IDENTITATE ŞI STATALITATE ROMÂNEASCĂ DUPĂ MAREA UNIRE

I. Identitatea românească
1. Identitatea lingvistică
Din punct de vedere lingvistic, român este cel care foloseşte ca principal mijloc de
comunicare limba română, în una dintre variantele sale (literară, populară sau regională).
Taxonomic, limbii îi sunt subordonate dialectele, apoi sub-dialectele şi, la nivelul cel
mai mic, graiurile. Astfel, limba română are patru dialecte:
-daco-român,vorbit mai ales la nord de Dunărea de Jos, dar și în Dobrogea și pe Valea
Timocului (NE Serbiei și NV Bulgariei);
-aromân,vorbit în Macedonia istorică și zonele adiacente (Albania, Kosovo, provinciile
grecești Thessalia, Epir și Acarnania etc.);
-megleno-român, vorbit de locuitorii câtorva așezări din zona Salonicului și din sudul actualei
Republici Macedonia (de Nord);
- istro-român, având un număr foarte mic de vorbitori, localizați în Peninsula Istria.
Dialectul megleno-român se aseamănă cu cel aromân (putem vorbi de o relativă
unitate lingvistică macedo-română), iar dialectul istro-român, deşi sud-dunărean, se aseamănă
cu cel daco-român (nord-dunărean).
Dialectul daco-român are cinci sub-dialecte: muntean, moldovenesc, transilvănean
(numit şi crişan, bihorean etc.), bănăţean şi maramureşean. Dialectul aromân cuprinde trei
sub-dialecte principale: pindean, grămostean şi fărşerot.
Limba română literară are la bază graiurile din nordul Munteniei (Argeş, Muşcel,
Dâmboviţa, Prahova), cu unele contribuţii şi din partea altor varietăţi regionale (ex.: „fântână”
şi „ogradă” sunt forme literare, iar „puţ” şi „curte”, folosite în Muntenia şi Oltenia, sunt
regionalisme).
Identitatea lingvistică este o chestiune obiectivă, mai uşor demonstrabilă ştiinţific.
Astfel, chiar dacă numeroşi cetăţeni şi oameni politici din Republica Moldova folosesc
sintagma „limba moldovenească” pentru a-şi desemna limba maternă, apartenenţa graiurilor
vorbite acolo la limba română este incontestabilă, datorită sistemului gramatical şi lexicului
fundamental comune.
2. Identitatea etnică
- reprezintă o problemă ceva mai complexă, întrucât implică, spre deosebire de
identitatea lingvistică, şi o dimensiune subiectivă (modul de auto-percepţie şi auto-
desemnare al indivizilor/grupurilor).
În Evul Mediu, termenul de „român” era folosit pentru a-i desemna, împreună, pe
locuitorii Ţării Româneşti şi Moldovei, ca şi pe etnicii majoritari în Transilvania. Astfel,
cronicarii moldoveni medievali îi numesc pe vecinii din Ţara Românească „munteni”, nu
români,termen folosit pentru a-i desemna pe locuitorii din întreg spaţiul carpato-danubiano-
pontic, dincolo de graniţele politice.
Românii sud-dunăreni, izolaţi de fraţii lor de la nordul Dunării şi trăind în zone ele
însele fragmentate, şi-au atribuit o serie de etnonime mai mult sau mai puţin asemănătoare cu
cel de „român”, provenite tot din latinescul „Romanus” (armâni, rămăni, rumeri etc.).
Uneori, identităţile etnică şi lingvistică nu coincid, în urma unor evoluţii istorice.
Astfel, „tănţarii” din sudul Serbiei (Niš etc.) şi „saracacenii” din Bulgaria, grupuri de
origine etnică română (aromână), au adoptat limba greacă, în faţa tendinţelor de
sârbizare/bulgarizare. Grupul „rudarilor” din Bulgaria şi Serbia (ca şi cei din România),
consideraţi, în general, ca o ramură a etniei ţigăneşti (rrome), au totuşi, ca limbă maternă,
limba română. Conform recensământului românesc din 29 decembrie 1930, 3 procente din

1
populaţia provinciei Bucovina se considerau etnici români de limbă maternă ruteană
(ucraineană).
3. Identitatea naţională modernă
Întrucât naţiunea modernă are un grad mai mare de omogenitate şi de coeziune internă
decât poporul medieval sau antic, asumarea unei identităţi naţionale moderne este, în mare
măsură, o chestiune subiectivă, pe care identitatea etno-lingvistică nu o determină automat.
Astfel, populaţia de limbă germană din Elveţia este parte constitutivă a naţiunii elveţiene, ca
şi francofonii şi italofonii de aici, națiunea modernă nord-americană (populația S.U.A.) este
alcătuită din cetățeni de cele mai diverse origini etnice, iar urmașii poporului arab medieval
sunt organizați astăzi în circa 20 de națiuni (state independente) distincte, cu identități și
interese diferite, uneori divergente.
