocupat de pericolul otoman. In această
situaţie Ştefan se îndreaptă din nou spre Polonia, fară insă a obţine ajutor
după cum ştim. Din fericire in primăvara lui 1475, primejdia este îndepărtată
datorită bolii sultanului. Ştefan se străduieşte să găsească mijloace noi care
să împiedice realizarea planurilor turceşti de transformare a Mării Negre
intr-un lac turcesc. Astfel îl sprijină pe Alexandru Comnem, fratele Mariei
de Mangop, cu care se căsătorise Ştefan după moartea Evdochiei, dându-i o
gardă de oşteni şi o corabie care l-a transportat pe Alexandru şi oamenii lui
in Crimeea, reuşind să devină stăpânul Mangopului, înainte ca turcii să fi
cucerit Caffa.

14
Panaitescu P. Petre, op. Cit., pag.118
In iunie 1475, după un asediu de câteva zile Caffa a capitulat, iar spre
sfârşitul anului turcii ocupau Mangopul şi in drumul de înapoiere dni
Crimeea, flota turcească atacă cetaţile Chilia şi Cetatea Albă, care au rezistat
vitejeşte.
Noua situaţie avea să influenţeze negativ lupta împotriva expansiunii
otomane, Ţările Române, in special Moldova, fiind prinsă in cleştele
coaliţiei turco-tătare. In această conjunctură se încheie tratatul de alianţă
intre Moldova şi Ungaria, un tratat antiotoman, din iulie-august 1475. După
răsunătoarea victorie de la Caffa, care modificase situaţia strategică in
Europa Răsăriteană şi in bazinul pontic, sultanul spera ca o nouă lovitură
puternică va fi suficientă pentru a frânge rezistenţa Moldovei şi a-i îngădui
să reia lupta contra Veneţiei, de la care îl îndepărtase atacul lui Ştefan.
Pregătirea politică şi militară a campaniei părea să garanteze succesul.
Subordonat acum Porţii hanatul Crimeii aştepta semnalul acţiunii pentru a-şi
revărsa călăreţii asupra Moldovei. Polonia ameninţată şi ea de tătari, a
încercat o mediere de ultimă oră intre sultan şi domnul Moldovei, care a
dezaprobat iniţiativa, in timp ce Laiotă Basarab, a rupt legăturile cu Ştefan
pentru a intra in obedienţa Porţii. Domnul Moldovei işi intensifica acţiunea
diplomatică, trimite solii dese in Polonia, care se lovesc de refuzul constant
al regelui , de a se implica in lupta antiotomană. In cooperare cu Veneţia,
Ştefan s-a străduit să-l atragă pe conducătorul Hanatului de pe Volga, ostil
celui din Crimeea, in lupta antiotomană.
Pentru Veneţia, lupta Moldovei împotriva turcilor, care ridicase povara
cea mai apăsătoare de pe umerii ei, era de un interes covârşitor: „nu e nimeni
care să nu inteleagă cât de mult poate influenţa Ştefan in bine sau in rău
situaţia”, scria senatul veneţian ambasadorului său la Buda, îndemnându-l să
susţină interesele domnului pe lângă Ungaria.15 La 13 mai 1476, sultanul
pornea din Adrianopol, in fruntea unei armate evaluate de contemporani
intre 90000 şi 150000 de oameni, la care se adăugau cei 10000-120000 ai lui
Laiotă Basarab. In vreme ce sultanul înainta lent către Dunăre, tătarii din
Crimeea, au pătruns in Moldova din ordinul sultanului, nimicind aşezările,
jefuind şi robind populaţia. Ştirile puţine şi neclare ii semnalează in nord
spre târgul Ştefănesti, cât şi in sud, spre Cetatea Alba, unde ar fi suferit o

