Frances Tustin Carapacea Protectoare. Functionarea Autista La Copii Si Adulti

Frances Tustin
Carapacea protectoare
Funcționarea autistă
la copii și adu Iți
Traducere din engleză de

Camelia Dumitru
TRei
2C. IUN. 2013
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU
Coperta:
FABER STUDIO (Magda Radu)
Redactor:
RALUCA HURDUC
Director producție:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
GABRIELA CHIRCEA
Corectură:
ROXANA SAMOILESCU
ELENA BIȚU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

TUSTIN, FRANCES
Carapacea protectoare. Funcționarea autistă la copii și adulți/
Frances Tustin; trad.: Camelia Dumitru. - București: Editura Trei, 2013
^5 ISBN 978-973-7O7-697-7
I. Dumitru, Camelia (trad.)
159.963.37
616.89-008.444.4
Titlul original: Protective Shell in Children and Adults

Autor: Frances Tustin
Copyright © Frances Tustin 1990

Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Cathy Miller Agency, London, UK.
Copyright © Editura Trei, 2013

pentru prezenta ediție
C.P. 27-0490, București

Tel./Fax-.+4021300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN: 978-973-7O7-697-7
Cuprins
9 Mulțumiri
3
11 Prefață
15 Capitolul unu. Ce este și ce nu este autismul

54 Capitolul doi. A fi sau a nu fi
87 Capitolul trei. Psihoterapia ca tratament
pentru copiii cu autism
106 Capitolul patru. Confirmările rezultatelor
psihoterapie! cu copii autiști
129 Capitolul cinci. Psihoterapia copiilor care
nu se pot juca
159 Capitolul șase. Copilul care m-a învățat despre

încapsularea autistă
187 Capitolul șapte. Capsula autistă la pacienții

adulți nevrotici
214 Capitolul opt. Aplicații ale concluziilor
rezultate în urma activității cu copii autiști la
pacienții adulți nevrotici
Carapacea protectoare ■ Cuprins

6 240 Capitolul nouă. Nașterea din carapacea autistă:
a deveni parte dintr-un grup
261 Capitolul zece. Autismul la un pacient adult
268 Capitolul unsprezece. Remarci concluzive
269 Capitolul doisprezece. O declarație
273 Bibliografie
FRANCES TUSTIN
Tuturor persoanelor care au discutat cu mine cu
generozitate despre activitatea lor clinică, extinzând
și îmbogățind astfel în mod semnificativ propria mea
experiență individuală limitată, precum și lui W.R. Bion,
care m-a ajutat să mă bucur de o astfel de companie.
„Nu poți vindeca

O rătăcire-a minții ei — să-i smulgi
Din amintire-un chin cu rădăcină,
Din gând să-i ștergi întipărita-i grijă
Și prin vreun dulce de-al uitării leac
S-o ușurezi de-amenințarea grea
Ceinima-i apasă?"
[SHAKESPEARE, „MACBETH", ACT 5, SCENA 3]

Mulțumiri
J
Aș vrea să mulțumesc cu recunoștință pentru îngrijirile

medicale pe care le-am primit din partea Dr. Jean-Michel Serise
și pentru amabilitatea Dr. Ann Serise și Lafforgue, în perioa
da când, aflându-mă la Bordeaux pentru a ține niște prelegeri,
m-am îmbolnăvit și am fost spitalizată. Fără îngrijirile lor, e
posibil ca această carte să nu fi văzut vreodată lumina zilei. Aș
vrea să-i mulțumesc și lui Cesare Sacerdoți de la Kamac Books
pentru susținerea și încurajările sale din perioada de convales
cență ce a urmat bolii. S-a păstrat astfel vie în mintea mea posi
bilitatea de a finaliza această ultimă contribuție a mea la studie
rea autismului din perspectivă psihoterapeutică. în realizarea
acestui obiectiv, am fost ajutată să reîncep lucrul de amabila
ofertă de ajutor primită din partea Măriei Pozzi, care a rezumat
cu atenție articolele, eu fiind la acea vreme prea slăbită pentru a
le citi singură. Mi-au fost de un ajutor deosebit și propunerea lui
Kate King de a dactilografia diversele capitole și de a le strân
ge și a mi le retrimite acasă, precum și răbdarea cu care mi-a
descifrat manuscrisele. Mulțumirile adresate oamenilor care au
făcut posibilă finalizarea acestei cărți nu ar fi complete dacă nu
aș menționa-o pe prietena mea scoțiană, doamna Jessie Pearce,
care, la ieșirea din spital, a avut grijă de mine cu atât de multă
Carapacea protectoare a autismului ■ Mulțumiri

io atenție și a continuat de atunci să aibă grijă de mine și de soțul
meu. La fel ca întotdeauna, recunoștința mea caldă se îndreaptă
către Alexander și Miriam Newman de la Asociația „Squiggle"
(a cărei abordare ecumenică nu degenerează niciodată într-un
eclectism dulceag și anost), pentru că mi-au oferit o rampă de
unde am putut să fac cunoscute posibilitățile de psihoterapie a
copiilor autiști. De asemenea, s-au aflat întotdeauna prin preaj
mă atunci când am avut nevoie de ajutor în această privință.
în sfârșit, trebuie să le mulțumesc acelor editori care mi-au
permis să includ articole publicate inițial în revistele sau cărți
le lor. Scrierea unui articol la cererea unui editor înseamnă să
dai formă noilor idei care ți-au încolțit în minte de ultima dată
când ai pus creionul pe hârtie pe același subiect. Odată ce arti
colul este citit de ceilalți, prieteni și colegi generoși comentea
ză și trimit lucrări relevante legate de subiectul respectiv, astfel
încât articolul original este revizuit și modificat. Așa s-a întâm
plat cu mai multe dintre articolele din cartea de față, care au fost
publicate inițial în alte părți. De asemenea, alăturarea unor arti
cole inițial publicate separat și în locuri diferite oferă fiecăruia
în parte o nouă dimensiune, în sensul că sunt aduse laolaltă ca
parte a unui sistem conceptual în continuă transformare.
Frances Tustin
Mai 1989
FRANCES TUSTIN
Prefață
)
Activitatea mea cu copiii autiști a reprezentat un stimul per

manent pentru conceptualizări ulterioare. Prin urmare, aceas
tă carte însoțește lucrarea mea anterioară, Autistic Barriers in
Neurotic Patients (Bariere autiste la pacienți nevrotici) (1987), în care
m-am concentrat asupra aspectelor blocante ale autismului. în
cartea de față, care unește laolaltă câteva dintre articolele scrise
de la publicarea lucrării menționate mai sus, accentul cade asu
pra aspectelbr de protecție ale autismului. Fiecare nou articol scris
aduce ceva în plus la această înțelegere. în ultimii ani, a intrat tot
mai mult în atenția mea modul în care copiii cu autism își prote
jează vulnerabilitatea delicată, generând iluzia că au un înveliș
exterior corpului, asemeni unei carapace dure. Am ajuns să îmi
dau seama că această iluzie de a fi protejat de o carapace dură
este produsă printr-o utilizare specifică și perversă a senzațiilor
lor corporale. Acest proces va fi discutat mai pe larg în diverse
părți ale cărții de față și este exemplificat în special în capitolul
șase, cu referire la copilul care m-a învățat despre încapsularea
autistă. Capitolul șapte, despre capsula protectoare care poate fi
identificată la pacienții nevrotici adulți, demonstrează valoarea
Carapacea protectoare « Prefață

12 folosirii rezultatelor din activitatea cu copii autiști în cazul anu
mitor pacienți nevrotici adulți. Ne ajută, de asemenea, să fim
mult mai în contact cu copiii autiști și ne scutește de a-i vedea
precum niște creaturi ciudate, străine, total diferite de noi.
Vom înțelege că această carapace de protecție se dezvoltă ca
urmare a faptului că acești copii se află sub influența imperati
vă a unor reacții hiperintense de „fugă" — reacțiile de „luptă"
lipsind din repertoriul acestor copii pasivi. Reacțiile de „fugă"
constau în retragere și adăpostire. Așa cum am arătat în căr
țile mele anterioare despre autism, ca sugar, copilul autist a
devenit conștient de separarea fizică de mama care-1 alăptea
ză, într-un mod deosebit de traumatizant și tulburător (Tustin,
1972, 1981, 1987). în cartea de față mi-am modificat opiniile
mult prea simpliste referitoare la contextul situațional care a
determinat starea de suferință, în sensul că, în lumina trecerii
în revistă cuprinzătoare realizată de Daniel Stern a descoperi
rilor recente privind copilăria timpurie, nu mai este justificabil
să postulăm o stare autistă nediferențiată și absolută ca fiind
normală în perioada prunciei fragede. Ceea ce iese în evidență
din cercetarea amănunțită și sistematică a copiilor autiști, care
trece dincolo de fenomenele externe, este că, în prima perioadă
a copilăriei timpurii aceștia s-au simțit smulși brusc de lângă o
mamă care, din diverse motive, fusese trăită ca parte a corpului
lor. Ei au căutat să-și protejeze neajutorarea și vulnerabilitatea
ulterioare prin manevrarea substanțelor și senzațiilor corpului,
pentru a-și distrage astfel atenția de la suferința fizică și pen
tru a ține la distanță orice alte tulburări viitoare. De aceea, în
loc de a fi protejați într-o manieră continuă și flexibilă, ei sunt
încapsulați rigid, static. Detaliile acestui proces au fost descrise
FRANCES TUSTIN
/ V.A. \
\* URECHIA */
pe parcursul celorlalte cărți ale melez iar în cartea de fațasnnt 13

oferite amănunte suplimentare.
Probabil că, din moment ce grija umană nu poate fi întot
deauna absolut perfectă, conform criteriilor noastre exigente,
procedăm cu toții așa într-o oarecare măsură, însă, din cauza cir
cumstanțelor și naturii lor specifice, în cazul copiilor autiști reac
țiile de protecție de tip „fuga", generate senzorial, au ajuns să fie
atât de amplificate, încât viața lor senzorială a luat-o, dezastru
os, într-o direcție greșită. Această denaturare a vieții senzoriale
presupune și denaturarea inevitabilă a dezvoltării lor psihologi
ce. Carapacea autistă trebuie să protejeze de spaimele din exte
rior și să pună un capac teribilului vulcan de emoții provocat
de experiența prematură de a fi o ființă separată. Starea aceasta
dificilă a „ființării" va fi discutată în capitolul doi. Primul capi
tol creează contextul pentru descoperirile discutate în capitolele
ulterioare, încercând să clarifice ce este și ce nu este autismul. De
asemenea, acest capitol îl pregătește pe cititor pentru acele stări
neobișnuite și neconceptualizate, pentru care a trebuit să găsesc
cuvinte și concepte pentru a reuși să discut despre ele.
Frances Tustin
Mai 1989
Carapacea protectoare ■ Prefață
1206290
CAPITOLUL UNU
Ce este și ce nu este autismul
Mult prea adesea și pentru prea mult timp am stat pe

margine și l-am privit [pe copilul autist] cu o consternare
teoretică tot mai mare, pe măsură ce comportamentul
său continua să încalce legile psihopatologiei ortodoxe.
Singura noastră speranță în prezent este de a pătrunde în
interior și de a privi lumea prin ochii săi.
[James Anthony, „An experimental approach to the
psychopathology of childhood autism", (O abordare
experimentală a psihopatologiei autismului în copilărie)
1958, p. 211]
„Consternarea teoretică" la care se referea James Anthony

încă din 1958 limitează în continuare diagnosticarea exactă a
autismului. De exemplu, nu mai departe de 1986, profesorul
polonez de psihiatrie, Andrzej Gardziel, scria:
Se folosesc mai multe scale de diagnostic... unii copii

diagnosticați ca autiști conform unei scale pot fi excluși de pe
o alta [Gardziel, 1986].
Confuzia și incertitudinea privind diagnosticul par a fi deter

minate de accentul plasat de metodele psihiatrice de clasifica
re asupra trăsăturilor descriptive externe. Din experiența mea,
Carapacea protectoare a autismului ■ Ce este și ce nu este autismul

16 dificultatea diagnozei dispare în mare măsură atunci când tre
cem dincolo de fenomenele externe și cercetăm reacțiile subia
cente care au dat naștere trăsăturilor externe ale tulburării.
Conștientizarea acestor reacții subiacente aduce o ordine unifi
catoare caracteristicilor exterioare diverse, și aparent fără legă
tură între ele, ale psihopatologiei autiste.
înainte de a începe însă descrierea rezultatelor psihoterapeu-
tice, permiteți-mi să adun laolaltă ce s-a scris până acum des
pre diagnoza autismului infantil, din perspectiva trăsăturilor
externe.
Partea I
Trăsături diagnostice descriptive externe

Pare adecvat să începem cu lucrarea de pionierat a lui Leo
Kanrier (1943), în care acesta diferenția descriptiv sindromul
pe care l-a numit autism infantil timpuriu de deficiența men
tală congenitală. Iată o descriere a lui Paul, în vârstă de cinci
ani:
Din partea sa, nu exista nicio legătură afectivă cu ceilalți

oameni. Se comporta de parcă oamenii ca atare nu ar fi contat
sau chiar nu ar fi existat. Nu conta dacă cineva îi vorbea pe
un ton prietenos sau pe unul aspru. Nu privea niciodată
chipurile oamenilor. Dacă avea vreodată ceva de rezolvat cu
vreo persoană, o trata, sau mai degrabă trata anumite părți ale
acesteia, ca și cum ar fi fost un obiect [Kanner, 1943].
Kanner mai scrie:
FRANCES TUSTIN
Fiecare dintre copii, de îndată ce a intrat în cabinet, s-a dus 17
imediat la cuburi, jucării sau alte obiecte, fără a acorda vreun
pic de atenție persoanelor prezente. Ar fi greșit să spunem că nu
erau conștienți de prezența acelor persoane. Numai că oamenii,
atâta vreme cât îl lăsau pe copil în pace, contau în aceeași
măsură precum biroul, raftul de cărți sau dulapul. Venirile și
plecările, chiar și ale mamei, nu păreau a fi înregistrate [Ibid.].
De la momentul publicării, lucrarea lui Kanner a stârnit un

interes semnificativ. Totuși, am ajuns să ne dăm seama că sindro
mul descris de Kanner este foarte rar. O estimare arată că inci
dența este de aproximativ 4 la fiecare 10 000 de copii, cu declan
șare înainte de vârsta de 2 ani și jumătate a copilului. Sindromul
este însă rareori diagnosticat în acel moment. Părinții copiilor cu
autism relatează istorii triste, despre cum au mers de la un pro
fesionist la altul înainte ca tulburarea copilului să fie identificată.
Prin urmare, ar fi important să-i prevenim pe asistenții medicali
comunitari și pe cei care au de-a face cu mamele și copiii mici în
legătură cu semnalul de alarmă transmis de o mamă și un bebe
luș care nu par a fi în contact unul cu celălalt.
Ajung astfel la cea mai remarcabilă trăsătură a copiilor autiști,
care constă în lipsa relațiilor sociale normale. în articolul său din
1976, profesorul Rutter, o autoritate de seamă în simptomatolo
gia autismului, a descris, în cazul acestor copii, absența privi
rii ochi în ochi și modul în care ei nu schițau gestul anticipativ
firesc atunci când erau ridicați (mularea corporală, așa cum a
numit Margaret Mahler acest gest). Rutter a prezentat modul în
care copiii aceștia nu apelau la părinții lor pentru alinare și cum
îi abordau pe străini la fel de rapid ca pe cei pe care îi cunoș
teau bine. Autorul a mai descris absența jocului prin cooperare
Carapacea protectoare ■ Ce este și ce nu este autismul

18 și faptul că acești copii păreau orbi față de sentimentele și inte
resele altor persoane.
Din activitatea sa experimentală, plină de omenie, cu copii
autiști, Dr. Peter Hobson (1986), un colaborator al Dr. Rutter, a
demonstrat lipsa de empatie a acestor copii. Lucrând în aceeași
manieră ca Dr. Hobson, Uta Frith (1985) de la Medical Research
Council (Consiliul de Cercetare Medicală) a demonstrat lipsa
lor de imaginație. Rezultatele acestor două cercetări mi-au fost
extrem de utile în înțelegerea copiilor cu trăsături clar autiste.
Aceste caracteristici le sunt specifice.
Dr. Rutter (1979) a descris trei simptome ca fiind fundamen
tale pentru diagnoza copiilor autiști. Primul constă în eșecul în
dezvoltarea relațiilor sociale. Următorul este întârzierea la nive
lul limbajului, unii dintre copii nevorbind, iar alții fiind ecola-
lici, confundând adeseori folosirea pronumelor personale „eu"
și „tu". Cel de-al treilea simptom descris de Rutter este compor
tamentul lor ritualic și compulsiv, însoțit de mișcări și gesturi
stereotipe.
Scriind din aceeași perspectivă comportamentală ca și profe
sorul Rutter, Bernard Rimland (1964) a descris în detaliu trăsă
turile exterioare ale autismului infantil, diferențiindu-1, în plus,
de schizofrenia infantilă.
Adoptând un punct de vedere mai amplu decât cel al lui
Rutter sau al lui Rimland, George Victor (1986) a diferențiat și
el autismul infantil de schizofrenia infantilă. Victor a comparat
o gamă largă de materiale obținute din experimentele de labora
tor pe animale cu biografiile copiilor autiști, relatate de părinții
acestora. în capitolul 2, el evidențiază următoarele simptome1:
1 Doresc să îi mulțumesc călduros lui Bronwyn Hocking care mi-a prezentat cartea lui
George Victor și care a rezumat pentru mine capitolul 2.
FRANCES TUSTIN
Ritualuri. De obicei, acestea au rolul de a păstra autocontrolul 19
și de a menține mediul neschimbat; ritualurile copiilor autiști
sunt mult mai bizare decât cele ale copiilor schizofreni, iar
copiii aderă la ele cu o mai mare adezivitate.
Izolare. Este descrisă solitudinea copiilor autiști, detașarea și

retragerea lor.
Senzații. Victor descrie vederea periferică a acestor copii,

aparenta lor surditate și ignorarea evenimentelor din jur, în
timp ce se acordează la cele distante.
Sex. Starea de excitație puternică a copiilor cu autism se

aseamănă convulsiilor sau orgasmului; acești copii sunt
hipersexualizați și foarte senzuali.
Mișcare. Iși pot învârti capul, scrâșni dinții, pot clipi sau pot
face grimase.
Somn. Dificultățile de somn sunt obișnuite.
Simptome mixte. Victor descrie indiferența copiilor autiști față

de posesiuni și modul în care aceștia se supără atunci când
obiectele se strică sau sunt incomplete. Autorul descrie panica
ce urmează unei ușoare schimbări și indiferența lor față de
schimbările mari.
Simptome ce apar în perioada copilăriei timpurii. De asemenea,

Victor prezintă modul în care, atât ca sugari, cât și mai târziu,
copiii autiști sunt mulțumiți să fie lăsați singuri ore în șir.
Carapacea protectoare • Ce este și ce nu este autismul

20 Ca urmare a activității sale ca șef al unei unități de zi pen
tru copii psihotici din Statele Unite și scriind din perspectiva
unui psihiatru psihoterapeut, Dr. Robert Olin (1975) diferenția
ză copilul autist de cel schizofrenic, precum și de cel cu retard
congenital. Olin compară în special sentimentul lor de identitate
și scrie despre copilul autist:
Problema identității copilului autist este că se simte atât de

mic și insignifiant, încât abia există. Așa că el se apără împotriva
sentimentelor de nonexistență, folosindu-și întreaga forță și
capacitate pentru a încerca să formeze un scut cu o putere
indestructibilă [Olin, 1975].
Un astfel de copil poate simți că se transformă într-o mașină,

într-un întrerupător, o bucată din trotuar sau un casetofon. El
ajunge să se echivaleze cu astfel de lucruri, în loc să se identifice
cu ființe umane vii. Comparând copilul autist cu cel schizofre
nic, Olin continuă:
Pe de altă parte, un copil schizofrenic simte că identitatea sa

este foarte împrăștiată și difuză — asemeni ceții în văzduh...
Personalitatea sa este ca o farfurie spartă sau ca o mână de nisip
aruncat în vânt. [Ibid.]
Olin reia:
El [copilul schizofrenic] fragmentează și creează confuzie

în cele mai ingenioase moduri. De exemplu, adesea cuvintele
sale nu au niciun sens pentru observator. Dintr-odată însă,
observatorul descoperă că există un fel de mesaj secret în ceea
ce este spus și făcut. [Ibid.]
FRANCES TUSTIN
Prin comparație, copilul care este neîndoielnic autist nu vor- 21
bește sau este ecolalic.
Olin discută despre o altă diferență dintre cele două tipuri de
psihopatologie, în sensul că halucinațiile sunt de obicei o trăsă
tură a copilului schizofrenic, dar nu și a celui autist, deși ele pot
apărea în timpul tratamentului, atunci când copilul autist este
în proces de recuperare.
Autorul ilustrează dificultățile în diferențierea dintre copiii
autiști și schizofreni atunci când sunt folosite numai trăsăturile
descriptive externe, scriind:
Asemeni copilului autist, și copilului schizofrenic este

posibil să nu-i placă să fie mângâiat. El se opune învățării. Are
dificultăți de a se amesteca cu ceilalți copii. [Ibid.]
în aceeași direcție, Olin continuă:
Unii copii cu schizofrenie au un istoric similar celui al copiilor

autiști. [Ibid.]
Mai apoi, autorul spune:
De timpuriu, unii copii par a fi autiști. Mai târziu, ei par

schizofreni. Sau unii copii dezvoltă inițial o schizofrenie ce
devine mai târziu autism. [Ibid.]
Alți autori au comentat despre fluctuația aceasta dintre autism

și schizofrenie, prezentă la unii copii psihotici și pe care am obser
vat-o și eu. Un articol recent despre dezvoltarea simptomelor în
schizofrenia infantilă ridică întrebări importante despre această

22 fluctuație2. în articolul respectiv, John Watkins, Robert Asamow
și Peter Tanguay (1988) prezintă rezultatele unui studiu realizat
pe 18 copii care îndeplineau criteriile DSM-HI pentru schizofrenie,
cu declanșare înaintea vârstei de 10 ani. Autorii au descoperit că
simptomele autismului infantil erau prezente în 39% din eșantio
nul lor și că declanșarea schizofreniei avea loc la o vârstă mai fra
gedă pentru copiii cu un istoric de simptome autiste în perioada
copilăriei timpurii, decât pentru ceilalți copii din eșantion.
Autorii au ridicat apoi o întrebare importantă: „Rezultatul
conform căruia mai mult de o treime din eșantionul nostru de
copii schizofrenici avea un istoric anterior de simptome autis
te presupune o continuitate între autism și schizofrenie?" în
încercarea de a răspunde întrebării, ei au sugerat că, mai degra
bă decât să susțină argumentul continuității, rezultatele indică
nevoia de reconceptualizare a modului în care aceste tulburări
sunt definite. în această privință, autorii au ajuns la concluzia
că, în multe din lucrările anterioare, aspecte importante ce țin
de dezvoltare au fost ignorate din cauza încrederii prea mari în
vârsta declanșării drept criteriu de diagnostic. Autorii concluzio
nează precizând că rezultatele lor au adus în prim-plan carac
terul evolutiv al schizofreniei la copii. Concluziile se potrivesc
cu propriile mele observații terapeutice, care m-au determinat
să suspectez că, în unele cazuri, autismul s-a dezvoltat ca pro
tecție împotriva dezintegrării caracteristice schizofreniei. Prin
urmare, când și dacă autismul se declanșează, se manifestă și
schizofrenia latentă. încapsularea autistă și dezorganizarea schi-
zofrenă apar ca reacții de protecție împotriva depresiei de tip
„gaură neagră". Mai departe în acest capitol sper să demonstrez
2 Doresc să-i mulțumesc doamnei Juliet Hopkins pentru că mi-a atras atenția asupra
acestui articol.
FRANCES TUSTIN
că trecerea dincolo de simptomele externe ne permite să avem 23
o perspectivă mai profundă asupra aspectelor ce țin de dezvol
tare, aspecte care diferențiază protecțiile autismului infantil de
cele ale schizofreniei infantile.
înainte de a începe însă acest demers, este necesar să corectez
anumite confuzii frecvente, referitoare la copiii autiști.
Corecții ale concepțiilor eronate

Ideea greșită care susține că toți copiii autiști nu au fost iubiți
în copilăria mică a dus la plasarea unui accent exagerat asu
pra cauzelor ce țin de mediu, precum și la încercări mult prea
indulgente de a remedia tulburarea autistă. Ideea conform căre
ia copilul autist nu a fost iubit când era mic a fost enunțată mai
întâi de Leo Kanner, care le descria pe mamele acestor copii ca
fiind „reci" și „intelectuale". De asemenea, Dibs, copilul autist
descris de Virginia Axline (1966, 1971) era în mod clar neiubit
și nedorit. Dar nu așa au stat lucrurile cu toți copiii autiști. De
exemplu, toți copiii autiști cu care am lucrat aveau mame care
fuseseră deprimate când copilul era sugar, dar își doriseră acel
copil și nu fuseseră lipsite de afecțiune, deși probabil că nivelul
atenției lor lăsa mult de dorit din cauza depresiei.
Privitor la concepția referitoare la mamele copiilor autiști ca
fiind neafectuoase, Helen Baker, psiholog specializat în psiholo
gia copilului la Child and Adolescent Unit (Departamentul pen
tru copii și adolescenți) din Australia, scrie după cum urmează:
Ca specialist în psihologia copilului, care a lucrat cu copii

autiști și părinții acestora mai bine de doisprezece ani, nu am
găsit absolut nicio legătură între existența tulburării și lipsa de

