MAIORESCU, Titu (15. II. 1840, Craiova – 18. IV.

1917, București), critic literar și

estetician. Numit la naștere Titu Liviu, este fiul filologului Ioan Maiorescu și al Mariei
(n. Popazu). Tatăl, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea Trifu,
luându-și din 1837 numele de Maioreanu, apoi Maiorescu, pentru a-și sublinia admirația
față de Petru Maior, cu care se înrudea pe linie maternă, ca și cu Timotei Cipariu. S-a
speculat psihanalitic în legătură cu un presupus caracter oedipian al fiului, a cărui acțiune
critică are un caracter marcat antipașoptist și anti-Școala Ardeleană, fapt discutabil
totuși: tatăl avea aceleași concepții criticist-pragmatice ca și fiul privind importurile
cultural-lingvistice superficiale, în special cele ținând de romantismul francez. Mama lui
Titu era sora episcopului Ioan Popazu, cu origini aromâne, întemeietor al Gimnaziului
Românesc din Brașov, participant și el la revoluția pașoptistă din Transilvania,
reformator școlar și prim episcop de Caransebeș. Primele clase le umează la Craiova
(1846-1848), după care se mută împreună cu sora sa mai mare, Emilia (n. 1838), de care
va fi foarte legat toată viața, la București, Brașov și Sibiu. După înăbușirea revoluției în
care Ioan Maiorescu fusese puternic implicat, familia se refugiază la Blaj (decembrie
1848), sub protecția lui Avram Iancu, apoi la Brașov, unde rămâne câțiva ani. Înscris, în
1849, la clasa protodiaconului Iofif Barac,M. devine, un an mai târziu, elev al
Gimnaziului înființat chiar atunci de unchiul său, pe atunci paroh al bisericii românești –
Sf. Nicolae – din Șchei; aici îl va cunoaște și pe Anton Pann. După numai un an pleacă
împreună cu familia la Viena, unde Ioan Maiorescu –agent diplomatic al Guvernului
Provizoriu pe lângă Dieta de la Frankfurt am Main – lucra ca traducător la Ministerul
Justiției. În „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, nr. 151 din 2 august 1851, apare
nesemnat cuvântul (în limba română) rostit de M. la împărțirea premiilor la școlile
românești.În octombrie 1851, tatăl său îl înscrie la Academia Theresiană, școală de elită
pentru copii de nobili și înalți demnitari. Meditat doar la matematică și latină, copilul cu
origine socială mai modestă decât a colegilor învață singur limba germană până când,
după numai un an, ajunge s-o stăpânească „eminent” – mai mult, va deveni limba
intimității sale în jurnalul pe care-l ține din noiembrie 1855, cu unele întreruperi
(suplinite de un Epistolarium), până în mai 1917, în 44 de caiete. Tot în germană vor fi
redactate, și primele încercări literare: poezii sentimentale, efuzive, traduse din română în
germană, comedii – Die Blödsinnige (1855),Ein Lustspiel ohn Namen (1856),Das
Becher... „o umorescă cu ilustrațiuni”, alte bucăți comice în germană etc. Scrise cu
acuratețe, ele vor fi adunate pentru prima dată în volum în 1988; alte încercări poetice,
scrise la maturitate, au o notă meditativ-resemnată. Direcția preocupărilori se schimbă
definitiv prin întîlnirea cu filosofia („o știință divină”) și, mai ales, cu logica: „Ea m-a
adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greșeli,
scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuivinte umflate și goale, pe care tinerii sunt așa
de aplecați să le întrebuințeze; ea mi-a insuflat întâi într-adevăr iubirea pentru o direcție
de gândire de care niciodată nu mă voi despărți”. Cuvinte definitorii. Transcrie, în acest
timp, pentru tatăl său memorandele redactate de acesta, ca „plenipotent al Principatelor”,
despre românii din Imperiu și articolele germane despre situația Principatelor în timpul
Războiului Crimeei. Între 1855 și 1858 beneficiază de o bursă acordată, via unchiul său,
de Episcopia Blajului, prin care-și continuă studiile; grație rezultatelor excelente, i se
echivalează într-o lună anul de gimnaziu de la Brașov, fiind trecut direct în clasa a II-a.
Studiază limbile franceză, engleză, italiană, latină și greacă, îi citește pe clasicii francezi,
pe Shakespeare, pe scriitorii și filosofii clasici și romantici germani, formându-și astfel o
solidă cultură umanistă bazată pe marile cărți ale culturii europene; merge des la
spectacole de teatru și învață să cânte din flaut. Își cultivă, de asemenea, sociabilitatea și
își exersează talentul oratoric care-l va impune. Ambițios, cu o impresionantă disciplină a
voinței, adolescentul dornic să se afirme în fața colegilor vienezi aroganți („o să le arăt
eu măgarilor de austrieci ce înseamnă un român”), luptă – o va face toată viața - cu
propriile slăbiciuni, construindu-și o personalitate puternică; însemnările zilnice fixează
elocvent procesul formării. Din perioada vieneză datează și primele traduceri (un
fragment din Dickens șio povestire de Jean Paul – Noapte de Anul Nou - trimise pe 3
ianuarie 1857, sub numele Aureliu, lui Iacob Mureșianu la „Gazeta de Transilvania”, cu
un text impetuosîn care, pe lângă propuneri de îmbunătățire a ortografiei latinizante, îi
elogiază pe clasicii antici, germani și englezi („spiritulu celu aduncu și fundamentale”)
veștejind„usiuratatea și superficialitatea Franciloru”; a mai tradus din Lessing și
Klopstock. Absolvă școala ca șef de promoție (iulie 1858), apoi, după o scurtă vacanță în
România, se înscrie (pe 9 noiembrie) la Universitatea din Berlin. Predă, o vreme, în
diverse pensioane, dândși lecții particulare; după ce, în 1856, dăduse lecții de desen în
casa conților Coronini, unde se îndrăgostește - prima oară - de tânăra lor fiică Olga,
căreia îi dedică versuri; ajunge apoi preparator în casa consilierului juridic Georg
Kremnitz.Predălimba franceză viitoarei sale soții, Clara, surorii sale Elena (care-l atrage
mai mult) și fratelui lor Wilhelm (viitor medic al Casei Regale a României, căsătorit cu
traducătoarea și scriitoarea Mite/Marie Charlottevon Bardeleben). Pentru a-și scurta
șederea la Berlin, se transferă la Universitatea din Giessen, unde i se acordă scutire de
frecvență. Își susține aici doctoratul în filosofie pe 26 iunie 1859 („la ora 6 seara;
jucărie”) obținând magna cum laude cu tezaDe philosophia Herbartii. Din aceeași etapă
datează lucrareaDas Verhältnis(Despre relație), „tratare filosofică de Titus Livius
Maiorescu”, influențată și ea de raționalismul realist al lui Herbart. O variantă în
franceză (La Relation. Essai d`un nouveau fondement de philosophie)rămâne în stadiul de
proiect.Herbartian e și Fragment din tinerețea mea (1858).Pe 26 septembrie prezintă cu
succes la Colegiul Sf. Sava din București prima lucrare în limba română – conferința
Socialismul și comunismul din punct de vedere criticdezvoltat dupăSocialismul și
comunismul în Franța de azi de sociologul și economistul german Lorenz von Stein (va
fi editată prima datăîn 1981). O lucrare destul de amplă în care,dincolo de
perspectivarezervată,evidențiază și „partea luminoasă” a socialismului premarxist.Pleacă
la Paris, continuându-și studiile cu o bursă obținută, sub noua domnie a lui Al. I. Cuza,
prin intervenția tatălui numit director al Eforiei Școalelor. Cu o lună în urmă debuta
publicistic sub nume propriu în revista de popularizare a lui Iuliu Barasch, „Isis sau
natura”, cu studiulDespre măsurarea înălțimii prin barometru. În capitala Franței îl
cunoaște pe Theodor Rosetti, cumnat al lui Cuza, viitor junimist fondator și prieten de
cursă lungă; îl cunoaște și pe Ferdinand Lasalle care înearcă să-l atragă spre socialism -
fără succes, după cum fără succes va fi și propunerea care i se face în vederea redactării
unei reviste liberale la Hanovra. Pe 17 decembrie 1860 îșisusține, cu o apărare
„briliantă”, licența în litere la Sorbona cu lucrarea Einiges Philosophiche in
gemeinfasslicher Form– tradusă caConsiderații filosofice pe înțelesul tuturor, debitoare
lui Feuerbach și Herbart, cu capitole despre psihologie, teism și ateism, moarte și
nemurire, chestiuni sociale și trimiteri la Goethe, Schiller, Herder, iar pe 10 martie 1861
susține, în cadrul Societății filosofice din Berlin - al cărei membru corespondent era și la
a cărei revistă („Des Gedanke”) trimisesecâteva articole – o conferință despre vechea
tragedie franceză și muzica lui Wagner (Die alte französische Tragödie and die
Wagnersche Musik), reluată la Paris în Cercle des Sociétés Savantes, pe 27 aprilie. Pe 28
noiembrie 1861 obține diploma de licențiat în drept cu teza De jure dotium. Du regime
dotal. Nu-și va da însă și teza de doctorat la Sorbona.Întors în țară, unde activitatea sa
fusese deja bine receptată, M. începe la București (pe 10 decembrie) ciclul de prelegeri
publice Despre educațiunea în familie „în lumina principiilor psihologice și estetice”,
susținute până în primăvara lui 1962 și ironizate în „Lumina” de tânărul adversar B. P.
Hasdeu. Primește după unele tribulații, la intervenția domnitorului Al. I. Cuza, via Th.