15
Nicolae Iorga, Veneţia in Marea Neagra III, Bucureşti,1914, pag 43-44
grea înfrângere. Acordând prioritate acestei invazii, Ştefan trimite oastea
împotriva tătarilor, care sunt surprinşi pe drumul de întoarcere, şi care sunt
infrânţi, şi în acelaşi timp, tătarii au fost anunţaţi că Hoarda de pe Volga a
năvălit in Crimeea.
Conform tacticii tradiţionale, domnul s-a retras din calea oştirii
otomane, lăsând-o să înainteze pe un teren pustiit şi pârjolit, hărţuită de cete
care ii surprindeau pe cei desprinşi de tabără. Cu toate acestea marea oaste
înainta pe valea Siretului; Ştefan şi-a instalat tabăra pe un platou înalt, pe
valea Pârâului Alb, afluent al Moldovei, apărat de păduri şi de fortificaţiile
construite in grabă din trunchiuri de copaci. Disproporţia şi-a spus insă
cuvântul. Grigore Ureche aminteşte atât superioritatea covârşitoare a turcilor
cât şi rezistenţa eroică a apărătorilor.16Cu ceea ce a reuşit să salveze din
înfrângere, Ştefan s-a retras sub protecţia pădurii. Acest loc avea să fie
botezat Razboieni. Dar pentru a supune ţara, sultanul mai avea de înfrânt
rezistenţa cetăţilor, care au fost apărate cu îndârjire, Mahomed neavând timp
pentru un asediu îndelungat, pentru că Ştefan işi reconstruise o oaste care
număra 16000 de oameni, iar din Transilvania înaintau spre Oituz, trupele
conduse de voievodului. Cum in oastea Ţării Româneşti, trimisă să-i
oprească pe transilvăneni, sultanul nu avea încredere, cum se confrunta cu
lipsa de aprovizionare, cu oboseala şi epidemia de ciumă, a ordonat
retragerea. In această situaţie trupele lui Ştefan şi cele transilvănene au trecut
la ofensivă, şi pătrunzând in Ţara Românească la începutul lui noiembrie
1476, l-au readus la domnie pe Vlad Tepes. Un nou front al statelor creştine
părea reconstituit la Dunărea de Jos, situaţie deosebit de periculoasă pentru
Imperiul Otoman. Dar cum Matei Corvin nu se arata dispus să se angajeze
cu fermitate in războiul antiotoman, poziţia lui Vlad Ţepeş a fost rapid
compromisă, înainte ca acesta să fi apucat a-şi fi consolidat noua domnie.
După retragerea oştilor transilvane şi a celor moldovene, cu excepţia a 200
de curteni lăsaţi de Ştefan pentru paza personală a lui Ţepeţ, turcii au revenit
la atac. La sfârşitul lui decembrie 1476 sau începutul lui 1477, Ţepeş era
ucis, iar Basarab Laiotă işi relua domnia in Ţara Românească, cu concursul
turcilor. Situaţia revenea astfel la punctul de pornire.

16
Grigore Ureche,Letopiseţul Ţării Moldovei, pag 104
 Nu se ştie când, in cursul anului 1479, au început contactele diplomatice
moldo-otomane, ele fiind atestate in ianuarie 1480, când Ştefan aducea la
cunostintă braşovenilor unele informaţii cu privire la pregătirile militare ale
sultanului, pe care le primise de la ambasadorii săi sosiţi de curând de la
turci. Cel târziu in mai 1480 când Ştefan ii comunica regelui Cazimir că
Mahomed al II-lea ii ceruse să-i deschidă calea spre Polonia, pacea era
încheiată; cererea sultanului nu era decât aplicarea uneia din prevederile
acordului moldo-otoman. Clauzele acordului ne sunt cunoscute din actul lui
Mahomed al II-lea, nedatat, dar care aparţine neîndoielnic intervalului
cuprins intre a doua jumătate a anului 1479 şi mai 1481, data morţii
sultanului. Ştefan relua plata tributului-care se cifra la 6000 de ducati
veneţieni-, şi in acelaşi timp, se îndatora să fie”prieten prietenilor şi duşman
duşmanilor”sultanului. In schimbul acestor concesii, Ştefan a obţinut
garanţia sultanului pentru teritoriile sale, Chilia şi Cetatea Albă rămânând in
stăpânirea lui.
Regele Ungariei care era tot mai mult silit să facă faţă atacului lui
Frederic al III-lea de Habsburg, începe negocierile cu turcii, deşi avusese
unele succese in campaniile din 1481, negocieri care au fost încheiate in
1483, printr-un armistiţiu pe cinci ani. Astfel, eliberat de frontul ungar,
sultanul avea să-şii îndrepte prima sa mare acţiune ofensivă contra
Moldovei. In primăvara lui 1481, observatorii străini din Imperiul Otoman
semnalau intensele pregătiri navale şi terestre ale Porţii, fara a şti direcţia pe
care urma să o apuce expediţia sultanului. Sprijinit de hanul Crimeii şi de
oastea Ţării Româneşti, comandată de Vlad Călugărul, Baiazid al II-lea a
înconjurat Chilia pe apă şi pe uscat şi a cucerit-o in urma unui asediu de opt
zile, la 14 iulie 1484, după care s-a îndreptat spre Cetatea Alba, care s-a
predat şi ea după două zile de asediu.17 Căderea rapidă a celor două cetăţi, se
explica prin lipsa de perspectivă a situaţiei lor, există insă şi informaţii că ar
fi fost chiar şi o trădare. Marele domn câştigase luptele cu turcii in interiorul
ţării, unde superioritatea numerică a invadatorilor putea fi atenuată, prin
manevre şi abilitate tactică, dar o confruntare in câmp deschis cu marea
oaste a sultanului şi a aliaţilor lui nu avea sorţi de izbândă:…”că Ştefan