24 iubire manifestată din partea părinților. De fapt, unii dintre
cei mai afectuoși părinți pe care i-am întâlnit sunt cei care,
întâmplător, au copii autiști [Scrisoare, 6 aprilie 1988].
Părerea mea este că o diversitate de interacțiuni de tip înnăs-

cut-dobândit pot duce la autism. De asemenea, am avut impre
sia că, în unele cazuri, trebuie să li se acorde o mai mare greutate
factorilor genetici decât celor de mediu. Evident, este nevoie de
multă muncă în evaluarea și urmărirea acestor copii.
în ceea ce mă privește, am considerat întotdeauna că ipote
za lui Colin Trevarthen despre autism, formulată ca urmare a
observării sugarilor, este în acord cu propria mea ipoteză, care
s-a născut din activitatea clinică cu copiii. Victoria Hamilton,
care l-a întâlnit pe Trevarthen și l-a ascultat ținând o prelege
re în Los Angeles, mi-a trimis un rezumat al opiniilor acestuia.
Sunt formulate într-un mod atât de succint, încât intenționez să
le citez aici. Victoria Hamilton scria:
Trevarthen acceptă diagnosticul descriptiv al lui Kanner, dar

respinge ipoteza mamei frigider. El consideră că autismul este o
disfuncție sau o tulburare a schimburilor emoționale dintre mamă
și bebeluș care reglează contactul dintre cei doi... în principiu,
cred că opinia sa este că bebelușii se nasc cu această structură
emoțională foarte complexă, a cărei funcție este să transmită și
să regleze contactul cu alte ființe umane. Această structură este
foarte complexă, delicată și destul de ușor de perturbat.
Consider aceste opinii ca fiind foarte apropiate de propriul

meu punct de vedere. Am avut impresia că cele mai multe teorii
despre autism nu subliniază suficient tendințele înnăscute. Sunt
FRANCES TUSTIN
oferite explicații mult prea „rezonabile" pentru aversiunea aces- 25
tor copii față de contactul uman, de exemplu cum că s-ar fi sim
țit respinși de către mamă, deși este mult mai în acord cu datele
clinice să vedem comportamentul lor ca fiind complet ilogic și
reactiv, în termenii unor anumite predispoziții biologice comune
tuturor creaturilor umane. Evident, balanța dintre influențele de
mediu și cele genetice va fi diferită în fiecare caz, dar predispo
zițiile psihobiologice înnăscute, comune tuturor oamenilor, vor
juca rolul fundamental.
O altă concepție greșită frecventă, care mi se pare important
de corectat, este aceea că toți copiii cu autism suferă de afecțiuni
cerebrale. La fel ca în cazul lipsei de afecțiune, doar pentru că
unii dintre acești copii prezintă afecțiuni cerebrale nu înseamnă
că toți au aceste probleme.
Afecțiunile cerebrale
Prof. Adriano Gianotti și dr. Giulianna de Astis, care lucrea

ză în departamentul de cercetare și psihoterapie al Institutului
de Neuropsihiatrie Infantilă de la Universitatea din Roma și ai
căror tineri pacienți autiști trec cu toții întâi prin investigații în
departamentul foarte bine echipat de analize metabolice și orga
nice al institutului, au scris următoarele:
Faptul că unele dintre trăsăturile autismului sunt însoțite

ocazional de leziuni cerebrale minimale ne obligă să investigăm
o problemă importantă. Multe dintre cazurile pe care le-am
observat și tratat cu un anumit succes au fost diagnosticate ca
retard mental sau chiar cerebropatie, având drept consecință
excluderea oricărei posibilități pentru o dezvoltare psihică

26 normală. Experiența noastră în privința acestui aspect a arătat
că modificările cerebrale identificate prin encefalogramă tind
să dispară în urma tratamentului psihoterapeutic; prin urmare,
nu considerăm că, pentru scopuri psihoterapeutice, ar trebui
acordată o importanță excesivă acestor leziuni. Cazurile în care
tulburarea autistă este legată de alterări cerebropatice grave... au
fost excluse din experiența noastră [Gianotti & De Astis, 1978].
Problema este că, pentru un observator superficial, tipul

de autism care derivă mai ales din tulburări psihologice poate
arăta, în principiu, la fel cu cel ce își are originea într-o afecțiu
ne congenitală severă. In mod evident, sunt necesare investigații
atente și de profunzime. In propria mea activitate clinică, ce se
întinde acum pe mai bine de treizeci de ani, i-am luat în trata
ment psihoterapeutic numai pe acei copii autiști identificați a
nu avea vreo afecțiune cerebrală detectabilă prin metodele de
investigație disponibile la acea vreme. Pornind de la acești copii,
al căror autism părea mai degrabă de origine predominant psi
hogenă, am formulat concluziile privind diagnosticul psihodi-
namic, prezentate în următoarea parte.
Partea a-II-a
Concluziile diagnosticului psihanalitic
Melanie Klein
La vremea când perspectiva psihiatrică ortodoxă postula că
numai adulții pot fi psihotici, Melanie Klein a fost un pionier în
FRANCES TUSTIN
recunoașterea și tratarea psihozei la copii. Totuși, ea nu a făcut 27
deosebirea între autismul infantil și schizofrenia infantilă. Dick,
despre care a scris în lucrarea din 1930 — „Importanța formării
de simboluri în dezvoltarea Eului" —, era în mod clar un copil
care acum ar fi diagnosticat ca autist, însă Kanner și-a publi
cat lucrarea despre autismul infantil timpuriu abia în 1943 —
adică la 14 ani după publicarea cărții lui Melanie Klein. Doamna
Klein și-a dat seama că Dick era diferit de alți copii psihotici pe
care îi văzuse, dar, după ce s-a frământat teribil asupra acestui
aspect, l-a diagnosticat ca suferind de Dementia Praecox, așa cum
era numită schizofrenia la acea vreme. Cu o viață profesională
încărcată, Melanie Klein nu a mai avut timp să corecteze dia
gnosticul lui Dick în lumina descoperirilor lui Kanner.
Margaret Mahler
Cam în aceeași perioadă cu Melanie Klein, dar în Statele

Unite, Margaret Mahler a avut multe ocazii să discute personal
cu Leo Kanner, astfel încât i-a inclus constatările în propriile sale
teorii. Mahler și-a dedicat cea mai mare parte a vieții ei profesio
nale identificării și studierii psihozei infantile, pornind de la teo
riile psihanalitice freudiene clasice, pe care le-a dezvoltat. Ipoteza
sa ține de aspectele dezvoltării, ea a postulat că primul stadiu al
copilăriei timpurii este unul în mod normal autist, în care:
„... satisfacerea nevoii ține de propria sferă autistă [a

sugarului]" [Mahler, 1968, p. 8].
Mahler considera că, în acest stadiu timpuriu, sugarul nu are

conștiința lumii exterioare. Ea a înțeles autismul infantil ca fiind

28 rezultatul unei perturbări traumatice în aceasta fază autistă nor
mală din copilăria timpurie.
Mahler a mers mai departe, postulând că, în jurul vârstei
de trei luni, sugarul normal dezvoltă o vagă conștientizare a
separării corporale de mamă și de lumea exterioară. Mahler a
preluat conceptul botanic de simbioză pentru a desemna inter
dependența mutual benefică ce se dezvoltă între mamă și bebe
luș în această etapă simbiotică normală. Prin psihoză simbioti
că a înțeles rezultatul tulburărilor în faza simbiotică normală.
Dacă folosim ipoteza lui Bender (1956) conform căreia schizo
frenia infantilă poate fi diagnosticată cu acuratețe abia după
vârsta de cinci ani, psihoza simbiotică ar părea a fi o tulburare
pre-schizofrenică.
Autismul copilăriei timpurii:

discuție asupra diferitelor perspective
Ipoteza lui Mahler este una bine prezentată. Deoarece nu
doream să îmi lipsească cadrul teoretic, în primele mele două
cărți, „Autism and Childhood Psychosis" (Autism și psihoză
infantilă) (1972) și „Autistic States in Children" (Stări autiste
la copii) (1981), am recurs și am subscris la teoriile lui Mahler.
însă, asemeni lui Melanie Klein, Margaret Mahler a fost limita
tă de faptul că nu a avut la dispoziție anumite descoperiri ulte
rioare. Acestea sunt constatările unor observatori ai comporta
mentului bebelușilor precum Brazelton (1970), Colin Trevarthen
(1979), Tom Bower (1977) și Daniel Stern (1986). Concluziile lor
aruncă o umbră de îndoială asupra validității unei faze iniți
ale absolut autiste. Ele indică, așa cum a susținut întotdeauna
Melanie Klein, că în dezvoltarea normală, nou-născutul are
FRANCES TUSTIN
conștientizarea separării de mamă și este vigilent în introiecta- 29
rea experiențelor din lumea exterioară.
Unii autori au propus modificări ale perspectivelor absolutis
te, fie a celor în care, în perioada de sugar, există o totală lipsă
de conștientizare a separării, fie a celor care susțin conștientiza
rea deplină a acesteia. De exemplu, unii autori (Robson, 1979;
Sander, 1983; Stern, 1983a) sugerează existența unei etape „cva-
si-autiste" în dezvoltare. La fel, James Grotstein (1983b; 1983c)
a propus existența a ceea ce el numește dezvoltare cu „parcurs
dual", în care bebelușul simte atât că este în fuziune cu mama,
cât și separat de ea:
... pe întreg parcursul sunt prezente toate stadiile, având

însă momente diferite de predominanță [Grotstein, 1983b,
p. 175].
Daniel Stern împărtășește o opinie similară:
... sugarul poate forma diverse scheme paralele ale sinelui și

ale sinelui în fuziune cu celălalt [Stern, 1983a, p. 14].
Thomas Ogden (1989) extinde această perspectivă, postulând

ceea ce el numește poziție normală autist-contiguă în copilăria
timpurie, care coexistă dialectic cu cele kleiniene — poziția para-
noid-schizoidă și poziția depresivă, în care există un oarecare sen
timent de separare fizică. în contrast cu aceste poziții, termenul
„autist-contiguă" implică faptul că în această poziție suprafețele
corporale sunt trăite ca fiind fuzionate.
Ogden descrie poziția autist-contiguă ca fiind o situație în
care:

30 „datele senzoriale brute sunt ordonate prin intermediul
formării unor conexiuni pre-simbolice între impresiile
senzoriale care ajung să constituie suprafețe delimitate." [Ibid.]
Autorul susține că în aceste suprafețe își are originea expe

riența sinelui. In legătură cu acest aspect, el îl citează pe Freud:
„Eul reprezintă în primul rând un Eu corporal." [Freud,

2009b, p. 307]
și de asemenea:
„Eul este înainte de toate o entitate corporală, nu doar situată

la suprafață, ci însăși proiecția unei suprafețe." [Freud, 2009b,
p. 306].
Ogden vede psihopatologia autistă drept „colapsul în direcția

unei forme de funcționare autist-contigue" care „are drept rezul
tat întemnițarea
» tiranică într-un sistem închis de senzații
» fizice".
Acestea fac imposibilă o conștientizare normală a spațiului.
In urma activității sale cu copii autiști, dr. Michael Fordham
(1977), renumitul analist jungian britanic, înțelege patologia
autismului infantil ca derivând din ceea ce el, în limbajul său
specific, formulează drept eșecul sinelui de a se „de-integra"
dintr-o „stare de integrare primară inițială". Fordham nu men
ționează dacă acest „integrat primar" este intrauterin sau post-
natal, dar sugerează că nu au loc diferențierile timpurii normale
și integrările.
Pentru toți acești autori, autismul pare asemănător cu mani
festarea care apare în unele vise sau stări febrile, atunci când
FRANCES TUSTIN
totul pare contopit cu restul. Totul pare a fi topit și difuz și nu 31
există nimic clar și precis, pe care să poți pune mâna.
Recent, propria mea activitate cu copii autiști m-a determi
nat să mă concentrez asupra aspectelor de protecție ale autismu
lui. Am înțeles că anumite senzații fizice sunt experimentate ca
fiind protectoare, iar în cazul copiilor autiști această modalitate
de protecție senzorială a fost generată de propriile lor activități
de manipulare, de pildă de astfel de activități cum ar fi învârti
rea corpului sau a altor obiecte, legănat, fluturarea mâinilor sau
datul din fund și alte asemenea mișcări stereotipe. De asemenea,
ei se pot masturba, dar nu este vorba despre masturbarea norma
lă asociată fantasmelor. Asemenea activități manipulative recu
rente semnifică faptul că acești copii se simt captivi într-o lume
particulară și izolată, a senzațiilor fizice care nu simt împărtășite
cu alte persoane și din fața cărora pare a nu exista scăpare.
In acest punct, după ce am corectat modul în care foloseam
înainte noțiunea de stare absolută de autism primar și am discu
tat diversele modificări ale acestei perspective, doresc să reali
zez o distincție între autismul infantil și schizofrenia infantilă,
mai clar decât am reușit să o fac în cărțile mele anterioare des
pre autism.
Diagnostic diferențial între autismul infantil și

schizofrenia infantilă
Ca psihoterapeut de copii, ce lucrează în practică privată, din

moment ce părinții plăteau o taxă, am fost foarte preocupată să
delimitez care copii obțin beneficii de pe urma tratamentului
oferit și, de asemenea, să identific clar acea înțelegere care aduce

32 cu sine schimbarea progresivă a acestor pacienți. Am descoperit
că, în ceea ce mă privea, copiii încapsulați ermetic presupuneau
un tratament mai simplu decât copiii de tip schizofren, difuzi și
împrăștiați.
Copiii de tip schizofren

în psihoza simbiotică pre-schizofrenă descrisă de Mahler
(1968), mama și copilul sunt asemeni unei perechi de gemeni
siamezi sau unei perechi de case tip duplex (așa cum descria
această situație „simbiotică" patologică un pacient al Iui Daphne
Nash Briggs). Meltzer (1975) a numit-o identificare adezivă. Ea
estompează senzația de separare fizică a acestor copii și le oferă
un sentiment de identitate nesigur.
O modalitate schizofrenă mai dezvoltată de refugiere din
fata lucrurilor înfricoșătoare, atât din interior, cât si din exterior,
constă în iluzia pătrunderii cu forța în corpul mamei și al altor
oameni. W.R. Bion (1962) ne-a demonstrat că este vorba des
pre o exagerare a proceselor normale numite de Melanie Klein
identificare proiectivă. Aceste procese par a deriva din capacitatea
înnăscută pentru empatie și presupun un sentiment de separa
re. Identificarea proiectivă le oferă copiilor de tip schizofren un
sentiment de identitate instabil, care depinde de cel al altor per
soane. Eu îi numesc copii încâlciți și derutați, deoarece propriul
lor sentiment de identitate si conștientizarea sentimentului de
identitate al altor persoane sunt încâlcite și confuze. Totuși, din
moment ce există un sentiment vag al separării, are loc o oareca
re dezvoltare psihologică, confuză. Aceasta este însă neregulată,
bizară și formată din bucăți sau „insule", cum mai sunt uneori
numite.
FRANCES TUSTIN
Copiii de tip autist 33
Un copil de tip schizofren se deosebește foarte mult de copi

lul autist încapsulat, înghețat, în cazul căruia dezvoltarea psiho
logică a încetat aproape în totalitate, deși în cazul câtorva copii
autiști dezvoltarea cognitivă poate continua de-a lungul unei
linii înguste și limitate, cu un interes obsesional față de un sin
gur lucru — de exemplu, păianjeni sau cărăbuși, în legătură cu
care vor fi adunate foarte multe informații. Acești copii perse
verează, focalizarea atenției lor devenind atât de îngustă, încât
aproape toate lucrurile din lumea exterioară sunt excluse. Prin
urmare, dezvoltarea lor psihologică a încetat aproape în tota
litate, deși creșterea lor fizică va continua în mod firesc. Asta
înseamnă că orice dezvoltare psihologică cât de firavă este afec
tată, asimetrică și diformă. Ea urmează un traseu îngust, abe
rant; nu este confuză și împrăștiată, cum este cea a copilului
schizofrenic.
De asemenea, în contrast cu inhibițiile alimentare ale sugaru
lui autist, despre bebelușii cu înclinații schizofrene se relatează
că sunt aproape întotdeauna niște „mâncăcioși lacomi", nestăpâ
niți. Mamele spun lucruri de genul: „Era ca și cum nu se sătura
niciodată", „Dorea ca momentul hrănirii să nu se mai termine
niciodată". Este vorba despre ceva diferit de hrănirea copioasă a
unui bebeluș normal, sănătos, care de obicei își ia masa, termină
de mâncat, râgâie și probabil adoarme.
Permiteți-mi acum să descriu acea trăsătură a diagnosticului
psihodinamic pe care, atunci când apare într-o manieră excesi
vă și absolută, o consider a fi specifică și unică la copiii autiști.
Conștientizarea acestei trăsături fundamentale ne permite să
vedem cum a apărut tulburătoarea gamă de trăsături exterioare

34 disparate, descrise în prima parte a capitolului. Ne oferă totoda
tă o ipoteză simplă care conferă sens acelei complexități.
Trăsătura fundamentală, specifică autismului infantil
Trăsătura fundamentală a diagnosticului specific autismului

derivă din faptul că toate ființele umane, asemeni altor animale,
au o predispoziție înnăscută de a se refugia din fața experiențe
lor înfricoșătoare. Prin urmare, sugarii normali vor căuta refu
giu în adăpostul brațelor mamei (sau în cele ale unei persoane
pe care o cunoaște la fel de bine) sau se vor ascunde în spatele
fustei mamei. Copilul de tip schizofren folosește împotriva spai
melor fundamentale o formă de protecție de-a gata. în iluzie,
el se înfășoară în corpul mamei (identificare proiectivă). Copiii
autiști sunt înfășurați în propriile senzații fizice, adică își creează
propriul înveliș de protecție. Asta înseamnă că, spre deosebire
de copilul schizofrenic excesiv de dependent, copiii autiști igno
ră dependența lor de ceilalți.
Copiii autiști nu au în principiu un sentiment al sinelui, ast
fel încât expresia „făcut de ei înșiși" nu poate fi folosită pentru
a ne referi la învelișul lor extern. Prin urmare, mă refer la acest
înveliș prin expresia „încapsulare autogenerată".
încapsularea autogenerată
încapsularea rigidă, asemeni unei carapace, este acea trăsă
tură psihodinamică de diagnostic diferențial specifică numai
copiilor autiști. Așa cum și-a dat seama Kanner, astfel de copii
nu fac deosebirea între oamenii vii și obiectele neînsuflețite; ei
tratează totul la fel — împingându-se într-un perete dur sau
FRANCES TUSTIN
într-o persoană ca obiect neînsuflețit; sau întorcându-le cu duri 35
tate spatele oamenilor pe care-i simt fuzionați și echivalați cu

senzațiile dure generate în acest mod. Aceasta este echivalarea
adezivă mai degrabă decât identificarea adezivă. Senzațiile autoge-
nerate sunt de o importanță extraordinară pentru acești copii.
Concentrarea lor excesivă asupra senzațiilor generate de pro
priul corp îi face să nu fie conștienți de senzațiile ce au o rele
vanță obiectivă mai firească. De exemplu, mulți dintre acești
copii nu simt conștienți că se rănesc atunci când cad.
Copiii autiști cară după ei obiecte tari, cu care se simt echi
valați într-un mod bidimensional. Nu este vorba despre iden
tificare; ei au preluat duritatea obiectului pentru a se echivala
cu aceasta. „Obiectele" nu sunt diferențiate de propriul corp al
subiectului și nu sunt folosite în termenii funcțiilor lor obiecti
ve, ci în termenii senzațiilor dure pe care le generează. [După ce
am sugerat termenul obiecte autiste (Iustin, 1980; 1981), am des
coperit că Winnicott (1958) fusese conștient de ele și, în maniera
sa vie, a sugerat termenul paradoxal de obiecte subiective (1958).
înclin în prezent să le numesc obiecte senzoriale autiste. Găsirea
precisă a unor cuvinte adecvate pentru a „conceptualiza" aceste
experiențe neconceptualizate este dificilă.]
Mulți dintre acești copii dezvoltă un corp ferm, musculos,
așa cum descrie Esther Bick (1968). Atunci când sunt ridicați,
sunt simțiți ca fiind fermi și rigizi. Sunt copii încordați, care tră
iesc într-o lume bidimensională dominată de senzații, o lume
a senzațiilor dure si moi. Aceste extreme ale senzațiilor dure si
moi distrag atenția copilului de la senzațiile adecvate situați
ilor vieții cotidiene, pe care le împărtășesc cu alți oameni. Asta
înseamnă că ei dezvoltă manierisme specifice, pentru a-și genera
astfel propriul tip de senzații protectoare. Manierismele acestea

36 stereotipe îi par observatorului obișnuit lipsite de sens. Atenția
copiilor autiști este atât de fixată asupra senzațiilor autogenera
te, încât par a fi surzi sau chiar orbi. Folosirea idiosincretică, cu
rol protector, a obiectelor senzoriale dure împiedică utilizarea
obiectelor într-un mod firesc, în joc. In absența jocului și a unei
vieți senzoriale normale, dezvoltarea psihică nu este stimulată.
Discutăm acest aspect în capitolul cinci.
Ignorarea realității împărtășite de către copiii autiști este
amplificată și prin generarea de forme subiective, dominate
de senzații, care au efect anesteziant și liniștitor. Eu le numesc
forme senzoriale autiste (Iustin, 1984; 1987). Acestea sunt contu
ruri întâmplătoare, lipsite de formă și care nu au legătură cu
formele obiectelor reale. Prin urmare, ele sunt forme neclasi
ficate și neîmpărtășite, care sunt trăite la nivelul suprafețelor
corpului sau Ia nivelul altor suprafețe experimentate ca fiind
ale corpului. Simt spirale de senzații autogenerate, care înăbu-
șesc conștientizarea, astfel încât lipsa de atenție față de realitatea
împărtășită, ce derivă din folosirea obiectelor subiective autiste,
este menținută și întărită. O experiență infantilă incredibil de
traumatizantă este ținută la distanță. Paradoxal, aceste forme
generate senzorial amorțesc conștientizarea senzațiilor obișnui
te. în dezvoltarea normală, asocierea formelor cu obiectele corespunză
toare duce la formarea imaginilor perceptive și a conceptelor. Această
asociere reprezintă baza dezvoltării cognitive. Prin urmare, preocu
parea excesivă a copilului autist față de obiectele și formele senzoriale
subiective împiedică dezvoltarea cognitivă, astfel încât copiii autiști
par a fi deficienți mental.
Folosirea extensivă și exclusivă a încapsulării autogenerate
dominată de senzații, așa cum am descris mai sus, reprezintă
trăsătura distinctivă a autismului. Este o modalitate specială de
FRANCES TUSTIN
protecție, dar una dezastruoasă, deoarece întrerupe aproape în 37
întregime dezvoltarea psihologică. Se asociază cu fenomene fun
damentale care se află la granița dintre fiziologic și psihologic.
Este o combinație de reacții psihoreflexe, neuromentale și psi-
hochimice.
încapsularea autistă are un scop util, de refugiu din fața
experiențelor insuportabile, care aparent pun viața în pericol.
Prin urmare, simt foarte îngrijorată atunci când îi aud pe oameni
vorbind despre „înlăturarea autismului", „vindecarea autismu
lui" sau „învingerea autismului". Am văzut sau am auzit de
copii autiști care au fost tratați de oameni cu astfel de convingeri
și care au devenit tulburător de hiperactivi sau chiar în mod fla
grant schizofreni. Hiperactivitatea nu este o caracteristică a unui
copil autist decât dacă a existat o intervenție din partea unor
persoane care nu înțeleg funcția autismului. Altor copii tratați
prin metode ce nu respectă autismul le-a fost expusă vulnera
bilitatea extremă, fără a li se oferi suficiente ocazii favorabile
pentru a-și dezvolta alte modalități de protecție, mai evoluate.
Aceste modalități mai evoluate se pot dezvolta numai dacă este
folosită o formă de tratament, în care transferul infantil este înțe
les, iar copiilor li se oferă ocazia de a retrăi dramele din copilăria
timpurie care au dus la acest mod de protecție prin încapsulare
autistă. (Ce se înțelege prin transfer infantil va fi descris mai în
detaliu în capitolul cinci.)
Deși copiii autiști par atât de eterici, ei simt în realitate extrem
de dominanți și puternici. Și-au dezvoltat o modalitate de adap
tare care este extrem de eficientă în excluderea lumii exterioa
re și în deținerea controlului asupra a ceea ce li se întâmplă.
Din nefericire, aceasta a împiedicat dezvoltarea altor forme de
adaptare. în unele cazuri mi s-a prezentat un material clinic ca

38 aparținând unui copil autist. Am reușit să îi demonstrez persoa
nei respective că acel copil nu era autist deoarece pacientul nu
avea puterea constituțională necesară pentru generarea încapsu
lării dure, specifică modalităților autiste de protecție.
In alte situații mi-a fost prezentat material clinic ce ar fi suge
rat autismul deoarece copiii trăiseră o stare de distres din cauza
unor găuri sau obiecte stricate. Diverse alte tipuri de pacienți
pot fi preocupați de aceste lucruri — de exemplu, copiii cu defi
ciențe mentale sau schizofrenici — însă numai copiii cu autism
se protejează de astfel de situații prin folosirea excesivă și exclu
sivă a încapsulării autogenerate.
Reacțiile de protecție ale autismului folosite alături

de alte reacții de protecție
Totuși, și alte persoane decât pacienții autiști pot folosi, într-o

măsură limitată, încapsularea autistă. Pentru aceste persoane,
încapsularea autistă reprezintă o modalitate, printre altele, de
a se refugia din fața experiențelor insuportabile. însă nu este
unica modalitate. De exemplu, copiii de tip schizofren, care folo
sesc în special identificarea proiectivă, intruzivă și adezivă pot
avea și ei o capsulă de autism. Se întâmplă adeseori așa în cazul
copiilor orbi sau surzi sau, așa cum vom discuta în capitolul
șapte, în cazul anumitor pacienți nevrotici. De asemenea, se pare
că încapsularea autistă este foarte probabilă și în cazul copiilor
cu sindrom Asperger (Barrows, 1988). în această parte încapsu
lată, predomină echivalările senzoriale. Fenomenele subiective ale
obiectelor senzoriale și formelor senzoriale protejează cea mai vul
nerabilă parte a pacientului. în această parte, ei țin total la dis
tanță orice conștientizare a separării, precum și criza de panică
FRANCES TUSTIN
și furie ocazionată de această frustrare, deși în alte părți există o 39
conștientizare firavă a separării corporale de mamă și de lumea
din exterior.
Hanna Segal (1957) a descris un pacient adult cu schizofrenie,
al cărui corp era atât de echivalat cu vioara sa, încât el nu putea
să cânte în fața spectatorilor, întrucât simțea că s-ar fi masturbat
în public. Evident, așa cum subliniază Segal, vioara nu îi simbo
liza corpul — ajunsese să fie echivalată cu corpul său. Din acest
motiv, Segal (1975) a numit-o echivalare simbolică. Aceasta pare a
fi o formă mai sofisticată a obiectelor autiste, focalizate corporal,
folosite de copiii autiști. La fel ca în cazul acestor obiecte, utili
zarea obiectivă a viorii a fost copleșită de semnificația sa fizică
subiectivă.
Unele persoane care lucrează în domeniu îi confundă pe copiii
autiști cu copiii sever deprivați și neglijați care au tot fost în grija
departamentelor de asistență socială și care au trecut adeseori
și prin alte tipuri de separare, precum spitalizarea. Adesea, ase
menea copii neglijați prezintă semne de autism, dar ei folosesc
și alte modalități de protecție. Copiii autiști sunt diferiți de cei
neglijați prin faptul că sunt bine îngrijiți din punct de vedere
fizic și aparțin de obicei unor familii decente din clasa de mijloc.
De asemenea, în cazul lor sunt rare situațiile în care au fost des-
părțiți geografic de mamele lor, deși mulți dintre ei au fost izo
lați emoțional de acestea, în special dacă mama a fost deprimată.
Depresia maternă
Permiteți-mi acum să adun laolaltă factorii pe care îi consider

importanți în dezvoltarea autismului psihogen. Un factor pre
zent în toate cazurile pe care le-am tratat a fost faptul că mamele

