Fidias

Este considerat cel mai mare sculptor pe care Grecia l-a avut în toate timpurile. Fiu al
lui Harmides și elev al străluciților Hipias și Ageladas, și-a întrecut cu mult mentorii,
fiind cel care și-a pus semnătura pe lucrări monumentale, cum ar fi templul lui Zeus
Olimpianul sau Parthenonul. Chiar dacă mare parte din sculpturile sale sunt
rezultatul unei munci de echipă care a lucrat sub îndrumarea sa, Fidias a fost cel
care a desenat planurile de ansamblu sau de detaliu și a cioplit în piatră unele figuri.

Spirit inovator, el a fost cel care a introdus impresia de viu, real, palpabil, creând
scene în mișcare, așa cum sunt cele surprinse pe friza Panateneelor care surprind
momentul în care se formează un cortegiu: un atenian își îmbracă tunica, niște efebi
intersectează cortegiul care se pune în mișcare, un cal încearcă să alunge o muscă
sâcâitoare etc.

În timpul războaielor greco-persane, Acropola, centrul și bastionul Atenei,

fusese distrusă. O primă tentativă de reconstruire a fost abandonată din cauza
costurilor prea mari. Abia în vremea lui Pericle care știuse cum să
îmbogățească Polisul, s-a putut trece la reclădirea monumentelor avariate. Cel
chemat să fie supervizor era Fidias, personajul care și-a sculptat numele în
istoria universală prin capodoperele realizate.

Nu știm prea multe despre Fidias. Se presupune că s-a născut prin 490 î.Hr.
Era fiu de pictor și cum era obiceiul pe vremea aceea, a urmat pașii părintelui.
A devenit ucenic în atelierul lui Polignot din Thasos. Frescele pe care maestrul
le realiza erau pline de personaje mitologice: ”Ulise în Infern”, ”Jefuirea Troiei”
”Troienele”. Aceste picturi erau adevărate filme artistice și stârniseră admirația
Greciei întregi. Pictorul le oferea fără bani orașelor, mulțimindu-se cu un loc de
dormit decent și mâncare. Fidias a schimbat rapid penelul cu dalta. În vremea
aceea existau patru școli de sculptură care își disputau întâietatea: la Reggio,
la Argos, la Egina și la Atena. Fidias le-a vizitat pe toate și a ”furat” de la
fiecare meserie. Elenii tocmai ce descifraseră raportul dimensional pornind de
cap, tors, picioare și ajungând la unghii. Fidias era însă nemulțumit de
dimensiunile statuilor, erau prea mici, el prefera armonia măreției astfel că
aproape toate realizările sale au fost monumentale.

Când Fidias a fost propus de Pericle să supervizeze construirea

Parthenonului, toți au fost surprinși. Se pare că marele sculptor era deja
încărcat de ani și plin de deziluzii când s-a apucat de Parthenon. S-a
reprezentat pe sine într-o friză, bătrân, chel și trist. Spre deosebire de maeștrii
de la care învățase, el era un veșnic nemulțumit de opera sa. Prin contract el
trebuia doar să deseneze planul uriașei lucrări și să-i urmărească realizarea.
Nu s-a putut abține și a sculptat trei statui ale zeiței Atena, două de proporții
colosale, iar cealaltă, mai mică, din fildeș, aur și bătută cu pietre prețioase.
Putem presupune că spre surprinderea artistului, statuia mai mică, Atena din
Lemnos, a fost cea mai apreciată de contemporani. Zilnic șantierul de pe
Acropole era vizitat de Pericle. El îi aducea însă și pe ceilalți oameni celebri ai
cetății. Socrate venea cu elevii săi (printre care viitoare figuri celebre precum
Alcibiade și Platon) ca să își țină lecțiile acolo. Anaxagoras, un filosof influent,
urca nu neapărat pentru a vedea stadiul lucrărilor, ci să observe relațiile
spațiale dintre corpurile cerești.