17
Letopiseţul anonim al Moldovei, in Cronicile slavo-romane, pag 19
Vodă la gol n-au îndrăznit să iasă, şi numai la strâmtori nevoia de le făcea
zminteală”, spune cronicarul Grigore Ureche.18
Oricum s-ar explica, cert este că pierderea celor două cetăţi a însemnat
cea mai mare lovitură care i se putea da lui Ştefan.19 Lovitura politică şi
militară in primul rând: cu garnizoanele turceşti din Chilia şi Cetatea Alba in
coastă, putând deci oricând să prade ţara. In acelaşi timp lovitura economică,
deoarece prin pierderea celor două cetăţi se micşorau şi veniturile Moldovei,
pentru că visteria nu mai lua bani la vămi de la negustorii care importau şi
exportau mărfurile lor. Se poate spune că o dată cu pierderea celor „doi
plămâni ai Moldovei”, începe o nouă fază in domnia lui Ştefan şi chiar o
nouă epocă in istoria Moldovei. Turcii se aşezaseră pe pământul tării-aşa
cum făcuseră mai înainte dincoace de Milcov- şi vor rămâne aici mai mult
de trei veacuri, făcând să se simtă din ce in ce mai tare stăpânirea lor. 20

RELAŢIILE CU POLONIA ÎN A DOUA PARTE A DOMNIEI

După pierderea Chiliei şi Cetatii Albe, Ştefan a apelat din nou la regele
Cazimir, ameninţat si el de noua cucerire a turcilor. Regele polon şi-a trimis
ambasadorul la Istanbul, unde i-a remis lui Baiazid un ultimatum, cerându-i
restituirea cetăţilor, iar in caz contrar avertizându-l că va încerca să le
recupereze pe orice cale. In acest caz Ştefan încearcă să consolideze
legăturile cu Polonia, a cărei reacţie fusese mult mai energică decât a
Ungariei. Astfel, la începutul anului 1485 are loc un schimb de solii intre
Ştefan şi regele Cazimir, in urma cărora sunt stabilite condiţiile prestării
omagiului de către domnul moldovean, act ce fusese evitat până acum de
către Ştefan, preţul ce trebuia plătit pentru a beneficia de sprijinul polon in
lupta contra turcilor. La 4 septembrie, regele ii trimitea un salv-conduct lui
Ştefan pentru a veni la Colomeea. La 15 septembrie 1485, Ştefan împreună
cu marii boieri ai ţării depuneau jurământul de credinţă in faţa regelui polon.
In ierarhia feudală jurământul de vasalitate este un contract bilateral,
suzeranul şi vasalul asumând obligaţii care trebuiau respectate de ambele