40 au declarat că au fost puternic deprimate înainte sau după naș
terea copilului respectiv și că avuseseră dificultăți de hrănite pe
perioada copilăriei timpurii. Am descoperit, de asemenea, că la
vremea când erau însărcinate cu copilul, aceste mame fuseseră
foarte singure. Așa cum a spus H.S. Klein:
„... Nu știm încă prea multe despre influența experiențelor

intrauterine... Care este efectul stării psihice a mamei asupra
copilului ei nenăscut... devine copilul sensibil față de stimulii
dureroși înainte de naștere?" [H.S. Klein, 1980]
Uneori, tatăl fusese obligat să lipsească de acasă o perioadă

lungă din cauza profesiei sau, dintr-un motiv sau altul, nu fuse
se disponibil emoțional pentru mamă. Alte mame nu se aflau în
țara lor de origine; unele dintre ele aveau o naționalitate sau reli
gie diferită de cea a soțului. Fără a fi conștientă de acest lucru,
mama pare a fi recurs la bebelușul din interiorul corpului ei
pentru companie și consolare. Prin urmare, se poate ca nașterea
bebelușului să fi fost dificilă, deoarece, inconștient, mama nu
dorea să piardă copilul din interiorul corpului ei. Atunci când
s-a născut, bebelușul a lăsat în interiorul ei un sentiment de sin
gurătate, dureros, care a fost resimțit ca o „gaură neagră". Unele
mame mi-au spus că au simțit nașterea ca pe o amputare. Era ca
și cum și-ar fi pierdut o parte a corpului.
Depresia postpartum la sugarii predispus! la autism
S-au scris foarte multe despre o astfel de depresie postnata-

lă a mamelor. Cu toate acestea, activitatea clinică desfășura
tă cu copii autiști ne arată că și aceștia au suferit o asemenea
FRANCES TUSTIN
depresie postpartum, în care au simțit că și-au pierdut o parte 41
a corpului. Acest lucru a fost ilustrat de primul copil autist
cu care am lucrat, John (Tustin, 1966, 1987), care, la vârsta de
patru ani, când începuse să se recupereze, mi-a arătat în ter
meni clari că experiența traumatizantă ce fusese acoperită de
capsula protectoare a autismului era „gaura neagră" asociată
sentimentului că își pierduse o parte vitală din corp, care, își
dădea seama acum, era de fapt o parte din corpul mamei, și de
a cărei prezență nu-și dăduse seama până nu simțise că a pie-
dut-o. Toate aceste lucruri înseamnă o transpunere în cuvinte
a ceea ce fusese inițial o trăire dominată exclusiv de senzații. In
plus, bănuiesc că așa cum în depresia postnatală există o com
ponentă hormonală, la fel poate exista și în depresia postpar
tum a bebelușului. Într-adevăr, O'Gormon (1967) a sugerat că
în autism ar fi implicați factori hormonali. Acest aspect trebuie
cercetat. Indiferent că lucrurile stau așa sau nu, cu siguranță
că depresia de tip „gaură neagră" este rezultatul unei mame
și unui bebeluș lipsiți de sprijin și nefericiți, care s-au agățat
excesiv unul de altul și au devenit parte unul din celălalt, ast
fel încât bebelușul nu a reușit să realizeze diferențierile prima
re necesare, care sunt parte din dezvoltarea normală. Se pare
că în majoritatea cazurilor trebuie să ne întoarcem la momen
tul nașterii propriu-zise sau, așa cum propune Sydney Klein,
la experiențele prenatale. în lucrarea „The Dawn of Oblivion"
(1979), Bion a sugerat că dezvoltarea protopsihică are loc încă
din uter. [Referitor la acest aspect, activitatea de scanare cu
ultrasunete a uterului, realizată de dr. Sandra Diontella și dr.
Romana Negri de la Universitatea din Milano, oferă informații
valoroase despre experiențele prenatale și efectul acestora asu
pra dezvoltării postnatale.]

42 în aceeași direcție, Charlotte Biihler (1962) a sugerat că prima
și cea mai importantă sarcină pentru nou-născut este restabilirea
ordinii interioare prenatale, pusă în pericol după cezura naște
rii. în urma activității sale cu copii autiști, profesorul polonez
Andrzej Gardziel (1986) a ajuns să înțeleagă autismul ca pe o
încercare de compensare a acestei ordini interioare periclitate,
care nu a putut fi vindecată după naștere într-un mod firesc —
așa cum văd eu lucrurile, printr-o relație senzorială interactivă,
bazată pe cooperare, între mamă și copil. Similar, Gianotti și De
Astis (1978) au scris că o situație infantilă timpurie care predis
pune la autism este cea în care după naștere mama și bebelu
șul nu au reușit „să se recâștige" unul pe celălalt. în termenii
mei, depresia lor reciprocă de tip „gaură neagră" i-a împiedicat
să facă acest lucru. în astfel de cazuri, predispozițiile înnăscute
incipiente, ale sugarului, de a stabili relații au fost înghețate. Din
nefericire, în cazuri extreme ele au fost distruse și e posibil să fi
determinat un autism ireversibil. Din moment ce acești copii nu
au dezvoltat relații, sarcina noastră inițială este diferită, în cazul
lor, de cea referitoare la orice alt tip de pacient. Dacă și doar
atunci când capacitatea de a crea relații începe să fie eliberată și
pusă în acțiune, poate începe terapia psihanalitică, așa cum este
înțeleasă ea de obicei. (Eliberarea capacității de stabilire de rela
ții va fi ilustrată în capitolul nouă.)
Primul meu pacient autist, John, mi-a arătat limpede că, pen
tru a elibera și pune în acțiune aceste potențialități incipiente de
stabilire de relații, trebuie să ne întoarcem exact la începutul vie
ții și să fim în contact cu cea mai timpurie activitate regeneratoa
re — aceea a suptului la sân sau din biberon. In această situație
timpurie, bebelușii au avut foarte puține interacțiuni cu lumea
exterioară, astfel încât gestalturile înnăscute, nemodificate joacă
FRANCES TUSTIN
un rol major. Prin urmare, la început nu laptele în sine este cel 43
important pentru bebeluș, ci gestaltul senzației sfârcului (sau a
suzetei biberonului) în gură.
Mavis Gunther (1959), care a acumulat o experiență îndelun
gată ajutându-le pe mame în procesul de hrănire a nou-născuți-
lor, era perfect conștientă de acest lucru; ea descrie:
„extraordinara apatie a bebelușului dacă este pus la sân, dar

nu simte întreaga senzație în gura sa. Dacă nu există tiparul
potrivit de stimuli pe vălul palatin, limbă și cavitatea orală,
bebelușul va rămâne apatic3."
Materialul clinic demonstrează că un astfel de bebeluș apa

tic se simte neajutorat în înlocuirea a ceea ce simte că îi lipseș
te. Datele arată că astfel de copii simt că au pierdut ceva, fără
a ști ce anume. Experiența lor de a fi smulși de lângă o mamă
de care au fost prea apropiați i-a lăsat mutilați. în psihoterapie,
ei nu trăiesc separările de terapeut ca pe respingeri, așa cum
li se întâmplă copiilor nevrotici; ei le trăiesc într-un mod trau
matizant, în care sunt răniți și mutilați. Sentimentul lor că sunt
incompleți înseamnă că devin foarte exigenți, tânjind după o
completitudine și perfecțiune de neatins. Nimic nu este vreo
dată suficient de bun. Părinții (și terapeuții) se luptă din răspu
teri să vină în întâmpinarea cerințelor lor nerealiste. Insightul
privind originea perfecționismului lor ridică o greutate atât de
pe umerii pacienților, cât și de pe cei ai celor care au grijă de ei.
Rolul încapsulării autogenerate era de a proteja și acoperi aceas
tă aparentă amputare. încapsularea nu vindecă însă senzația de
3 Doresc să-i mulțumesc lui Viv Wilmot pentru că mi-a trimis articolul doctorului
Gunther.

44 mutilare și nici nu temperează extrema lor sensibilitate și vul
nerabilitate. Dimpotrivă, le agravează, întrucât aceste stări nu
simt permeabile efectelor vindecătoare și întăritoare ale relațiilor
umane. Totuși, la acea vreme, încapsularea a reprezentat o măsu
ră de precauție salvatoare. De aceea, este inuman să le smulgem
copiilor acest mod de protecție, fără a-i ajuta să dezvolte, încet
și treptat, ceva care este mai eficient și îi ajută să „recupereze".
Recuperarea
în psihoterapie, pe măsură ce se renunță la modalitatea de pro
tecție autistă, se dezvăluie un copil rănit, ultravulnerabil și hiper
sensibil, cu o toleranță scăzută la frustrare. Pentru un astfel de
copil, totul este amplificat. Pe măsură ce se dezvoltă capacitatea
de a se juca, precum și pentru alte activități estetice, copiii își pot
exprima și calma prin astfel de mijloace stările extrem de intense,
începând în același timp să participe alături de ceilalți la eveni
mentele obișnuite ale vieții cotidiene. încapsularea autistă însem
na că nici sensibilitatea și nici vulnerabilitatea lor nu erau folosite,
aspecte care i-ar fi făcut să înțeleagă că au nevoie de alți oameni.
Trebuie să îi aducem pe acești copii cu picioarele pe pământ,
păstrând totodată și temperând vulnerabilitatea lor excesivă. Pe
măsură ce încapsularea autogenerată este modificată prin trans
ferul infantil, ei au trăiri mai satisfăcătoare decât au avut atunci
când erau bebeluși. Pe măsură ce încorporează aceste trăiri, ei
încep să se simtă înconjurați de o atmosferă afectuoasă. Aceasta se
cristalizează în interiorul lor ca o sursă de integrare și speranță —
„sânul bun", așa cum l-a numit Melanie Klein. (Materialul clinic
ce exemplifică transferul infantil va fi prezentat în capitolul cinci,
referitor la psihoterapia copiilor care nu se pot juca.)
FRANCES TUSTIN
Pe măsură ce se renunță la activitățile de distragere aberan- 45
te, cum ar fi formele autiste, copiii încep să retrăiască situați
ile infantile traumatizante care fuseseră mascate de autism și
în care trăiseră iluzia mutilării. Ei trăiesc disperarea, furia și
teroarea care fuseseră insuportabile la vremea când le simțiseră
prima oară. Pe lângă a-i ajuta să suporte aceste trăiri, îi ajutăm
să le exprime și să le înțeleagă, discutându-le cu ei. Copiii încep
să reacționeze într-o manieră mai puțin exagerată. încep să se
joace și să-și dezvolte gustul pentru amuzament. Experiența
mea a fost că, pe măsură ce încep să reacționeze într-un mod
mai puțin extrem, ei devin copii deosebit de voioși. Pe măsu
ră ce devin conștienți de „mine" și „ne-mine", poate apărea în
scenă obiectul tranzitional, asa cum a fost el descris de Winnicott
(1951). Obiectele autiste exclud total conștientizarea situațiilor
„ne-mine". Copiii sută la sută autiști nici măcar nu-și sug dege
tul mare sau celelalte degete deoarece, din moment ce acestea
trebuie să parcurgă un spațiu pentru a ajunge în gură, ele sunt
trăite ca „ne-mine". Pe de altă parte, copiii de tip schizofren, cu
abilitatea lor mai dezvoltată, deși confuză, de a tolera spațiul,
sunt de obicei extrem de dependenți de suptul degetelor mari
și al celorlalte degete, pe care le folosesc ca obiecte tranziționale
primitive. Atunci când un copil autist începe să facă acest lucru,
este im semn de progres.
Nu toți sugarii care au mame deprimate și prezintă dificul
tăți de hrănire devin însă autiști, deși pot avea alte probleme.
Sunt convinsă că trebuie să existe ceva în structura genetică sau
în experiența intrauterină a copilului autist, care îl predispu
ne să recurgă la încapsularea autistă ca modalitate exclusivă
de protecție. Este verosimil ca un sindrom atât de rar precum
autismul infantil să fie rezultatul unei combinații rare de factori.

46 Nu cunoaștem încă toți factorii implicați. Acești copii simt încă
o enigmă. Dacă înțelegem însă mai clar decât am făcut-o până
acum ce este și ce nu este autismul, vom înțelege mai clar facto
rii implicați în dezvoltarea sa.
Interacțiunea dintre mamă și copil este cu siguranță implicată
în rezultatul autist, dar structura genetică a acestor copii, experi
ențele lor intrauterine, precum și rolul tatălui în această poveste
tristă, toate trebuie luate în considerare. Un alt factor care este
menționat uneori este că mamele copiilor autiști par a fi caprici
oase, afectate și lipsite de simț practic. Insă, așa cum a precizat
atât de înțelept Salo Tischler (1979), părinții pe care îi vedem în
cabinet nu se poartă în mod obligatoriu așa cum se purtau la
nașterea copilului. De atunci, sentimentele lor au fost specula
te de un copil foarte puternic, care trăiește într-o lume ciudată,
îndepărtată, rarefiată, extraordinară, exagerată, o lume autoge-
nerată și dominată excesiv de senzații. Similar, acești copii pot
avea un efect foarte puternic asupra celor care încearcă să-i eva
lueze. Prin urmare, este posibil ca mama să fie evaluată ca fiind
cea vinovată pentru tulburarea copilului ei, întrucât evaluatorul
preia resentimentele copilului față de mamă. La fel, im evaluator
care preia disperarea copilului legată de caracterul iremediabil
al situației sale poate formula afirmații dogmatice conform căro
ra toți copiii autiști ar fi intratabili.
Travaliul psihoterapeutic intens demonstrează că nici părin
ții, nici copilul nu sunt implicați în apariția autismului într-un
mod în care pot fi blamați. Ei sunt prinși într-o rețea de reacții
inevitabile și de aceea au nevoie de înțelegere, și nu de învinuiri
din partea noastră. O evaluare psihoterapeutică axată pe iden
tificarea unora dintre firele acestei rețele ne va oferi o înțelege
re mai clară a copilului autist decât o va face simpla descriere
FRANCES TUSTIN
de suprafață a caracteristicilor sale specifice. Acest lucru nece- 47
sită însă timp și nu poate fi realizat întotdeauna într-o ședință,
deși, odată cu experiența, putem deveni tot mai buni la asta.
Informațiile pe care le spicuim dintr-o astfel de investigație pre
liminară ne vor sprijini în ajutarea părinților să aibă un contact
mai strâns cu copilul lor înstrăinat, oferindu-ne totodată indicii
despre modul în care să-l ajutăm pe acest copil hipersensibil,
ultravulnerabil, care se simte amenințat cu pierderea existenței.
Teroarea legată de pierderea existenței este diferită de teama de
moarte, caracteristică acelor copii de tip schizofren. Teama de
moarte este asociată sentimentului de a fi viu. Copiii autiști nu
sunt conștienți că sunt ființe umane, vii. Copiii autiști în curs de
recuperare mi-au spus că, atunci când au venit la mine pentru
prima oară, se simțeau „obiecte"; unele mame mi-au relatat că
simțeau despre ei că sunt „non-persoane".
Prognostic
Din propria mea experiență cu copii autiști care, ca sugari,

au fost îngrijiți de o mamă profund deprimată, rezultatul trata
mentului acestui tip de psihoterapie ce folosește transferul infan
til a fost unul încurajator. Trei dintre cei patru pacienți sută la
sută autiști care au încheiat tratamentul (amintiți-vă că acești
copii sunt foarte puțini) fuseseră diagnosticați ca suferind de
autism infantil timpuriu de dr. Mildred Creak (1967), o autorita
te internațională în diagnoza tuturor formelor de psihoză infan
tilă. Singurul copil care nu a fost diagnosticat de dr. Creak a fost
evaluat la vârsta de trei ani cu sindromul Kanner, de către Anni
Bergman, terapeut principal în echipa lui Margaret Mahler.
Așadar, nu există nicio îndoială că cei patru copii pe care i-am

48 tratat cu succes n-ar fi fost autiști în sensul strict al termenului.
(Am văzut alți șase copii care foloseau modalități de protecție
pronunțat autiste, folosind însă și mijloace de protecție simbio
tice.) Copiii total autiști, toți văzuți în practică privată, erau mai
mici de șase ani atunci când au început tratamentul. Primii doi
pacienți autiști au fost văzuți de patru sau cinci ori pe săptă
mână, însă pe măsură ce am căpătat tot mai multă experiență,
pe ultimii doi i-am văzut de două ori pe săptămână. Toți s-au
dovedit a fi inteligenți și având înclinații estetice. La finalul tra
tamentului, păreau a fi relativ normali și făceau lucruri norma
le pentru copiii de vârsta lor. Erau sociabili, dar un pic timizi
și hipersensibili. Unii dintre ei erau ușor obsesionali. Am auzit
despre doi dintre ei că au urmat o facultate și au progresat nor
mal. Sunt convinsă că aș fi auzit ceva de la părinții celorlalți doi
dacă ar fi existat vreun regres.
Profesorul Giannotti și dr. de Astis, într-un departament spe
cial al Universității din Roma dedicat psihoterapie! copiilor psi-
hotici cu vârsta mai mică de cinci ani, au realizat în 1985 un stu
diu pilot brut pentru propriul lor interes, pentru a evalua efectul
psihoterapiei pe care o foloseau asupra a 30 de copii psihotici.
în perioada de început a departamentului, tehnica lor psihote-
rapeutică fusese influențată de abordarea mea, însă, pe măsură
ce au trecut anii, tehnica a fost îmbogățită de cantitatea tot mai
mare de experiență acumulată de cei ce lucrau în acel departa
ment. (Contactul cu acest departament a dus, de asemenea, la
extinderea propriei mele experiențe individuale.)
în această cercetare pilot, copiii au fost evaluați pe o scală de
cinci puncte în termenii reducerii patologiei lor. Din moment
ce la începutul tratamentului copiii puteau face foarte puți
ne lucruri, a fost posibilă realizarea unei astfel de evaluări
FRANCES TUSTIN
cantitative. De obicei nu se întâmplă însă așa în cazul activită- 49
ții psihoterapeutice. Evident, copiii nu au început tratamentul
în același timp. Unii fuseseră în tratament mai mult timp decât
alții, cea mai lungă perioadă fiind de cinci ani. Categoriile folo
site pentru diminuarea patologiei au fost: (1) relațiile sociale,
(2) stereotipiile, (3) capacitatea școlară în funcție de vârstă și (4)
capacitatea pentru joc.
Rezultatele acestei cercetări au fost încurajatoare pentru
cei care lucrau în departamentul respectiv deoarece, deși anu-
miți copii abia începuseră tratamentul, iar alții se aflau la mij
locul perioadei de tratament, diminuarea medie a patologiei
la momentul cercetării statistice a fost de 51,6% pentru copiii
autiști și 54% pentru copiii de tip schizofren. Toți făcuseră pro
grese, însă numai un copil din această cercetare, care începu
se primul tratamentul, l-a finalizat și a înregistrat astfel 100%
reducere a patologiei. Evident, procentele medii vor crește odată
cu continuarea tratamentului. Profesioniștii din departamentul
respectiv mi-au relatat că, spre satisfacția lor, îmbunătățirile au
continuat, dar nu au realizat încă o nouă cercetare statistică,
întrucât cea realizată în 1985 le-a oferit încrederea că metodele
de tratatment folosite erau suficient de relevante pentru nevoile
copiilor psihotici din secția respectivă.
Profesorul Otto Weininger de la Ontario Institute for Studies
in Education (Institutul pentru studii educaționale din Ontario)
și redactor al revistei Melanie Klein and Object Relations (Melanie
Klein și relațiile de obiect) și-a descris experiența clinică cu copiii
autiști după cum urmează:
„Am început să lucrez cu copii autiști în 1960 și-mi amintesc

perfect șocul pe care l-am avut atunci când mi-am dat seama

50 că acel copil cu care lucram nu putea să reacționeze la mine,
la jucării, la cameră sau la orice alt lucru care îi era prezentat.
Părea închis, solitar și inabordabil. L-am surprins uneori
trăgând cu coada ochiului înspre mine și i-am răspuns, dar se
retrăgea de îndată ce încercam să-i comunic că era în siguranță
cu mine.
Cu el și cu alți pacienți asemeni lui, am încercat tehnicile
obișnuite: i-am interpretat comportamentul; am păstrat aceeași
oră, aceleași zile, același cadru. Am purtat chiar și aceleași
haine! Nimic nu părea să funcționeze. Acești copii nu păreau
a mă observa, nu mă priveau atunci când intrau în camera
de terapie, iar dacă îi țineam de mână, eram conștient că nu
«transmiteau» nimic. Se duceau mereu în același loc din
încăpere și se jucau cu aceeași mașinuță sau cuburi, într-un
mod repetitiv, ritualic și fără vreun scop aparent. Stăteau cu
mine timp de o oră — uneori de cinci ori pe săptămână — și
rămâneau distanți și indisponibili. La început nu mi-au vorbit,
uneori scoteau un mormăit, dar de obicei erau tăcuți. în unele
momente țipau foarte tare către ceva invizibil pentru mine; în
alte momente se loveau violent.
Am lucrat cu unii dintre acești copii timp de câțiva ani, iar
într-un caz am lucrat și cu băieți gemeni, diagnosticați amândoi
cu autism. Diagnosticul fusese pus de mai mulți profesioniști,
psihologi, psihiatri și psihanaliști, iar copiii fuseseră trimiși la
mine deoarece eram una dintre puținele persoane care acceptau
astfel de copii în psihoterapie prin joc.
La momentul trimiterii, cei mai mulți dintre acești copii
se aflau sub diverse tipuri de medicație. Erau descriși ca
având «afecțiuni cerebrale», ca fiind «retardați mental» sau
ca prezentând un simptom major alături de «autism». Cu
FRANCES TUSTIN
toate acestea, am hotărât că voi lucra cu acești copii folosind 51
psihoterapia prin joc — probabil ceva temerar în urmă cu 30
de ani.
După multă muncă, multe ore și multă suferință, copiii chiar
au înregistrat un progres. în acel moment mi s-a spus că „nu
erau autiști, ci probabil «schizofreni». Nu prea aveam ce face, cu
excepția faptului de a sublinia că existau mai multe diagnostice
anterioare de autism infantil. Nu am făcut prea multe pentru a-i
contrazice pe cei care susțineau că acești copii nu pot fi tratați.
Am continuat pur și simplu să muncesc, iar starea majorității
copiilor s-a ameliorat. De fapt, în urmă cu aproximativ cinci
ani, a venit la mine un părinte care m-a întrebat dacă eram dr.
Weininger, iar atunci când i-am răspuns afirmativ, a continuat
povestindu-mi că fiul său era acum la universitate și se pregătea
să se însoare. Acel tânăr fusese unul dintre primii mei pacienți
și fusese diagnosticat ca suferind de «autism infantil». Am fost
foarte încântat să-l întâlnesc și, întrucât diagnosticul inițial
al acestui tânăr includea tot felul de avertismente cumplite,
precum «Nu trebuie întreruptă niciodată medicația complet»,
«Nu se va dezvolta niciodată dincolo de această etapă» etc., „am
fost mulțumit să aflu despre reușitele sale. Cât de neadevărate
au fost aceste avertismente și cât de trist ar fi fost pentru el să
nu fi beneficiat de psihoterapie prin joc. Unele dintre punctele
mele de vedere privind tratamentul copiilor autiști au fost
discutate într-un articol scris de S. Walker-Kennedy (1988)."
[Melanie Klein and Object Relations, 7 (1): 12-13]
Experiența profesorului Weininger are atât de multe în

comun cu propria mea experiență și este descrisă atât de viu și
grăitor, încât am citat-o în întregime.