Se mai perindau Parmedine cu studentul său Zenon, veșnicul opozant, dar și

Sofocle, Euripide, Aristofan. Foarte puțini erau născuți în Atena, dar erau
îndemnați să vină în acest loc pentru a găsi un teren propice pentru operele și
ideile lor, fapt care dovedește cât de importantă era Atena și la ce grad de
dezvoltare ajunsese. Chiar când operele sale erau în centrul atenției, Fidias
rămânea un mister. Trebuie să fi fost solitar și ursuz deoarece este singura
mare personalitate a Atenei despre care nu s-a aflat nimic, nici din
memorialistică, nici din scrierile vremii. Singura știre certă este cea a
incriminării sale pentru furtul aurului și fildeșului care fuseseră date de
guvernul cetății pentru executarea statuii. Lovitura era mai mult îndreptată spre
Pericle, personajul care îl angajase și aflat acum era în conflict cu aristocrația
ateniană. Fidias nu a putut justifica lipsa și a fost condamnat. Celebritatea era
acum imensă încât sentința a provocat un scandal. Guvernul din Olimpia s-a
oferit să acopere pierderea, doar să fie lăsat liber Fidias.

După eliberare, i s-a încredințat realizarea celei mai faimoase statui din aur și
fildeș din istorie: Statuia lui Zeus din Olimpia. Fidias avea în sfârșit spațiul și
resursele pentru a face ceva cu adevărat monumental. Deși l-a reprezentat pe
regele zeilor așezat pe tron, l-a făcut înalt de peste 20 de metri și strălucind de
atâta fildeș și aur. În ziua inaugurării, cei din Olimpia au spus: ”Sperăm să nu
se ridice în picioare că atunci adio tavan”. Fidias era pentru prima oară
mulțumit de ceea ce realizase. Sculptorul i-a cerut lui Zeus un semn că era
satisfăcut. Conform legendei, Zeus a aruncat asupra templului un fulger, fapt
care a fost interpretat ca de bun augur. Asupra morții lui Fidias, cândva în jurul
anului 430 î.Hr, nu avem siguranța faptelor. Conform unor surse după ce a
terminat treaba la Olimpia, s-a întors la Atena unde a fost aruncat în temniță,
unde a și murit. Alte surse ne spun că s-ar fi dus în altă cetate și că acolo ar fi
fost condamnat la moarte. Oricum el deja își pusese de ceva vreme amprenta
asupra artei ce urma să vină.
LUCRĂRI
Zeus din Olimpia

Cea mai reprezentativa opera a lui Fidias a fost satatuia  lui  Zeus din Olimpia,
considerata una dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Statuia criselefantina il
reprezenta pe Zeus asezat pe un tron si tinand in mana dreapta o Nike (zeita a
victoriei). Statuia avea dimensiuni colosale, inaltimea sa fiind de 20 de metri.
Construita din fildes, aur si marmura, statuia  – odata terminata – le-a inspirat
criticilor tematori ideea ca, daca zeul ar vrea sa se ridice, va sparge acoperisul.

Fidias si mesterii sai au trudit zece ani la statuile si reliefurile Partenonului. Pentru
acesta, Fidias a sculptat personal trei statui  ale zeitei Atena.
Athena Lemnia, construita din bronz, a fost realizata la cererea colonilor atenieni din
lemnos. Statuia a fost socotita de criticii greci drept cea mai minunata opera a lui
Fidias.

Athena Promachos, un bronz colosal, o infatiseaza pe zeita protectoare a atenienilor

in vesminte de razboi. Impreuna cu piedestalul, statuia atingea o inaltime de 20 de
metri si era amplasata intre Propilee si Erheteion.
Athena Parthenos
Insa cea mai celebra statuie a lui Fidias a fost Athena Parthenos, zeita virgina a
intelepciunii si a castitatii. Situata in interiorul Parthenonului si avand o inaltime de
12 metri, era construita din fildes si aur.

Myron
Miron a fost unul din cei mai însemnați sculptori ai Greciei Antice. Alături de Policlet a fost
unul dintre fruntașii sculpturii grecești din perioada clasică timpurie, fiind un premergător al
lui Fidias.