18
Grigore Ureche, op cit, pag 107
19
Constantin Giurescu, op. Cit., pag 56
20
Ibidem
părţi, iar încălcarea lor de către una dintre părţi anula raporturile de suzeran-
vasal. Ştefan cel Mare şi regele Cazimir au semnat două documente prin care
consemnau jurământul de vasalitate. Prin actul semnat la Colomeea, Cazimir
se angaja să apere integritatea teritorială a Moldovei cu sabia, cu bani, cu
sfatul, cu oameni şi cu toate puterile sale, de toţi duşmanii ei. In caz de mare
pericol Ştefan putea să se refugieze in Polonia, împreună cu soţia, copiii,
curtenii şi slujitorii săi.
Ştefan se obliga prin actul care consfinţea jurământul de la Colomeea, să
sprijine pe rege împotriva oricărui duşman al regatului, promitea şi ceea ce
nu promisese nimănui până acum, să nu caute un alt suzeran. Această clauză
însemna renunţarea la legăturile de aliantă pe care le avea cu Matei Corvin.
Voievodul se angaja să nu înceapă nici un război şi să nu încheie pace fără
ştirea regelui, ceea ce înseamnă că subordona politica externă a Moldovei
voinţei regelui polon. Aceste sacrificii Ştefan le făcea din dorinţa de a obţine
ajutor pentru recucerirea celor două cetăţi. Acest omagiu a fost considerat de
unii o umilinţa pentru Ştefan, o onoare pentru Cazimir care avea un vasal
atât de vestit, cunoscut ca eroul secolului, din documente insă, jurământul nu
apare ca o umilire intenţionată a lui Ştefan.21 După depunerea jurământului,
Ştefan se aştepta la ajutor, insă Polonia nu putea ajuta Moldova decât in
anumite condiţii. In 1486, după înfrângerea turcilor şi a pretendentului la
tronul Moldovei, polonii încearcă o acţiune in sprijinul lui Ştefan, sub
conducerea lui Ioan Albert fiul regelui polon, care după ce se ciocneşte cu
tătarii, in septembrie, se retrage.
In 1489 se încheia un tratat de pace intre Polonia si Imperiu Otoman;
este adevărat că una dintre condiţiile puse de poloni pentru semnarea
tratatului, a fost restituirea Chiliei şi Cetăţii Albe de către turci, o condiţie pe
care sultanul a respins-o. Cererea polonă era determinată de interesele
economice ale acesteia şi nu de dorinţa de a ajuta Moldova. In momentul in
care turcii au acceptat să deschidă cele două porturi pentru negustorii poloni,
regele Cazimir a acceptat încheierea unei păci pe doi ani, incălcând astfel
obligaţiile ce decurgeau din legăturile de vasalitate stabilite la Colomeea.
Din acest moment Ştefan va acţiona prudent pentru denunţarea legăturilor de