52 Concluzie
Acest capitol încearcă să realizeze o distincție definitivă între

ceea ce este și ce nu este autismul. Ideea dezvoltată a fost aceea
că autismul reprezintă o formă de protecție bazată pe propriile
senzații, un fel de reflex automat înnăscut pentru noi toți, dar
care poate fi suprafolosit, într-un mod atât de excesiv și exclu
siv, încât constituie o patologie. Folosirea excesivă și exclusivă
a încapsulării autogenerate, care a distras atenția de la experi
ențele infantile traumatizante insuportabile, a fost identificată ca
fiind specifică și unică în cazul copiilor autiști. Rezultatul acesta
presupune faptul că autismul infantil poate fi diagnosticat cu
mai multă siguranță și precizie decât s-a întâmplat până acum
în domeniul psihoterapie!. O astfel de evaluare diagnostică nu
ne folosește pentru a-i eticheta pe pacienți și a-i prinde asemeni
unor fluturi într-un insectar, ci pentru a putea începe „să pri
vim lumea prin ochii lor", așa cum spunea James Anthony în
citatul de la începutul acestui capitol. Nu putem face asta decât
dacă ne dăm seama că, focalizându-se asupra anumitor senza
ții fizice și excluzând aproape orice altceva, copiii autiști și-au
construit propriul „adăpost" și s-au închis în propria lor „căma
șă de forță", dominată de senzații. Au avut nevoie de acest
înveliș deoarece, suprimând conștientizarea separării de trun
chiul parental, nu s-au „înrădăcinat" niciodată. Asta a însem
nat că dezvoltarea lor senzorială a deviat în mod serios și că
dezvoltarea lor cognitivă și emoțională este extrem de restrânsă
(așa-numita „întârziere în dezvoltare"). Impulsurile fundamen
tale suicidare și criminale ce derivă din furia „neconținută" și
panica le-au dominat viața psihică limitată, însă conștientizarea
acestora a fost „suprimată" prin manevre specifice. Acestea au
FRANCES TUSTIN
neglijat orice altceva. Munca eficientă cu acești copii depinde de 53
„conținerea" (din punct de vedere psihologic) de către un tera

peut care are o oarecare idee de lumea specială în care ei „tră
iesc și se mișcă" și își dezvoltă precarul sentiment de „ființare".
Acest sentiment de „ființare" precar va fi discutat în capitolul
doi.

CAPITOLUL DOI
A fi sau a nu fi4
„Teribilă-i verificarea
— intensă agonia —
Atunci când urechea începe să audă,
iar ochii încep să vadă;
Când pulsul începe să palpite,
iar creierul să gândească din nou;
Sufletul să simtă carnea,
iar carnea să simtă lanțul."
[ANNE BRONTE, „SPRE DEVENIRE"]
Atunci când copiii autiști sunt studiați în situația psihotera-

peutică, descoperim că ei se află într-o stare nedeterminată, clă-
tinându-se între „ființare" și „ne-ființare". Lucrarea de față își
propune să cerceteze modul în care a fost periclitat sentimentul
lor timpuriu de „continuitate a ființării", așa cum l-a numit atât
de bine Winnicott. De asemenea, acest articol va indica tipul de
psihoterapie care i-a eliberat pe unii copii de blocajele autiste,
astfel încât să se poată instala dezvoltarea psihologică continuă.
înainte de toate, să ne gândim pe scurt la acei copii autiști
a căror dezvoltare psihologică continuă a fost îngreunată
4 Aceasta este o versiune revizuită a unui articol publicat anteriorîn „Winnicott Studies",
nr. 3 (decembrie 1988).
FRANCES TUSTIN
de afecțiuni cerebrale — adică la acei copii care suferă de 55
așa-zisul „autism organic". Ne vom concentra apoi asupra
acelor copii autiști în cazul cărora, prin metodele de investi
gație disponibile în prezent, nu a putut fi detectată vreo afec
țiune cerebrală serioasă și al căror autism pare a fi, așadar, în
principal psihogen.
Autismul organic
In primul capitol am citat din opera prof. Adriano Giannotti

și a dr. Giulianna de Astis (1978), ai căror pacienți autiști au fost
cu toții investigați în foarte bine dotatele secții de endocrinolo
gie și neurologie ale Institutului de Neuropsihiatrie Infantilă de
la Universitatea din Roma. Vă veți aminti că cei doi autori au
afirmat că „modificările cerebrale minore tind să dipară în urma
tratamentului psihoterapeutic", dar că „acele cazuri în care tul
burarea autistă este legată de modificări cerebropate serioase"
au fost excluse din cercetările lor.
Cu toate acestea, chiar și în cazul afecțiunilor cerebrale majo
re, Sandra Stone a descoperit, în urma experienței sale de la
Putnam Children's Center (Centrul pentru Copii Putnam) din
Boston, Massachusetts, U.S.A, că în unele cazuri funcționarea
acestor copii putea fi ameliorată, în interiorul limitelor date de
afecțiunea neurologică (comunicare personală). Se pare că în
cazul anumitor copii cu afecțiuni cerebrale, blocajele psihogene
asociate pot fi modificate prin psihoterapie, astfel încât copiiilor
li se permite să-și folosească la maximum potențialitățile întrcât-
va limitate pe care le au.
Carapacea protectoare ■Afisauanufî

56 Autismul psihogen
în propria mea practică privată nu am luat în tratament psi-

hoterapeutic copii cu afecțiuni cerebrale detectabile. în acest
demers, așa cum am menționat în primul capitol, am fost pri
vilegiată întrucât toți copiii pe care i-am tratat în practică pri
vată, cu excepția unuia singur, fuseseră inițial investigați de dr.
Mildred Creak, care era la acea vreme onoratul consultant în psi
hiatrie infantilă de la Great Ormond Street Children's Hospital
(Spitalul pentru copii Great Ormond Street). întrucât dr. Creak a
fost o autoritate recunoscută pe plan mondial în diagnosticarea
copiilor psihotici, nu există nicio îndoială că acei copii pe care
i-am tratat erau „autiști", conform criteriilor de diagnostic psi
hiatric folosite de Dr. Creak (1967).
Toți copiii tratați în cabinetul meu privat au atins un nivel
satisfăcător de funcționare emoțională și cognitivă eficientă,
astfel încât s-au putut integra și s-au putut bucura de o viață
socială normală. Faptul că aceste rezultate pot fi replicate a fost
demonstrat de rezultatele altor profesioniști care mi-au adus la
cunoștință activitatea lor clinică. Rezultatele arată că nu mai este
corect să spunem că autismul infantil nu poate fi vreodată reme
diat, cel puțin într-o anumită măsură, printr-o psihoterapie adec
vată. îmi dau seama că cei care îi descurajează pe părinții care
solicită servicii de psihoterapie pentru copilul autist procedează
așa deoarece au întâlnit sau au auzit despre părinții unor astfel
de copii, care au irosit o mulțime de timp și bani pe tratamentul
psihoterapeutic, numai pentru a fi dezamăgiți de rezultat.
Asemenea tratamente psihoterapeutice ineficiente erau pre
valente în anii 1950. Ele se bazau pe o înțelegere defectuoa
să a autismului. De atunci însă, în ultimele trei decade, unii
FRANCES TUSTIN
psihoterapeuți au aflat mult mai multe despre natura autismu- 57
lui și despre tipul de psihoterapie eficient în modificarea reacți
ilor subiacente ce dau naștere uluitorului tablou clinic pe care îl
vedem atunci când întâlnim prima oară un copil autist.
Haideți să observăm specificul copiilor autiști înainte ca psi
hoterapia adecvată să le fi modificat blocajele autiste.
Starea autistă
Copiii autiști sunt diferiți de orice alți copii pe care-i întâlnim.

Mulți dintre copiii mai mici nu vorbesc; cei mai mari poți fi eco-
lalici. Caracteristica lor cea mai remarcabilă, care îi diferenția
ză de orice alt tip de pacienți, este că evită relațiile cu oamenii.
Acest lucru pare a ține parțial de faptul că au doar o conștien
tizare firavă a faptului că există. Acești copii par a fi prea puțin
sau deloc conștienți de faptul că au un corp făcut din carne și
oase, fie ca „obiect întreg", fie ca „obiect parțial". Par a fi încon
jurați de o carapace, care ne împiedică să intrăm în contact cu ei.
Atunci când trecem dincolo de fațada de protecție, descope
rim că de fapt copiii autiști sunt traumatizați. într-un anumit
stadiu al tratamentului, ei ne arată că au trecut printr-o conștien
tizare chinuitoare a separării corporale de mama care-i alăpta
sau de substitutul matern, separare care, pentru acești copii în
mod specific, în climatul emoțional al situației de îngrijire, a fost
insuportabilă. Motivele pentru care s-a întâmplat așa sunt diferi
te de la caz la caz, dar propria mea activitate arată că este vorba
adeseori despre interacțiunea dintre persoana de îngrijire care,
fără a avea vreo vină personală, nu a putut fi în contact cu copi
lul asa cum si-ar fi dorit, si un bebeluș deosebit de sensibil, care
a avut tendința să se ferească de un nivel de frustrare pe care un
Carapacea protectoare ■ A fi sau a nu fi

58 copil mai calm l-ar fi putut tolera. De asemenea, în multe cazuri,
din diverse motive, influența tatălui nu a fost suficient resimțită
ca sursă de putere, atât pentru mamă, cât și pentru copil.
Haideți să observăm un copil autist care a repus în act trăirea
fundamental traumatizantă a separării corporale care îi precipi
tase patologia autistă.
Material clinic
Colin era un copil ilegitim care fusese încredințat imediat

după naștere în grija bunicilor materni. Aceștia erau persoane
afectuoase, dar îmbătrâneau și fuseseră foarte supărați de ceea
ce considerau a fi fost un pas greșit al fiicei lor. Grija lor față de
Colin s-a manifestat prin solicitarea ajutorului psihoterapeutic,
precum și prin modul în care au susținut tratamentul.
Colin, în vârstă de patru ani, era văzut de cinci ori pe săp
tămână de Gideon, un psihoterapeut specializat în copii, aflat
în formare, care a discutat cu mine materialul clinic al cazului.
Incidentul ce va fi relatat a avut loc în cea de-a doua lună a tra
tamentului. La sfârșitul primei luni, Colin a trăit prima întreru
pere a psihoterapiei. In cea de-a doua lună, după această între
rupere, în săptămâna anterioară sesiunii ce va fi descrisă, Colin
a lipsit două zile, din cauza unei răceli. Când a venit să mă vadă,
Gideon a povestit oarecum îngrijorat că în fiecare dintre cele
patru zile Colin repetase o secvență de comportament identică,
pe care el (Gideon) nu reușise să o înțeleagă. Simțea că mesajul
pe care i-1 transmitea Colin era foarte important, dar cumva se
simțea împiedicat să-l înțeleagă.
Secvența repetitivă de comportament consta în intrarea copi
lului în camera de terapie pentru a-și începe ședința, urmată
FRANCES TUSTIN
imediat de îndreptarea către robinet, pe care-1 deschidea și-l sugea 59
cu putere. Iși îndepărta apoi gura de la robinet și se întorcea cu fața
către terapeut, spunând: „Uu-ii-te", ca și cum ar fi încercat să trans
mită ceva foarte important. (Colin nu vorbea la momentul începerii
terapiei.) Stătea în picioare, uitându-se la terapeutul său, cu limba
de pe care picura apa atâmându-i liber afară din gură, ca și cum ar
fi pierdut controlul asupra ei, ca și cum ar fi pierdut ceva.
Am înțeles acest material ca fiind transferul sentimentelor
din perioada copilăriei timpurii, în care terapeutul a devenit un
actor în dramele infantile fundamentale. De aceea, pe măsură
ce m-am gândit împreună cu Gideon la acest material, suges
tia mea a fost că probabil Colin îi povestea lui Gideon despre
o perioadă în care, ca sugar, a descoperit că minunatul lucru
pe care-1 sugea (în cazul lui Colin, suzeta biberonului) nu era
o parte din limba sa și nu era controlat de aceasta, ca să se afle
acolo oricând l-ar fi dorit. Acest lucru îl făcuse să se simtă nea
jutorat, deoarece simțise că o bucată importantă din limba sa
dispăruse. Se simțise rupt în două. Am continuat sugerând că,
atunci când Colin lipsise de la ședințele regulate de terapie,
aceste experiențe infantile fuseseră evocate din nou, acel „unul"
călduț al fuziunii devenind o glacială „binaritate".
Data următoare când a venit să mă vadă, Gideon mi-a rela
tat că, drept urmare a interpretărilor în această direcție, enig
matica secvență de comportament repetitiv încetase. Gideon
era convins că interpretarea fusese plină de sens pentru Colin.
Considera atunci, și încă o face, că acela fusese un punct de coti
tură critic în psihoterapia lui Colin. De atunci, Colin a făcut mari
progrese, iar în cazul lui rezultatul pare a fi unul bun.
Gideon fusese foarte în contact cu atmosfera ședinței, întrucât
a continuat povestindu-mi că, după ce realizase acea uluitoare

60 demonstrație cu limba, pe care Gideon se simțise neputincios
să o înțeleagă, Colin i-a întors spatele și s-a implicat în activi
tățile sale repetitive de control, cum ar fi deschiderea și închi
derea ușii, aprinderea și stingerea luminii. Pe măsură ce dis
cutam împreună cu Gideon despre acest lucru, am început să
ne dăm seama că lipsa de înțelegere fusese o parte importantă
în punerea în act a situației din copilăria timpurie a lui Colin,
când acesta le întorsese spatele persoanelor care aveau grijă de
el, deoarece simțise că nu-i înțeleseseră dilema privind „ființa
rea". Colin ne-a arătat că, simțindu-se lăsat să facă față de unul
singur acestei situații, cel mai bun lucru pe care l-a putut face
era să folosească obiecte neînsuflețite, cum ar fi ușa și întrerupă
torul de lumină, ambele pentru a-și exprima criza de panică și
furie, pentru a contracara sentimentul de neajutorare și pentru
a simți că deține din nou controlul.
Pentru copiii autiști, situația traumatizantă a fost pierderea
bruscă a controlului asupra a ceea ce fusese resimțit o parte sen
zorială vitală a limbii lor și care le oferise un sentiment de „fiin
țare". Atunci când partea sfârc a limbii nu s-a mai aflat acolo
când au avut nevoie de ea, sentimentul lor de „ființare" a părut
a fi amenințat. Se contura gaura neagră a „ne-ființării".
Mi-am dat seama că acești copii cu autism și-au dezvoltat
mai multe modalități de adaptare la amenințarea „ne-ființării".
Permiteți-mi să le analizez împreună cu dumneavoastră.
Adaptarea la amenințarea „ne-ființării"
Când încep psihoterapia, cei mai mulți copii autiști par a

simți că plutesc și că sunt lipsiți de greutate. Un astfel de copil,
pe care l-am numit John, în perioada în care se recupera și putea
FRANCES TUSTIN
vorbi, a gesticulat către tavan și a spus „John a fost acolo sus". 61
Mi-a lăsat impresia că vorbea despre o experiență extracorpora-
lă. Senzația că se află în afara corpului părea a fi o reacție fun
damentală de panică în fața înspăimântătoarei conștientizări a
separării corporale de mamă, conștientizare care îl amenința cu
o pierdere fizică a „ființei". Prin aceste mijloace a fost evitată o
situație terifiantă. Pare plauzibil ca, în situații de teroare fizică
acută, sentimentul psihologic al „ființării" să poată fi protejat
printr-o aparentă separare de corpul fizic. Acest lucru apără sen
timentul „ființării" și protejează de groaza „ne-ființării". Aceasta
corelează cu concluzia lui Winnicott conform căreia, în cazul
copiilor extrem de nesiguri, în iluzie, psihicul și soma par a se
fi clivat. Ei au fost obligați să-și asume responsabilitatea pentru
sentimentul lor de „ființare" înainte de a fi pregătiți să proce
deze așa.
Copiii cu autism se tem cu siguranță de „gaura neagră" a
„ne-ființării". Pierderea sentimentului existenței este cu mult
mai rău decât moartea. Cel puțin prin moarte este lăsat în urmă
un corp. în pierderea sentimentului „ființării", nu mai rămâne
nimic. Intitulându-și cartea „Ființa și neantul", Jean Paul Sartre
(2004) era în mod evident în contact cu astfel de stări. Scriitorul
argentinian Unamuno scria:
„Când eram tânăr, și chiar și la vârsta copilăriei, nu eram

mișcat atunci când mi se arătau cele mai emoționante
reprezentări ale Iadului, întrucât chiar și atunci nimic nu-mi
părea la fel de oribil precum neantul însuși" [Unamuno, 1959].
Anihilarea este cea mai teribilă amenințare dintre toate, întru

cât înseamnă distrugerea sentimentului psihologic al „ființării".
Carapacea protectoare ■Afisauanufi

62- Pe măsură ce psihoterapia începe să aibă efect, acești copii
ne arată că simt cum încep să coboare cu picioarele pe pământ.
De exemplu, atunci când a început să deseneze, John, un copil
autist în vârstă de cinci ani, aflat în proces de recuperare, a dese
nat o siluetă umană micuță care cobora pe pământ cu ajuto
rul unei parașute deschise. Sesizați semnificația parașutei. Este
vorba despre o aterizare treptată și nu despre o prăbușire brus
că, așa cum trăise el în copilăria timpurie. In acel moment, John
părea a-mi povesti despre starea de plutire, de ezitare între „fiin
țare" și „ne-ființare" și despre coborârea pe pământ. începea să
fie capabil să se dedice frustrărilor de a fi om, cu toate tribula
țiile cărora ființa umană le este datoare, atât de viu descrise de
Arme Bronte în poemul „Despre devenire".
Pentru a evita aceste „tribulații", precum și pentru că unii
dintre ei și-au dezvoltat iluzia protectoare că plutesc în afara
corpului, toți copiii dezvoltă procedee autogenerate care au
drept rezultat iluzia de a fi protejați de o carapace, așa cum am
numit-o în capitolul unu. Permiteți-mi să vă ofer mai multe schi
țe ale acestor procedee specifice, descrise mai pe larg în celelal
te cărți și articole ale mele (Iustin, 1980; 1984; 1987). Pentru a
le putea discuta și pentru a reflecta asupra lor, am conceptuali-
zat aceste procedee reactive neconceptualizate ca fiind „obiecte
senzoriale autiste" și „forme senzoriale autiste" (numite inițial
„obiecte autiste" și „forme autiste").
Obiectele senzoriale autiste
Acestea sunt generate de simțul tactil. Ele nu sunt „obiecte"

în sens obiectiv, ci sunt trăite ca făcând parte din corpul subiec
tului. Așa cum am relatat în primul capitol, Winnicott a inventat
FRANCES TUSTIN
pentru ele termenul paradoxal de „obiecte subiective". Copiii 63
autiști m-au învățat foarte multe lucruri despre acestea. în pri

mul rând, obiectele senzoriale autiste par a debuta sub forma
unui nucleu dur de senzații J tactile obținute
5 din senzațiile
> de la
nivelul corpului subiectului, precum fecalele întărite din anus,
limba rulată si încordată sau bucățile de carne tare din interio
rul obrajilor. Acestea reprezintă prototipurile pentru obiectele
dure, cum ar fi locomotivele și mașinile de jucărie, pe care copiii
autiști le cară peste tot cu ei și care sunt trăite ca părți ale corpu
lui lor. Aceste obiecte sunt apucate sau strânse puternic, astfel
încât lasă o urmă. De asemenea, sunt răsucite sau învârtite. Am
înțeles că, procedând așa, acești copii simt că duritatea, impe
netrabilitatea și „capacitatea de răsucire" a obiectelor va deveni
parte a corpului lor, exact așa cum Peter, un copil autist pe care
l-am tratat cândva, simțea că, desenând turnuri înalte putea să
le extragă „înălțimea" din ele, astfel încât el să fie înalt, fără a
mai aștepta să crească (Iustin, 1986). Mai târziu, am devenit con
știentă de o altă procedură autogenerată, pe care am numit-o
„formă senzorială autistă" (Iustin, 1984; 1986).
Formele senzoriale autiste

Acestea simt autogenerate prin activități tactile precum mân
gâiat, periat, frecat, uns și chiar prin desenarea și pictarea pe
suprafețe fine, atât cele ale corpului subiectului, cât și cele ale
obiectelor externe, trăite ca parte a suprafețelor fizice ale subiec
tului. Ele derivă, de asemenea, din așa-numitele „manierisme ner
voase", cum ar fi legănatul sau neastâmpărul. Urmând direcția
lui Winnicott, probabil că ar putea fi numite „forme subiective",
întrucât nu sunt forme clasificate, asociate unor obiecte specifice și

64 nici nu sunt trăite în termenii relațiilor spațiale, așa cum se întâm
plă în cazul formelor obiective. Acestea sunt trăite în termenii
impresiilor senzoriale tactile de la suprafața corpului subiectului.
Copiii autiști trăiesc în termeni de suprafețe; trăirea lor este plată
și bidimensională. Copiii aflați în această stare nu simt conștienți
de interiorul obiectelor. Formele autiste sunt generate pornind de
la senzația dată de marginile din jurul suprafețelor plate. Niște
spirale de senzații tactile sunt simțite plutind în jurul suprafețe
lor corporale, într-un mod liniștitor și calmant. Ca atare, ele sunt
liniștitoare. Prin urmare, este evitată conștientizarea dureroasă a
separării fizice. Orice formă sau obiect care are vârfuri ascuțite îl
aruncă pe copil în conștientizarea tridimensionalității și a separă
rii corporale. De aceea, sunt evitate pătratele, triunghiurile și orice
alte forme colțuroase. (Acest lucru este ilustrat în materialul clinic
ce alcătuiește capitolul nouă.)
Carapacea
Obiectele senzoriale autiste și formele senzoriale autiste sunt

ambele „halucinații tactile" (Aulangier, 1985). Ele dau naștere
impresei de a fi încapsulat într-o carapace. Derivă din tendin
țele
? de căutare a obiectelor si
» de creare a formelor care au devi-
at într-o direcție particulară. Ele protejează împotriva terorilor
„ne-ființării", dar împiedică dezvoltarea psihologică continuă,
în parte, se întâmplă așa pentru că ele întăresc reacțiile specia
le ale copilului autist față de spațiu. Așa cum vom vedea, acești
copii sunt conștienți numai de două dimensiuni; tridimensiona-
litatea le scapă. Prin urmare, obiectele și formele senzoriale sunt
trăite într-un mod plat, bidimensional, ca impresii de suprafață
la nivelul pielii. Ele nu au vreo relevanță obiectivă.
FRANCES TUSTIN
In cazul copiilor autiști, încapsularea a păstrat trauma sepa- 65
rării corporale de figura maternă care îi alăpta. Asta înseamnă că
situația traumatizantă poate fi reevocată prin intermediul trans
ferului infantil și poate fi elaborată în psihoterapie. E uluitor cât
de clar este prezentat acest lucru în situația terapeutică, așa cum
dovedește Colin, al cărui material clinic a fost exemplificat mai
devreme, precum și John, care m-a învățat despre „gaura nea
gră" și ale cărui revelații le-am citat în mai multe dintre cărțile
și articolele mele (Iustin, 1972; 1981; 1987).
în cadrul armurii de reacții protectoare ale ființei umane,
încapsularea reprezintă o modalitate fundamentală de contra
carare a efectelor traumei rănii fizice. Poate fi vorba despre o
rană fizică reală sau, așa cum se întâmplă în cazul copiilor autiști,
impresia delirantă că și-au pierdut o parte a corpului — în pri
mul rând, o parte a limbii. M-am întrebat adesea dacă nu cumva,
în anumite cazuri de autism organic, încapsularea a fost o reacție
cauzată de afecțiuni cerebrale. In mod evident, este important ca
psihoterapeuții să fie conștienți de rolul pe care îl joacă încapsu
larea pentru copiii autiști. Așa cum am spus în capitolul unu,
mă îngrijorează metodele crude și simpliste care au drept scop
„învingerea autismului" sau „vindecarea" sa. Când s-a încercat
acest lucru într-o manieră neinspirată, am văzut copii care au
devenit hiperactivi într-un mod distructiv și alți copii care au
fost împinși cu tăvălugul pentru a vorbi, chiar a citi și scrie, dar
care erau atât de derutați și dezorganizați, încât păreau schizo-
freni. Metodele bazate pe scurtături sunt riscante. Psihoterapia
cu copii autiști solicită un nivel înalt de dăruire, răbdare și o
înțelegere amănunțită a naturii și rolului autismului. Prin urma
re, este important să fie clar ce este și ce nu este autismul. Acesta
este motivul pentru care abordăm acest subiect în primul capitol.
Carapacea protectoare «Afisauanufi

66 Cititorului îi vor fi reamintite acum acele caracteristici dife
rențiale specifice ale autismului, relevante pentru tema acestui
capitol.
Ce este și ce nu este autismul

Așa cum va fi devenit clar din primul capitol, înțeleg autis
mul patologic ca pe o amplificare deformată a unei reacții neu-
ropsihice de natură psihochimică, reacție care este o măsură
de protecție înnăscută față de trauma provocată de suferința
fizică, fie ea iluzorie sau reală. La fel ca în cazul tuturor stărilor
psihotice, patologia autismului derivă din utilizarea ultrareac-
tivă și aberantă a proceselor normale. Reprezintă o dezvoltare
exagerată și rigidă a proceselor normale de închidere a minții
în fața acelor aspecte ce nu pot fi gestionate momentan. Acest
proces normal face parte din procesul de selecție a lucrurilor
cărora le vom acorda atenție în prezent și a celor la care vom
reveni mai târziu. Acest proces firesc este flexibil, întrucât exis
tă conștientizarea trecutului, prezentului și viitorului. Copiii
autiști se află însă într-o buclă a timpului. încapsularea, deter
minată de activitățile specifice, stereotipe și manipulative a
împiedicat conștientizarea într-un mod automat, rigid. Totuși,
așa cum a subliniat David Rosenfeld (1986), acest lucru păs
trează în același timp evenimentele traumatizante care au pre
cipitat încapsularea, astfel încât, în anumite circumstanțe, ele
pot fi re-trăite și elaborate. Ca atare, încapsularea pare a fi un
precursor primitiv al refulării — refularea făcând parte dintr-o
structură psihologică mai organizată, în care conștientizarea
conștientă și cea inconștientă sunt diferențiate, iar separarea
fizică este tolerată.
FRANCES TUSTIN
Așa cum am văzut, copiii autiști se simt înfășurați în propriile 67
senzații fizice dure, care creează iluzia unei carapace autogenera-
te. Drept urmare a reacției bidimensionale speciale pe care o au
față de spațiu (care va fi discutată mai jos), nu există nicio conști
entizare a faptului de a fi în interiorul carapacei; senzația impor
tantă este cea de a fi ascuns, adăpostit și protejat. Această carapa
ce blochează dezvoltarea normală a „învelișurilor psihice", cum
au fost ele descrise de Anzieu (1987). Carapacea autistă exclude
conștientizarea altor corpuri, precum și a corpului propriu. Prin
urmare, conștientizarea separării fizice este și ea exclusă.
Așa cum am arătat în primul capitol, procesele autiste sunt
foarte diferite de procesele identificării proiective descrise de
Melanie Klein (1963) și dezvoltate de Bion (1962). Folosirea
identificării proiective înseamnă că este înăbușită conștientiza
rea separării fizice, dar nu înlăturată, așa cum se întâmplă prin
încapsulare. Folosirea suprareactivă a identificării proiective
înseamnă că asistăm la o dezvoltare psihologică dezintegrată,
dezorganizată, întâmplătoare. Aceasta nu este oprită sau distor
sionată, așa cum se întâmplă în cazul copiilor încapsulați.
Așadar, se va vedea că interpretarea reacțiilor copiilor autiști
în termenii identificării proiective este eronată. Astfel de copii
nu au un sentiment suficient al separării fizice și nici o identita
te individuală, pentru a putea fi în stare să se identifice cu o altă
persoană. De asemenea, ei nu prezintă nici capacitatea empatiei
(P. Hobson, 1986) și imaginației (U. Frith, 1985), necesară pen
tru iluzia proiectării de părți ale sinelui în alte persoane. Copiii
autiști nu au sentimentul de sine independent, și nici acela al
imaginii corpului, pentru a face o astfel de proiecție.
Copiii autiști par a simți că sunt un lucru neînsuflețit, balan-
sându-se la hotarul devenirii lor ca ființe umane vii. A deveni