Din nefericire, nu putem numi data exactă a nașterii și a morții acestui maestru. Știm doar
ceva despre viața lui, și nu chiar din buzele contemporanilor, ci din scrierile autorilor romani
care și-au apreciat foarte mult lucrarea. Dacă îl credeți pe Pliny, sculptorul sa născut la
mijlocul secolului al V-lea în Eleuthera - un mic oraș la granița a două provincii din Grecia
attic - Boeotia și Attica. Cel mai probabil, tatăl său nu era sculptor. Myron a studiat la Argos.
Sculptorul Miron a învățat măiestria artei de a ciopli în piatră ori modela bronzul de
la Ageladas, un sculptor grec și renumit profesor în materie, împărtășindu-și tainele și
altor doi titani ai vremii: Fidias și Polykleitos Pentru priceperea lui, după cum scrie
Pausanias, Miron a primit cetățenia Atenei. Aceasta a fost atunci considerată o mare onoare.
Lucrând în Atena, Myron a primit ordine din alte orașe pentru a face sculpturi de zei, eroi,
atleți și animale. În plus, el a devenit faimos și ca bijutier talentat în lucrarea sa cu argint.
Multe din operele lui Myron au dispărut în cenușa istoriei, dar unele au fost redate de
către urmașii romani, care au îndrăgit operele create de către acesta și le-au replicat
în marmură ori gresii.

Creația sa constituie o eliberare din hieratismul sculpturii arhaice. Conturul formelor devine
unul suplu, expresia figurii se umanizează și sporește în expresivitate, redarea mișcării
respectă realitatea. Echilibrul formelor reflectă seninătatea interioară.

A fost primul sculptor grec, care a combinat măiestria mișcării cu un har pentru compoziție
fără precedent.

LUCRĂRI

Discobolul lui Miron este o capodopera a Antichitatii Grecesti, ce dateaza din perioada 460-
450 I.Hr. Din pacate, originalul grecesc din bronz nu mai exista, insa a devenit celebru prin
numeroasele copii realizate in marmura de artistii Imperiului Roman, atat la scara reala, cat
si redimensionate.

Celebra sculptura exprima forta si energia atletica in cel mai armonios si echilibrat mod.
Desi, in prezent, se considera ca pozitia aruncatorului este nefireasca si reprezinta o maniera
ineficienta de a arunca discul, sculptura constituie un model de rigurozitate in redarea
fiecarui muschi incordat de pe corpul atletului.

Policlet
Policlet (Polekleitos) din Argos, deseori spus și Policlet cel Bătrân pentru a nu fii confundat cu
fiul său arhitect, sculptor grec antic și teoretician al artei din a doua jumătate a secolului al V-
lea. Î.Hr. e. Unul dintre reprezentanții de vârf ai clasicilor înalți. A lucrat la Argos. Opera lui
Polykleitos se caracterizează printr-o tendință spre normativitate artistică, care a fost
exprimată în lucrarea sa „Canon” (au supraviețuit 2 fragmente). Sub influența învățăturilor
lui Pitagora, Poliklet s-a străduit să fundamenteze matematic și să întruchipeze relația
proporțională ideală a figurii umane, pentru a crea o imagine sublimă armonioasă a unei
persoane - cetățean al polisului. Polykleitos a creat în mod conștient o nouă abordare a
sculpturii, scriind un tratat (un canon artistic) și proiectând un nud masculin, exemplificând
teoria sa de bază matematică a proporțiilor ideale. Deși tratatul său teoretic este pierdut în
istorie, este citat spunând: „Perfecțiunea ... vine încetul cu încetul ( para mikron ) prin multe
numere”.  Prin aceasta a vrut să spună că o statuie ar trebui să fie compusă din părți clar
definibile, toate legate între ele printr-un sistem de proporții și echilibru matematic ideal.
Deși Canonul său a fost probabil reprezentat de Doryphoros , statuia originală din bronz nu a
supraviețuit, dar mai târziu există copii de marmură. Statui din Policlet ("Doriphorus". Sau
"Spearman", aproximativ 440 î.Hr.: "Amazon rănit", aproximativ 440-430 î.Hr .;
"Diadumenus", aproximativ 420-10 î.Hr.). realizate în principal în bronz, pierdute și sunt
cunoscute din exemplare romane și mărturii ale autorilor antici. Oarecum grele în proporții,
pline de odihnă externă și dinamică internă ascunsă, ele sunt construite pe principiul
echilibrării reciproce a mișcării încrucișate a diferitelor părți ale corpului (așa-numita
chiasmă): un umăr ridicat corespunde unui șold coborât (și invers). Acestea combină
perfecțiunea, generalizarea și claritatea clasică a plasticului cu ușurința gratuită a
compoziției. Policlet a creat, de asemenea, o monumentală sculptură criso-elefantină (o
statuie a lui Hera în sanctuarul Heraion din Argos). Adevăratele teme ale operelor lui Policlet
sunt neclare (unii cercetători tind să-l vadă pe Ahile în Dorifor etc.). Policlet a avut numeroși
studenți și adepți și a avut o influență decisivă asupra dezvoltării sculpturii grecești antice.