Rosetti, un post de supleant la Tribunalul din Ilfov, fiind numit în scurtă veme procuror;
pe 16 noiembrie 1862 e numit director la Gimnaziul și Internatul din Iași (unde, predă
istorie universală, filosofie și logică, primul curs fiind unul Despre istoria republicei
romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar, cu privire
specială la desvoltarea economico-politică, cu anexa un ui semina pentru studiul
izvoarelor în texte). Nu ține însă cursul decât o lună, până la venirea lui Cristian Tell cu
ministru la Instrucție, fiind invitat de acesta să țină cursul de filosofie suplinit de
adversarul Simion Bărnuțiu de la catedra de Drept public. Din februarie până în
septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie
1863 e ales rector al Universității ieșene pe o perioadă de patru ani, calitate în care va
ține înaintea domnitorului Carol, pe 2 iulie 1867, un raport criticunde constată că, deși
din 1864 s-a mărit numărul școlilor, cel al școlarilor s-a împuținat. Redactează„Anuariul
Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”, precedat de disertația
„Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în
gimnaziu ?” Se căsătorește, în vara lui 1862 cu Clara Kremnitz (mai întîi în rit protestant,
apoi ortodox), iar pe 28 martie 1863 devine tatăl unei fiice, Livia (m. 1946, căsătorită cu
inginerul polono-lituanian Eugeniuzs Dymsza; în adolescență, Livia era o prezență
avizată în cercul Junimii și a tradus în română pentru „Convorbiri...” din Mark Twain,
Slavici și Mite Kremnitz; ajunsă domnișoară de onoare a reginei Elisabeta, e nevoită să
se exileze în urma unei aventuri cu pianistul polonez al Casei regale, Zdislaw
Lubicz).Cuplul a avut și un fiu, Liviu (n. 1869), mort în 1872 de difterie. Un alt, fiu
nelegitim – Titus Georg, conceput cu Mite Kremnitz–se va naște pe 3 septembrie 1876.
Pe 8 octombrie 1862,M. este numit de ministrul Al. Odobescu director al Institutului
Vasilian (Școala normală de învățători) de la Trei-Ierarhi din Iași, în vederea
reorganizării acestuia.Aici predă pedagogia, gramatica română, psihologia și
compunerea, inițiind - pentru prima oară în România - practica pedagogică a elevilor
(printre aceștia se numără și Ion Creangă, care în anuariul din 1864 figurează ca prim
premiant. Potrivit lui Creangă și colegilor săi, M. a fost la noi „singurul care a înțeles
rolul ce joacă știința pedagogică întemeoiată pe practică”, în afara „teoriilor abstracte”).
Intens preocupatde problemele lingvistice și de reformarea lor de la nivelul școlar cel mai
de jos,M.publică manualul Regulele limbei române pentru începători (clasa a II-a
primară), retipărit cu acordul său de Ion Creangă în 1879.Pe 10 februarie 1863 inițiază, în
sala Băncii Moldova ciclul de conferințe intitulat „prelecțiuni populare”, având în
program conferințe despre „religia în popor”, „sunete și colori”,, aplicări la tragedia
Moartea lui Wallenstein”, „individualitatea poporului și cosmopolitismul”, „socialismul
și comunismul în Franț”, „mintea și inima”.În vara aceluiași an, chiar în timpul morții
tatălui său, fostul acuzator al lui Hasdeu (pentru „imoralitatea” nuvelei Duduca
Mamuca)devine el însuși victima unei campanii conduse de unul dintre adversarii săi
politici (Nicolae Ionescu, lider al fracțiunii libere și independente, atacat ca universitar
impostor de M.) acuzat fiind de relații imorale cu o guvernantă – Emilia Rickert - aȘcolii
Centrale de fete. La proces depune mărturie contra sa moașa Ana Câmpeanu și fiica ei,
Veronica, proaspăta soție a viitorului rector al Universității ieșene, Ștefan Micle. Ironia
sorții va face ca tocmai benefiara scandalului, Eufrosina Cobălcescu, dornică să ajungă
directoarea Școlii Centrale, să fie surprinsă în flagrant amoros cu N. Ionescu, provocînd
la divorțul acestuia. Suspendat pe 9 octombrie, din învățământ,M.e reintegrat pe 26 mai
1865, după achitarea pronunțată pe 8 februarie 1865 (Lovinescu apreciază drept „larvar”
stadiul idilei cu guvernanta, dar acceptă că suspciunile erau rezonabile). Între timp, în
toamna lui 1863, pune bazele, împreună cu Iacob Negruzzi (care-l cunoaște la
recomandarea tatălui său), Theodor Rosetti, Petre P. Carp și Vasile Pogor, viitoarei
societăți „Junimea”, al cărei lider necontestat va deveni. Reușește apoi să intre în baroul
de avocați Iași (10 ianuarie 1866). În același an, pe 26 noiembrie, intră alături de alți
junimiști în loja masonică progresistă Steaua României, primind – pe 11 februarie 1867 –
gradul de Companion și Maestru. După debracarea lui Cuza, susține, în paginile ziarului
„Vocea națională”, unitatea tânărului stat român în contra mișcării separatiste conduse de
Nunuță Roznovanu (reprimată de locotenetul domnesc Lascăr Catargiu) și sprijină, după
unele rezerve, aducerea pe tron a prințului Carol I, al cărui apropiat va fi în deceniile
următoare. Ca urmare a unui articol (Ce s-a întâmplat la Iași) în care denunța amestecul
Rusiei țariste, va fi provocat la duel de un separatist (N. Ceaur Aslan). Fracționiștii vor
încerca, fără succes, să obțină chiar eliminarea sa din listele electorale, prin contestarea
cetățeniei române ca supus transilvănean. Pe 1 martie 1867 scrie cea mai mare parte a
cuvântului introductiv la revista bilunară „Convorbiri literare”, oficiosul Junimii pe care
M. îl patronează, dar pe care îl va conduce de facto, în perioada sa de maximă eficiență,
Iacob Negruzzi. La 20 iulie devine membru al Societății Academice Române (viitoarea
Academie Română), din care demisionează pe 10 octombrie 1868, urmare a disensiunilor
cu reprezentanții orientării lingvistice latiniste (majoritari la acea dată). Anterior,
înființase alături de mai mulți junimiști un Institut particular, care va fuziona în 1879 cu
Liceul Nou în Institutele Unite, „una dintre gloriile învățământului particular al
Moldovei, care n-a dispărut decât în 1907” (E. Lovinescu). Acuzat de vicii procedurale ca
avocat, e destituit de la catedră pe 24 martie 1970 de ministrul Cristian Tell, în urma unor
intervenții ale adversarilor, dar va fi reîncadrat după ce P.P. Carp devine ministru al
Cultelor și al Instrucțiunii Publice. Pe 20 aprilie 1870 are loc prima intrare oficială în
politică a junimiștilor alături de guvernul conservator al lui Manolache Costache-
Epureanu, care-i cooptează însă doar pe Carp și Pogor, nu și pe M. Va fi cooptat totuși
un an mai târziu prin ministrul de Externe Gh. Costa-Foru, pentru a rezista presiunii
liberalilor, ocazie cu care M. se apropie de Carol I. Intrarea în politică din mai 1871 ca
deputat conservator precipită demisia sa din învățământ, ultima prelegere la Universitatea
ieșeană datând din 15 noiembrie 1871. În 1874M. părăsește Iașul, stabilindu-se definitiv
în București, într-o locuință de pe strada Mercur nr. 1; aici vor fi găzduite, pe viitor,
multe dintre întrunirile Junimii. În același an (7 aprilie) e numit Ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice în cabinetul Lascăr Catargi (funcție din care își dă demisia pe 28
ianuarie 1876, după respingerea unui proiect controversat de lege privind dezvoltarea
învățământului științific). În această calitate s-a ocupat de reorganizarea învățământului
rural și a celui superior politehnic. A încurajat, de asemenea, învățământul real și școlile
de meserii, a subvenționat școlile românești din Brașov, a sprijinit restaurarea bisericii de
la Curtea de Argeș, a organizat publicarea documentelor Arhivei Hurmuzachi,și a
introdus, pentru prima dată, studierea limbii române în licee. Propus ca membru al
asociației „România jună” din Viena, va fi numit de guvernul conservator ca agent
diplomatic la Berlin (2 iulie 1876).Renunță la funcție pe 19 iulie, imediat după ce
parafează, spre satisfacția prințului Carol și a ministrului Kogălniceanu, acordul
comercial cu Germania. Întors în țară, publică manualul de Logică (reeditat de șapte ori
în timpul vieții sale, cu un adaos semnificativ în 1887) și preia conducerea ziarului
„Timpul” (condus anterior de Gr. H. Grandea) între ianuarie și aprilie 1877. În momentul
declanșării războiului de Independență, se declară, ca și Carp, nefavorabil unei alianțe cu
Rusia.E acuzat de liberali pentru acordarea, prin deturnare de fonduri și trafic de
influență, a unor burse de studiu în străinătate (între alții, lui Eminescu și Slavici, dar și
lui A. Lambrior, Spiru Haret, G. Panu, G. Dem. Teodorescu)scăând de proces după
alegerea ca deputat de Colegiul I Iași în ianuarie 1878.Pe fondul relației amoroase ilicite
cu Mite Kremnitz apar neînțelegeri grave cu soția, jurnalul consemnând intenția lui M.