În pofida originii şi a limbii comune, mulţi locuitori din Basarabia (Republica
Moldova) nu îşi asumă identitatea naţională românească. Numeroși fruntași ai mișcărilor
naționale moderne din Balcani, mai ales ai naționalismului grec, au fost de origine aromână.
Pe de altă parte, la afirmarea și dezvoltarea identității naționale moderne românești au
contribuit, mai ales pe plan cultural, și oameni de altă origine etnică, precum germanul (sasul)
Alexander Flechtenmacher, armenii Spiru Haret și Krikor Zambaccian, evreii Lazăr
Șăineanu. Moses Gaster și H. Tiktin, francezul Carol Davilla și descendenții săi etc.
4. Identitatea pierdută
Există unele grupuri de populaţie care şi-au pierdut, în mare măsură, limba originară şi
conştiinţa vechii identităţi etnice, păstrându-şi însă anumite caracteristici identitare de tip
antropologic (biologic, socio-profesional, etnografic etc.). În această categorie intră vlahii
loşcarini din munţii Cehiei şi Slovaciei, ca şi goralii din Carpaţii Păduroşi (Polonia sud-estică
şi Ucraina sud-vestică), urmaşi, după câte se pare, ai unor grupuri de populaţie românească
aşezate în zonele respective în secolele XIV-XVI.
II. Evoluția național-statală și teritorială a României după 1918
În anul 1918, s-au unit cu statul român Basarabia (27 martie / 9 aprilie, unire
condiţionată, 27 noiembrie/10 decembrie, unire deplină), apoi Bucovina (15/28 noiembrie
1918), iar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a Românilor din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a decretat unirea teritoriilor respective cu
România. Aspiraţiile teritoriale exprimate la Alba-Iulia nu au fost sancţionate (recunoscute) în
totalitate de către Conferinţa de Pace de la Paris. Astfel, treimea vestică a Banatului (circa
9300 km2) a fost atribuită statului iugoslav, Maramureşul de la nord de Tisa (circa 2/3 din
provincie, 6800 kmp.) a intrat în componenţa Cehoslovaciei, iar Ungaria a păstrat o parte din
Crișana ceva mai mare decât speraseră diplomații și oamenii politici români. Astfel, etnicii
români din teritoriile menţionate au rămas, în continuare, în afara graniţelor României. Tot în
afara graniţelor statului naţional-unitar român au rămas zonele cu populaţie compactă de
origine şi limbă românească de la răsărit de Nistru şi din Valea Timocului, a căror existenţă şi
situaţie fusese invocată sporadic de către diplomaţii români din raţiuni pur defensive, ca o
contrapondere la discursul revendicativ rusesc/sovietic (și ucrainean), sârbesc și bulgăresc,
vizând Basarabia, Banatul şi, respectiv, Dobrogea. Inevitabil, în categoria românilor din afara
graniţelor ţării au rămas insulele de macedo-români din partea central-vestică a Peninsulei
Balcanice (incluse în Grecia, statul iugoslav, Albania și, respectiv, Bulgaria), micul grup al
istro-românilor (Peninsula Istria, fost teritoriu al Austro-Ungariei, intră în componența Italiei),
precum şi etnicii români, proveniţi mai ales din Transilvania, care se stabiliseră în S.U.A. şi
Canada.
În anii interbelici, au ales să vină în Țara-Mamă mai multe mii de familii de români
sud-dunăreni, colonizaţi în Dobrogea de Sud, dar şi români din Banatul iugoslav şi din
Ungaria, precum şi “moldoveni’ din stânga Nistrului, în anii colectivizării forţate şi ai
foametei provocate (1928-1933). Între 12 octombrie 1924 și 2 august 1940, la est de Nistru, în

2
cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, a existat Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească.
În anii 1939-1945, în condiţiile iminenţei, apoi ale izbucnirii şi desfăşurării celei
de-a doua conflagraţii mondiale, sfera noţiunii de „români din afara graniţelor ţării” a
cunoscut oscilaţii dramatice.
Astfel, în martie 1939, românii din Maramureşul de Nord au intrat sub stăpânire
maghiară, în urma dezmembrării Cehoslovaciei, iar în aprilie, Albania a devenit parte
componentă a Imperiului Italian.
În vara tragică a anului 1940, s-a produs dezmembrarea parţială a statului român. În
urma unor note ultimative adresate României la 26-27 iunie 1940, la 28 iunie, U.R.S.S. ocupă
Basarabia (circa 45.000 kmp.,cu o populaţie de peste 3 milioane de locuitori, dintre care peste
56% erau români), nordul Bucovinei (circa 6000 kmp. și 560.000 de locuitori, cu majoritate
relativă ruteană/ucraineană, dar cu o importantă comunitate românească, de circa 30%,
locuind compact în zona rurală de la sud de Cernăuţi) şi ţinutul Herţa ( câteva sute de
kmp.,cu o covârşitoare majoritate românească). La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena,
Germania şi Italia impun României cedarea către Ungaria a circa jumătate din teritoriul
transilvan unit cu ţara după 1 decembrie 1918, anume 43.492 km2 (din 103.000 km2), cu o
populaţie de aproximativ 2,7 milioane de locuitori, dintre care ½ erau etnici români, iar 3/8,
etnici maghiari (inclusiv secui).