Polykleitos, împreună cu Phidias, au creat stilul clasic grecesc. Deși niciuna dintre

lucrările sale originale nu a supraviețuit, sursele literare care identifică operele sale
permit reconstituirea. Contrapposto  o poziție care vizualizează echilibrul în mișcarea
corpului pe măsură ce greutatea este plasată pe un picior, a fost o sursă a faimei sale.
Detaliul rafinat al modelelor lui Polykleitos pentru turnare executată în lut este
dezvăluit într-o celebră remarcă repetată în Moralia lui Plutarh , conform căreia
„munca este mai grea când lutul este sub unghie”.
LUCRĂRI

Doryphoros a lui Polykleitos este una dintre cele mai cunoscute sculpturi grecești din
antichitatea clasică, înfățișând un războinic solid construit, musculos, în picioare, purtând

inițial o suliță echilibrată pe umărul stâng. 

Diadumenos, împreună cu Doryphoros, sunt două dintre cele mai faimoase tipuri figurale ale
sculptorului Polyclitus, formând un model de bază al sculpturii grecești antice care toate
prezintă reprezentări strict idealizate ale tinerilor sportivi masculini într-un mod convingător
naturalist.

Discophoros, de asemenea, scrisă Discophorus, a fost o sculptură în bronz a sculptorului grec

clasic Polyclitus, creatorul Doryphoros și Diadumenos și numeroasele sale exemplare de
marmură romană.
 Cyniscus

Praxitele
Praxitele c. 390-c. 320 i. H. - sculptor grec, reprezentant de frunte al clasicismului Greciei
antice, este fiul sculptorului Kephisodotos cel Bătrân. Cea mai mare parte a vieții (între anii
370-330 î.H.) o petrece în atelierul lui din Atena, dar este și un artist călător, angajat pentru
lucrări de seamă la Artemisionul din Efes, la Cnidos, Megara, Plateea, Olympia, Parion,
Alexandria din Caria etc. Praxitele, în plastica sa, rupe definitiv cu tradiția frontalității,
lucrând statuile pentru a fi privite din toate părțile. Inițiază, în acelaş timp, o tendință ce va
deveni caracteristica vremurilor următoare, în care zeii primesc, în locul maiestății lor
olimpiene, trăsături și calități omeneşti, într-o maniera liberă, cu forme gingase, rotunjite,
simplificate, cu contururi line, cu oarecare moliciune în atitudini. Subiectele sale predileete
sunt corpurile adolescenților, ale copiilor, cu forme delicate și zvelte precum și frumusețe a
corpului fe min in. Henri-Pierre Jeudy spune în lucrarea sa, "Corpul ca obiect de arta", că
idealizarea frumusetii este de multe ori raportată la reprezentarea corpului imobil, în mod
special, în sculptura, deoarece corpul în repaus inspiră o receptare estetică mai puternică
decat corpul în mișcare. Un corp bine construit, simetric nu există în natură, de aceea, de
multe ori artiştii priveau modelele şi lăsau deoparte trăsăturile care nu le erau pe plac.
Pentru a realiza o lucrare perfecta artiștii vremii copiau întâi trăsăturile unei persoane, după
care eliminau neregularitățile, acele caracteristici care nu se incadrau în idealul lor. La
Praxitele idealul de frumusețe constă în forme pline, puternice, finețea fiind rezervată
proporției și gâtului care susține un cap mic, delicat, cu trăsături ascuțite, cu o pieptanatură
complicată, cu părul vaporos, ondulat, ee se strânge pe ceafă într-un conci gros. În sculptura
sa transpare sesizându-se articulațiile corpului, dând impresia unui corp viu în toată grația și
frumusețea sa. musculatura și osatura sub suplețea pielii, Elie Faure, în "Histoire de l'art",
spune despre Praxitele că atinge spiritul din spatele epidermei statuilor, fixează pe fața
acestora un zâmbet, o umbră luminoasă, iar unitatea conferă operelor, stralucire. Praxiteles
denotă gust pentruo expresivitate rafinată, pătrunsă de senzualitate, de abandon nonşalant
al rigorilor ce definesc un spirit rațional.