de a se sinucide sau de a emigra în America. Acuzat de A. D. Holban și C. A. Rosetti
pentru propagarea de concepții filosofice „dăunătoare” (Shopenhauer), se apără eficient
și ține, pe 29 septembrie, un discurs de impact cu privire la Tratatul de pace de la Berlin
(tratat în urma căruia era consfințită cedarea Basarabiei de sud către Rusia în schimbul
dobândirii Dobrogei). Pe 4 mai 1879 e ales în Adunarea Constituantă, calitate în care se
poziționează ambiguu în disputele privind articolul 7 (acordarea cetățeniei române
locuitorilor necreștini – în special evrei – e susținută în principiu de M., regretând totuși
presiunile externe ale Marilor Puteri și invocând ostilitatea opiniei publice). În același an,
pe 24 mai, revine în Academia Română (fosta Societate Academică, reorganizată prin
decretul de pe 24 martie 1879). În anul următor, face parte, alături de B. P. Hasdeu,
Alecsandri și N. Quintescu, dintr-o comisie pentru reforma ortografiei limbii române (al
cărei raport în citește pe 8 aprilie).În 1881 publică în „Deutsche Revue” un articol în care
susține necesitatea unei alianțe între România și Puterile Centrale, pntru a bloca
amenințările expansioniste ale Rusiei în drum spre Constantinopol. Mișcarea strategică
va permite o vreme apropierea junimiștilor de liberalii lui Brătianu (în 1882 M. însuși va
fi ales deputat cu ajutorul acestora). O altă intervenție norocoasă a constituit-o discursul
din Cameră al lui M. împotriva unei presupuse alianțe între liberali și o plănuită
manifestare a socialiștilor ieșeni, în frunte cu Ioan Nădejde și Constantin Mille, prin care
ar fi făcut jocurile nihiliștilor ruși. În fața acestei situații, liberalii grăbesc proclamarea
Regatului României pe 14 martie 1881, junimiștii primind trei posturi de ministru în
cabinetul liberal însărcinat cu aceasta. Pe 30 martie, P.P. Carp devine de facto lider
politic al junimiștilor, rostind în Adunarea Deputaților faimosul discurs-program Era
nouă al noilor conservatori.În vara lui 1883 îl sprijină material pe M. Eminescu, grav
lovit de prima criză psihică, iar în decembrie îi editează la Socec singurul volum antum
(Poesii). În plan politic, încurajează, în continuare, apropierea Regatului României de
Puterile Centrale, iar în septembrie semnează în mare secret, împreună cu Carol I, I. C.
Brătianu, P.P. Carp, D. A. Sturdza și Al. Beldiman, actul aderării României la Tripla
Alianță. Pe 13 noiembrie 1884, după o lectură de mare efect la Junimea, M. îl prezintă pe
Caragiale la Palatul Regal, în prezența Reginei care va asista la premiera Scrisorii
pierdute. Pe 10 octombrie 1884 e reintegrat, cu sprijinul aliaților liberali (care-l ajută să
redevină deputat), ca profesor de logică la Universitatea din București. Ține, cu mult
succes, un curs de istorie a filosofiei germane, franceze și engleze în secolul 19, centrat
asupra pozitivismului francez, empirismului englez și idealismului german. Divorțează,
în 1886, de Clara (bolnavă de cancer ovarian, supusă unor operații în străinătate pe
spezele onorariilor de avocat ale soțului,aceasta va muri la Berlin în 1892, după căsătoria
fiicei sale care o urmase), recăsătorindu-se cu Ana Rosetti, sora soției lui Iacob Negruzzi;
mai tânără decât el cu 14 ani, aceasta îi devenise inseparabilă din 1879. Numit din nou
ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice pe 23 martie 1888, în cabinetul junimist
prezidat de Theodor Rosetti, demisionează din funcție pe 29 martie 1889. Sub
ministeriatul său, se opune expulzării rivalului Gherea, care va primi și cetățenia română
în 1890. La șase luni după moartea lui Eminescu, pentru a cărui înmormântare își
suspendă cursul de la Universitate, locuința lui M. găzduiește ultima lectură importantă
de la Junimea - drama Năpasta a lui I.L. Caragiale – tot mai apropiat de Gherea, acesta se
va îndepărta, în anii următori, de M., după ce-l acuză de intervenții nepermise în textele
eminesciene și de partizanat cenacular excesiv. Perioada de apogeu a influenței
academice coincide cu declinul progresiv al Junimii și al „Convorbirilor literare”,
abandonate în 1895 de Iacob Negruzzi.După victoria în cel mai bun caz a la Pyrrhus din
polemica purtată cu Gherea, se retrage în spatele noii generații de discipoli (studenți
favoriți) - esteticieni, filosofi, istorici și oameni de știință precum M. Dragomirescu, P.P.
Negulescu, D. Evolceanu, Simion Mehedinți. Pompiliu Eliade ș.a., cărora le
încredințează „Convorbirile...” devenite, astfel, tot mai academiste și tot mai puțin
relevante literar (deși găzduiesc, încă, nume de pondere confirmate în timp, precum
Duiliu Zamfirescu sau G. Coșbuc).În 1890 este desemnat, pentru prima oară, președinte
al Secției literare a Academiei Române, funcție pe care o ocupă până în 1891, când
proiectul său de lege a învățământului e respins de Senat (o va mai ocupa între 1893-
1894, 1902-1904, 1907-1909). În această calitate, se ocupă curedactarea unor rapoarte de
premiere a scriitorilor debutanți, între care Octavian Goga, Mihail Sadoveanu și Ioan Al.
Brătescu-Voineștivorfi numele cele mai rezonante, în perspectivă. Pe Sadoveanu, primit
și acasă, într-o întrevedere în care își revizuiește în parte opinia despre Caragiale, îl va
urmări, o vreme, îndeaproape. E activitatea târzie de critic a lui M., în care – dincolo de
identificarea notei distinctive a autorilor comentați – își nuanțează perspectiva supra
raporturilor dintre estetic și specificul național. Printre ultimele descoperiri notabile se va
număra cea a lui Ion Pillat, publicat în 1911 în „Convorbiri literare”. În ianuarie 1902
donează Academiei, prin intermediul lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu, lada cu
manuscrisele eminesciene de care i s-a reproșat că nu s-a atins, iar pe 10 martie 1904
prezintă în sesiunea Academiei raportul asupra ortografiei revizuite, elaborat în 1880. Era
consfințit astfel un efortde o viață pentru acreditarea priorității fonetismului în scrierea
unitară cu caractere latine.Ales rector al Universității bucureștene în octombrie 1892
(calitate în care elaborează primul anuar al instituției), va fi reales în 1896, dar
demisionează un an mai târziu din motive politice. În martie 1901 renunță la profesorat,
dar continuă, la rugămintea ministerului, să predea până la 9 martie 1909, când e
pensionat la cerere pe motiv de vârstă și, după un an, sărbătorit cu fast laBucurești, Iași
și Viena. Tot în 1909, dezamăgit de „trădarea” protejatului și colaboratorului Duiliu
Zamfirescu, proaspăt ales la Academie și autor al unui discurs antimaiorescian de
recepție în chestiunea poeziei populare, îi răspunde acid într-o ultima intervenție critică
semnificativă. Politic, va cunoaște însă un reviriment târziu. Numit, a doua oară, ministru
al Cultelor pe 16 noiembrie 1890, renunță la portofoliu în anul următor. Între 7 iulie 1900
și 13 februarie 1901 este ministru de Justiție în cabinetul P.P. Carp.Cariera ministerială
se va relansa la vârf pe 29 decembrie 1910, când e numit ministru de Externe sub același
bătrân coleg Carp, apoi (din nou) ministru de Justiție în iulie 1912. Apogeul are loc pe 29
martie 1912, când primește de la Carol I conducerea Consiliului de Miniștri (în
deterimentul lui Carp, care nu-l va ierta pe M., neparticipând nici la funeraliile
lui).Devenit, în asociere cu Take Ionescu, premier și ministru de Externe pe 10 octombrie
același an, reușește să mențină neutralitatea României în timpul primului război balcanic
(dintre Imperiul Otoman și Alianța Balcanică: Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria).
După ce Bulgaria își atacă foștii aliați declanșând al doilea război balcanic (20 iunie
1913), România îi declară război (M. cerându-i Regelui mobilizarea generală).Trupele
românești ajung până în apropiere de Sofia fără a întâmpina rezistență. Pe 28 iulie M.
prezidează la București, ca mediator, Conferința de Pace – o premieră în diplomația
europeană, fără participarea marilor puteri – România obținând județele sud-dobrogene
Durostor și Caliacra (Cadrilaterul), după ce conferința de la Petersburg prevedea doar
anexarea Silistrei.Epuizat, dar în culmea gloriei, se retrage din funcție pe 31 ianuarie (în
favoarea lui I. C. Brătianu).Renunță și la șefia Partidului Conservator. Pe 28 aprilie 1914
moare, într-un sanatoriu din Heidelberg, soția sa Ana, bolnavă de cancer la sân. În 1916
moare la Berlin și Mite Kremnitz. Rămas în Bucureștiul ocupat de germani, M. refuză, în
acord cu Al. Marghiloman, colaborarea cu generalul Mackensen, preferând neutralitatea
(v. memoriul România și politica de neutralitate în conflictul european 1914-1917).
Vinde casa din strada Mercur și se mută la nepoții Anei, Nicolae și Maria Racotă (în
Strada Lustrului nr. 8), îngrijit de secretara sa Olga Neuman (prietenă a familiei
Caragiale, recomandată de Livia), care-i redactează ultimul volum al discursurilor
parlamentare. Însoțit de Olga, pleacă pentru tratament în Elveția și la Viena (unde locuia
sora sa Emilia Humpel, care îi va supraviețui un an). Ultimele poziții politice,
consemnate în notele lui Al. Marghiloman, arată opțiunea pentru naturalizarea evreilor și
indiferentă față de votul universal.Bolnav de cord, moare, asista de Olga, pe 17 iulie 1917
și e înmormântat în cimitirul Bellu, alături de tatăl său. La ceremonie a participat fiul său
natural, Georg-Titus Kremnitz, ofițer în armata germană de ocupație. Același Georg-
Titus făcuse parte din delegația germană care-i propusese, fără succes, lui M.susținerea
unui cabinet antidinastic.
