Dimensiunea religioasa a existentei

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextual ariei culturale din

estul Europei, un spatiu cuprinzator format pe baza traditiei bizantine. La
inceputul secolului al XVII-lea, limba oficierii serviciului sfant in biserica, adica
limba slavona, va fi inlocuita succesiv cu limba romana. In aceasta perioada s-au
tiparit si s-au tradus carti in esenta religioase, de care aveau nevoie mai toti
credinciosii. Acestea au fost evengheliile explicate ce cuprindeau invataturi
morale dezvoltate pe marginea textului biblic, sau intr-un cuvant, cazaniile, dar si
pravilele (corpuri de legi). Actele de cultura din cele trei tari romane
deomnstreaza ca mentaliteatea bisericeasca, specifica Evului Mediu, este
dominanta.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia, si Vasile Lupu, in Moldova, au
accentuat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Datorita tipografiilor
infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al
Kievului, cartile cu un continut religios se raspandesc si contribuie la unificarea
limbii romane literare.
Zorii literaturii religioase poarta astfel amprenta cartilor religioase care au
iesit din aceste tipografii.

Cele dintai tiparituri in limba romana i le datoram lui Coresi, tipograf, editor
si traducator : Intrebarea Crestineasca (lucrare cunoscuta si sub numele de
Catehism, aparuta in 1559), Tetraevanghel (1561), o traducere din Noul
Testament a celor patru evanghelii, Liturghier (1570), Psaltire (1570). Acestea
au avut un mare rol in evolutia si unificarea limbii romana, si s-au bucurat de o
larga raspandire in toate tarile romanesti:
“Intrebare : Crestin esti?
Raspuns : Crestin.
Intrebare : Carele e omul crestin?
Raspuns: Omul crestin iaste acela om cine in Hristos creade si viiaza cum
sunt tocmealele lu Hristos. Sava acela om cine creade iertaciunea pacatelor de la
tatal sfant, Dumnezeu, ca i se va da in har pren Iisus Hristos [...] .”

Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat

prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost
mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este
Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil propriu, departandu-se
astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune in valoare, prin fraze
expresive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele accente ale prozei artistice pot
fi intalnite in pasaje remarcabile prin energia tonului si prin ritmul constructiei.
Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in evidenta:

“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce gand

asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca,
graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi de auzit, sa auda.
Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu moartea, ca sa ne intoarcem
catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga
celor lenesi ca sa se simta, striga celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor
rataciti sa se intoarca, striga celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile
in toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei;
striga tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor,
saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a giudetului
si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se pocaesc; striga sa-si
aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de plata aceea ce va sa o dea
Dumnezeu intr-acea zi: bunatatea, framsetea, dulceata, odihna, veselia intru
imparatia cea de sus a ceriului.”
Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din cultura
noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul devine un
simbol al vietii pacatoase:
“Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea fumului
doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame cu senin de se
prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu mai vesel ochii si mai
curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea si noi, fratilor, deaca intram
in fumul pacatelor lumiei acestia, intru mancari fara vreame si in betii, in lacomia
avutiei aurului si argintului satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate,
atunce si noua foarte lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum
inselatoriu durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se
asamana ispravile noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai ispravile
noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec. Si cine va
petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i iaste mentea
intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului...”

Continuator al lui Varlaam este mitopolitul Dosoftei, inscaunat la numai cativa

ani dupa retragerea din functie a predecesorului sau. Cunoscator al mai multor
limbi, Dosoftei a tiparit numeroase traduceri, imbogatind literatura religioasa nu
numai cu cele mai populare carti de lectura in acest domeniu ( Psaltirea in versuri,
Vietile sfintilor), dar si cu texte de ritual, de slujba bisericeasca ( Liturghia,
Molitvenicul, Octoihul), pe care le-a publicat, pentru prima oara, in limba romana.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din trecutul nostru, fiind primul
poet naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Rasaritul ortodox, primul
traducător din literatura dramatica universala si din cea istorica in romaneste,
primul traducator al cartilor de slujba in romaneste in Moldova, primul carturar
roman care a copiat documente si inscriptii, unul dintre primii cunoscatori si
traducatori din literatura patristica si post patristica la noi si care a contribuit la
formarea limbii literare romanesti.
Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oara în romaneste, Istoriile lui
Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea
păcătoşiior a lui Agapie Landos si fragmente din Viaţa şi minunile Sf. Vasile cel
Nou.
Talmacind Psalmii lui David, Dosoftei realizeaza nu doar o simpla traducere,
ci si o prelucrare a lor, desi s-a izbit de insuficientele mijloace de expresie literara
pe care le putea oferi atunci limba romana. Cu toate ca versul sau este inca
stangaci, cand ia ca model versul popular, limba stihurilor lui devine imediat
curgatoare, muzicala si ritmica. Unii din psalmii tradusi in versuri de Dosoftei au
devenit, prin larga lor circulatie, colinde religioase sau cantece de stea, ca Psalmul
46:

“Limbile să salte/Cu cântece nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie./

Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul./Domnul este tare,/ Iaste-mpărat
mare/Preste tot pământul /Şi-ş ţâne cuvântul/Supusu-ne-au gloate/ Şi limbile
toate / De ni-s supt picioare/ Limbi de pre supt soare./Alesu-ş-au şie,/ Partea de
moşie,/ Ţara cea dorită / Care-i giuruită/ Lui Iacov iubitul, /Ce-i ţâne
cuvântul./Mila să-şi arate/ Cea de bunătate/ Spre noi, ticăloşii,/ Precum ne spun
moşii./ Pre vârvuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare/ Cu naltă
strigare,/ Că s-au suit Domnul/ Să-l vadză tot omul./ Cântaţ în lăute,/ În dzâcături
multe,/ Cântaţi pre-mpăratul/ Că nu-i ca dâns altul/ Să domnească-n lume/ Cu
sfântul său nume.”
Dosoftei apeleaza la modelul poeziei populare, astfel incat psalmii sa fie
accesibili ascultatorilor, usor de inteles, de cantat in biserica si de memorat.
Psaltirea cuprinde toata gama trairilor umane indreptate spre planul transcendent
si, totodata, recupereaza realitatea romaneasca asemanatoare celei biblice.
Biserica devine o institutie eficienta de raspandire a limbii romane, de la slujitorii
cultului pana la cel din urma credincios.
 Prin predicile sale (Didahiile) rostite de la inaltimea amvonului Mitropoliei din
Bucuresti , unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se apropie sensibil
de literatura. Desi imitau stralucitele omilii (cuvantari religioase) ale bisericii,
predicile mitropolitului au multe parti originale. Preocupat de viata morala a
credinciosilor, el surprinde slabiciunile si excesele contemporanilor pe care, dupa
modelul Sf. Ioan Hrisostomul (Gura de Aur), se simte dator sa le indrepte. Antim nu
este prin Didahii numai un teolog, ci si un indrumator care prin mijloacele artei
oratorice incearca sa patrunda in inima celor rataciti si sa-i aduca pe calea cea
dreapta. El afirma cu hotarare deptul pastorului de a veghea asupra credinciosilor
sai, ale caror suflete ii sunt date in paza de Dumnezeu.
Predicile mitropolitului (in numar de 28, la care se mai adauga 7, ocazionale)
sunt construite dupa un plan riguos. Ele se deschid cu o introducere in subiect, care
se continua cu un exordiu (enuntarea sumara a continutului), urmat de o tratare
(plina de talcuri alegorice) si finalizat printr-o incheiere. Procedeele artei oratorice
a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparatia, antiteza, interogatia retorica.

Tipariturile religioase au contribuit, in primul rand, la introducerea limbii

romane in biserica, inlocuind limba slavona in care se oficia serviciul divin. Marile
reforme in acest domeniu le-au infaptuit Dosoftei, in Moldova si Antim Ivireanul in
Muntenia.
In al doilea rand, cartile religioase au influentat fomarea limbii romane
literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de
limba literara, pana la mitropolitii Varlaam, Simion Stefan, Dosoftei si Antim
Ivireanul, toti s-au straduit sa caute forma cea mai limpede si mai armonioasa a
limbii, care sa fie inteleasa in toate tinuturile romanesti.
Nota de religiozitate, prezenta pretutindenti in cartile bisericesti, se
regaseste si in filele letopisetelor redactate de boierii moldoveni. Astfel,
cronicarul Grigore Ureche, relatand despre o lupta, scrie:”Zic unii sa se fi aratat
lui Stefan Voda sfantul mucenic Procopie, imbland deasupra razboiului calare si
intr-armat, ca un viteaz fiind intr-ajutoriu lui Stefan Voda si dand valva ostirii lui.”
Mentalitatea religioasa a avut influenta si asupra umanistului Miron Costin,
continuatorul lui Gigore Ureche. Miron Costin a inceput prin a scrie versuri intr-o
perioada cand poezia nu era deloc o indeletnicire obisnuita. Poemul filosofic „Viata
Lumii” a fost scris cand Miron Costin avea 40 de ani. Poezia are un moto extras din
„Ecleziast” : „vanitas vanitatum et omnia vanitas”(desertaciunea desertaciunilor si
toate sunt desarte) care concentreaza tema poemului larg raspandita in literatura
universala, aceea a sortii alunecoase (Fortuna labilis) care nu poate fi stapanita.
Viata omului este comparata cu o ata subtire care se poate rupe oricanna filosofica:
„existenta fiind scurta, omul trebuie sa se ilustreze prin fapte bune pentru ca
binele este telul suprem al omului”. Creatie de inspiratie religioasa, “Viata lumii”
exprima un pesimism fara leac, prevazand surparea inevitabila a intregii omeniri.
Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, da si conceptia celor
care au scris in aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant este
hotarat de Dumnezeu, dupa cum marturiseste si Miron Costin: Orice nevointa pune
omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati nime nu poate .

Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai

motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil prin
credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente ale istoriei.