Epoca de mare glorie artistică a lui Praxiteles se situează în perioada când avea ca model,
pentru variate statui ale Afroditei, pe celebra Phryne, despre care nu știm în ce împrejurări a
cunoscut-o prin anul 365 î.H. Folosirea modelului în atelier apăruse cu un secol mai înainte,
in atelierul sculptorului Polyclet, după cum ne asigură Xenophon. Cele mai cunoscute opere
ale lui Praxitele sunt: Afrodita din Cnidos, Afrodita din Arles sau Venus din Arles, Apolo
Sauroctonul și Hermes cu Dionisos copil.

LUCRĂRI

Afrodita din Cnidos este o copie romană după originalul grec și se află în Muzeul Vaticanului.
Este o statuie din marmură de Paros. Modelul se pare ca a fost curtezana Frine, pe numele
adevărat , Mnesarete, originară din Beoția, venită la Atena pe la 372 î.H., și reprezintă o
tânâră care, dezbrācând ultimul veşmânt rămâne întro atitudine de mare candoare, marcând
afirmarea unui nou tip statuar în arta antică. Zeița îşi acoperă cu mâna dreaptă partea intimă
a corpului, iar în cealaltă mână ține un veşmânt deasupra unui vas așezat în partea stangă.
Coapsele alungite, desenate în curbe armonioase, formele pline ale bazinului şi toracelui
relevă un corp suplu, fără moliciuni și exagerări senzuale. Caracterul uman al zeiței înfațișate
și, mai ales, goliciunea totală, sunt lucruri noi pentru acea epocă. Statuia are cele mai multe
copii.
Afrodita din Arles sau Venus din Arles se află laMuzeul Luvru, in copie romană și anii 350-330
î. H.. O reprezintă pe zeița Afrodita înveşmântată până la șolduri. este realizată, cu
aproximatie, între Praxitele pune accent pe ondulațiile ferme, se alungesc, curg, emanând
senzualitate, grație si eleganță a corpul feminin aşa formele care cum nimeni nu o mai făcuse
pâna în acel moment. Şi atunci când reprezintă personaje masculine, Praxitele pune în

evidență nu atåt calitățile atletice ale trupurilor, ei o moliciune, o senzualitate care ar evoca
mai degrabă niște forme feminine, modele sensibile, desăvârșite, ce atenuează
proeminențele musculare, evitând orice schematizare sau trecere bruscă. Linistea, expresia
de vagă visare, de îngândurare senină a chipului, splendoarea corpului mladios și puternic,
cu linii ondulate, dăruiesc lucrării un farmec nepieritor. Execuția este delicată, cu treceri
subtile de la un plan formal la altul, iar mişcările sunt unduitoare, efeminate, sugerînd o
stare interioară de reverie.