De la Ion Petrovici și E. Lovinescu s-a pus, contrafactual, întrebarea ce-ar fi fost
activitatea filosofică și ceneral-culturală a lui M. dacă ar fi rămas definitiv în din
străinătate.În prima monografie importantă dedicată criticului, Lovinescu a dat un
răspuns plauzibil: un foarte onorabil profesor de filosofie. Dezvoltate, promisiunile din
Einiges ar fi rămas în umbra filosofiilor vitaliste, postromantice.Din Schopenhauer, M. a
luat mai ales ideea contemplației superioare, dezinteresate, iar traducerile publicate în
„Convorbiri...”, apoi în volum, vizează scrieri secundare: Aforisme asupra înțelepciunii
în viațădinParerga und Paralipomena, traduse fragmentar în 1872, rescrise și publicate
integral patru ani mai târziu. În 1870 tradusese în „Convorbiri” o scriere mai puțin
cunoscută, Despre filosofia la Universitate.Influența lui Hegel, deseori invocată, rămâne
colaterală („frumosul în materie sensibilă”), inferioară, oricum, celei a platonismului, a
lui Herbart, Feuerbach sau Kant (despre a cărui metafizică a ținut un curs la Iași, în
continuarea lui Ioan Zalomit, și din a cărui Estetică transcendentalăva traduce, paralel cu
Eminescu), a lui Kant și, îndeosebi, a lui Shopenhauer, pe care însă nu-l preia, asemeni
lui Eminescu, în latura pesimismului metafizic, ci a contemplației apolinice, sustrase
contingentului. „Spiritul filosofic” extins de Tudor Vianu asupra întregii activități a
Junimii, e la el, subsumat„spiritului oratoric” și vocației pedagogice. Raționalist moderat,
senzualist corectat prin pozitivism, a fost adeptul unei filosofii practice, mefientă față de
speculație și analiză. Vorbea ușor și scria greu, noteazăLovinescu, care insistă asupra
clarității „latine” a discursului său, modelat și de rigoarea germană. În adolescență -
aflăm din scrisorile către Emilia - „prelucra” Logica lui Herbart și sistematiza prelegerile
de logică ale lui Suttner, iar după absolvirea liceului începuse (și abandonse repede) un
breviar de logică pentru elevii de la Theresianum, tradus și publicat în 1984. Logica sa,
acuzată de plagiatde adversari (după John Stuart Mill) și apărată eficient de Eminescu în
presă, e un bun, sistematic și clarificator manual, cu o influență pedagogică masivă, dar
atât. Întors în țară, acordă atenție pozitiviștilor, senzualiștilor și empiriștilor (Auguste
Comte, JohnLocke, David Hume, J.S. Mill, Herbert Spencer) și Poeticii lui Aristotel. Ion
Ianoși a identificat, în prelegerile maioresciene de istorie a filosofiei din perioada târzie a
activității universitare, o pondere crescândă a interesului pentru „filosofia științifică”,
deschidere care vine să relativizeze opoziția cu Gherea. Din păcate,M.nu și-a transpus
scriptic prelegerile; prea ocupat să explice sistemele altora, nu și-a elaborat un sistem
propriu; preocupat de psihologie, nu și-a elaborat o teorie psihologică (articolul Din
experiență, publicat în 1888, constituie o sinteză târzie a observațiilor sale în domeniu);
teoriile sale literare (impersonalitatea artei, „realismul poporan”) sau sociale („formele
fără fond”) sunt deductibile din ansamblul activității sale. S-ar putea spune chiar că
valabilitatea teoriilor sale derivă din eficiența lor practică.Spirit pragmatic, de „terian
ardelean” (cum l-a numit, nu fără o doză de maliție, G. Călinescu), a subordonat
teoreticul -praxis-ului, prin construcția de elite instituționale (implicând gramatica
superioară a disciplinelor, formarea și recrutarea corespunzătoare a cadrelor), prin
prelecțiunile populare și restul conferințelor publice, prin prelegerile școlare sau
universitare (care au făcut din el unul dintre cei mai influenți profesori ai Universității
românești), prin introducerea, în premieră autohtonă, a practicii pedagogice, prin
manualele și auxiliarele didactice adaptate, prin „patronajul” Junimii și
elaborarea„cadastrului” criticii noastre literare moderne, prin construirea și
instituționalizarea primului canon estetic al literaturii române și, nu în ultimul rând,
printr-o normare a limbii literare în acord cu limba „populară” vorbită, opusă
etimologismului îngust al Școlii Ardelene și exclusivismelor neologizant-neolatine. Acest
pragmatism burghez, meritocraic, aparține unui spirit ambițios, admirabil organizat.
Centrareajuvenilă pe importanța ideii de relațiese regăsește în relațiile pe care criticul le
va stabili între toatedomeniie acțiunii sale: instituționale, pedagogice, lingvistice,
juridice, politice, literare, culturale. O lectură atentă a studiului despre relație poate
surprinde în embrion întreaga sa concepție. Când M. scrie (și subliniază): „Filosofia este
știința relației”; „Psihologia este știința relației reciproce dintre reprezentări”, „Știința
relației conceptelor între ele se numește logica”, „Metafizica e știința relațiilor dintre
gândirea logică și conceptele de întrebuințare curentă”, el enunță un Weltanschauung. Nu
neapărat ateu, discipolul lui Feuerbach e mai curând un antropocentrist pentru care sediul
sentimentului religios se află în interiorul eului, i.e. în psihologia individuală; cercetările
frenologice, hipnotice și spiritiste ale luiM. au caracter experimental, eminamente
pozitivist.Prelecțiunile sale populareau reprezentat un model de oratorie publică și au
impus un stil, o signatură a personalității („maiorescianismul”). Mai mult, ele expun
integral, pe cale orală, sistemul de valori al criticului, tradus în acțiune și doar consemnat
în texte. Între 1866 și 1881M. a susținutla Universitate câteva zeci, unele – consemnate
în paginile „Convorbirilor literare”. Primele tratează despre cărțile sacre ale omenirii –
Pentateuh-ul lui Moise șiK-hagiur-ul lui Buddha. (Nu întâmplător, desigur: toiagul lui
Moise, care separă apele, e o metaforă a criticii maioresciene, iar serenitatea buddhistă,
preluată via Shopenhauer, definește ideea contemplației estetice ca „înălțare
impersonală”). Urmează prelegeri despre Critica rațiunii (Kant), seria de Cercetări
psihologice din 1868 și 1869 (despre inteligență și pasiune, individualitate și egoism,
importanța lumii interioare, frenologie și fiziognomie, moarte și imortalitate, progres,
genialitate, elementul psihologic în politică, necesitatea ș.a.), apoi, în 1871, ciclul
Semnele de cultură între popoare, cu prelegeri despre religieși învățământul elementar,
în careM. expune ideile evoluționismului englez și ale pedagogiei lui Pestalozzi.Despre
religie are o concepție laică, apreciind utilitatea moralei creștine, dar o consideră
inferioară filosofiei (privită, aceasta, în cheie absolutistă), rezultat al spaimelor iraționale
și superstițiilor.Revine, în 1872, cu prelegeri despre educație, viața practică și
importanța jocurilor, în 1873 - cu prelegeri din seria Omul și natura, cea despre Morală
și știință păstrându-se în rezumat și fiind reprodusă în „Convorbiri...”. Prelecțiunile
diminuează în anii următori (Deosebirile adevărului, 11 martie 1879; Dezvoltarea
pasiunilor, 16 martie 1880). O conferințăla Ateneul Român (Darwinismul în progresul
intelectual), în care susține limitarea drepturilor femeilor în treburile obștești pe motivul
pseudoștiințific al inferiorității cerebrale, va fi combătută în revista socialistă
„Contemporanul” de tânăra feministă Sofia Nădejde. Retorica discursurilor parlamentare,
reunite în cinci volume între 1897 și 1915, îl plasează printre maeștrii autohtoni ai
genului, alături de Mihail Kogălniceanu și P.P. Carp. Introducerile multora dintre ele
(1866-1899) vor fi reunite în volumul postum Istoria contemporană a României.
Valoarea lor biografică și politic-documentară e considerabilă, ca și cea a prozei
oratorice și polemice. Spirit clasic, dar de fond burghez, de formație filosofică idealistă,
dar trecutprin raționalismul (pragmatismul) pozitivist, M. are o elocință atică, impecabil
servită deo artă inconfundabilă a conciziei șiclarității argumentative, care înfruntă timpul
chiar acolo unde ideile s-au fanat. Scrisorile (Epistolarium) și prodigioasele Însemnări
zilnice sunt indispensabile pentru cunoașterea omului. Lacunare în câteva momente de
criză existențială, ele sunt operă de observator moral. Deși evită introspecția în favoarea
consemnărilor exterioare, diaristul lasă uneori să se întrevadă natura sa pasională,
slăbiciunile și exasperările care-l aduc, la un moment dat, în pragul sinuciderii. „Masca
olimpiană” se vădește a fi o construcție laborioasă, rezultat al luptei cu proprii demoni
interiori. Seducător, dar nu boem, sociabil, dar fără familiarități, cu o atitudine de pater
familias imun la spiritul debutonat impus de Pogor la Junimea („anecdota primeasză”,
bătăile cu perne ș.cl.)M.a fost ceea ce se cheamă un spirit „victorian”. „Epoca
domnitorului Carol I”, suprapusă de G. Călinescu celei a afirmării spiritului junimist, e în
definitivcompatibilă cu cea victoriană, iarinfluența conservatorismului anglo-saxon, cu
evoluționismul și organicismul aferent, defineștejunimismul într-o măsură la fel de mare
cu istorismul și filosofia clasică germană. Inclusiv Tocqueville, Comte, Hegel și
Schopenhauer sunt citițiîn cheie antirevoluționară, iarIstoria civilizațiunii în Englitera a
lui Buckle, Originea speciilor a lui Darwin, teoriile lui Mill și Herbert Spencer sunt
lecturi-reper la Junimea. M. a fostun admiratorconstantal lui Goethe, Dickens, Oliver
Goldsmith, Mark Twain și Bret Harte, iar în poezie Filosofia compoziției a lui Edgar
Allan Poe îi era (ca și altor junimiști) aproape. Influența lui Herbart asupra scrierilor de
tinerețe a fost investigată încă din 1930 de Mircea Florian. Prețuirea sa merge către
fondul clasic, armonic și echilibrat al romantismului sau realismului, nu către
„dezechilibrul” modern. În corespondența sa cu discipolul Mihail Dragomirescu, M.
sintetizează un punct de vedere expus încă din tinerețe, în Vechea tragedie franceză și
muzica lui Wagner: „Wagner se raportă la Beethoven, ca Ibsen la Shakespeare sau ca
Byron la Goethe. Minunată orchestrație, picanterie și efecte scenice, dar ideea
fundamentală a unității poeziei cu muzica în operă e demonstrabil falsă. Lait-motivele și
sărăcia de melodii sunt deplorabile. E un epigon-pigmeu pe lângă Beethoven. Byron,
Ibsen și Wagner sunt moderni, Shakespeare, Goethe și Beethoven sunt eterni.”