68 viu și uman este înfricoșător. Așa cum mi-a spus un astfel de
copil când a început să vorbească, „E așa o bătaie de cap să fii
om". Acești copii se tem să-și ia angajamentul de a se simți vii și
umani deoarece așa ar putea fi răniți și ar putea muri. Asumarea
sarcinii și efortului de a fi om pare a fi prea periculoasă și ris
cantă, astfel încât acești copii ratează siguranța și bucuria de a
face parte din rasa umană. Drept urmare, sunt pradă unor spai
me străine. La acești copii, spiritul uman a fost aproape distrus.
Faptul că așteptările fundamentale pe care le-au avut ca
sugari au fost dezamăgite traumatizant le-a întrerupt „conti
nuitatea ființării", întrerupere trăită ca și cum o prăpastie fără
fund s-ar fi deschis în fața lor. Ei simt că nu au nimic de care să
se agațe și că sunt în plină prăbușire, tot mai jos, în neant. E ca
și cum sub picioarele lor nu ar exista un teren stabil. Pentru a
evita sentimentul prăbușirii catastrofale, acești copii au recurs
la amăgirea că plutesc lipsiți de greutate, mult deasupra lumii
obișnuite a oamenilor. Au evadat într-un tărâm non-uman,
unde „a fi sau a nu fi" nu reprezintă o problemă. Coborârea
pe pământ înseamnă că trebuie să se confrunte cu această pro
blemă. Astronauții care au călătorit spre Lună par a fi retrăit o
astfel de experiență transformatoare, întrucât, după ce a vor
bit despre frumusețea planetei Pământ și despre sentimentul
de conexiune cu aceasta, unul dintre ei a spus: „Ne-am dus pe
Lună ca tehnicieni, ne-am întors umanitari".
Pare logic ca aceste experiențe de plutire să explice parțial
reacțiile stranii ale copiilor autiști față de spațiul obiectiv. De
asemenea, pare plauzibil ca astfel de treceri violente de la a fi în
mod dezastruos „la pământ" la a fi orbește „în aer" să se afle la
originea stărilor maniaco-depresive. Desigur, majoritatea paci-
enților pe care-i vedem folosesc un amestec al acestor reacții.
FRANCES TUSTIN
Autismul infantil este un sindrom rar, dar activitatea cu acești 69
copii neobișnuiți ne ajută să conștientizăm și să recunoaștem în
cazul altor pacienți reacția de protecție autistă a încapsulării,
acolo unde va fi îmbinată cu alte forme de protecție și apărare.
Haideți să reflectăm asupra unora dintre spaimele împotriva
cărora încapsularea autistă a reprezentat o protecție.
Teroarea fizică
Atunci când obloanele autiste încep să se deschidă, iar copiii

autiști devin conștientă de faptul că au un corp în carne și oase,
observăm de ce a fost necesară păstrarea la distanță a acestei
conștientizări. Conștientizarea corpului lor, în carne și oase,
îi expune fricii de a fi răniți (înainte, vătămarea era trăită mai
curând ca niște găuri în carapace, decât ca rană). Corpul în came
și oase pare a fi amenințat de catastrofe. Dr. Gene vieve Haag
(1983) a prezentat date clinice convingătoare care arată că copiii
diagnosticați cu autism își trăiesc corpul ca fiind împărțit în
două jumătăți, o jumătate părând a o reprezenta pe mamă, iar
cealaltă jumătate, pe bebeluș. Pericolul constă în desprinderea
celor două jumătăți, în mod dezastruos, pentru a nu mai putea
fi alăturate niciodată. Dr. Didier Houzel (1987) a scris despre
ceea ce el numește „angoasă de precipitare". într-un alt articol,
el a descris sentimentul copilului autist de a se simți tot mai
învârtit într-un mod amețitor (Houzel, 1985). Acești copii trăiesc
într-o vâltoare a subiectivității. Atunci când se află în tratament,
ei devin conștientă de corpul lor obiectiv, tridimensional, încep
să se teamă că părți din acest corp vor cădea sau că se vor revăr
sa, sau că pielea lor este cojită, sau că părul lor se va decolora
ori va cădea. Prinși în gheara acestor spaime, ei se tem adesea
Carapacea protectoare ■Afisauanufi

70 să fie îmbăiați sau să li se spele părul. Se tem, de asemenea, de
atacuri asupra ochilor, și, de aceea, pot ataca ei ochii celorlalți
copii. Acestea, și multe alte temeri legate de corpul lor, au fost
ținute la distanță de sentimentul că erau protejați de o carapace,
lipsită de un interior sau un exterior clar — cea care conta era
senzația de a fi protejat.
Dar cum știm toate aceste lucruri despre copiii autiști?
Atunci când poleiala formelor senzoriale și carapacea impe
netrabilă a obiectelor senzoriale încep să se crape, copiii îi dez
văluie terapeutului unele dintre aceste temeri sau chiar pe toate,
dacă acesta este pregătit să asculte. Ei își dezvăluie teama de
a nu se prăbuși într-o gaură neagră, ca nu cumva podeaua să
cedeze sau ca tavanul sau cerul să se prăbușească pe ei. Pe
măsură ce încep să-și dea seama că au un corp vulnerabil, în
carne și oase, ei încep să se teamă teribil ca nu cumva să fie
răniți. De asemenea, copiii își dezvăluie teama că și-ar putea
găsi sfârșitul într-un mod catastrofal. în special, ei își dezvălu
ie teama că ar putea „dispărea", ar putea fi pierduți și uitați, ca
prin gaura neagră a unei văgăuni subterane. Acestea sunt câteva
dintre pericolele „ființării" care îi tulbură pe asemenea copii. In
astfel de situații, „a fi sau a nu fi" devine o problematică suici-
dală, deoarece sinuciderea pare a fi o modalitate de a controla
dispariția „ne-ființării", prin provocare. In cazul impulsurilor
suicidare ale pacienților nevrotici care reacționează în termenii
propriei capsule autiste, nu există conștientizarea lăsării în urmă
a unui corp care va fi sursă de tulburare și suferință pentru rude,
întrucât în astfel de stări există prea puțin ideea deținerii unui
corp obișnuit și o conștientizare redusă a celorlalte persoane.
Astfel de pacienți par a se fi confruntat cu realitățile și riscuri
le de a fi uman într-o situație în care sprijinul pentru suportarea
FRANCES TUSTIN
lor nu a fost disponibil sau a fost inadecvat în raport cu situa- 71
ția lor specifică. Psihoterapia adecvată le oferă pacienților atât
confruntare, cât și susținere. Unele forme de psihoterapie sen
timentale și hiperindulgente accentuează extrem de mult susți
nerea, în timp ce alte forme de terapie accentuează foarte mult
confruntarea. Lucrul de care au nevoie acești pacienți este un
răspuns empatic din partea unui psihoterapeut echilibrat, în
contact cu stările autiste (și cu angoasele de a ieși din aceste
stări) și bine înzestrat cu simțul realității, astfel încât să îi poată
ajuta pe pacienți, în sens metaforic, să „coboare cu picioarele
pe pământ". Astfel de pacienți au nevoie să simtă în special că
există o persoană hrănitoare căreia îi pasă foarte mult dacă ei
trăiesc sau mor și care le confirmă existența, vorbind cu ei ca și
cum ar exista.
De la momentul scrierii ultimei mele cărți, am înțeles mai
multe despre motivele pentru care copiii autiști și-au întors spa
tele vieții și oamenilor. Voi încerca acum să vă transmit și dum
neavoastră aceste constatări în mod plauzibil.
Refuzul vieții si al oamenilor

t !
Pentru copiii autiști, atingerea deține o semnificație magică.

La fel ca în poveștile cu zâne, atingerea poate face ca lucrurile să
existe sau le poate face să „dispară". Copiii autiști se tem să fie
atinși de alte persoane — de exemplu, se încordează dacă sunt
îmbrățișați. A fi atins de ceilalți pare a fi o lovitură (o înțepătu
ră sau împunsătură), care îi va face să „dispară". Pentru acești
copii, propriile activități tactilo-manipulative cu obiecte mate
riale joacă un rol dominant în viață. Aceste activități împiedică
dezvoltarea proceselor abstracte, precum gândirea și imaginația.

72 Astfel de evenimente psihice nu pot fi văzute, atinse sau mane
vrate și deci nu pot fi concepute.
In diverse cărți și articole am adus numeroase dovezi pentru
a demonstra că, aflați într-o stare imatură de organizare neuro-
psihică, acești copii au trăit o conștientizare traumatizantă a fap
tului că legătura creată de supt nu era o parte veșnic prezentă
în gura lor. Ei au simțit că senzațiile tactile localizate la nivelul
gurii, ce păreau atât de vitale pentru sentimentul lor de „fiin
țare", nu se aflau sub controlul lor, pentru a fi „acolo" oricând
le-ar fi dorit. Acest lucru i-a determinat să supraevalueze pre
zenta fizică si tactilă a obiectelor. Totuși, recent, răsfoind vechile
agende de notițe în care îmi notam activitatea clinică desfășura
tă cu copiii autiști pe care îi tratam, am început să observ că ei
încercaseră să îmi comunice despre o altă caracteristică tulbură
toare a situației lor de sugari, care le îngreunase în mod special
dobândirea sentimentului de „continuitate a ființării".
Permiteți-mi să încerc să vă explic. Aproape invariabil, copiii
autiști au un istoric timpuriu de dificultăți de hrănire. Sub acest
aspect, ei sunt foarte diferiți de copiii de tip schizofren care
de obicei au mâncat bine, chiar cu lăcomie. In cazul copiilor
autiși, se relatează aproape invariabil că la momentul hrănirii
le venea dificil să păstreze în gură sfârcul sânului sau suzeta
biberonului; adeseori le aluneca din gură, „dispărând" în mod
tulburător. în unele situații, aceste lucruri ar fi putut fi rezulta
tul unei slabe conțineri din partea persoanei care îl îngrijea pe
bebeluș și/sau din partea bebelușului. Materialul clinic arată că,
în momentele în care dispăreau sfârcul sau suzeta trăite până
atunci ca parte a corpului lor, bebelușii deveneau conștienți
de separarea corporală de mama care îi alăpta și simțeau că
ar fi fost mulți alți sugari în competiție pentru obiectul care le
FRANCES TUSTIN
oferise senzațiile de la nivelul gurii, atât de vitale pentru senti- 73
mentul lor de „ființare".
M-am întrebat despre originea acestor evenimente tulbură
toare. Am rămas cu impresia că ele pot izvorî din înclinațiile
sociale înnăscute ale omului. Omul este un animal de turmă. Se
pare că pentru copiii autiști, aflați în situații de pierdere și de
lipsă, s-a declanșat și amplificat foarte mult un tipar înnăscut
incomplet. (La fel ca în cazul altor experiențe de viață, copiii
autiști par a fi devenit conștienți de situațiile de grup elementa
re înainte de a fi pregătiți să le facă față.) Pentru a putea reflec
ta și comunica despre acest fenomen antisocial fundamental,
m-am străduit să identific frazele potrivite pentru a conceptua-
liza o asemenea situație neconceptualizată, cum ar fi „sân plin
de sugari" sau „un roi de rivali înțepători"; Nini Farhi mi-a tri
mis însă fraza cea mai potrivită pentru acest fenomen, sugerând
termenul de „o înghițitură de sugari". Denumirea pare a fi foar
te adecvată, întrucât starea de fuziune autistă este o situație
„gură-sân".
Ceea ce pare a se fi întâmplat este că, în momentul în care
acești sugari au devenit conștienți de spațiul frustrant dintre
corpul lor și cel al persoanei primare de îngrijire, a existat o
escaladare a senzației vagi că ar fi fost multe alte guri care
sug, îngrămădite în jurul propriei lor guri care suge, în com
petiție pentru obiectul vital, care părea atât de esențial pentru
sentimentul lor de ființare. Prin urmare, așteptarea a deve
nit o experiență înfiorătoare în care au descoperit realitatea
lui „a împărți" într-un mod extrem de defectuos. Aceasta nu
este împărtășirea asociată cu așa-numitul „complex Oedip".
Se referă la împărtășirea care pare a trebui făcută cu alte guri
la fel de sălbatice ca propria lor gură. Ei se simt în pericol de
Carapacea protectoare ■Afisauanufî

74 a fi striviți și împinși în afara existenței de rivali rapace, afla ți
în competiție pentru prezența lor acolo. De aceea, declanșarea
autismului este asociată uneori cu nașterea unui alt bebeluș,
dacă acest lucru se întâmplă în primii doi ani de viață. Totuși,
în loc de a se simți în competiție cu doar un bebeluș, astfel de
copii se simt în competiție cu un roi de sugari rivali care ame
nință să-i înghesuie sau să-i strivească până la moarte. Am
înțeles că această iluzie înfiorătoare este cea care a fost prin
cipalul factor precipitant al autismului. Ea reprezintă sursa
evitării oamenilor. Mai târziu, atingerea de către alți oameni
pare a-i amenința cu îmbrâncirea și pare a le stoarce viața din
corp, la fel cum ei simt că au stors atributele dorite, cum ar fi
„înălțimea", „duritatea" și „invulnerabilitatea" din obiectele
care erau trăite ca parte a corpului lor. Atunci când asemenea
pacienți încep să viseze, visează uneori că au astfel de obiecte
stoarse și neînsuflețite prinse de suprafața corpului lor. După
ce lucrăm cu pacienți aflați în această stare, ne simțim adesea
ca și cum ne-ar fi fost stoarsă vlaga din noi — putem spune că
ne simțim „secătuiți".
Așadar, pentru „a fi", copiii autiști trebuie să înfrunte terori
care sunt mai stranii, mai terifiante, sălbatice și primitive decât
cele trăite de copii mai normali. Aceste spaime par a izvorî din
constelația pentru care a fost sugerat termenul de „o înghițitură
de sugari". Reacțiile sugarului față de această configurare socia
lă fundamentală par a-i afecta mai târziu în viață reacțiile față
de situațiile de grup. Cu siguranță, ele afectează radical reacția
copilului autist față de grupurile de copii. El este îngrozit, dar
și atras de aceste grupuri. Dacă îi introducem pe copiii autiști
în situații de grup, cu scop educațional și terapeutic, trebuie să
ținem cont de acest aspect.
FRANCES TUSTIN
Mi-am dat seama că în situații de dependență și așteptare, 75
acești copii simt că sunt îmbrânciți de alți sugari rivali și sălba
tici. Aici pare a fi sursa evitării oamenilor. Ceilalți oameni sunt
temuți, ca fiind rivali periculoși care le vor smulge senzațiile
vitale și îi vor scoate în afara existenței. în capitolul nouă este
prezentat un material clinic care descrie un copil autist aflat în
recuperare și care acceptă aceste terori, devenind parte a mul
țimii umane. înainte însă de apariția acestei situații fericite de
cooperare, în momentele de separare de mine, ca mamă a prun
ciei lui care-1 alăptează, acest copil a simțit că trebuia să treacă
prin furcile caudine ale gurilor rivale, care erau asemeni unor
păsări în zbor, ce amenințau să-l ciugulească până la moarte.
Alți copii s-au simțit amenințați de un roi de viespi înțepătoa
re. înainte, pentru a putea ține la distanță spaimele, obiectele
senzoriale dominate de tactil și formele senzoriale generate de
propriile lor activități de manipulare au fost cele care au con
trolat situația. Prin urmare, pentru acești copii senzațiile tactile
autogenerate au căpătat o importanță atotstăpânitoare, ca fiind
în mod fundamental necesare pentru supraviețuirea și protec
ția lor.
Edith Sitwell5 cunoștea în mod sigur aceste stări în care sim
țul tactil capătă o importanță exagerată, deoarece odată a decla
rat: „Eram întotdeauna un pic în afara vieții, așa că lucrurile pe
care le atingeam erau importante pentru mine".
Totuși, situația izolată a copilului autist este mult mai extre
mă decât cea a lui Edith Sitwell. Acești copii siguratici sunt
împotmoliți într-o lume care este aproape în totalitate dominată
5 Edith Sitwell (1887-1964) a trăit în Marea Britanie și a devenit cunoscută prin lucrările
de critică și poezia de avangardă. La faima sa au contribuit și aparițiile excentrice, atât
prin atitudine, cât și prin costumație (N.t.)
Carapacea protectoare «A fi sau a nu fi

76 de simțul tactil. Modalitățile perceptive auditive și vizuale la dis
tanță nu se apropie deloc de importanța lor normală. Inhibiția
poate atinge un asemenea nivel, încât în evaluările clinice ini
țiale unii copii autiști sunt considerați surzi sau chiar orbi, din
moment ce merg spre obiecte ca și cum acestea nu ar exista, deși
atunci când simt testați pentru dizabilități, sistemul lor fizic este
intact.
Permiteți-mi să abordez acum aceste impedimente autiste ale
percepției.
Blocajele autiste ale percepției

Activitatea cu copii autiști aruncă lumină asupra proceselor
prin care senzațiile brute sunt transformate în percepții. Lucrând
cu acești copii, mi-am dat seama că un aspect al acestei trans
formări constă în asocierea obiectelor cu formele. Prin astfel de
mijloace, obiectele sunt clasificate și diferențiate unele de altele,
fiind recunoscute în termenii formei lor specifice. In acest mod
încep să apară rezultatele percepției. Treptat, obiectele sunt dife
rențiate mai departe unele de altele prin dobândirea de nume.
Acest lucru face posibilă discutarea lor cu alte persoane. Este în
curs formarea conceptelor.
însă, pentru ca aceste procese să aibă loc, trebuie să existe
un oarecare sentiment al separării de alte obiecte care trebuie să
fi dobândit un anumit nivel de obiectivitate și să nu fie mane
vrate ca și cum ar fi parte a materiei corporale. La fel trebuie
să se întâmple și cu formele cu care obiectele au fost asocia
te. Așa cum am văzut, copiii autiști trăiesc mai ales în terme
nii subiectivi ai seriilor de senzații autogenerate, pe care le-am
numit „obiecte autiste" și „forme autiste". Acestea derivă din
FRANCES TUSTIN
senzațiile tactile. Atingerea reprezintă o modalitate de cunoaște 77
re care depinde de prezența subiectului în apropierea imediată
a obiectelor. Prin urmare, obiectele atinse pot părea a fi o parte
a corpului subiectului și nu aduc vreun sentiment tulburător
de separare. Preocuparea exagerată față de senzația tactilă dis
trage atenția însă de la modurile de a vedea și auzi pe distanțe
mari. Nu este vorba despre faptul că acești copiii nu pot vedea
și auzi; atenția lor a fost distrasă de la imagini și sunete, pentru
a fi fixată asupra senzațiilor tactile. în plus, această concretizare
interferează inevitabil cu gradul de abstractizare necesar pentru
formarea rezultatelor percepției și formarea conceptelor.
De asemenea, obiectele și formele sunt trăite mai ales ca
fiind parte a corpului subiectului. Nu există niciun spațiu între
subiect și obiect. Prin urmare, obiectele și formele lor nu sunt
trăite în termenii tridimensionali ai relațiilor spațiale. în lucra
rea sa, „Le monde tourbillonaire de l'autisme" (Lumea turbio
nară a autismului), dr. Houzel a prezentat un material clinic ce
demonstrează dezorientarea turbionară a copiilor autiști. O ast
fel de dezorientare este exemplificată de o fetiță autistă netrata
tă care tocmai ieșise dintr-o stare autistă acută, dar care era încă
derutată, despre care mi s-a povestit că a întrebat: „De ce cutia
poștală" (care era în apropierea ei) „este mai mare decât omul
acela?" (care se afla la o distanță mare de ea). Evident, lumea ei
era una plată, bidimensională, lipsită de perspectivă.
Un alt handicap în formarea adecvată a rezultatelor percep
ției și a conceptelor constă în faptul că, în cazul acestor copii,
conștientizarea funcțiilor obiective ale obiectelor a fost domi
nată extrem de mult de folosirea tactilă, subiectivă a obiectelor,
pentru obținerea unui sentiment de invulnerabilitate și liniște.
Caracteristica tactilă a unui obiect — de exemplu, dacă este dur

78 sau moale, aspru sau fin, cu colțuri ascuțite sau rotund — este
pentru un copil autist mai importantă decât funcția sa obiecti
vă. Modul în care sunt folosite obiectele și climatul emoțional
în care ele sunt întâlnite facilitează sau blochează transformarea
senzațiilor în percepții și concepte. Lucrul cu copiii autiști arată
că, dacă acest proces nu este blocat în mod nejustificat, sugarii
trebuie îngrijiți într-o situație de îngrijire în care să simtă despre
„continuitatea ființării" lor că este susținută și protejată, astfel
încât să nu fie deloc nevoie ca ei să recurgă la o folosire inopor
tună a procedurilor autiste.
Starea perceptivă a copiilor autiști, așa cum a fost ea preci
zată în paragrafele anterioare, se deosebește foarte mult de cea
a sugarilor a căror dezvoltare psihologică s-a desfășurat relativ
normal. La sugarii normali, așa cum au arătat Bower (1977) și
Meltzoff și Barton (1979), integrarea impresiilor senzoriale tacti
le și vizuale, și prin urmare conștientizarea tridimensionalității,
este prezentă încă de la naștere. Pe măsură ce tolerarea separa-
rării corporale de lumea exterioară crește și există spațiu în care
imaginile și amintirile să se dezvolte, se creează contextul pen
tru dezvoltarea percepțiilor și conceptelor. Se stabilește constan
ța obiectelor. Terorile „ne-ființării" sunt domolite, iar sentimen
tul permanent al „continuității ființării" devine o posibilitate.
Pentru a rezuma, se pare că în cazul copiilor autiști formarea
percepțiilor și a conceptelor a fost blocată de atenția lor stărui
toare față de fenomelele tactile subiective, cum ar fi obiectele
senzoriale autiste și formele senzoriale autiste. Acestea s-au dez
voltat pentru a ține la distanță angoasele asociate cu situațiile
insuportabile din perioada de sugar de conștientizare traumati
zantă a separării fizice. Prin urmare, dacă dorim ca obiectele să fie
percepute obiectiv în loc de a fi simțite subiectiv, modul în care efortul
FRANCES TUSTIN
separării corporale este gestionat atât de mamă, cât și de copil pare a 79
juca un rol critic.
Dezvoltarea simbolurilor susține gestionarea acestui efort,
așa că permiteți-mi acum să reflectez asupra modalităților în
care acest important proces a fost blocat în cazul copiilor autiști.
(Problematica este discutată și în capitolul cinci, care abordează
psihoterapia acestor copii care nu se joacă.)
Blocajele autisteîn formarea simbolurilor
Pentru ca simbolurile să fie puse în mișcare, copilul trebu

ie să dețină un anumit sentiment al separării fizice de lumea
exterioară și, prin urmare, al pierderii și nevoii. Obiectele și
formele autiste împiedică conștientizarea acestor inevitabile
și dificile situații umane. Prin urmare, copiii autiști sunt izo
lați de una dintre cele mai facilitante și generoase dintre toate
posibilitățile umane. Folosirea adecvată a simbolurilor i-ar fi
eliberat de sub tirania nevoii de prezența fizică permanentă a
obiectelor și formelor autiste. Așa cum stau lucrurile, în ter
menii naturii concrete a funcționării lor, practicile autiste par
a bloca „găurile" care reprezintă modalitatea protomentală a
acestor copii de trăire a pierderii și absenței. Dorul și doliul
pentru obiectele pierdute nu sunt posibile. Prin urmare, nu
există niciun stimul pentru dezvoltarea simbolurilor care să
reprezinte obiectul pierdut. Hanna Segal (1957) a scris în mod
convingător despre acest lucru. Este necesar să luăm în calcul
dezvoltarea normală a formării simbolurilor înainte de a înțe
lege vreun pic progresele care au fost blocate în cazul pacien-
ților autiști și care vor apărea probabil pe măsură ce psihote
rapia începe să aibă efect.