21
M. Neagoe, Ştefan cel Mare, Ed. Albatros, pag 195
vasalitate, încercând să reglementeze raporturile cu turcii şi ducând şi
tratative cu regele maghiar.
Alianţa moldo-ungara încheiată in 1489, l-a nemulţumit profund pe
regele Cazimir, ca şi consacrarea de către papă a desfacerii legăturii stabilite
la Colomeea. Un an mai târziu insă Matei Corvin murea lăsând un tron
pentru care, se băteau împăratul Maximilian şi cei doi fii ai regelui polon,
Vladislav şi Ioan Albert. La început Ştefan l-a susţinut pe Maximilian, dar
văzând că acesta nu are sorţi de izbândă, şi că nobilii maghiari îl prefera pe
Vladislav, care era şi regele Boemiei, Ştefan îl va susţine pe acesta, cu toate
că şi Ioan Albert i-a cerut ajutorul. Ştefan nu putea susţine candidatura
acestuia din urmă pentru că ar fi deschis calea perspectivei reunirii in aceeaşi
persoană a coroanelor Ungariei şi Poloniei. Ioan Albert nu s-a resemnat cu
această soluţie şi a deschis ostilităţile contra fratelui său, sperând că-şi va
impune candidatura, ceea ce nu era deloc pe placul lui Ştefan. Astfel, oşti
moldovene pătrundeau in august 1490, in Pocutia, cucerind cetăţile Snyantin
si Halici, asediau Colomeea, iar in anul 1491, noi acţiuni ale lui Ştefan erau
semnalate in Pocuţia şi in Podolia. Se adăuga şi o puternică răscoală
izbucnită in teritoriile ruse ale Poloniei, condusă de un anume Muha, care
avea şi sprijinul lui Ştefan. Noua orientare a politicii lui Ştefan s-a
manifestat şi prin reactivarea legăturilor sale cu Ivan al III-lea(1462-1505),
consacrate cu ani in urmă prin căsătoria fiicei sale Elena sau Olena cu Ivan
cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, in 1483. Murind Ivan cel Tânăr in 1490,
fiul său şi al Elenei, Dimitrie, a fost încoronat mare cneaz, dar in 1500 era
înlocuit cu Vasile, fiul Sofiei Paleolog. In legătura cu contactele diplomatice
dintre marele cneaz rus si regele Ungariei se semnalează şi reluarea
schimbului de solii intre Ştefan şi Ivan al III-lea.22
Noul rege al Poloniei, Ioan Albert (1492-1501) s-a simţit dator să
readucă Moldova in dependenţa Poloniei. După încheierea păcii dintre
Lituania şi Rusia, in februarie 1494, el a convocat un congres al membrilor
dinastiei iagiellone, pentru a reglementa problemele nerezolvate dintre
aceştia, şi mai ales cele legate de campania pe care o proiecta. Congresul a
avut pe ordinea de zi şi chestiunea Moldovei, unde Ioan Albert intenţiona să-
l instaleze ca duce pe Sigismund , cel mai mic frate al sau. Un scop al

22
Academia Romana, op.cit., pag 393
congresului era să-l convingă pe Vladislav să participe şi el la cucerirea
Moldovei, ceea ce Ioan Albert nu a reuşit. Ioan Albert si-a făcut un program
foarte ambiţios, in afara readucerii la ascultare a Moldovei, el dorea şi
înlăturarea dominaţiei otomane din nordul bazinului pontic, şi desfacerea
alianţei turco-tătare. Acţiunea lui Ioan Albert era legată şi de încercarea
regelui francez de a cucerii regatul napoletan şi de a relua cruciada
antiotomană. Contactele frecvente ale diplomaţiei franceze şi polone
încercau să coordoneze cele două acţiuni, intr-o nouă încercare de a-i
înlătura pe turci din Europa. Ştefan este informat asupra acestui plan. Şi va
căuta sa-l contracareze, inclusiv prin schimbul intens de solii cu marele duce
lituan Alexandru, fratele regelui polon, prin intermediul căruia, voievodul a
încercat să-l determine pe Ioan Albert să renunţe la acea acţiune, sau măcar
să-l disocieze pe Alexandru de planurile fratelui său. In acelaşi sens a
intervenit şi Ivan al III-lea.23
La 9 august 1497 Ioan Albert se apropie de Nistru, insă direcţia pe care
merge armata polonă arată că punctul vizat este Suceava. Astfel că Ştefan
trimite o solie pentru a afla ce doreşte regele. Solii sunt arestaţi, scopul fiind
cucerirea Sucevei. Ştefan ii vesteşte pe turci şi pe ardeleni şi le cere ajutorul.
Oastea lui Ştefan ajunge la 40.000 in timp ce polonii aveau 100.000 de
ostaşi. Suceava este asediată, dar rezistă, iar oastea polonă începe să sufere
de foame. Ştefan primeşte ajutor din partea turcilor, din partea lui Radu cel
Mare, domn al Ţării Româneşti, precum şi din partea voievodului Ardealului
Bartholomeu Dragffi, astfel încât poate da lovitura decisiva lui Ioan Albert.
Cum regele Ungariei Vladislav al II-lea era fratele lui Ioan Albert, voievodul
Ardealului îl roagă pe Ştefan să facă pace aşa cum spune letopiseţul lui
Azarie. Polonezii sunt obligaţi să se întoarcă pe un alt drum pentru a se
aproviziona, deşi Ştefan le pusese condiţia să se întoarcă pe drumul pe care
au venit. Nerespectarea acestei condiţii duce la confruntarea din 26
octombrie 1497 de la Codrii Cosminului, dar şi la confruntarea de la
Cernauti, in urma cărora Ioan Albert a fugit cu puţinii ostaşi şi de - abia au
scăpat, cum ne povesteşte letopiseţul de la Bistriţa. Ştefan a năvălit şi el
peste polonezi şi a ars câteva cetăţi, a prădat şi a luat 100.000 de robi.
Polonia este navalită şi se turci şi de tătari, toate acestea determinându-l pe