Apollo Sauroctonos sau Omorîtorul de șopîrlă se află la Muzeul Luvru în copie romană. Se
știe că statuia originală este din bronz, în mărime naturală ce-l infatişează pe zeul Apollo
jucându-se cu o săgeată și încercând să omoare o şopârlă ce se suie pe un trunchi de copac.
Privirea, gestul, poziția capului exprimă intenția evidentă de a ținti şopârla. Trupul este
tânăr, zvelt, grațios, delicat. Poziția corpului sugerează că jumătatea inferioară a trupului
este exprimând odihna, iar jumatatea de sus. prin brațul care se indreaptă spre șoparlă este
într-o mişcare linistită. Linia trupului este şerpuită și din cauza poziției şoldului este nevoie
de un punct exterior de sprijin - copacul. Praxitele depăşeşte canonul lui Polyclet pentru a
reda un trup mai zvelt, cu relaxată, picioarele linii fine.
Hermes din Olimpia Hermes cu Dionysos copil se află la Muzeul Arheologic din Olimpia sau
Grupul este sculptat într-un bloc de cea mai buna calitate de marmură Pariană. Dimensiunile
statuii sunt: de 2,10/2,12 m și 3,70 m la bază. A fost lucrată, cu aprox., în anul 343 î.H., fiind
singura lucrare originală care s-a păstrat. Statuia îl reprezintă pe Hermes, ca mesager al
zeilor pe pamânt, ținându-l pe micul Dionysos în brațe, care încearcă să îi ia ceva din månă.
Povestea spune că Themele, mama micului Dionysos, a murit de teroare în momentul în care
Zeus i s-a infățișat plin de fulgere. Se ştia că Themele este însărcinată la acel moment, de
accea Zeus ia copilul și-l duce nimfelor, alături de Hermes. Când micuțul începe să plângă,
Hermes îi arată stralucitor, pentru a-l liniști un obiect. Descoperită în anul 1877, în ruinele
Templului Hera, Olympia, din Grecia, statuii Hermes ii lipsește antebrațul drept, două degete
de la mâna stângă, ambele antebrațe. laba piciorului stâng și penisul, în timp ce lui Dionysos
îi lipsese brațele și o parte din piciorul drept . Sunt, de asemenea, lipsă mare parte a
trunchiului de copae și plinta. Fața și tnunchiul lui Hermes sunt extrem de lustruite, în
contrast cu restul corpului unde se våd urmele daltei. Sculptura este incomplet terminată. La
momentul descoperirii sale, părul reținea urme uşoare de cinabru, o formă de sulfat de
mercur, cuo culoare roșie, probabil o pregātire pentru aurire. Nuanțe de cinabru sunt
reținute și pe chingile sandalei piciorului original, cu urme de aurire. Statuia păstrează
"canonul celor şapte capete" al lui Polyclet, lucrare bine echilibrată, impresionantă prin
calmul și detaşarea zeului.

Între cei doi mari maeştri ai Greciei antice, Lisip și Praxitele, două teme identice ne fac
posibilă comparația: Satirul, comandat de Atena atât lui Praxitele, cât și lui Lisip, și Eros-ul de
la Tespiai în Beoția, înfățișat atât de unul, cât și de celălalt.
Scopas
Scopas , ( a înflorit din secolul 4 î.Hr. ), sculptor grec și arhitect din perioada clasică târzie , care a fost
clasat de scriitorii antici cu Praxiteles și Lysippus ca fiind unul dintre cele trei sculptori majore din a
doua jumătate a secolului al 4 - lea bc . Scopas a influențat în stabilirea expresiei emoțiilor puternice
ca teme artistice. Era originar din Paros și probabil că aparținea unei familii de artiști de pe acea
insulă greacă.

Conform scrierilor antice, Scopas a lucrat la trei monumente majore ale secolului al IV-lea: templul
din Athena Alea la Tegea (în Arcadia), templul lui Artemis la Efes și Mausoleul de la
Halicarnassus. Templul Atenei Alea a fost un templu nou, a început ceva timp după 394 bc . Cele
două century- anunț călătorului grec Pausanias spune că Scopas a lucrat ca arhitect precum sculptor
la templu. El îl menționează ca fiind artistul responsabil pentru statuile lui Asclepius și Hygieia care se
aflau în interiorul templului de fiecare parte a imaginii Athenei Alea. De asemenea, este posibil ca
Scopas să fi lucrat la sculpturile pedimentale ale acestui templu, inclusiv fragmente existente care
înfățișează vânătoarea mistrețului calidonian, care sunt păstrate în Muzeul Național de Arheologie.la
Atena. Aceste capete existente prezintă un stil extrem de puternic și individual și pot da o idee
despre munca Scopas; capetele au forme pătrate, ochi adânciți și trăsături tensionate care transmit o
intensitate emoțională puternică.

Potrivit-1 century- anunț scriitor roman Plinius, Scopas sculptat reliefurile împodobesc una dintre
coloanele templul lui Artemis , dar, din cele trei coloane decorate rămase, nu este probabil ca vreuna
să fie opera lui Scopas. De asemenea, a lucrat la sculpturile mausoleului de la Halicarnas cu Bryaxis,
Timotheus și Leochares.
Se crede că Scopas este acum sculptorul unui grup care reprezintă distrugerea fiicelor lui Niobe,
atribuite anterior fie lui Scopas, fie lui Praxitele. Copii ale statuilor Niobe se află în Uffizi,
Florența. Dintre numeroasele sculpturi independente atribuite lui Scopas, „Maenad” (Colecția de artă
de stat, Dresda) și „Pothos” („Dor”) din colecția Palazzo dei Conservatori de la Roma sunt cele mai de
remarcat.
LUCRĂRI

Meleager, cea mai faimoasă statuie a lui Scopas, reprezentând o tânără care lucrează.