so Formarea normală de simboluri
în lucrarea sa, „Symbolism and symbolon", psihanalista de
origine italiană dr. Giovanna Di Cegii descrie o manieră origi
nală de conceptualizare a proceselor presimbolice, pe care am
găsit-o edificatoare. Folosind metafora „simbolon-ului", Di Cegii
scrie:
Cuvântul grecesc „symbolon" are înțelesul de semn de

recunoaștere, „tessara"; era un obiect rupt în două, între două
persoane. Fiecare dintre ele păstra o jumătate. După o absență
îndelungată, una dintre persoane își prezenta jumătatea, iar
dacă aceasta se potrivea cu cealaltă jumătate deținută de celălalt
individ, se demonstra legătura dintre cele două persoane...
simbolon-ul era, așadar, un obiect tangibil care, în absență, le
reamintea ambilor indivizi de relația lor și care, prin potrivirea
obiectului format din două părți, le reamintea de absența lor
unul din viața celuilat. Este, pe scurt, o îmbinare a experienței
prezenței cu o amintire a absenței [Di Cegii, 1987].
Di Cegii leagă acest lucru de situația de alăptare a sugarului:
... recunoașterea nevoilor sugarului de către mamă aduce cu

sine sentimentul de a exista din cauza nevoii...
Psihoterapia cu copiii autiști ne pune în contact cu experi

ențele lor de sugari. Așa cum am văzut, ei ne arată că, din varii
motive asociate cu propriile trăsături ale sugarului, precum și
cu situația de îngrijire, a existat un moment traumatizant când a
apărut dintr-odată conștientizarea că erau „în nevoie" deoarece
FRANCES TUSTIN
sfârcul era separat de limba lor și, prin urmare, nu le stătea la 81
dispoziție „la cerere". Astfel de experiențe ale separării par a fi
trăite ca și cum „sfârcul-limbă" s-ar fi rupt în jumătate. în dez
voltarea normală, suptul satisfăcător le-ar permite celor două
părți să se reunească, potrivindu-se perfect, ceea ce produce
extaz. Dar, ca sugari, despre copiii autiști se relatează aproape
invariabil că nu sug bine la sân. Suptul plăcut este o experiență
rară pentru acești copii. Suptul degetelor, al degetului mare sau
al altor obiecte nu le este nici el caracteristic; agățarea tipică de
obiectele senzoriale autiste i-a luat locul. Degetele și sânul sau
biberonul au parcurs un spațiu pentru a ajunge la gură; obiec
tele senzoriale autiste sunt resimțite ca fiind o parte mereu pre
zentă a corpului, astfel încât nu aduc cu sine ideea de spațiu.
Asta înseamnă că ele blochează posibilitatea trăirii unei reuniuni
extatice ce urmează momentelor de absență. De asemenea, într-o
situație de îngrijire caracterizată prin depresie, care reprezintă
una dintre situațiile ce-1 predispune pe un copil la autism, nici
mama, nici sugarul nu pot tolera extazul. Toate sentimentele
puternice sunt reduse la tăcere. Mama nu poate cânta un cântec
de slavă, iar copilul nu poate cădea în exatz în fața frumuseții
lumii, așa cum scria Donald Meltzer (1987). Prin urmare, „sim-
bolon-ul", ca predecesor al simbolului, nu devine o experiență
împărtășită între cei doi.
Ducând mai departe modul în care Di Cegii a folosit metafo
ra, în situații de frustrare, în loc de „simbolon" apare experiența
„diabolon-ului". în locul „clicului" creativ al uniunii satisfăcă
toare, apare experiența „izbiturii" distructive. în loc de extaz,
apare accesul de furie6.
6 Doresc să recunosc influența profesorului Adriano Giannotti asupra concepțiilor for

mulate în aceste pagini. De asemenea, doresc să îi mulțumesc lui EmanueleQuagliata

82 Diabolon-ul
Cuvântul grecesc diabolic înseamnă literal „a azvârli". Colin,

copilul autist menționat mai devreme, avea o minge în setul său
de jucării. Obișnuia să-i arunce mingea lui Gideon, uneori arun-
când-o astfel încât acesta să o poată prinde, alteori astfel încât
să nu reușească. De asemenea, Colin se cățăra pe mobilă, iar
apoi îi cerea lui Gideon să îl prindă atunci când sărea. Totuși,
după ce făcea acest lucru, el îi respingea adesea ajutorul. La fel
cum Gideon era împiedicat să prindă mingea sau să-l prindă pe
Colin, la fel în ședința anterioară pe care am relatat-o, Gideon se
simțise blocat să-i „prindă" înțelesul lui Colin. Comportându-se
astfel, Colin dramatiza situațiile infantile în care nu se simțise
înțeles. Atunci când, datorită reflecțiilor mele și ale lui Gideon
împreună, Colin a început să se simtă înțeles în loc de „azvâr
lit" de colo până colo, el s-a simțit prins în brațele mentale ale
înțelegerii terapeutului său. Această „situație de susținere" psi
hologică reprezintă esența psihoterapie!.
Pentru acești copii este vorba despre o situație „diabolică"
atunci când simt că proiecțiile lor privind stările extreme, cum
ar fi extazul sau accesele de furie sunt „azvârlite" în „neant" în
loc de a fi prinse de o ființă umană gânditoare reflectivă, care e
posibil să nu le înțeleagă imediat, dar care ascultă și gândește
și care devine astfel treptat capabilă de a înțelege suficient pen
tru a-i ajuta. Treptat, pacienții ajung să-și dea seama că se află
într-o situație în care sunt ascultați cu răbdare și grijă și în care
cineva reflectează asupra comportamentului lor, dar în care înțe
legerea acestui comportament nu se realizează în mod neapărat
pentru traducerea și rezumarea capitolului 7 din cartea scrisă de Gemma Corradi

Fumara (1988).
FRANCES TUSTIN
instantaneu. Ei învață să aștepte, iar asta îi ajută să simtă că exis- 83
tă ca persoană deoarece, într-o situație de incertitudine și de
„neștiință", ei au fost conținuți în conștientizarea atentă a unei
persoane căreia îi pasă. Cu toate acestea, reacțiile terapeutului
pot să nu fie cele dorite de acea parte exigentă și nerăbdătoare
din ei înșiși, deoarece reacțiile respective vor fi formulate prin
prisma dezvoltării pe termen lung a pacientului. Din experi
ența mea, chiar și copiii autiști ajung treptat să aprecieze acest
lucru, deoarece, așa cum mi-a spus un copil autist, „îmi doresc
să cresc cum trebuie". „A crește cum trebuie" presupune supor
tarea unui anumit nivel de incertitudine și un anumit grad de
așteptare.
Lipsiți de ajutor pentru tolerarea emoțiilor explozive rezul
tate dintr-o asemenea frustrare, emoții care amenință să le dis
trugă sentimentul ființării, copiii autiști au căutat să atenueze
astfel de sentimente prin folosirea obiectelor senzoriale autiste
și a formelor senzoriale autiste. în termenii metaforelor grecești
folosite, copiii cu autism nu au experimentat suficient „metabo-
lon-ul" — adică funcțiile reflexive digestive ale minții unei alte
persoane, asupra cărora ne-a atras atenția dr. Bion (1962).
Metabolon-ul
Avem de-a face cu niveluri la care trebuie să aibă loc modifi

cări psihochimice, astfel încât „metabolizarea" pare a fi o moda
litate adecvată de a gândi aceste procese. Atât bebelușul și per
soana de îngrijire, cât și psihoterapeutul și pacientul trebuie să
tolereze suficient separarea unul de celălalt, astfel încât să exis
te timp pentru reflecție și pentru dezvoltarea vieții psihice. Din
acest punct de vedere, influența tatălui joacă un rol major.
Carapacea protectoare «Afisauanufi

84 „Simbolon-ul" și „diabolon-ul" nu sunt reflexive. Ele sunt
asociate cu o nerăbdare mult prea mare. Derivă din extreme
pasionale, dominate de impuls, dominate de senzații. Fie există
o potrivire perfectă, fie o dezamăgire abisală; fie există satisfac
ția totală, fie frustrarea absolută; fie extaz, fie acces de furie. Este
o lume alb-negru a extremelor senzoriale.
Experiența ne parvine prin intermediul simțurilor și este pusă
laolaltă de mintea noastră. Situația de tip „metabolon" are de-a
face cu trăirea și elaborarea excitării extatice a simbolon-ului și
dezamăgirea înverșunată a diabolon-ului. Metabolon-ul este
important în asimilarea acestor stări pasionale, astfel încât dez
voltarea psihologică în plină desfășurare este reglată adecvat și
îmbogățită, iar schimbările pot apărea. Stările extreme de furie,
extaz și teroare sunt modulate, dar nu inhibate. Conținerea psi
hică devine o realitate a existenței. Metaforic vorbind, atunci
când o astfel de conținere este disponibilă, subiectul poate cânta
Aleluia sau Duetul Pisicilor7 sau un cântec de jale. In cazul copi
ilor autiști, subjugarea dorințelor și nevoilor sub tirania rigidă a
practicilor autiste va fi înlocuită treptat de o reglare adecvată și
flexibilă, ce-i permite creativității să se pună în mișcare. In psi
hoterapie, se vorbește și se reflectă asupra experiențelor și sunt
încurajate modalitățile sigure de exprimare a acestora prin acțiu
ne dramatică.
Prin urmare, „metabolon-ul" are legătură cu asimilarea și cu
adaptarea și ajustarea la schimbare. Are legătură cu acceptarea
a ceea ce este „suficient de bun" mai degrabă decât cu a cere
perfecțiunea. Are de-a face cu reglarea realistă a comportamen
tului. Pasiunile pot fi canalizate în eforturi și scopuri. Pentru ca
7 Piesă populară, ale cărei versuri neobișnuite constau în repetarea onomatopeei „miau".
Este atribuită în mod eronat lui G. Rossini (N.t.)
FRANCES TUSTIN
acest lucru să se întâmple, astfel de pacienți trebuie tratați cu 85
fermitate extremă, temperată de dăruire, respect și înțelegere.
Prin urmare, se dezvoltă relații de lucru de cooperare, în care
există dialoguri active și monologuri. Se dezvoltă o viață inte
rioară dramatică, în care trăirile pot fi filtrare, clasificate și asi
milate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, aspectele histrio
nice ale personalității trebuie să-și găsească o exprimare. Prin
urmare, ceea ce duce la formarea de simboluri este metaboli-
zarea pasiunilor dominate de senzații, dominate de impulsuri
ale „simbolon-ului și „diabolon-ului". Acest lucru alimentează
dezvoltarea unei vieți fantasmatice active, care nu are nevo
ie de obiecte senzoriale autiste și de forme senzoriale autiste.
Acestea fuseseră niște paliative și inhibitoare apărute pentru
a toci ascuțimea stării intense de „ființare" și groaza „ne-fiin-
țării". Blocarea stărilor de exaltare și tragism, precum și lipsa
de exprimare a unor astfel de stări prin intermediul conține-
rii activităților creative a însemnat că viața și-a pierdut gus
tul. Folosirea exagerată a activităților manipulative înseamnă
că pofta de viață dispare aproape total. Totul este plat și nein
teresant. Pacienții autiști par pe jumătate morți. Ei sunt captivi
în incertitudinea a lui „a fi" sau „a nu fi".
Concluzie
Acest capitol a încercat să arate că, prin înțelegeri detaliate,

precum cele prezentate mai sus, „continuitatea ființării" unora
dintre copiii autiști poate fi declanșată. Acești copii sunt „pre
maturi din punct de vedere psihologic"; ei au experimentat
separarea corporală înainte de a fi capabili să o suporte; situația
terapeutică funcționează ca un fel de incubator în care primesc

86 îngrijire intensivă. Treptat, pe măsură ce această protecție se face
simțită, copiii încep să simtă că pot renunța la protecțiile autiste.
Tipul de psihoterapie în care poate fi facilitată apariția acestui
lucru va fi discutat în capitolul trei.
FRANCES TUSTIN
CAPITOLUL TREI
Psihoterapia ca tratament
pentru copiii cu autism
Avem nevoie să ni se atragă atenția asupra granițelor

și ca acestea să fie păstrate, chiar împotriva dorințelor
noastre din acel moment, dacă e necesar. în psihoterapie,
disponibilitatea terapeutului de a realiza acel nou tip
de conținere poate fi încercată și testată tot mereu. în
prezent, este posibil ca un terapeut relaxat, cu o atitudine
permisivă din cauza anxietății de a nu deranja, să nu
reușească să ofere un sentiment de siguranță.
[JOSEPHINE KLEIN, „OUR NEED FOR OTHERS"

(NEVOIA NOASTRĂ DE ALȚII), P.412]
în acest punct al cărții simt că ar trebui să spun câteva cuvin

te despre tratarea copiilor autiști prin tipul de psihoterapie men
ționat în citatul de mai sus. Acest lucru va fi discutat mai pe larg
în capitolul cinci, care abordează psihoterapia cu copiii care nu
se pot juca — adică, tocmai copiii autiști. înainte de toate însă
trebuie să clarific câteva confuzii actuale legate de psihoterapia
destinată copiilor cu autism.
Carapacea protectoare ■ Psihoterapia ca tratament pentru copiii cu autism

88 Confuzii referitoare la psihoterapia copiilor autiști
Am descoperit că, în unele cercuri, a vorbi despre originea

predominant psihogenă a unor tipuri de autism și a sugera
că unii copii autiști pot fi ajutați să ajungă la un nivel de dez
voltare normală printr-o psihoterapie adecvată, este ca și cum
ai flutura o pânză roșie în fața unui taur. Cei care îndrăznesc
să încerce să-i ajute pe acești copii prin psihoterapie sunt acu
zați chiar de iresponsabilitate. înțeleg de ce se întâmplă așa.
în deceniul care a urmat diferențierii realizate de Leo Kanner
(1943) între anormalitatea congenitală și sindromul rar pe care
l-a denumit autism infantil timpuriu, terapeuții de copii de
orientare psihanalitică au emis afirmații nejustificat de opti
miste privind posibilitățile de ameliorare a acestei triste afec
țiuni prin tipul de psihoterapie pe care-1 practicau. Acel gen
de psihoterapie plasa un accent foarte mare asupra lucrului cu
mama și asupra factorilor externi care acționau asupra copilu
lui, din moment ce mama era considerată responsabilă pentru
starea copilului, iar copiii erau descriși ca victime inocente ale
indiferenței reci și lipsite de afecțiune din partea unor mame
excesiv de cerebrale. Această abordare e întru câtva diferită
de abordarea pe care o consider eficientă în situația copiilor
autiști.
Propria mea activitate
Am pus accentul în special pe înțelegerea și modificarea

reacțiilor denaturate ale acestor copii, dezvoltate pentru a le
proteja vulnerabilitatea hipersensibilizată. în același timp, am
încercat să le ofer vindecare si alinare si să le ofer modalități
FRANCES TUSTIN
alternative de protecție, care ar putea facilita dezvoltarea con- 89
tinuă în loc să o blocheze. Abordarea este foarte diferită de
situația de tratament adecvată copiilor de tip schizofren, în al
căror tratament accentul cade pe ajutarea părinților, în spe
cial a mamei, în privința problemelor emoționale ale acesto
ra. Aceste probleme sunt gestionate cel mai bine de altcineva
decât terapeutul copilului, a cărui sarcină principală este de a
desface legăturile încâlcite și patologice ale copilului cu mama
și cu tatăl. Prioritatea numărul unu în activitatea cu părin
ții copiilor autiști este de a le reda încrederea în ei înșiși ca
părinți, întrucât acești copii subminează o astfel de încredere.
Mai apoi, ei pot căuta ajutor pentru problemele lor personale,
iar acest ajutor ar trebui să fie disponibil.
In propria mea activitate, am încercat să mă lămuresc pri
vind tipul de copil autist care a reacționat la genul de tra
tament psihoterapeutic pe care l-am oferit și, de asemenea,
în privința condițiilor de tratament necesare pentru ca acest
lucru să se întâmple. Există un silogism care a apărut con
stant între mine și câțiva profesioniști de orientare behavio-
ristă. Ei spun: „Copiii autiști nu pot fi tratați cu succes." Eu
spun: „Dar i-am tratat cu succes pe câțiva dintre ei". Lucru
la care ei răspund: „Atunci înseamnă că nu au fost autiști".
Iar eu răspund: „Dar toți acești copii, cu excepția unuia sin
gur, au fost diagnosticați de dr. Mildred Creak de la Spitalul
de Copii Great Ormond Street". La vremea sa, dr. Creak era
o autoritate psihiatrică recunoscută pe plan internațional în
diagnosticarea copiilor psihotici. Așa că această afirmație
încheie de obicei discuția.
Permiteți-mi să discut acum cadrul terapeutic pe care l-am
identificat ca facilitând psihoterapia copiilor autiști.

90 Cadrul terapeutic
Am descoperit că, în tratarea copiilor cu autism, starea psihi

că a terapeutului are o importanță majoră. De exemplu, nu am
reușit să-i ajut pe copiii autiști pe care i-am consultat într-o clini
că publică. Cei care s-au recuperat până la un nivel satisfăcător
de normalitate au fost cei pe care i-am văzut în propriul meu
cabinet. Consider că nu am avut succes în clinică pentru că nu
mă simțeam la fel de „acasă" cu mine însămi, așa cum eram în
propriul meu cabinet. Erau prea multe lucruri care mă influen
țau, distrăgându-mi atenția de la copil. Spun aceste lucruri cu
regret, deoarece mi-ar fi plăcut să-i ajut pe copiii ai căror părinți
nu-și permiteau să plătească onorariul.
Nu vreau să spun despre copiii autiști că nu pot fi tratați
în clinici. Această incapacitate mi-a fost specifică mie, dar m-a
făcut să înțeleg cum calitatea atenției este de o importanță
maximă în activitatea cu acești copii care, dincolo de cara
pacea lor protectoare, sunt foarte vulnerabili și hipersensi
bili. Grija și atenția depline ale terapeutului constituie un fel
de ambianță psihică ce îi înconjoară pe copii și le poate oferi
treptat încrederea că această protecție intangibilă mutuală
poate înlocui iluzia dominată de senzații a încapsulării tan
gibile, ca într-o carapace.
O astfel de muncă necesită un mediu simplu și ordonat, cu
un terapeut cu mintea limpede, care să valorizeze simțul comun
și al cărui comportament să fie disciplinat și consecvent. Astfel
de terapeuți trebuie să fie dispuși să învețe de la copii și să fie
capabili să empatizeze cu ei, într-o manieră care să le păstreze
intactă propria lor obiectivitate și separare. Un context deose
bit de adecvat pentru acest tip de tratament a fost realizat de
FRANCES TUSTIN
profesorul Houzel într-o clinică publică, în Secția de Psihiatrie 91
Infantilă a Universității din Brest, în Franța.
La momentul scrierii acestei cărți, dr. Houzel face psihotera
pie cu im copil mic cu autism, de trei ori pe săptămână. Se întâl
nește cu părinții o dată pe lună. In aceste întâlniri discută cu ei
probleme de management și le transmite stadiul atins de copil
în psihoterapie și ajustările pe care e posibil să fie nevoiți să le
facă în legătură cu copilul lor, aflat în proces de schimbare. Dr.
Houzel a pregătit câteva asistente din departamentul său pen
tru a fi capabile să se ducă acasă la copiii autiști și să le ajute pe
mame în îngrijirea copilului respectiv. Aceste asistente nu sunt
intruzive. Ele o ajută pe mamă cu muncile mărunte de prin casă
și o ajută să-și recupereze încrederea în capacitatea ei de îngri
jire a copilului, deoarece, așa cum am văzut, acești copii submi
nează foarte mult încrederea mamei. Asistentele au fost foarte
bine pregătite pentru această sarcină. Ele au observat mai mulți
bebeluși săptămânal, încă de la naștere, în maniera dezvoltată
de Esther Bick (1964) pentru formarea psihoterapeuților specia
lizați în copii la Clinica Tavistock. (Pentru o descriere concisă a
acestei metode, consultați Magagna, 1987.) Observațiile sunt dis
cutate cu dr. Houzel, cu care asistentele au și seminarii despre
natura autismului.
Propria mea experiență în tratamentul copiilor cu autism
în practica privată mă determină să apreciez valoarea cadrului
terapeutic organizat de dr. Houzel în clinica sa, ce ține de sis
temul public. In activitatea mea am observat sporirea progre
selor realizate de copiii autiști atunci când o dădacă bună sau
un „ajutor pentru mamă" a fost introdusă în familie. Abordarea
lor practică oferea exact ceea ce era necesar. De asemenea, au
contribuit la modificarea legăturii prea strânse dintre mamă și

92 bebeluș. Aceste lucruri trebuie făcute însă cu mult tact și sensi
bilitate.
In propria mea activitate în practică privată, nu am avut
parte de susținerea unei echipe de asistenți sociali specializați în
psihiatrie, așa cum există în clinicile publice. în cele mai multe
situații, acest lucru nu a părut să fi fost un dezavantaj prea sem
nificativ în activitatea cu copiii autiști pe care îi tratam. Dacă era
recomandabil, pe măsură ce lucrul cu copilul progresa sau dacă
mama sau tatăl solicita ajutor, am putut întotdeauna să îi trimit
la un psihiatru sau la un asistent social specializat în psihiatrie.
Desigur, a fost important să fiu conștientă că ceilalți copii din
familie ar putea suferi ca urmare a concentrării părinților asu
pra copilului cu autism. De asemenea, a fost important să-mi
dau seama că astfel de mame au tendința de a prezenta lucrurile
„într-o lumină bună", dar că dincolo de asta, sunt adesea nesi
gure și înspăimântate. Ele au nevoie să li se acorde încurajări și
o susținere plină de tact.
Totuși, lipsa susținerii din partea unei echipe de asistenți
sociali specializați în psihiatrie, la începutul tratamentului, a
fost un dezavantaj extrem de clar atunci când am lucrat cu copii
de tip schizofren. Așa cum am văzut, acești copii au o rela
ție confuză, încâlcită cu mama și cu ceilalți membri ai familiei.
Familiile lor, în special mamele, au nevoie de ajutor speciali
zat și intensiv, de la începutul tratamentului. Departamentul
de psihoterapie pentru copii psihotici de la Universitatea din
Roma, condus de profesorul Adriano Giannotti, la care m-am
referit în primul capitol, a pus la dispoziția tuturor familiilor un
astfel de ajutor specializat. Cred că acesta poate fi motivul pen
tru care nu li s-a părut atât de dificilă tratarea copiilor schizo
frenici precum am considerat-o eu. De exemplu, dr. Giulianna
FRANCES TUSTIN
de Astis a avut un succes deosebit cu o fetiță schizofrenică, în 93
vârstă de cinci ani, pe care eu am considerat-o intratabilă. In
cazul copiilor autiști, activitatea cu cei mai mulți dintre părinți
presupune a-i ajuta să se adapteze la copilul lor, aflat în plină
schimbare, și a-i ajuta să-și recâștige încrederea în ei înșiși ca
părinți, existând totuși câțiva părinți care s-ar putea să aibă
nevoie de un ajutor mai intensiv.
Haideți să ne gândim la mamă și la copilul ei cu autism, pre
cum și la efectul pe care-1 au unul asupra celuilalt.
Mama și copilul autist

Deși par atât de izolați unul de celălalt, paradoxal, mama și
copilul se află într-o stare de „fuziune" patologică. In cazul aces
tor copii, procesele infantile timpurii de „inundare fuzionată"
s-au intensificat și concretizat. Pentru copiii autiști, mama abia
este un „lucru" — un tip de obiect senzorial autist printre alte ast
fel de „obiecte subiective". Ei se simt lipiți de un astfel de obiect
și se simt echivalați cu el.
Iată relatarea unei mame, referitoare la această situație:
Am simțit că retragerea lui Sam și problemele lui

comportamentale erau cu siguranță legate de relația
noastră — era clar asta din modul în care simptomele lui
autiste se intensificau și diminuau în raport cu situația de
acasă. De exemplu, adesea mă uluia măsura în care starea
mea de spirit părea a-1 afecta pe Sam. Dacă eram tensionată
pentru că mă simțeam rănită sau furioasă în legătură cu ceva,
Sam devenea obsesional — iar încercările lui zadarnice de
a-și controla mediul stăpânind un aspect arbitrar din acest

94 mediu îmi erau extrem de familiare. Dacă ieșeam la plimbare
împreună, simțindu-ne fericiți și relaxați, râdeam, alergam și
ne simțeam bine. Dacă unul dintre noi era încordat, Sam se
închidea imediat în obsesia lui de a culege iarbă — smulgând
smocuri întregi de fire iarbă, pe care le lăsa apoi să-i cadă
printre degete, în timp ce le privea țintă, cu o expresie fixă,
înlemnită pe chip. Deși am încercat din răsputeri să întăresc
legătura fragilă dintre noi, iar relația noastră s-a îmbunătățit,
eu și cu el ne simțeam fie confortabili unul cu celălalt, fie
total distanțați. Eram prea apropiați unul de celălalt, apoi
ne respingeam prea violent când sufeream. Problema era
exacerbată de dependența noastră totală unul de celălalt. Sam
avea nevoie de cineva pentru el, cineva care să nu aibă nimic
de-a face cu mine și cu care ar fi putut, eventual, să învețe să
relaționeze altfel.
în ultima propoziție, această mamă sensibilă atinge una din

tre cele mai importante funcții ale psihoterapiei cu astfel de
copii, aceea de a-i ajuta să învețe să relaționeze cu o altă per
soană, care este diferită de ei. Copiii devin capabili să facă acest
lucru într-o manieră mai echilibrată, pe măsură ce extremele lor
afective sunt acceptate și înțelese. Copiii autiști nu au devenit
derutați și nu au ajuns într-o relație încâlcită cu mama în stări
de identificare proiectivă, așa cum li se întâmplă copiilor schi
zofrenici. Ei nu sunt „identificați" cu mama; ei se simt blocați în
ea si echivalați cu ea. Acest lucru exclude orice sentiment de a fi
separat de mamă. Numesc acest lucru „echivalare adezivă" sau
„identitate adezivă"; alți autori au numit-o „fuziune imitativă"
(Gaddini, 1969). Copiii perlaborează aceste trăiri prin relația cu
terapeutul.
FRANCES TUSTIN
De exemplu, la un anumit nivel în procesul psihoterapiei, 95
un băiețel autist pe care l-am tratat cândva, pe măsură ce se

apropia finalul ședinței, imita felul în care stăteam eu, pentru a
simți astfel că eram unul și același și că nu eram separați unul
de celălalt. Iși așeza picioarele la fel cum erau așezate picioarele
mele, și brațele la fel ca brațele mele. Când am interpretat acest
lucru în legătură cu apropierea finalului ședinței, el a început să
accepte faptul că eram separați și diferiți, fără a fi despărțiți în
mod catastrofal. Treptat, el a început să fie în stare să se „nască"
ca individ separat, de sine stătător. Aceasta este o situație difi
cil de suportat, atât pentru mamă, cât și pentru copil, iar adesea
pentru tată și copil. Le-ar plăcea fie ca acel copil să fie mare deja,
fie să fie din nou un bebeluș. Copilul trăiește un conflict similar.
Așa cum am văzut, el pendulează între „ființare" și „ne-fiin-
țare", între a fi „un lucru" și a fi o ființă umană. Pe măsură ce
copilul devine mai puternic, pentru a suporta frustrarea și sufe
rința » de a se fi născut ca o ființă
> umană distinctă
»5 si de a creste
treptat, și părinții încep să tolereze acest lucru, în special dacă
terapeutul discută situația cu ei. Pe măsură ce mama începe să
simtă că acel copil nu este singura ei operă în viață, ci că are și
ea propriile ei scopuri, separate de cele ale copilului, starea de
echivalare adezivă unul cu celălalt se relaxează. Aducerea copi
ilor la psihoterapie și ajutarea lor pe durata acestui proces pune
o presiune mare asupra părinților. E important să-i ajutăm să
aibă simțul proporției în legătură cu aceste lucruri și să-și dea
seama că, deși aducerea copilului la tratament este importantă
pentru momentul actual, copilul nu este „scopul suprem" al vie
ții lor. Adoptarea unei perspective încurajatoare și pline de bun
simț asupra situației reprezintă modul în care psihoterapeutul
îi poate ajuta cel mai bine pe acești pacienți.