23
M. Neagoe, op. Cit., p.132.
regele polon să încheie pacea. Condiţiile păcii încheiate în 1499 constituie
cel mai mare succes diplomatic al lui Ştefan. Orice pretenţie de suzeranitate
este înlăturată, cei doi monarhi sunt datori să se ajute reciproc împotriva
tuturor vrajmaşilo

CONCLUZII
Politica externă a lui Ştefan cel Mare este politica unui mare diplomat,
căci domnul Moldovei dă dovadă de mari calităţi diplomatice, reuşind să
asigure ţării un statut deosebit în plan extern. Nu se implică in conflicte cu
mai mult de un singur duşman o dată, îşi construieşte sisteme de alianţă în
funcţie de obiectivele pe care le urmăreşte, fie recunoaşterea sa ca domn, fie
cucerirea Chiliei, fie renunţarea la plata tributului şi emanciparea de sub
dominaţia otomană, fie ieşirea de sub suzeranitatea Ungariei sau Poloniei.
Prin calităţile sale de diplomat şi strateg militar, la moartea sa lasă o
Moldovă liberă de dependenţa celor două regate catolice, dar plătind tribut
turcilor şi fără cei doi plămâni ai Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă, în
schimbul recunoaşterii autonomiei Moldovei de către Imperiul Otoman.
Cu toate acestea Moldova atingea apogeul prestigiului şi puterii sale.
Ştefan cel Mare a fost personalitatea uriaşă a secolului al XV-lea, deoarece a
deţinut conştiinţa puterii imprevizibile a secolului său, pentru care a vibrat
continuu. S-a recunoscut in a doua jumătate a secolului al XV-lea că Ştefan
cel Mare a meritat mai mult ca oricare altul să ia conducerea Ţării
Româneşti şi a Moldovei, deoarece a fost recunoscut ca cel mai capabil
diplomat şi genial comandant de oşti.
Ştefan cel Mare a putut dispune oricând de forţe cu care să se ridice după
orice înfrângere, oricât de grea, fiind dotat cu puterea şi capacitatea de a
depaşi toate greutăţile şi duşmăniile. Din întreaga literatură contemporană
consacrată lui se constată că a fost o personalitate uimitoare, tumultoasă, cu
imense resurse spirituale, legat de viaţa şi tradiţia neamului său.
BIBLIOGRAFIE

Academia Română, Istoria Românilor, vol.IV, Ed. Enciclopedica, 2004

Bărbulescu M., Deletant Denis, Hitchins Keith, Papacostea S., Teodor P.,
Istoria României, Ed. Corint, 2004
Bogdan I., Documentele lui Şrefan cel Mare.
Duzinchevici, Gh., Ştefan cel Mare şi epoca sa, Bucureşti, 1973
Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor, Ed. All, 2003
Iorga N., Acte şi fragmente, vol III, Bucureşti 1897
Iorga N. ,Veneţia în Marea Neagră, Bucureşti, 1914
Iorga N. ,Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, Bucureşti, 1996
Letopiseţul Anonim sau Cronica moldo-polonă
Letopiseţul Anonim al Moldovei, Cronicile slavo-române
Neagoe M., Ştefan cel Mare, Ed. Albatros
Panaitescu P. Petre, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990.
Papacostea Şerban , Ştefan cel Mare şi Sfânt-portret în istorie, Sfânta
Mănăstirea Putna, 2003
Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1978.