Autonomia (și specificitatea) valorilor, separarea între frumos, adevăr și bine, între arta
literară și politică, istorie, știință sau morală, vin dinspre criticismul kantian, prin prisma
căruia sunt filtrate alte influențe. Separând arta de știință,M. separă și estetica de
epistemologie, artei fiindu-i atribuită intuirea directă, subiectivă, a naturii, iar științei –
abstractizarea generalizatoare. Obiectul artei e dat de pasiuni și sentimente, care sunt
(precum ideile platonice) „eterne”, influența ei asupra cititorului fiind morală în măsura
în care îl face să se înalțe în lumea „ficțiunii ideale”, înfrângându-și astfel interesele
egoiste și făcându-l să se uite pe sine. Sinceritatea recomandată artistului are în vedere
evitarea imitației mecanice – expresie individuală a neadevărului. Ideea va fi extrapolată
și în plan colectiv; Impersonalitatea, uitarea de sine sunt de sorginte schopenhaueriană,
dar de filiație platoniciană. Paradoxul face ca acest spirit clasicizant să fie recunoscut ca
întemeietor al instituției criticii românești în sens modern, iar teoreticianul „formelor fără
fond” - un importator al conservatismului evoluționist anglo-saxon în aceeași măsură în
care rivalii „roșii” erau importatori ai progresismului derivat din Revoluția Franceză. În
Aforismele etice, estetice și critice redactate între 1859 și 1862 întâlnim idei coerente
despre „tehnica poeziei”, dezvoltate ulterior (în O cercetare critică...) prin distincția,
mediată de Hegel șiEstetica lui Vischer, între „condițiunea materială” și „condițiunea
ideală” a poeziei (Aron Densusianu îl va acuza, neavenit, de plagiat). Când, reproșându-i
lui Lamartine obscuritatea stilistică și „mania” hegeliană a triadei, notează că „Trebuie
să-ți compari, în diverse timpuri, stilul pentru a remarca nebănuit de marea ta
preschimbare”, M. sună aproape lovinescian. Antipașoptismul său trebuie privit
contextual: ca și în cazul latinismului Școlii Ardelene, criticul constată degenerarea
liberalismului pașoptist, care (în opinia lui) și-a îndeplinit rolul istoric. Epuizarea
acestuia se manifestă inclusiv în plan discursiv (prin delir demagogic) și estetic. Cu
câteva excepții notabile, între care Asupra poeziei noastre populare (prin care e
recuperată, cu argumente estetice schopenhaueriene, dar prin filtru clasic, antologia
proaspătului aliat Alecsandri),primele articole importante din „Convorbiri...” ale
criticului au un caracter polemic, despărțind, cu precizie chirurigcală și ironie tăioasă,
apele demagogiei pașoptiste și ale pedantismului dogmatic latinist de uscatul direcției
noi: Despre scrierea limbei rumâne (1866), O cercetare critică asupra poeziei române de
la 1867 (1867),Limba română în jurnalele din Austria (1868),Dreptul public al
românilor și școala lui Barnuțiu (1868), reluat în volum sub titlulContra școalei
Bărnuțiu, În contra direcției de astăzi în cultura română (1868) sunt modele ale genului,
atinse mai târziu doar de replicile la adresa „Revistei contimporane” din Beția de cuvinte
ș.cl. (1873) sau, în 1886, de execuția la adresa lui Aron Densusianu din În lături! și (mai
puțin) Contraziceri?Lovinescu este cel care a sublinat, cel dintâi, marea artă a
polemistului M., artă cerebrală, apolinică a disciplinei argumentative, în opoziție cu
afectivitatea lirică, dionisiacă, expresiv-dezechilibrată a pamfletului. Polemistul identifică
exact punctele vulnerabile ale adversarului, le izolează, mărindu-le, apoi le execută cu o
artă infailibilă a citatului compromițător și o altitudine ironică distrugătoare. Pe de altă
parte, evită sau trece sub tăcere meritele, când ele există, atacând doar atunci când e sigur
că are dreptate. „Nu e în chestie” - formulă intrată, aproape, în folclor – desemnează, în
acest sens, flagrantul delict al inadecvării și ridicolul oricăror subterfugii parazitare.
Întemeietorul e un spirit clarificator și civilizator. Combătând, cu mijloacele
evoluționismului istoric - de fapt: printr-o contextualizare eficace, de bun-simț – „școala
Bărnuțiu”, i.e.. identificarea dreptului românesc cu dreptul roman, cu toate consecințele
politice și economică care decurg de aici, M.identifică precis și taxează necruțător viciile
de logică ale preopinentului, inadecvarea, ignorarea evoluției istorice. Ostilă
șovinismului xenofob, emagogiei și exceselor de orice fel, critica maiorescienă respinge
deopotrivă revoluționarismul liberal, socialist sau comunist și nostalgiile reacționare,
fiind favorabilă unui progres gradual, în care influențele externe ale modernității
occidentale sunt filtrate de exigențele fondului local. Sinteză de organicism estetic și
relativism pragmatic, care-și extrage principiile din realitatea concretă, nu din scheme și
formule prestabilite,ea a inaugurat o „posteritate” prodigioasă: o tradiție modernăși un
canon literar național, valabile în datele lor esențiale și azi. Elemente pre-junimiste au
existat, desigur, și la „Dacia literară”, și la alți autori anteriori, iar ideile esteticii
romantice germane fuseseră expuse, coerent și avizat, de Radu Ionescu, în
serialulPrincipiile criticei din 1862. Meritul lui B.constă în a le da o coerență
programatică.Încercarea junimiștilor de a alcătui o antologie a poeziei române anterioare
s-a soldat, cum se știe, cu un eșec, concretizat în articolul-bornă O cercetare critică...,
ocazie pentru M. de a-și stabili propria „listă” canonică extrem de limitativă; textul
ilustreazăcaracterul întemeietor și polemic al criticii sale, sub semnul toiagului lui Moise.
E, aici, condensată, o estetică maioresciană a poeziei, al cărei obiect e separatpolitic,
etnic, etic și didactic, și al cărei „adevăr” are un caracter eminamente subiectiv (centrarea
pe subiect definește, pentru M., nu doar poezia, ci și sentimentul religios). Obiectul
poeziei, subliniază M., îl constituie pasiunile, rolul rațiunii fiind de a le domina. De
combătut sunt, în schimb, excesul diminutival sau bombastic, prolixitatea, delirul verbal,
inadecvarea, frazeologia demagogic-patriotardă. Spre deosebire de Pogor şi alti junimişti
din cenaclu, pentru care ridendo castigat mores, M. ridiculizează nonvalorile şi
impostura din perspectiva autoritară a unui spiritus rector, Din acest motiv, va încuraja
producțiile unor scriitori mediocri, dar decenți stilistic și compozițional (N. Schelitti, Th.
Șerbănescu, Matilda Cugler-Poni, Samson Bodnărescu, Anton Naum, C. Ollănescu-
Ascanio, Lucreția Suciu, D. Petrino ș.a.). Considerațiile estetice maioresciene – observă
E. Lovinescu – „cad în domeniul bunului-simț comun; ele nu constituie principii
absolute, ci sunt dominate de problema însăși a talentului”. În aceasta stă, de fapt,
valabilitatea lor în timp, literatura nefiind o știință și, cu atât mai puțin, o știință tare,
supusă unor principii imuabile. Recomandabilă e ridicarea obiectului deasupra realităților
prozaice, nu înjosirea lui. La 1867, bilanțul poetic autohton e slab (mai slab decât s-ar
cuvenit, antipatiile lui M. ducând și la deprecieri nejustificate, cum ar fi cea a lui Heliade
Rădulescu). „Sinteza generală în atac” se manifestă negativ și în broşura polemică Poesia
rumână. Cercetare critică. Urmată de o culegere de poesii, reluată în volum în 1874,
apoi în 1892, cu prefete adeptate evolutiei literare a momentului, sub titlul O cercetare
critică asupra poeziei române la 1867. În contra direcției de astăzi în cultura română
(unde era combătut Lepturariul lui Aron Pumnul, apărat liric de Eminescu în Epigonii, cu
care va debuta în ”Convorbiri” trei ani mai târziu).În Direcția nouă...(1872) bilanțul
devine însă pozitiv, ilustrat și prin nume de pondere sau măcar onorabile: A. D. Xenopol,
G. Panu, Al. Odobescu, I. Slavici, A. Lambrior, N. Gane, I. Negruzzi. Prin intermediul
familiei Negruzzi, Alecsandri se alăturase din 1867 Junimii, girând, cu autoritatea sa de
poet național, gruparea și publicând în „Convorbiri” cele mai realizate compoziții
poetice, începând cu Pastelurile. În 1871 se alătură Eminescu (inițial ostil Junimii), cea
mai valoroasă achiziție din rândul noii generații de scriitori.În Direcția nouă..., M. îi
taxează unele inadvertențe și „dezechilibrul” romantic și modern, omologându-l însă
drept „poet în toată puterea cuvântului”. În fapt,M.nu îl descoperă pe Eminescu, ci îl
adoptă și omologhează („poet, poet în toată puterea cuvântului”), în pofida unor rezerve
inițiale; oricum, la Junimea viitorii mari clasici – Slavici, Creangă, Caragiale – vor fi
aduși de Eminescu, critica maioresciană acționând ca instanță de omologare.Vârful
activității polemice maioresciene îl constituie, probabil, cele două „studii de patologie
literară”: Beția de cuvinte în Revista contimporană și mai virulentul Răspunsurile
Revistei contimporane, ambele din 1873, în care sunt executați fără drept de apel Petre
Grădișteanu și V. A. Urechia (a cărui posteritate va fi marcată de ridiculizarea flagrantă
operată de M.) Cu instrumentele psihologului, criticul identifică în „beția de cuvinte”
simptomele unei carențe de caracter, o inadecvare a „formei” la „fond”. Tributară
evoluționismului organic conservator, teoria socială atașată numelui său („formele fără
fond”) este expusă, ca toate teoriile maioresciene, incidental, în În contra direcției... Din
nou, precdursoratul în materie al unor autori (de la Kogălniceanu și Russo la Hasdeu,
chiar la Ioan Maiorescu) e efasat prin memorabilitatea formulei și coerența programatică.