96 Psihoterapia copilului
Copiii de tip schizofren reprezintă un grup mult mai variat

decât cel al copiilor autiști, care sunt foarte asemănători. Odată
ce a tratat intensiv un copil autist, luându-și conștiincios notițe
după fiecare ședință, psihoterapeutul va avea un plan de bază
pentru tratarea altor copii autiști. Cred că similaritatea lor deri
vă din faptul că au fost izolați de influențele mediului, prin
încapsularea autogenerată, și au funcționat în principal în ter
menii predispoziției lor înnăscute — „forme înnăscute", cum
le-am numit eu (Tustin, 1972; 1987). Munca cu acești pacienți
se face mai ales din perspectiva modificării reacției lor brute,
neprelucrate față de lumea exterioară. Acest lucru se întâmplă
mai ales prin dezvoltarea relației cu terapeutul.
Activitatea cu copii de tip schizofren se desfășoară pe două
fronturi — pentru a determina schimbări în părinți și la nive
lul mediului familial și pentru a determina schimbări la paci
ent. Este interesant că acești copii autiști și cei de tip schizofren
au reacții foarte diferite în fața interpretărilor din psihoterapie.
Atunci când încep să se recupereze — dar nu când sunt în starea
autistă fuzională, așa cum vom vedea în capitolul opt — dacă
foștilor copii autiști li se oferă o interpretare care e în contact cu
nevoile lor, de cele mai multe ori există o reacție pozitivă din
partea lor, cum ar fi să asculte cu atenție sau o modificare com
portamentală semnificativă. Nu așa se întâmplă și în cazul copi
ilor de tip schizofren, care adeseori vor reacționa ca și cum ar fi
persecutați la interpretările care simt mult prea în contact cu ei.
Atunci când psihoterapeutul intră în contact cu un copil autist,
există impresia clară că pacientul își dorea și aproape că aștepta
acest nivel de înțelegere. Așa cum obișnuia să spună Beata Rank
FRANCES TUSTIN
în urma experienței sale îndelungate de lucru cu copii autiști 97
mici, „In interiorul carapacei se află un mic prinț sau o prințe
să adormită, așteptând să crească" (comunicare personală). Prin
urmare, noi ca psihoterapeuți trebuie să lucrăm din greu pentru
a dezvolta înțelegerea acestor pacienți. Bonusul pentru această
muncă este că o asemenea înțelegere ne va pune în contact cu
cele mai fundamentale zone din noi înșine.
Cu toate acestea, psihoterapia desfășurată cu un copil autist
este o muncă grea pentru copil, pentru terapeut și pentru părinți
și nu ar trebui abordată cu ușurință. Ori de câte ori am accep
tat în terapie un nou copil cu trăsături autiste clare, i-am aver
tizat pe părinți că rezultatul nu e sigur, dar, dacă erau dispuși
să-și asume riscul, atunci și eu eram dispusă să văd ce pot face.
Permiteți-mi să împărtășesc câteva dintre rezultatele unor astfel
de psihoterapii.
Rezultate din psihoterapie
Urmărirea pe termen lung a cazurilor de autism este dificilă,

întrucât odată ce tratamentul a luat sfârșit, iar părinții și copilul
pleacă împreună, ei nu doresc să li se reamintească de ceea ce
a fost o experiență dureroasă și tulburătoare pentru ei. Totuși,
vă voi povesti ce am auzit direct sau indirect despre unii dintre
copii, după terminarea tratamentului.
David
Mai întâi, haideți să vă povestesc ce s-a întâmplat cu David, al

cărui material clinic ce ilustrează încapsularea autistă este pre
zentat în capitolul șase. David nu a fost un copil cu autism de

98 tip Karmer. Autismul său a fost o reacție la separarea deosebit
de traumatizantă de mamă, pe când avea șase luni și a fost dus
să trăiască într-un Baby Hotel, de unde era dus la masaj pen
tru îndreptarea coloanei. A început psihoterapia cu mine la vâr
sta de 10 ani, venind de patru ori pe săptămână, și am terminat
când avea 16 ani. Deși a avut multe beneficii de pe urma lucrului
împreună, nu s-a recuperat la fel de mult precum ceilalți copii
autiști pe care i-am tratat, deoarece era un copil grav afectat, cu
un sistem complicat de reacții de protecție, iar psihoterapia a
început târziu. A fost mai degrabă reabilitat decât recuperat. Am
desfășurat o activitate de recuperare intensă, dar avea încă multe
dizabilități la care trebuia să se adapteze. Totuși, când a terminat
tratamentul, David a putut să se ducă să locuiască cu familia sa
și să muncească, în timp ce, dacă nu ar fi trecut printr-o psihote
rapie, ar fi trăit întreaga sa viață într-o instituție specializată. Mai
jos este redată o scrisoare din partea unei profesoare care-1 indu
sese pe acest băiat în familia ei și care i-a predat lecții până ce el a
fost gata să revină acasă. Această profesoară talentată scrie:
Cred că veți fi mulțumită să citiți scrisoarea inclusă aici,

pe care am primit-o săptămâna trecută. E greu de crezut că
David va împlini 27 de ani în septembrie — e un flăcău grozav,
în jur de 1,80 metri — cu umeri lăți și mâini surprinzător de
mari. Din nefericire, echilibrul său este foarte prost, dar cred
că v-ați simți foarte mândră de el dacă l-ați vedea acum...
Muncește (din greu) cu program întreg la o fermă — locul lui
chiar e la țară. Se duce singur până în cel mai apropiat oraș
și hoinărește prin librării. în ciuda șchiopătatului și încetinelii
sale, petrece multe vacanțe în afara țării împreună cu mama sa.
Citește foarte mult și ține un jurnal. își scrie singur scrisorile și
FRANCES TUSTIN
solicită ajutor numai ocazional, la ortografie. Pentru el, vizita la 99
dumneavoastră acasă a însemnat salvarea și crearea lui ca om.
Un copil încâlcit cu buzunare de autism
Un alt copil despre care dețin informații este un copil ale

cărui modalități de protecție erau predominant unele încâlcite,
dar care avea „buzunare" de autism. A venit la mine la vârsta 8
ani și am încheiat terapia când avea 14 ani. Era un copil foarte
afectat. Atunci când a venit, brațele și picioarele sale erau atât
de lipsite de coordonare, încât exista temerea că ar putea suferi
de paralizie spastică. Mama sa, care era foarte cooperantă, mi-a
scris să-mi povestească că la 18 ani își luase permisul de condu
cere „din prima încercare". își dorea să devină taximetrist, dar
nu reușea să descifreze hărțile suficient de bine. Avea un loc de
muncă destul de umil, dar l-a păstrat pentru că dorea să resti
tuie banii datorați pentru o Honda 160, o motocicletă care era,
după cum spunea mama sa, „lumina vieții lui". Avea prieteni și
păstra legătura și cu prietenii pe care și-i făcuse în școală. Școala
găsită de părinți pentru el era o școală particulară de dimensiuni
reduse, pentru copii cu tulburări emoționale severe. Acesta este
copilul pe care l-am numit Ralph în prima mea carte, Autism and
Childhood Psychosis (1972). în absența psihoterapie!, Ralph s-ar fi
aflat acum într-un spital de tulburări psihice.
Doi copii cu autism de tip Kanner
Copilul la care m-am referit cu numele de John în mai multe

dintre cărțile și articolele mele avea doar trei ani când a venit

ioo la mine. La finalul tratamentului, la vârsta de șase ani, era pre
gătit să meargă la o școală normală. Am numai informații la
mâna a doua despre el. Mi s-a spus că s-a descurcat bine ca elev
extern la English Public School (o școală particulară pentru cei
din înalta societate). Are aptitudini muzicale și se descurcă bine
la Universitate. Nu am mai auzit altceva despre el. John a fost
un exemplu clasic de autism infantil timpuriu. Rezultatul acestei
psihoterapii a fost foarte satisfăcător.
Copilul pe care l-am numuit Peter în cărțile și articolele mele
a fost, de asemenea, un exemplu clasic de sindrom Kanner.
în timpul tratamentului, părinții au găsit o școală particulară
micuță care l-a acceptat. A beneficiat, de asemenea, și de preda
re individuală în particular. Acest băiat a intrat în psihoterapie
la vârsta de 6 ani și a terminat când avea 11 ani. Venea de două
ori pe săptămână, în timp ce John și Ralph veneau de cinci ori
pe săptămână. După ce nu l-am mai văzut timp de nouă ani și
nu am știut nimic despre el, nici de la el, nici de la părinți, Peter
mi-a scris, din proprie inițiativă, o scrisoare foarte generoasă.
Iată primele fraze ale acestei remarcabile scrisori:
Vă mulțumesc pentru ajutorul specializat pe care mi l-ați

acordat, eliberându-mă din închisoarea autismului. Apreciez
foarte mult munca pe care ați depus-o pentru a mă face să mă
simt mai bine. încă îmi amintesc zilele acelea în care învârteam
un titirez, mă jucam cu animalele de la fermă și vă povesteam
istorioare ridicole.
Peter continuă, povestindu-mi că acum merge la Universitate

și oferindu-mi o relatare foarte vie și elocventă a stilului său
de viață. (Anni Bergman, terapeutul principal din echipa lui
FRANCES TUSTIN
Margaret Mahler, care l-a văzut pe acest băiat la vârsta de trei 101
ani, spunea că fusese „unul dintre cele mai grave cazuri de
autism" pe care le întâlnise vreodată.) Este evident că acest paci
ent s-a descurcat foarte bine. Din nou, părinții au fost extraor
dinar de cooperanți, iar o mare parte din merit le aparține lor,
pentru sprijinul permanent acordat tratamentului, precum și
curajului și efortului depus de Peter.
Din păcate, nu am reușit să obțin informații despre ceilalți
copii cu care am lucrat și am obținut succese, dar, într-un fel,
absența veștilor este o veste bună, în sensul că, după câte știu,
nu s-au prezentat mai târziu în vreun spital de psihiatrie. în
prezent, activitatea psihoterapeutică cu copiii mici cu autism
supervizată de mine se desfășoară bine, astfel încât rezultatele
satisfăcătoare pot fi replicate, deși autiștii mai mari reprezintă o
problematică de tratament mai dificilă.
Cu toate acestea, o astfel de muncă necesită foarte mult efort
din partea pacienților. Iată o scrisoare pe care i-am trimis-o unei
mame foarte cooperante, în timpul tratamentului fiului ei.
Dragă Arme,
Ceea ce voi spune va fi foarte spontan, pentru că voi scrie

totul așa cum îmi vine în minte. Sper însă că îți va fi de folos.
Ne tot lovim de ideea conform căreia tu crezi că terapia
ar trebui să fie un fel de coș de gunoi care primește toate
trăirile inacceptabile. Este o eroare frecventă. în primele sale
zile, abreacția era unicul scop al psihoterapiei. Copiilor li se
permitea să alerge de colo până colo prin clinică și să facă tot
felul de lucruri distructive, fără a fi opriți, considerându-se că

102 acest lucru le-ar fi benefic. Raționamentul greșit este evident
pentru orice persoană cu bun simț; dacă unui copil i se permite
să facă anumite lucruri, atunci acele lucruri devin un obicei.
Ele sunt întărite. Genul de psihoterapie practicat în prezent
de către profesioniști formați în psihoterapie reprezintă o
chestiune mult mai subtilă. Copilul se află într-o situație în
care-și poate exprima trăirile, dar nu i se permite să fie copleșit
de către acestea. Terapeutul încearcă să conțină aceste trăiri în
mintea sa și să vorbească cu copilul despre ele, să le exprime
într-o anumită măsură, însă copilul este ajutat să facă acest
acest lucru prin intermediul unor activități precum discuțiile,
jocul etc. I se arată că este în regulă să aibă sentimente, dar
nu are sens să fie lăsat să se dezlănțuie, distrugând totul în
jur, tulburând capacitatea terapeutului de a reflecta, pentru ca
apoi să ne autoiluzionăm că acest lucru îi va fi de folos. îi va
face foarte mult rău. Psihoterapia folosește o metodă subtilă
de a-1 ajuta pe copil să-și exprime sentimentele, ajutându-1
apoi să le includă într-un tipar. Aceste sentimente nu trec pe
lângă urechea terapeutului. Ele trec în mintea terapeutului,
acolo unde sunt metabolizate prin gândire. Este foarte dificil
de știut cât de multe îi putem permite unui copil, astfel încât
să știm ce gândește și ce simte și să știm când să-l oprim și
să-i vorbim despre trăirile sale. Dacă copiii sunt lăsați pradă
emoțiilor lor distructive și nu-i ajută nimeni să le structureze,
atunci avem o situație teribil de înspăimântătoare pentru ei. Se
simt lăsați de izbeliște, pentru a face față trăirilor în felul lor
simplu, care poate fi extrem de restrictiv și represiv. Strategiile
autiste reprezintă o încercare de a pune o barieră solidă în
fața acestor emoții explozive. Autismul este ceea ce se poate
întâmpla dacă un copil este lăsat într-o situație în care emoțiile
FRANCES TUSTIN
sale nu sunt ordonate și structurate de cineva care să-l ajute să 103
înțeleagă de ce are acele trăiri și să simtă că ele pot fi înțelese,
acceptate și gestionate. Aceste emoții foarte puternice sunt
motorul care-1 va face „să pornească". Dacă sunt lăsate să se
volatilizeze neverificate, ele pot fi foarte distructive pentru
copil. Copilul are nevoie să simtă că a experimentat influxul de
emoții distructive și că terapeutul sau mama sau profesorul le-a
înțeles, le-a supraviețuit și nu a fost distrus de ele. în cazul în
care copilul este lăsat „de capul său", fără ca terapeutul să facă
ceva pentru a-1 ajuta să controleze aceste emoții, atunci copilul
va fi deznădăjduit. Nu-i suntem de niciun folos copilului dacă-1
lăsăm să evapore în jurul său aceste emoții, fără ca ele să fie
înțelese, fără a vorbi despre ele, a le structura și a i le pune la
dispoziție ca sursă de putere și energie. (Ca terapeut, mi s-a
părut util pentru copil să-i dramatizez emoțiile de furie sau
de tristețe, astfel încât să știe că este în regulă să aibă astfel de
trăiri și că le împărtășesc, le înțeleg și le pot conține.)
Vă aflați într-o situație extrem de dificilă deoarece tatăl lui
Paul nu e prezent. Copiii se simt foarte liniștiți dacă legătura
dintre mamă și tată este păstrată, iar ei nu o pot distruge. Un
copil al cărui tată nu este prezent simte că îi este mai ușor să o
copleșească pe mamă, pentru ca lucrurile să se întâmple cum
dorește el. Cum bine știi, într-o oarecare măsură, Paul este într-o
„luptă de putere" cu tine. îți este dificil să i te opui deoarece
dorești să-i păstrezi afecțiunea — dorești să te iubească. Probabil
ai nevoie să simți că ai o compensație pentru lipsa iubirii unui
soț. îți cerem să faci un lucru foarte dificil spunând că trebuie
să riști ca el să se înfurie pe tine din cauza insistențelor necesare
de a se purta cu aprecierea și respectul cuvenit față de tine și
alte persoane. Pentru sănătatea lui psihică viitoare, acest lucru

104 este însă esențial. Dragostea temperată de respect este mult mai
importantă decât „dragostea" pentru favoruri pe termen scurt
din partea ta. Creșterea unui copil este o treabă dificilă. Paul
nu trebuie să devină „băiețașul mamei" — o plantă de seră.
Psihoterapia nu drenează trăirile cărora tu ca mamă trebuie,
din obligație, să le faci față. Psihoterapia îl ajută pe copil să
le înțeleagă, le găsește originea în copilăria timpurie și-l ajută
să le structureze și să le exprime printr-un mijloc pe care-1
împărtășește cu alte persoane. Copilul se află mai puțin la mila
unei impulsivități rudimentare, haotice. Acest lucru înseamnă
să învețe să aștepte și să-și exerseze abilitățile care-i sunt de
ajutor în exprimarea emoțiilor și a gândurilor.
Copilul nu trebuie cocoloșit, ci mai degrabă are nevoie de un
corset care să-l țină laolaltă. Acestor copii le este teamă să nu
se destrame. Nu poți folosi metodele de creștere a copiilor pe
care le-ai folosi cu un copil mai normal. Cu un astfel de copil,
trebuie să fii mai strictă. Trebuie să fii constant vigilentă ca nu
cumva să încerce să „să te ia peste picior" — să îți submineze
încrederea. Nu îți vei dezvolta niciodată propria încredere
în sine dacă-i permiți lui Paul să te submineze constant. Este
o sarcină austeră și solitară ceea ce îți sugerez. Nu te poți
aștepta însă ca psihoterapia să funcționeze dacă Paul găsește
întotdeauna în tine portițe de scăpare.
Cunoști respectul și admirația pe care ți le port. Știu că îți
sugerez ceva foarte dificil de realizat. Nu vei reuși întotdeauna,
dar încercarea este cea care contează.
Iartă-mi această scrisoare mai degrabă dezlânată.
Cu urări calde de bine,
A ta,
Frances Tustin
FRANCES TUSTIN
Concluzie 105
Fiind o metodă de terapie pentru copiii autiști, psihotera

pia, așa cum a fost ea descrisă în acest capitol, este totodată și
o metodă de investigare care ne oferă indicii despre procesele
cognitive și emoționale timpurii și despre cauzele blocării lor în
cazul copiilor autiști. Capitolul patru vorbește despre concluziile
pe care le-am tras în urma unei astfel de psihoterapii și despre
confirmarea lor de către specialiști din alte domenii sau din par
tea unor psihanaliști cu o orientare teoretică diferită de a mea.

CAPITOLUL PATRU
Confirmările rezultatelor
psihoterapiei cu copii autiști8
Fiecare [cercetare] a plecat dintr-un alt punct și,

folosind abordări diferite, a oferit rezultate mutual
explicative. Am menționat prima oară astfel de
convergențe într-o comunicare intitulată „Experimental
Design" (1950b) și am afirmat că în psihanaliză o astfel
de convergență poate ocupa locul pe care validarea îl are
în psihologia experimentală.
[SPITZ, 1955, P. 215]
Concluziile ce derivă din psihoterapia cu copii autiști emerg

într-o manieră treptată, foarte diferită de modul în care se obțin
rezultatele psihologiei experimentale. Se impune folosirea unui
material nonverbal și trebuie găsite concepte pentru experien
țe neconceptualizate. Este dificil să fim siguri că ceea ce obser
văm nu este specific doar propriei persoane. Prin urmare, con
firmarea concluziilor de către profesioniștii ce folosesc abordări
diferite de cele folosite de persoana în cauză este reconfortantă
8 0 versiune anterioară a acestui capitol a apărutîn F. Tustin, „Convalida dei risultati della
ricerca sull'autismo. Appendice: Una posti I Ia sul simbolo" [Validations of findings about
autism], Psichiatria dell’infanzia e dell'adolescenza, 54 (1987): 607-622.
FRANCES TUSTIN
și necesară. Prima mea experiență cu astfel de rezultate ale cer- 107
cetărilor, „convergente" și „mutual explicative", provenind din
munca desfășurată de alte persoane, conform descrierii de mai
sus a lui Spitz, a avut loc după ce am întâlnit depresia de tip
„gaură neagră" la primul copil autist pe care l-am tratat prin
psihoterapie intensivă. Conștientizarea „găurii negre" a fost o
experiență semnificativă atât pentru mine, cât și pentru copil.
Trebuie să subliniez că acest lucru s-a întâmplat înainte de dis
cuțiile astronomilor despre „găurile negre". Nu poate fi vorba
despre o echivalență cu acestea. A fost modalitatea copilului de
a mă învăța despre un tip fundamental de depresie.
Permiteți-mi să vă relatez cum am aflat că alți psihoterape-
uți, cu formare teoretică diferită de a mea, erau și ei conștienți
de această situație critică, pe care au numit-o „depresie prima
ră" (Bibring, 1953), „depresie psihotică" (Winnicott, 2003) și
„locul suferinței critice" (formulare jungiană, comunicare per
sonală).
Gaura neagră
La im moment dat, când autismul sau începea să se transfor
me și el începea să vorbească, John, în vârstă de 4 ani, a văzut-o
pe prietena mamei sale hrănindu-și bebelușul la sân. Acest lucru
l-a impresionat profund și l-a stimulat să-mi povestească des
pre ceea ce el a numit „gaura neagră cu împunsătura neplăcu
tă". Aceasta a fost încercarea lui John de a transpune în cuvinte
o experiență din copilăria timpurie, pe vremea când nu avea
cuvinte pentru a o conceptualiza. Nu era propriu-zis o metafo
ră. Această frază vie surprindea esența fundamentală a trăirii
primare, întrucât „găurile" sunt ceva față de care avem o reacție
Carapacea protectoare ■ Confirmările rezultatelor psihoterapie! cu copii autiști

108 înnăscută de evitare, iar „împunsăturile" sunt ceva din fața căro
ra ne ferim.
John mi-a comunicat că această experiență a „găurii negre"
a fost rezultatul descoperirii, când era bebeluș foarte mic, că
sfârcul sânului sau suzeta biberonului, „năsturelul", așa cum
îl numea el, nu făcea parte din limba și gura sa, ci era o parte
separată și deci nu se afla sub controlul său (Tustin, 1966; 1986).
A simțit că se rupsese și se pierduse într-un mod traumatizant,
transformându-i gura într-o „gaură neagră cu o împunsătură
neplăcută". Această reacție traumatică față de conștientizarea
separării corporale de mamă era ceva nou pentru mine, întrucât
nu făcea parte din orientarea kleiniană în care mă formasem
profesional. De aceea, m-am liniștit foarte mult atunci când câți
va dintre colegii mei din Associaton of Child Psychotherapists
(Asociația Psihoterapeuților de Copii) mi-au spus că Winnicott,
în acord cu perspectiva sa specifică, scrisese și despre această
insuportabilă experiență infantilă a separării fizice de mamă,
care, așa cum a spus el, era asociată cu sentimentul pierderii
unei părți a corpului și pe care a numit-o „depresie psihotică"
(Winnicott, 2003). De asemenea, mi s-a spus că Margaret Mahler,
o psihanalistă de orientare clasic-freudiană, a descris „durerea"
trăită de copilul autist în copilăria timpurie față de o pierdere
pe care, din punctul de vedere al teoriilor sale despre psiho
ză, Mahler a numit-o pierderea „obiectului simbiotic al iubirii"
(Mahler, 1961) — cu alte cuvinte, „năsturelul" lui John. Aceste
informații m-au asigurat că aceste constatări nu-mi erau speci
fice numai mie, ci fuseseră confirmate de profesioniști având o
orientare teoretică diferită de a mea.
Cu toate acestea, pe lângă a mă liniști, această introducere în
constatările altor profesioniști cu formare teoretică diferită m-a
FRANCES TUSTIN
și tulburat, deoarece m-a făcut să îmi dau seama că definițiile 109
derivate din formarea mea kleiniană izolată, care mi-a fost foarte
utilă în lucrul cu alți pacienți, nu cuprindeau adecvat fenomene
le pe care le întâlneam lucrând cu copii autiști. Am înțeles trep
tat că acei copii cu autism psihogen sunt extrem de diferiți de
copiii de tip schizofren pornind de la care, și pentru care, doam
na Klein a dezvoltat asemenea insighturi penetrante. Mi-am dat
seama că se impunea realizarea unei distincții clare între reacți
ile autiste față de conștientizarea traumatizantă a separării cor
porale de mamă și reacțiile de tip schizofren. Activitatea clini
că ulterioară m-a convins că lipsa unei distincții psihodinamice
clare între reacțiile autiste și cele de tip schizofren duc la o psi
hoterapie care nu este direcțională specific înspre psihopatolo
gia autistă, fie ea la copii psihotici sau la adulți nevrotici. Prin
urmare, psihoterapia nu este atât de eficientă pe cât ar putea fi.
Dezvoltarea acestor constatări a fost un proces lent și dureros.
Desigur, mulți dintre copiii care ne sunt trimiși folosesc un
amestec de reacții autiste și reacții de tip schizofren. De exem
plu, unii copii de tip schizofren au „un buzunar" de autism în
care dezvoltarea emoțională și cognitivă s-a oprit. De asemenea,
așa cum am ajuns să-mi dau seama, există pacienți nevrotici,
atât copii, cât și adulți, care au o capsulă autistă ascunsă (Sydney
Klein, 1980; Tustin, 1978; 1987). în cazul acestor pacienți, dez
voltarea relativ normală a șerpuit în jurul „găurii negre" etan
șe a depresiei psihotice. La acești pacienți, barierele autiste pot
ceda în situații de stres insuportabil sau de modificări biologi
ce. Astfel de situații stresante pot fi doliul, divorțul, schimba
rea locuinței sau a locului de muncă, șomajul, concedierea sau
pensionarea. Contextul biologic care poate amenința barierele
autiste constă în evenimente precum pubertatea, nașterea unui