În pre-ziua semnării Dictatului de la Viena, ministrul român de externe. Mihail
Manoilescu, a remis omologilor săi german (Joachim von Ribbentrop) şi italian (Galeazzo
Ciano) scrisorile oficiale prin care confirma angajamentul României de a retroceda Bulgariei
Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), cu o suprafață de circa 7700kmp., obținută de statul român în
anul 1913 și păstrată după Primul Război Mondial. Condiţiile concrete ale acestei cesiuni au
fost stabilite prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), care a prevăzut inclusiv un
schimb de populaţie, implicând pe etnicii români din Cadrilater, respectiv, pe etnicii bulgari
din Dobrogea rămasă românească. În anul 1940, populația Dobrogei de Sud se cifra, potrivit
unor estimări, la 360.000-365.000 de locuitori, dintre care bulgari și găgăuzi 44.5%, români
30.5% (marea majoritate, colonizați aici în anii interbelici) și 22.5% turco-tătari.
Pe lângă românii din Dobrogea de Sud pierdută, în România micșorată cu o treime, au
venit atunci sute de mii de refugiați din teritoriile cedate U.R.S.S. și Ungariei, iar din teritoriul
românesc diminuat au plecat spre cele două state vecine unii etnici evrei din Moldova,
respectiv, unii etnici maghiari din sudul Transilvaniei.
Evenimentele din aprilie 1941 au bulversat harta politică a Peninsulei Balcanice, în
urma dezmembrării regatului iugoslav şi a ocupării militare a Greciei. În noile condiţii, cea
mai mare parte a Macedoniei Vardariene şi a celei Egeene au intrat sub administraţie bulgară,
ca şi, până în 1943, Timocul sârbesc. Nord-Vestul Macedoniei Vardariene a intrat în
componenţa Albaniei Mari (parte integrantă a Imperiului Italian, din aprilie 1939), iar Banatul
de Vest a fost pus sub administraţie germană.
La 22iunie1941, Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, atacă U.R.S.S., ceea ce
permite reinstaurarea administraţiei româneşti în teritoriile pierdute la finele lui iunie 1940 şi
chiar plasarea Transnistriei (teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud) sub administraţie militară
românească.
În urma rezultatului final al războiului, U.R.S.S redobândeşte teritoriile româneşti
ocupate în iunie 1940, organizate sub forma R.S.S. Moldoveneşti ( 2/3 din Basarabia, la care
se adaugă o fâșie de 4.000 kmp., la est de Nistru ), sau alipite R.S.S. Ucrainene (nordul
Bucovinei, ţinuturile Herţa şi Hotin, respectiv Basarabia de Sud).Transilvania de Nord
revine, în cele din urmă, în întregime, la România, Dobrogea de Sud rămâne la Bulgaria, iar
Maramureşul de Nord intră în componenţa U.R.S.S. (regiunea Zakarpatia din R.S.S.

3
Ucraineană). Teritoriul statului român cuprinde, astfel, 238. 397 kmp, comparativ cu 295.049,
până în 1940.
În Balcani, statul iugoslav se reface, sub forma unei federaţii democrat-populare (din
1963, socialiste), compuse din șase republici. Noua Iugoslavie obţine şi peninsula Istria,
inclusă în Republica Croaţia. Macedonia Vardariană formează o republică iugoslavă distinctă,
Valea Timocului este inclusă în teritoriul propriu-zis al Republicii Serbia, iar Banatul de Vest,
în provincia autonomă Vojvodina, cu caracter multietnic (parte a Serbiei). Albania îşi recapătă
independenţa, iar Grecia, suveranitatea asupra Macedoniei Egeene.
Nemulţumiţi de evoluţia regimului politic intern, începând din 1938, dar mai ales după
1944, numeroşi români, mai ales notabilităţi politice, culturale, economico-financiare, aleg să
plece sau să rămână în Occident, America Latină sau chiar Australia. Ia naştere, astfel, exilul
românesc, ale cărui rânduri se vor îngroşa odată cu relativa liberalizare a regimului comunist
și sporirea posibilităților de emigrare.
Începutul anilor `90 va aduce noi schimbări pe harta politică a Europei de Est, în
urma destrămării U.R.S.S. şi a federaţiei socialiste iugoslave. Astfel, Ucraina şi Republica
Moldova vor deveni state independente în graniţele fostelor Republici Sovietice Socialiste
Ucraineană şi, respectiv, Moldovenească, la finele lui 1991. O evoluţie similară vor înregistra
fostele republici iugoslave Slovenia, Croaţia, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina (iunie 1991-
martie 1992). Serbia şi Muntenegrul vor rămâne într-o federaţie, între 1992 și 2003, apoi într-
o uniune statală (2003-2006), pentru a deveni, la jumătatea anului 2006, două state suverane şi
independente complet separate.