Sinonim al inautenticității, „forma fără fond” e asimilată „stafiilor fără trup” și „iluziilor
fără adevăr”, afirmații precum: „nu numai că nu aduce un folos, dar este de-a dreptul
stricăcioasă, fiindcă nimicește un fond mai puternic de cultură. Și prin urmare vom zice
mai bine să nu facem o școală deloc, decât să facem o școală rea...”rămânând, din
fericire, netraduse în practică, deși proiectele maioresciene de reformă a învățământului
public, traduse și într-un studiu, vizau desființarea unor instituții universitare, secții ale
Academiei, conservatoare și școli de belle-arte. Diferența față de programul liberalilor nu
vizează însă necesitatea modernizării (occidentalizării) instituționale, ci ritmul și
substanța reformelor. În locul unei ipotetice reduceri în timp a decalajelor prin
intermediul stimulării fondului prin forme, soluție care se va dovedi a fi mult mai
practică,M. are în vedere o strategie graduală și elitară (meritocratică). Fatalmente
perdantă în plan politic, ideea își va vădi însă valabilitatea în plan literar și lingvistic,
unde meritele acțiunii criticului au fost decisive. Nici lupta cu latinismele n-a început,
firește, cu M.Demersul său a fost însă cel care i-a dat coerență și, în cele din urmă,
eficiență, chiar dacă abia în 1904, la 24 de ani după citirea în Aula academică a
Raportului asupra ortografiei. Articolul În contra neologismelor, reluat în volum sub
titlulNeologismele din 1881rămâne un exemplu al felului în care bunul-simț rezolvă,
precum briciul lui Occam, chestiuni filologice spinoase, combătând excesul neologic
după ce, în Despre scrierea limbei rumâne și alte luări de poziție, fusese combătut abuzul
etimologic.Atât mania neologizantă cît și pedantismul Școlii Ardelene constituie „forme
fără fond”, în dezacord cu evoluția organică a limbii literare testate pe operele unor
scriitori junimiști de excelență). Nu putem vorbi totuși, în cazul acestui adversar al Școlii
Ardelene, despre antiardelenism. Din contra: articolul Limbă română în jurnalele din
Austria (1868) apără identitatea limbii române vorbite din Transilvania, Banatul și
Bucovina aflate sub jurisdicția Imperiului Habsburgic.Fiul lui Ioan Maiorescu (căruia îi
transcria la Viena, în adolescență, corespondența pro-românească) s-a ocupat de
difuzarea „Convorbirilor” la românii de peste munți, a încurajat producția literară din
Ardeal, a sprijinit reviste precum „Tribuna” din Sibiu și a fost primit, cu onoruri, în
Societatea Academică „România jună” din Viena. Nepotul episcopului de Caransebeș a
fost, de asemenea, un sprijinitor al bănățeanului Slavici și – doar aparent curios –a
dedicat singurele sale comentarii literare ample nu scriitorilor junimiști importanți, lui
Slavici, Creangă, Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, ci unor poeți dialectali bănățeni, Ioan
Popovici-Bănățeanul și Victor Vlad Delamarina. Din acest punct de vedere, deși
excesive, acuzele lui Al. Macedonski privitoare la stimularea „provincializării” și
„arhaizării” limbii noastre literare pot fi întrucâtva creditate. O direcție semnificativă a
proiectului literar maiorescian a constituit-o exportul literaraturii junimiste de blazon,
prin intermediul relațiilor personale și politice. Numeroși scriitori junimiști au fost,
astfel, traduși și/sau antologați în Austria și Germania, unde lobby-ul junimist funcționa;
doamnele din apropierea sa (Mite Kremnitz, Ana Rosetti), sora sa, Emilia Humpel, sau
fiica Livia îl vor sprijini ca traducătoare. Preocuparea pentru formarea (de jos în sus) și
omologarea (sub umbrela Junimii) a unor elite cu pregătire superioară de vârf, capabile să
ocupe, în virtutea diplomelor obținute la mari universități europene, înalte demnități
publice, s-a tradus prin sprijinirea materială și acordarea de burse către tineri pe care-i
prețuia. Eminescu, Slavici, Caragiale, Coșbuc, A. D. Xenopol, Samson Bodnărescu,
Spiru Haret, Eduard Gruber, Jan Urban Jarnik, Duiliu Zamfirescu, Mihail Dragomirescu,
C. Rădulescu-Motru ș.a. au fost sprijiniți de el, unii – inclusiv prin burse de studiu în
străinătate, prin plasarea, după aptitudini, în posturi administrative, în Universitate sau în
diplomație. Familiaritatea cu literaturile germană și anglo-saxonă, mai ales pe latura lor
comunitar-idilică și moral-pedagogică, atenția egală a criticului la „efectul” asupra
societății românești și a publicului de elită, cât și asupra străinătății îl fac să schițeze,
înLiteratura română și străinătatea(1882)o mică teorie a specificului național în
literatură. O va ilustra, mai târziu, în raportul academic asupra poeziei lui Octavian Goga
și, îndeosebi, în răspunsul adresat lui Duiliu Zamfirescu în chestiunea „poporanismului în
literatură”, unde, cu exemple din alte literaturi, susține legitimitatea folosirii adecvate a
materialului folcloric ca inspirație pentru poeți și prozatori culți. În rapoartele academice
despre Goga și Sadoveanu accentuează importanța fondului etnic al inspirației.
Autonomia esteticului în accepție maioresciană se desparte, aici, vizibil de „arta pentru
artă”, valoarea operei nefiind considerată „în sine”, ci relațional, ca adecvare la context.
Materialul (patriotic, social, politic) e secundar, contează valorificarea lui superioară și
asimilarea lui în consecință la nivelul publicului educat de la noi și de aiurea.Acuzat de
naționaliștii liberali ca antipatriot și cosmopolit germanofil, promotorul spiritului critic a
fost, dimpotrivă, un apărător al spiritului național „în marginile adevărului”: opțiunea
pentru fonetismul lingvistic, teoria „formelor fără fond”, dublarea criteriului estetic de cel
etnic, popular, centrat pe tradițiile rurale autohtone, infirmă alegațiile adversarilor. Ideea
de sursă organicist-romantică potrivit căreia principala clasă productivă autohtonă o
constituie țărănimea, îl face să pledeze cauza „realismului poporan” (ilustrat cu precădere
de proza lui Slavici).E. Lovinescu a identificat corect limitele acestui particularism, pe
care nu se poate construi o teorie general-valabilă a romanului (acesta trebuind să
cuprindă toate clasele sociale și să se extindă asupra unor cazuri de conștiință mai
complicate).Un moment important în critica lui M. îl constituie apariția articoluluiDespre
progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, unde e expusă, prima dată în mod
coerent, ideea estetică schopenhaueriană a contemplației dezinteresate. O vom regăsi în
susținerea dramaturgiei lui Caragiale din 1885 (Comediile d-lui Caragiale) unde sunt
combătute opiniile adversarilor privind „imoralitatea” autorului (moralitatea eroilor
dramatici stând exclusiv în capacitatea lor de a ne transpune, dezinteresat, în lumea
operei), iar opera caragialiană e considerată „cea mai puternică expresie a criticii sociale
junimiste”, cu o valoare ce transcende particularismele politicii și vizează universalitatea
pasiunilor umane. Pe acest schopenhauerism clasicizat se grefează efigia olimpiană a
geniului din Eminescu și poeziile lui, scris la moartea poetului și în careM. atinge, ca
niciodată, un ton profetic („Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română
va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a
găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasăînfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare
pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”).Putem vedea aici o
revizuire tacită în raport cu Poeți și critici, unde Eminescu este încă plasat în urma lui
Alecsandri. Invocarea „totalitățiiacțiunii literare” indica un primat al reprezentativității
întregului asupra excelenței estetice izolate. E drept că, în acel moment, „cele 70 de
poezii” eminesciene nu puteau da imaginea totalității activității literare a poetului, ale
cărui manuscrise, rămase în păstrarea lui M., nu vor fi consultate de el înaintea predării la
Academia Română. Pe de altă parte, judecata postumă asupra valorii lui Eminescu îl
plasează pe acesta în prima poziție a literaturii viitoare, ceea ce implicărelegarea lui
Alecsandri în prima linie a trecutului. Oricît de contestabil,Poeți și criticirămâne
importantprin distincția operată între ceea ce Albert Thibaudet va numi, mai târziu,
„critica artiștilor” și critica instituționalizată. Poetul, considerăM.ar fi, prin excelență,
„părtinitor”, ergo autocentrat, capabil să recunoască doar ceea ce corespunde propriei
identități artistice; prin comparație, criticul este„nepărtinitor”, disponibil pentru o
pluralitate de formule care nu-l implică în mod direct.Cu toate acestea, poeții, emulii
eminescieni (Vlahuță, Delavrancea ș.cl.) au avut dreptate, obligându-l peM.să-și
redirecționeze strategia.Identificarea obiectivității critice ca „nepărtinire” trimite la o
metaforă juridică favorită în ce privește critica maioresciană, anume caracterul ei
„judecătoresc” sau „magisterial” (formula avea să fie consacrată de adversarul
Gherea).M. e un maestru al elocinței și al înscenării propriei autorități, pe care o susține
prin perfectul autocontrol și altitudinea „olimpiană”, imperturbabil-obiectivă a
perspectivei,cu argumente din recuzita avocatului pledant, a omului de știință, a
psihologului,filologului, istoricului, logicianului sau filosofului.Frapantă și pe drept
acuzată e, în cazul său, evitarea sistematică a analizei, relegate în aceeași zonă privată ca
și jurnalul intim. Deliberarea analitică are loc în culise, iar procesul deliberării rămâne
inaccesibil. Dacă Eminescu și Caragiale beneficiază de intervenții speciale în momente-
cheie ale afirării și impunerii lor, despre Creangă și Slavici sunt emise doar considerații
fugare, e drept:elogioase șirelevante în context.M. e un specialist al citatului edificator și
al judecății ferme, sentențioase, al identificării punctelor forte și, mai ales, al celor slabe.