„Pothos” („Dor”) din colecția Palazzo dei Conservatori de la Roma.

Lissip
Lysippus, ( a înflorit c. 370- c. 300 Î.Hr. , Sicyon, Grecia), sculptor grec, șeful școlii
de la Árgos și Sicyon în timpul lui Filip Macedon și mai ales activă în timpul domniei fiului lui
Filip Alexandru cel Mare (336 –323 î.e.n. ). Lisip era renumit pentru proporțiile noi și subțiri ale
figurilor sale și pentru naturalismul lor realist.
Lucrat inițial în metal, s-a învățat el însuși arta sculpturii studiind natura
și Doryphoros („Spearbearer”) al lui Polyclitus ,canon de proporții masculine ideale, l-a modificat prin
crearea unui cap mai mic și a unui corp mai subțire care a crescut înălțimea aparentă a figurilor sale.
Lysippus se spune de scriitorul roman Pliniu cel Bătrân (secolul 1 CE ) a făcut mai mult de 1.500
de lucrări, toate acestea din bronz . Dintre acestea, niciuna nu a fost păstrată și nici nu există o copie
complet fiabilă. Există, însă, câteva exemplare care i se pot atribui cu oarecare certitudine. Cel mai
bun și mai fiabil este cel al Apoxyomenos , un tânăr atlet de sex masculin, își răzuiește și curăță pielea
acoperită cu ulei cu o strigilă. Se știe că Apoxyomenos-ul originala fost transportat la Roma pe
vremea împăratului Tiberiu (a domnit între 14 și 37 CE ), care l-a plasat înaintea băii lui Agrippa. Copia
Vaticanului Apoxyomenos este înaltă, subțire și elegant, cu capul mic proporțional cu corpul. Există o
precizie a detaliilor, mai ales în păr și ochi.

Portretele lui Lisip din Alexandru cel Mare sunt mulți; el l-a sculptat pe Alexandru încă din copilărie,
iar Alexandru nu a dorit ca niciun alt sculptor să-l portretizeze. Cel mai de remarcat este hermul
(bustul pe un piedestal conic) al lui Alexandru din Luvru , cu o inscripție antică atribuindu-l lui
Lisip. Statuia de bronz a lui Alexandru din Luvru și capul lui Alexandru din Muzeul Britanic sunt
similare în stil cu Apoxyomenos .

Alte lucrări cheie atribuite lui Lisip includ Agias din Pharsalus, o statuie a unui învingător în
pancratium (jocuri atletice pentru băieți); Troilus (un învingător olimpic, 372 î.e.n. ); Coridas (un
învingător pitic în pancratium, 342 î.e.n. ); statuia colosală din bronz a lui Zeus la Tarentum; bronzul
colosal a așezat pe Heracles la Tarentum, trimis mai târziu la Roma și apoi la hipodromul de la
Constantinopol (acum Istanbul), unde a fost topit în 1022; și carul soarelui la Rodos (Apollo pe un car
de patru cai).
Bronzul Zeus din Lysippus, care este descris de- a 2 century- ce călătorie Pausanias ca fiind stătea pe
piață la Sicyon, supraviețuiește în miniatură pe o monedă de bronz din timpul împăratului roman a 3-
lea Caracalla ; este asemănător ca stil cu Apoxyomenos . Colosalul lui Lisip, dar epuizat
și melancolic ,Heracles la Sicyon a fost originalul Farnese Heracles , semnat de Glycon ca copist. Copia
Glycon are multe exemplare existente , inclusiv una în Palatul Pitti, Florența, cu o inscripție numindu-l
pe Lysippus drept artist.
LUCRĂRI
Apoxyomenos (atlet cu strigiliu)

Bustul lui Alexandru cel Mare

Cai de la Sfântul Marcu, cunoscută și sub numele de Cadriga triumfală, este un set de statui bizantine
din bronz cu patru cai, inițial făcând parte dintr-un monument care descrie o cvadriga.