El nu „atacă” decât atunci când e sigur de victorie și se abține sau (cazul Gherea, în anii
de până la răspunsul din Contraziceri) își trimite în luptă discipoli mai informați când nu
se simte stăpân pe situație. Execuțiile la adresa lui V. A. Urechia din Beția de cuvinte sau
a lui Aron Densusianu din În lături!, au caracterulflagrantului delict, de natură să
compromită defintiv o reputație. Criticul evită nuanțele, indecidabilele, concentrându-se
asupra elementelor clare și distincte, care întrunesc nu doar consensul specialiștilor, ci și
pe cel al publicului cultivat. Excelența criticii maioresciene trebuie căutată mai ales în
excelența retorică a polemicii de idei, în pregnanța retorico-argumentativă și în eficiența
criticii de direcție („sinteză generală în atac”), urmând marile priorități ale câmpului
literar și cultural. Sub acest aspect – eminamente pragmatic – M. rămâne un „om al
începutului de drum”, iar analiza, fie de context ideologic și socio-biografic,fie de text,e
consideratăineficientă, un lux.Ea poate fi recuperată, cel mult, din implicitul judecăților,
la limitădin totalitatea activității critice a lui M. În cenaclul Junimii, sub patronajul său,
au fost citite scrierile majore ale lui Eminescu, comediile și Năpasta lui Caragiale,
„novelele din popor” ale lui Slavici, proze de Duiliu Zamfirescu și N. Gane, baladele și
idilele lui Coșbuc etc. Filtrul evaluării maiorescienea fost, mereu, decisiv.În mod
semnificativ, apetitul analitic e mai mare în scrierile de tinerețe, prejunimiste, care
vădescși un semioticianal limbajului, apt să extragă inclusiv din predominanța anumitor
vocale sau consoane elemente privind specificul unor culturi sau caracterul unor tipuri
umane. Însemnările zilnice, relatările memorialiștilor Junimii sau ale altor martori,
prelegerile și cursurile, corespondența cu diverși discipoli, fie și infideli,precum Duiliu
Zamfirescu sau Mihail Dragomirescu, pot da o idee suplimentară despre critica sa
informală.Eminescu și poeziile luioferă o imagine clasicizată apolinic a geniului
romantic, o maiorescianizare a poetului,amendată de G. Călinescu prin examenul complet
al operei și contestată mai târziu de „dionisiacul” I. Negoițescu. Însă evaluările din
cenaclu, intervențiile pe textele poetului și, mai ales, scenariul cuprinsului din singurul
volum antum de versuri (1883) spun mai mult despre interpretarea de substrat decât
considerațiile din 1872 și 1889.Centrarea perelația critică, pe acțiunea discursivă,
pragmatică, nu pe contemplația speculativă,explică felul în care se raportează M. la un
scriitor,hors-texte. Importanța criticii maioresciene stă, de altfel, înforjarea teoretică prin
practică a unor criterii nenegociabile de evaluare, cu exigențe de tip
clasic.„Întemeietorul” acordă atențieexclusiv fundamentelor și granițelor disciplinei,
autonomia judecății de valoare ținând de ethosul modern al specializării și raționalității
științifice. Ca reprezentant al raționalismului modern, post-kantian,M. a fost, sub acest
aspect, nu doar uncreator de școală și de tradiție în critica literară (prin E. Lovinescu și
post-lovinescieni) și în estetică (de la M. Dragomirescu la T. Vianu), ci și în filosofie și
logică (P.P. Negulescu, Ion Petrovici) sau psihologie (C. Rădulescu-Motru), cu influență
inclusiv asupra disciplinelorjuridice, istorice și lingvistice.Ethosul junimist prezidat de el
a avut un rol determinantinclusiv înnormareaștiințelor exacte din România. Nu s-a
subliniat îndeajuns faptul că M. nu e numai un critic de direcție, un adept al criticii
„generale”, de tip „cultural”, ci (mai ales) unul de sistem, în care constructorul reformator
e dublat de un strateg pe măsură. Acțiunea sa are un caracter totalizant, disciplinele
conexe literaturii, ca și relațiile dintre câmpul cultural-literar și cel politico-instituțional
fiind orchestrate din această perspectivă integratoare.Iar tăcerile criticului sunt la fel de
importante ca și intervențiile sale. Când M. recunoaște în unii dintre adversari valori
autentice (cazul Hasdeu) nu ezită să și-i facă aliați, spre deosebire de un P. P. Carp care-i
combate în pofida tuturor evidențelor. Cândse desparte însă de apropiați care îl
„trădează” (de la A. D. Xenopol și G. Panula Caragiale), rupturile rămân ireconciliabile.
În asemenea cazuri,„conspirația tăcerii” (o caracteristică a strategiilor polemice
junimiste) e preferată, totuși, intervențiilor polemice riscante. Doar Duiliu Zamfirescu,
sprijinit masiv în cariera literară și diplomatică îi prilejuiește o intervenție polemică de
substanță după discursul de recepție de la Academia Română (Poporanismul în
literatură, 1909). Maestru al discursurilor de autoritate legitimatoare,M. e și unul al
polemicii delegitimante: în cazul lui Duiliu (ca și al lui Vlahuță sau Delavrancea)
contraopinentul e inferiorizat ca „poet”, decipartizan, prin comparație cu obiectivitatea
avizată a criticului, iar discursul său e demontat de sus, cu amabilă amenitate, la nivelul
inconsecvențelor logice. Schimbările gândirii maioresciene au loc, de regulă, nu prin
„(auto)revizuiri”, ca la liberalul E. Lovinescu, ci prin adaptări, precizări oportune, replieri
tactice. Între replica adresată lui Duiliu, care nega valoarea estetică a poeziei populare și
autenticitatea valorificării acesteia în operele unor scriitori culți, și articolul din 1868
despre culegerea lui Alecsandri, diferențele sunt de această natură, suplimentate prin
argumente de autoritate alese din alte literaturi, unde conflictul dintre „forme” și „fond”
nu se manifestă:„Că nu poate fi vorba de fireasca atribuire a unui romantism exotic la
figurile poporului românesc rezultă din analoaga înzestrare a sătenilor cu simțimintele
cele mai înalte și delicate tocmai în schițele, nuvelele și romanele țărănești din acele
literaturi occidentale, unde introducerea unei culturi străine la elementele autohtone este
exclusă. Absolut aceeaș notă vibrează în Petite Fadette, în François le Champi, în Mare
au Diable de George Sand, în figurile de pe țărmurile Rinului descrise de Auerbach, în
țăranii lui Ganghofer din munții Tirolului și chiar în vagabonzii lui Bret Harte din
California”. Adecvarea formei la fond și al amândurora la publicul lor e invocată pentru
legitimarea estetică atât a liricii populare, cât și a literaturii culte care o valorifică.Alterori
însă, tăcerea se dovedește a fi o soluție mai prudentă.După ce, în 1892, Caragiale îl acuză
de intervenții nepermise asupra manuscriselor eminesciene (în Două note) și de spirit
partizan (în conferința Gaște și gâște literare de la Ateneul Român)M. nu se mai
pronunță asupra lui. În volumul memorialistic Anii de ucenicie, M. Sadoveanu evocă o
întâlnire acasă la bătrânul critic, care ținuse să-l cunoască după ce-i scrisese raportul de
premiere la Academie; M.îi mărturisește, cu această ocazie, rezervele privind
„negativismul” excesiv al lui Caragiale, în care vede o formă de dezechilibru.Similare
celor ale lui E. Lovinescu de peste câțiva ani, ele nu vor fi niciodată formulate în
scris.Critica maioresciană diminuează, oricum, o dată cu oficializarea politică și
academicăcriticului – sau, altfel spus, pe măsură ce Academie și Universitatea devin tot
mai dominate deinfluența lui M. Cu cât „Convorbirile” devin mai academice, cu atât ele
devin mai puțin literare, mai conformiste și mai defensive (după victoria „sintezei
generale în atac”). Generată de considerațiile maioresciene din Comediile d-lui Caragiale
și Poeți și critici,polemica dintre M. și Gherea, deschisă prin Personalitatea în artă
(1886) a celui din urmă și replica întârziată din Contraziceri? a celui dintâi, urmată de
intervenția lui Gherea din Asupra esteticei metafizice și științifice (1894) rămâne
indecisă.Combătând de pe poziții materialiste idealismul platonician al propinentului,
potrivit căruia arta ar fi definită ca un colț al naturii văzut impresonal printr-un
temperament individual, Gherea identifică o contradicție și între afirmația din Poeți și
critici potrivit căreia poetul trebuia să fie personal și ideea shopenhaueriană a emoțiunii
impersonale care-l înalță în lumea ideală. După o suspect lungă tăcere,M. îl va combate,
oțios, cu argumente logice. Problema centrală este însă conflictul dintreidealismul
autonomist-estetic și materialismul științific, heteronomist. Gherea nu neagă
importanțaesteticului, ci subliniază caracterul său social și „tendința” sa ideologică
inevitabilă. La rândul său, M. nu neagă importanța inspirației sociale, politice sau
patriotice, ci o subordonează transfigurării artistice și contemplației dezinteresate. Cele
două poziții nu se exclud, iar elementele lor vor fi încorporate în demersurile critice ale
marilor continuatori, de la Ibrăileanu la Lovinescu și G. Călinescu. În mod evident,
Gherea era, la 1890, omul momentului, critica sa analitică marcând o etapă nouă în
evoluția disciplinei după cea inaugurată, cu două decenii în urmă, de M., împotriva
confuziei valorilor proprii pașoptismului rezidual. Totuși, maiorescianismul va triumfa,
în critica românească, asupra gherismului, iar acesta din urmă va fi compromis, multă
vreme, prin confiscarea abuzivă de către realismul socialist al anilor `50.M. i-a omologat
„intern” pe Eminescu, Caragiale, Coșbuc, dar Gherea i-a impus, prin studiile sale
sociologice, în conștiința publică; a sprijinit, de asemenea, literatura naturalistă a lui
Caragiale & Co, în timp ce M. s-a arătat, de la început, defavorabil naturalismului,
conservatorul din el fiind compatibil cu ethos-ul clasic, idilic, realist și pozitivist
moderat, fără dizarmonii sau dezachilibre. Lăsând la o parte traducerile din Goethe
(partea I din Faust, în 1870), Byron (1884) și Ibsen (Copilul Eyolf, 1895), tălmăcirile din
nuvelele lui Bret Harte și Pedro Antonio de Alarcón (1881) sau din suedezul Harold
Selmer Greth (Vechilul moșiei Sialka, dictat Olgăi Neumann în ultima parte a vieții), ca
 și însemnările de lectură din jurnal supun mult despre opțiunile sale realiste. Mefient, de
la început, față de Macedonski, a cărui unică lectură în cenaclul Junimii e primită cu
răceală, criticul a fost un adversar al estetismului simbolist; îl urmărea, totuși, pe Maurice
Maeterlinck, din care a tradus povestireaLa moartea unui cățeluș. Ironizat ca „burghez”
de G. Călinescu, idealul căii de mijloc l-a urmărit din prima tinerețe (v. Aforismele etice,
estetice și critice). M. aveaca obiectiv formarea unui public și a unei literaturi de elită.În
schimb, criticul de la „Contemporanul” ieșean va fi urmat de categoriile emergente aflate
în afara Universității și Academiei: tinerii „proletari intelectuali”, profesorii de țară și
curs primar, scriitorii revoltați și animatorii sociali atrași de literatura și critica franceză
sau rusă a momentului. El țintește un public mai larg, aflat în afara influenței
maioresciene. Dar, așa cum poeții moderniști vor prelua și sintetiza experiențele a doi
mari rivali ireductibili, Eminescu și Macedonski, critica literară de după 1900 va reuni, în
combinații variabile, experiența maioresciană și cea gheristă; în plan social, Lovinescu
avea să identifice (în Istoria civilizației române moderne) afinități profunde între criticul
conservator și cel socialist, plasându-i pe amândoi în tabăra „forțelor reacționare”,
favorabile „fondului”, nu „formelor” capitalist-liberale. M. fusese format, în tinerețe, de
ateismul și materialismul lui Feuerbach, care-i servise drept reper și lui Marx, iar în
primii ani ai „Contemporanului” pozitivismul știițific al articoleor era consonant cu al
„Convorbirilor literare”.
CRIERI: Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, 1861; Despre scrierea
limbei române, Iaşi, 1866; Poezia română. Cercetare critică. Urmată de o alegere de poezii,
Iaşi, 1867; Contra şcoalei Barnuţiu, Iaşi, 1868; Beţia de cuvinte în „Revista contimporană”.
Studiu de patologie literară, Iaşi, 1873; Răspunsurile „Revistei contimporane”. Al doilea studiu
de patologie literară, Iaşi, 1873; Critice, Bucureşti, 1874; Critice, I–III, Bucureşti, 1892–1893;
ed. I–III, Bucureşti, 1908; ed. I–III, îngr. şi pref. I. RădulescuPogoneanu, Bucureşti, 1926–1930;
Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol
I, I–V, Bucureşti, 1897–1915; ed. I–V, îngr. şi pref. Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2001–
2003; Istoria contimporană a României (1866–1900), îngr. şi pref. I.A. Rădulescu-Pogoreanu,
Bucureşti, 1925; ed. (Istoria politică a României sub domnia lui Carol I) îngr. Stelian Neagoe,
Bucureşti, 1994; Însemnări zilnice, I–III, îngr. şi introd. I.A. Rădulescu-Pogoreanu, Bucureşti,
1937–1943; Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori. 1884–1913, îngr. şi pref. Emanoil
Bucuţa, Bucureşti, 1937; Gedichte, îngr. şi pref. I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1940; Jurnal şi
Epistolar, I–IX, îngr. şi pref. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, introd. Liviu
Rusu, Bucureşti, 1975–1989; Opere, I–IV, îngr. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica
Filimon, introd. Eugen Todoran, Bucureşti, 1978–1988; Prelegeri de filosofie, îngr. Grigore
Traian Pop şi Alexandru Surdu, pref. Grigore Traian Pop, Craiova, 1980; Scrieri din tinereţe,
îngr. şi pref. Simion Ghiţă, tr. Alex. Ionescu, Radu Stoichiţă, Ion Herdan, Tudor Vianu şi I.E.
Torouţiu, Cluj-Napoca, 1981; Scrieri de logică, tr. şi introd. Alexandru Surdu, pref. Sorin Vieru,
Bucureşti, 1988; Opere, I–IV, îngr. D. Vatamaniuc, introd. Eugen Simion, București, 2005–
2006. Traduceri: Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, Bucureşti, 1890;
ed. îngr. Domnica Filimon-Stoicescu, pref. Liviu Rusu, Bucureşti, 1969; Patru nuvele, pref.
trad., Craiova, 1882; Henrik Ibsen, Copilul Eyolf, pref. trad., Bucureşti, 1895.
Repere bibliografice: Dobrogeanu-Gherea, Studii, I–II, passim; Ibrăileanu, Spiritul, 59–87;
Panu, Junimea (1943), I–II, passim; G. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, Bucureşti, 1921;
Negruzzi, Junimea, passim; Soveja [S. Mehedinţi], Titu Maiorescu, Bucureşti, 1925; Vianu,
Opere, II, 142–183, 318–366, III, 373–374, 387–403, V, 75–82; Constantinescu, Scrieri, III,
379–383, 412–453, 484–546; Călinescu, Opere, III, 545–551, 630–636, IV, 193–207, V, 43–
55, 669–672, VI, 626–628, VII, 356–370, 550–552; Munteano, Panorama, 38–45; D.
Caracostea, Semnificaţia lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1940; Al. Dima, Afinităţi elective: Titu
Maiorescu şi Goethe, Bucureşti, 1940; E. Lovinescu, T. Maiorescu, I–II, Bucureşti, 1940; Ion
Petrovici, T. Maiorescu, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist. lit. (1941), 343–365, Ist. lit. (1982),
397–419; E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, I–II, Bucureşti, 1943–1944; E.
Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943; Cioculescu–Streinu–Vianu,
Ist. lit., 149–178; Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970; George
Ivaşcu, Titu Maiorescu, Bucureşti, 1972; Domnica Filimon, Tânărul Maiorescu, Bucureşti,
1974; Gafiţa, Faţa lunii, 65–147; Simion Ghiţă, Titu Maiorescu filosof şi teoretician al culturii,
Bucureşti, 1974; Mihăilescu, Conceptul, I, passim; Ornea, Junimea, passim; Eugen Todoran,
Maiorescu, Bucureşti, 1977; Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, îngr. Z. Ornea,
Filofteia Mihai şi Rodica Bichiş, pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1978; Drăgan, Lecturi, 9–176;
Mănucă, Argumente, 101–158; Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu, Bucureşti, 1979; Dicţ.
lit. 1900, 540–547; Virgil Vintilescu, Polemica Maiorescu–Gherea, Timişoara, 1980; Scarlat,
Ist. poeziei, II, 20–30; Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I–II, Bucureşti, 1986–1987; Petru
Ursache, Titu Maiorescu esteticianul, Iaşi, 1987; Al. Dobrescu, Introducere în opera lui Titu
Maiorescu, Bucureşti, 1988; Holban, Literatura, I, 27–53; Adrian Marino, Pentru Europa:
integrarea României, Iaşi, 1995, passim; Nicolae Mecu, Titu Maiorescu, Bucureşti, 1996; Ovidiu
Cotruş, Titu Maiorescu şi cultura română, îngr. şi pref. Cornel Ungureanu, Piteşti, 2000; Dicţ.
esenţial, 477–482; Mănucă, Principiile, passim; Simion, Ficţiunea, III, 103–151, 209–211;
Cornel Moraru, Titu Maiorescu, Braşov, 2003; Şiulea, Retori, 69–130; Al. Dobrescu, Maiorescu
şi maiorescienii, Bucureşti, 2004; C. PopescuCadem, Titu Maiorescu în faţa instanţei
documentelor, ed. 2, Bucureşti, 2004; Dascălu, Germanitatea, 75–113; Liviu Papuc, Societari
junimiști în documente, ed. 2, Iași, 2008, 167–184; Zamfir, Panorama, 234–247.