110 copil, criza vârstei mijlocii, îmbătrânirea și presentimentul apro
pierii morții. Pe măsură ce barierele autiste cedează, individul
este inundat de depresia psihotică de tip „gaură neagră", care
fusese mai înainte tinută la distantă de reacțiile autiste. Acest
tip de prăbușire a fost descris de Winnicott (2006), care și-a dat
seama că era vorba despre o repetare, temută mai târziu în viață,
a unei prăbușiri ce avusese deja loc în copilăria timpurie (aceas
tă importantă contribuție va fi discutată mai detaliat în capitolul
șapte, care se referă la capsula autistă a pacienților adulți nevro
tici). Acum însă haideți să fim atenți la modul cum a fost înțe
leasă ulterior această prăbușire din copilăria timpurie, de către
copiii autiști și mamele lor.
Prăbușirea în perioada copilăriei timpurii
Mama unui băiat autist care nu beneficiase de psihoterapie

mi-a relatat că, atunci când băiatul a început să vorbească, i-a
spus: „Nu eram supărat pe tine, mami, doar că îmi era frică
de întunericul din burtica ta". Pe perioada copilăriei timpurii a
acestui copil, și înainte de naștere, mama fusese foarte deprima
tă și îngrijorată deoarece soțul ei era atât de bolnav, încât exis
ta temerea că ar putea să moară (din fericire, acest lucru nu s-a
întâmplat). Mama mi-a scris rândurile de mai jos:
Ca bebeluș, Sam a fost alintat și iubit, dar și-a petrecut singur

mult timp din prima perioadă a vieții — era un bebeluș foarte
cuminte și întotdeauna mi se părea că există multe lucruri de
făcut, un mare du-te vino și multe preocupări în mintea mea. în
plus, oamenii care locuiau în casă și multe alte situații stresante
au contribuit la bariera din jurul său.
FRANCES TUSTIN
Mama continua, spunând: ill
Cu cât mă gândesc mai mult la primii ani din viața unui

copil, cu atât mai mult îmi dau seama de importanța dispoziției
mamei — ca mama să fie „prezentă", nu „absentă", în timpul
„perioadei de alăptare" (cum era numită odată). Evident,
în aceste situații sunt implicați mulți alți factori, dar baza
emoțională în care este născut un copil și din care crește pare
a-i oferi protecție sau îi dezvoltă o imunitate față de reacțiile
hipersensibile.
(Evident, această mamă înțelegea lucrurile foarte profund și

avea capacitatea de a le transpune în cuvinte. Ea nu beneficiase
de ajutor psihoterapeutic.)
începând cu Freud (Dincolo de principiul plăcerii), mai mulți
psihanaliști, fiecare în felul său diferit, au descris rolul mamei în
copilăria timpurie, de a proteja sugarul de stimulări insuporta
bile (Bergman & Escalona, 1949; Rubinfine, 1962; Mazud Khan,
1964; Martin James, 1986). Winnicott (2003) a introdus terme
nul de „preocupare maternă" și a subliniat importanța a ceea
ce este numită „situația de susținere" pentru bebelușul foarte
mic. Bion (1962) a contribuit la o mai bună înțelegere a acestei
funcții materne fundamentale, atrăgând atenția înspre modul în
care mama afectează dezvoltarea minții copilului prin propria
ei gândire reflexivă. Bion evidențiază că mama care alăptează îi
transmite sugarului nu numai lapte, ci și sănătate psihică. El a
atras atenția asupra rolului mamei în reducerea și „conținerea",
conform spuselor sale, a exceselor de tensiune nervoasă pe care
sistemul neuromental imatur al sugarului nu le poate încă pro
cesa singur. Prin prisma capitolului trei, mama acționează ca un
Carapacea protectoare ■ Confirmările rezultatelor psihoterapiei cu copii autiști

112 „metabolon", în sensul că-1 ajută pe sugar să-și „digere" trăirile.
Sugarul căruia îi lipsește un astfel de „stomac-minte" matern,
așa cum l-a numit unul dintre pacienții meiz dezvoltă reacții pre
mature și aberante, care-1 vor izola și mai mult de funcțiile de
metabolizare ale mamei. Nou-născutul vine programat să confe
re sens lumii. In absența unei mame care să-l introducă în lumea
partajată a simțului comun, copilul face acest lucru în modul
său specific.
Dintr-o perspectivă diferită, Klaus și Kennel (1976) au descris
adăpostirea și protecția necesare nou-născutului ca „uter postna-
tal". într-un interesant articol, Helen High (1984) atrage atenția
asupra similarității dintre funcțiile postnatale ale minții mamei
și funcțiile intrauterine ale placentei, care filtrează ceea ce este
dăunător fetusului și reciclează fluidele corpului astfel încât
acestea să poată fi retransmise într-o formă favorabilă dezvol
tării în curs. Cu siguranță că funcția extrauterină de filtrare și
empatizare a minții mamei în relație cu bebelușul ei acționează
ca un fel de „placentă" prin care mama și sugarul ei se atașează
psihic imul de celălalt. Legătura psihică a înțelegerii compensea
ză pierderea legăturii fizice, mereu prezente, a cordonului ombi
lical. Dacă nu vor fi disponibile legăturile emoționale adecvate,
aspectele fizice ale conexiunii cu mama prin alăptare capătă o
importanță nemeritată. Așa cum am văzut, acest lucru conduce
la o furie copleșitoare și suferință când se descoperă că legătura
corporală nu este întotdeauna disponibilă și este trăită ca „dis
părută". Metaforic vorbind, nou-născuții au nevoie să fie ținuți
în „pântecul" minții mamei lor.
La început, contextul emoțional în care este oferit „sânul" și
modul în care este luat vor determina „înrădăcinarea" sugaru
lui. Acesta este lucrul pe care copilul autist de mai târziu nu va
FRANCES TUSTIN
fi reușit să-l realizeze ca sugar. între copil și mamă s-a dezvol- 113
tat un zid de neînțelegeri. Terapiile care pun un accent exagerat
asupra „susținerii" fizice a copilul autist nu țin cont de impor
tanța susținerii psihice, care este atât de vitală pentru acești copii.
Desigur, într-o oarecare măsură tehnicile de „susținere" fizică
modifică atitudinile psihice ale mamei și copilului, dar e posi
bil ca terapeuții care le aplică să nu fie suficient de capabili să
conștientizeze modificările și să le ducă mai departe. Pe de altă
parte, adeseori psihoterapeuții de orientare psihodinamică nu
folosesc înțelegeri specifice și adecvate psihopatologiei autiste.
Dacă psihoterapeutul dorește să-1 „susțină" pe copilul autist în
siguranță în mintea sa, atunci el sau ea trebuie să cunoască ori
ginile infantile ale reacțiilor autiste.
Permiteți-mi să vă povestesc despre confirmările primite în
legătură cu aceste origini infantile.
Confirmări din studii observationale

>
Cunoștințele mele privind originile infantile ale barierelor

autiste ale „depresiei psihotice" („gaura neagră cu împunsătura
neplăcută") s-au bazat până acum pe ceea ce au înțeles ulterior
pacienții copii și părinții lor. Deși valoroase, aceste informații
sunt indirecte. De aceea, am parcurs cu un mare interes două
articole care mi-au fost trimise de către Juliet Hopkins, ce descri
au studii observationale asupra reacțiilor de evitare din copilă
ria timpurie. Unul dintre articole era realizat de Henry Massie
(1978), care a studiat înregistrările video din copilăria timpurie
a zece copii care fuseseră trimiși la clinica sa cu diagnosticul
de psihoză autistă. Cealaltă lucrare îi aparține regretatei Selma
Fraiberg (1982), în care descrie studiul realizat asupra unui grup

114 de 12 copii, cu vârsta între trei și optsprezece luni, crescuți în
contexte familiale, care dezvoltaseră trăsături „évitante" pro
nunțate.
Studiul lui Fraiberg

La momentul internării, copiii din acest studiu au fost eva
luați de personalul care colabora cu Selma Fraiberg ca prezen
tând relațiile de obiect cele mai deteriorate. Dintr-un grup de 50
de copii au fost aleși 12 bebeluși. La început, fuseseră aleși 13
bebeluși, dar pe parcursul tratamentului s-a descoperit că unul
dintre ei avea deficiențe biologice majore care-i afectau capacita
tea de a reacționa și de a relaționa cu mama sa și cu alte persoa
ne, așa că a fost exclus. Cei 12 bebeluși rămași nu au prezentat
astfel de deficiențe. Acest lucru ilustrează dificultatea de evalu
are a copiilor cu tendințe évitante: la prima vedere, cei cu defi
ciențe organice și cei cu deficiențe psihologice pot foarte bine să
semene unii cu ceilalți.
Fraiberg povestește că mamele acestor 12 copii prezentau
depresie severă (copiii autiști pe care i-am tratat avuseseră cu
toții o mamă deprimată în copilăria lor timpurie sau chiar îna
inte de naștere). Fraiberg a avut drept obiectiv studierea și eva
luarea efectelor intervenției terapeutice, atât pentru bebeluș, cât
și pentru familie. într-o perioadă de evaluare exhaustivă inițială,
care a acoperit între cinci și șapte vizite acasă la familia respecti
vă, autoarea ne povestește că bebelușii și-au privit mama rareori
sau chiar niciodată și i-au zâmbit rar sau niciodată. De aseme
nea, bebelușii nu vocalizau (Ricks, 1975, a descoperit că bebelu
șii autiști au ratat stadiul de gângureală al perioadei de sugar).
Nu se întindeau către ea. Dacă erau capabili să se târască sau să
FRANCES TUSTIN
meargă, bebelușii nu se apropiau de mamă. în situații de nevoie 115
sau de suferință, ei nu se îndreptau către mamă pentru alinare.
După cum spune Fraiberg, „Acolo unde trebuia să existe căuta
re, exista evitare" (pp. 616-617).
Deși nu i-a numit „autiști", descrierea lui Fraiberg este un
tablou cuprinzător al reacțiilor de evitare autiste. Singura trăsă
tură care a modificat tabloul autist a fost aceea că, deși bebelușii
o evitau întotdeauna pe mamă, uneori răspundeau altor persoa
ne. Din fericire, zece dintre bebeluși au reacționat la tratament și
nu au devenit copii autiști. Cei doi care nu au reacționat au deve
nit schizofreni. Dintre aceștia, unul dintre bebeluși avea o mamă
care era dependentă de droguri, iar în celălalt cuplu mamă-copil
mama era schizofrenică, ceea ce probabil l-a afectat și pe copil.
Așa cum am menționat mai devreme, reacțiile schizofrene mi
s-au părut întotdeauna dificil de descâlcit și de modificat. Se pare
că în unele familii există o dispoziție moștenită spre schizofrenie,
iar unii bebeluși par mai înclinați decât alții către a o prelua. Alții
par a dezvolta protecții autiste împotriva acestei dispoziții.
îi consider pe copiii autiști întru câtva diferiți de copiii „evi-
tanți" ai lui Fraiberg, pentru care factorii de mediu au fost
extrem de importanți. Copiii din studiul Iui Fraiberg reacționau
față de o privare maternă severă, iar unii dintre ei suferiseră
chiar abuzuri fizice reale din partea mamei. Așa cum am preci
zat în primul capitol, experiența mea a fost că maternajul carac
terizat prin neglijare severă nu reprezintă în mod necesar prin
cipalul determinant în toate tipurile de autism psihogen. Unii
copii autiști par a fi fost neobișnuit de hipersensibili și înclinați
în mod deosebit către a reacționa într-o manieră autistă fată de
lipsa de reacții a mamei, fie că aceasta era cauzată de depresie,
fie de un alt motiv. Un alt gen de bebeluș ar fi reacționat diferit.

116 Că așa stau lucrurile a fost demonstrat de investigația psihote-
rapeutică realizată de Sheila Spensley (1985) asupra unui copil
autist în vârstă de trei ani, care făcea parte dintr-un grup de tri-
pleți non-identici, dintre care doi nu erau autiști. Henry Massie,
care a studiat prin intermediul filmărilor video realizate acasă
copilăria timpurie a copiilor autiști de mai târziu, descrie o gea
mănă pe care o numește Martha, care avea o soră non-identi-
că, pe nume Madge. Martha a fost observată la început ca pre
zentând semne pronunțate de autism pe când avea 15 luni. Din
moment ce nu a fost detectată vreo patologie neurologică, se
pare că autismul Marthei ar fi fost în primul rând psihogen.
Massie concluzionează:
Deși ambele surori sunt tratate cu aceeași brutalitate și lipsă

de sensibilitate de către părinți, Martha este cea care se dezvoltă
aberant [p. 36].
în studiul său cuprinzător asupra autismului dintr-o perspec

tivă organică și behavioristă, Rimland (1964) a descoperit că, în
cazul gemenilor identici, dacă unul dintre gemeni era autist, și
celălalt geamăn era autist. Acest lucru implică existența unui
posibil factor genetic în unele cazuri de autism. (Dacă așa stau
lucrurile la acei copii care răspund la psihoterapie, se pare că
există o deschidere către modificări. Flexibilitatea naturii umane
este de partea noastră.) Activitatea clinică arată că reacțiile autis
te psihogene sunt rezultatele unui concurs de împrejurări și ale
interacțiunii complicate dintre factorii înnăscuți și cei de mediu,
ponderea fiecăruia fiind diferită de la caz la caz. Același tip de
„absență" maternă poate genera reacții diferite în cazul unor
copii diferiți.
FRANCES TUSTIN
Studiul realizat de Massie asupra 117
filmărilorvideo de acasă
Studierea perioadei de sugar a copiilor autiști prin interme

diul filmărilor video realizate acasă a fost o metodă originală ce
a produs rezultate interesante. După cum spune Massie (1978):
Filmele au oferit date despre calitățile constituționale ale

copiilor, patologia neuromusculară, semnele inițiale de psihoză
și interacțiunea mamă-sugar [Massie, p. 42].
Massie a ajuns să considere lipsa unei relații primare funda

mentale cu mama ca fiind factorul determinant din care au izvo
rât reacțiile autiste aberante. Acest lucru este în acord cu rezulta
tele cercetărilor clinice. Studiul lui Massie este util în sensul că,
asemeni celui realizat de Selma Fraiberg, descrie micile detalii
ale comportamentului sugarului și al mamei, care intervin în
relaționarea unuia cu celălalt. Rezultatele lui Fraiberg mi s-au
părut deosebit de interesante, în sensul că autoarea a consemnat
și studiat ceea ce ea a numit reacții de „evitare" și „îngheț" pre
zentate de bebelușii studiați. Aceste reacții au împiedicat dez
voltarea unei relații cu mama.
Evitarea
Fraiberg vede evitarea mai degrabă ca reacție defensivă pri

mitivă decât ca „mecanism de apărare" în sens strict psihanali
tic. Termenul de „reacție de protecție" pare mult mai adecvat,
așa cum am sugerat în primul capitol. Fraiberg înțelege această
reacție ca intrând în acțiune în jurul vârstei de trei luni. Martin

118 James (1986) modifică propunerea lui Fraiberg în ceea ce priveș
te vârsta și o vede ca aparând la numai două săptămâni de viață,
în ceea ce el numește „cale neuronală prodromală". Observarea
unei fetițe hipersensibile l-a determinat să sugereze că astfel de
copii pot dezvolta un Eu prematur și anormal, probabil de tip
neuromental, care preia funcțiile mamei, resimțită de copil ca
fiind inadecvată, pentru a răspunde nevoilor sale hipersensibile.
Propria mea activitate clinică mă determină să sugerez că,
în cazul unor copii, aceste reacții pot apărea chiar și mai devre
me. Din moment ce unii copii par a fi autiști din prima lor zi de
viață, sugerez că reacțiile de aversiune asociate cu dezvoltarea
precoce și aberantă a Eului pot apărea cel mai devreme chiar
în ultimul trimestru de sarcină. Ipoteza pare a fi susținută de
faptul că, în sindromul numit de pediatri „suferință fetală", un
fetus care este aproape de termen începe prematur să sugă și să
prezinte procese de defecație, ca și cum s-ar fi născut deja. Așa
ceva se întâmplă de obicei ca reacție la o tulburare emoțională
a mamei. Grotstein (1983) a sugerat că depresia mamei poate
determina un asalt biochimic asupra copilului nenăscut, „în
baia amniotică", după cum se exprimă autorul. Stein (1967) și
Fordham (1976) au sugerat că reacțiile autiste sunt asemănătoa
re reacțiilor autoimune care evită și resping substanțele străine
dăunătoare. Se pare că, într-un mod fundamental, mama ajunge
să fie o astfel de substanță străină dăunătoare copilului autist.
Copilul care a dezvoltat o asemenea aversiune in utero va fi un
copil dificil de îngrijit, în special pentru o mamă deprimată.
Cezura nașterii reprezintă primul șoc de separare fizică a
sugarului de mamă. Influențată de rezultatele lui De Astis și
Giannotti, am înțeles că în dezvoltarea normală, prin interacțiu
nea lor unul cu celălalt, mama și copilul vindecă această rană
FRANCES TUSTIN
primară a separării, care este resimțită a fi vindecată și de tată. 119
Dacă dintr-un motiv sau altul acest lucru nu se întâmplă sau se
întâmplă inadecvat, atunci fiecare moment de conștientizare a
separării fizice deschide această rană. Rana devine, în terme
nii lui John, o „gaură neagră", deoarece ajunge să fie trăită ca
un lucru neînsuflețit. Se întâmplă așa deoarece asemenea sugari
aflați în stare de șoc au pierdut reziliența dată de sentimentul că
sunt ființe în carne și oase și au ajuns să se simtă asemeni unor
obiecte neînsuflețite.
Urmând o sugestie a lui Charlotte Biihler (1962), profesorul
polonez Andrezj Gardziel (1968) ne îndreaptă atenția către o
situație care este chiar mai timpurie decât nașterea. El sugerea
ză că dezvoltarea neuromentală are loc in utero și este pertur
bată de procesul nașterii:
Prima și cea mai importantă sarcină a unui nou-născut

este restabilirea ordinii interioare pusă în pericol după ce a
riscat expansiunea dincolo de uterul mamei înspre lumea de
afară. Numai după dobândirea unei integrități psihobiologice
satisfăcătoare devin posibile căutarea plăcerii și încercările
active de a o dobândi.
Gardziel înțelege autismul ca mijloc de a se adapta în fața

„ordinii interioare puse în pericol".
Folosind lucrarea lui Bion (1962), profesorul Houzel (1989)
sugerează modalitatea normală prin care ordinea interioară
poate fi restabilită după naștere:
... „reveriile" mamei, adică jocul de idei din mintea sa și

reacțiile ei empatice interactive... oferă un tip de situație de

120 susținere mentală care susține organizarea protomentală
primordială a copilului, astfel încât este negociată tranziția de
la a fi în interiorul uterului la a fi în afara acestuia.
în privința copilului autist, Houzel continuă:
Dacă acest lucru nu se întâmplă, există o confuzie amețitoare

între interior și exterior, așa cum am descris în articolul „Le
monde tourbillonnaire de l'autisme" (1985).
Confirmări ale ideilor sugerate de dr. Houzel în acest ultim

articol vin din partea unui pacient al cărui material clinic va fi
prezentat în capitolul opt.
Nu toți copiii autiști vor fi trăit in utero amenințări la adre
sa „continuității ființării" lor, dar, din diverse motive, tutu
ror par să le fi lipsit interacțiunile sensibile adecvate necesare
vindecării separării corporale de la naștere. Aspectul trist este
că bebelușul dezvoltă o aversiune față de mama care-1 alăp
tează, pe care aceasta, lipsită de încredere și depresivă, nu o
poate contracara. Unele mame mi-au povestit că erau atât de
copleșite de bebelușul minunat pe care-1 creaseră, încât îl tra
tau ca pe o piesă de porțelan de Dresda. în depresia lor, nu
se simțeau în stare să aibă grijă de un astfel de lucru preți
os. Când mama care alăptează își revine din depresie, este de
obicei prea târziu. Reacțiile autiste ale bebelușului au anulat-o
pe mamă, deoarece ea a fost resimțită ca fiind atât de dăună
toare. într-un fel, reacțiile autiste au fost o apărare împotriva
depresiei mamei, precum și împotriva propriei depresii, așa
cum mărturisește Sam, căruia îi era „frică de întunericul" din
burtica mamei sale.
FRANCES TUSTIN
Devenind conștienți de această aversiune din partea copi- 121
lului, unii psihoterapeuți au considerat, în mod regretabil, că
mamele trebuie învinovățite în totalitate pentru teribila tul
burare a copilului lor. Acest lucru a sporit tragedia mamei și
copilului. Studii precum cele realizate de Massie și Fraiberg
ne ajută să vedem reacțiile autiste in stătu nascendi, cum s-ar
spune, precum și rolul jucat de interacțiunile subtile dintre
mamă și copil.
Fraiberg demonstrează, de asemenea, că reacțiile de evitare
fac parte din repertoriul înnăscut de reacții al tuturor sugarilor
și, pentru a-și verifica rezultatele, ea citează studiul lui Mary
Ainsworth și al colegilor acesteia (1978) realizat asupra unui
grup de bebeluși în vârstă de 12 luni, aparținând unei populații
neselectate și presupus normale. Acești copii au prezentat reac
ții de evitare, care s-au manifestat însă numai atunci când între
mamă și copil exista o neînțelegere temporară, fiind astfel rapi
de și trecătoare. Nu s-au transformat într-un stil de viață stabil,
așa cum se întâmplase în cazul bebelușilor lui Fraiberg sau în
cazul copilului autist. Prin urmare, ca toate reacțiile psihotice,
evitarea reprezintă o exagerare patologică a unui proces normal,
în autism, observăm evitarea care s-a dezvoltat într-o măsură
uriașă, totală.
Studiul lui Massie asupra filmărilor video realizate acasă cu
copii care mai târziu s-au dovedit a fi autiști ilustrează lipsa
unei interacțiuni sensibile și satisfăcătoare cu mama, interacțiu
ne care, așa cum s-a sugerat, ajută la vindecarea cezurii naște
rii. Autorul susține că „... în situații repetate, în 9 cazuri din 10
sugarul inițiază o acțiune prin intermediul mâinii, atingerii sau
înclinării corpului către mamă, acțiune care nu va fi consumată
deoarece mama nu reacționează la fel" (p. 45).
Carapacea protectoare • Confirmările rezultatelor psihoterapie! cu copii autiști

122 Filmările arată că există și situații în care mama inițiază o
acțiune îndreptată către bebeluș, dar bebelușul nu răspunde,
între cei doi se dezvoltă un zid de frustrare în locul unei legă
turi satisfăcătoare. Furia legată de această frustrare transformă
„gaura" în „gaură neagră". Ca grup de control, Massie a studi
at filmări ale copiilor relativ normali. E interesant de observat
cum în aceste cupluri mama și bebelușul s-au reunit și „s-au
iertat" unul pe celălalt pentru inevitabilele frustrări. (în legă
tură cu acest lucru, am fost interesată de lectura unei lucrări
scrise de Christoph Hering, 1986, în care autorul descrie obser
varea unui bebeluș care putea face acest lucru într-o măsură
semnificativă.)
Copiii autiși sunt niște pacienți exigenți și așteaptă și cer per
fecțiunea imposibilă. Au revendicări neîndurătoare atunci când
această „perfecțiune" nu este disponibilă. Revendicările îi împie
dică să folosească ceea ce le este deja disponibil. M-am întrebat
adesea dacă este vorba despre o dezvoltare ulterioară, ca reacție
la frustrare, sau dacă sunt exigenți prin natura lor și astfel deo
sebit de dificil de îngrijit pentru o mamă deprimată. Evident, în
fiecare caz este vorba despre un concurs de împrejurări diferi
te. Experimentele lui Brazelton (1969) au arătat însă că „figura
nemișcată și lipsită de reacție" a mamei are un efect perturbator
temporar chiar și asupra bebelușilor normali.
Lucrând ca psihoterapeuți cu astfel de copii, pe măsură ce
autismul lor este modificat, ei ne vor povesti despre „gol", des
pre sentimentul de vid, despre „neantul" opac, despre „găuri
le negre", despre „disperare". în loc de a trăi o sursă de bună
tate infinită și de încredere, așa cum în unele momente, oricât
de pasagere ar fi acestea, li se întâmplă celor mai mulți sugari
să trăiască „sânul" și tot ce implică acesta, copiii autiști, ca
FRANCES TUSTIN
sugari, au avut senzația neclară că le lipsește ceva vital — nu 123
știau însă ce. Mai apoi ei descriu acest lucru în modul citat mai
sus. Născocirile autiste, cum ar fi obiectele senzoriale autiste
(Tustin, 1980; 1987) și formele senzoriale autiste (Tustin, 1984;
1987) au blocat și au diminuat conștientizarea acestei lipse. Ele
au fost însă paliative și nu au atins miezul problemei. Astfel de
blocaje și modalități de calmare sunt halucinații idiosincretice
și-i împiedică pe copiii să fie în contact cu realitatea simțului
comun. Ele îl împiedică pe copil să trăiască și să tolereze „lipsa",
care promovează reprezentarea imaginativă și formarea simbo
lurilor. Aspectul acesta va fi discutat mai departe în capitolul
cinci, care tratează lipsa abilităților de joacă a copiilor autiști.
Copiii autiști trec prin stări de panică extremă pe măsură ce
autismul lor este modificat și trăiesc pierderea și absența, așa
cum dovedește John, citat mai devreme. Această experiență
poate fi însă poarta de intrare către a începe să trăiască într-un
mod mai sincer, cu funcționarea emoțională și cognitivă deblo
cată și accesibilă. Folosirea cuvântului „sincer" în contextul de
față este adecvată. Cuvântul derivă din cuvântul latin sincerus,
care înseamnă „fără ceară". Se făcea referire la obiceiul anumitor
sculptori care umpleau cu ceară găurile ce apăreau în statuile de
marmură pe care deja le terminaseră și le puseseră în vânzare.
La început, ceara nu putea fi detectată de cumpărător, dar, de-a
lungul anilor se înnegrea și cădea. Așa se întâmplă și în psiho
terapie cu autismul, întrucât blocajele autiste cad, iar pacienții
nu-și mai pot evita senzația disperată de nevoie și nedesăvârși
re. Printr-o psihoterapie adecvată, o astfel de „prăbușire" poate
fi o breșă către un mod de viață mai autentic. In absența psiho-
terapiei, e foarte posibil ca o asemenea prăbușire să aibă drept
rezultat folosirea sporită a „înșelătoriilor" autiste.

124 La momentul în care au fost puse în acțiune, reacțiile autiste
au fost însă cel mai bun lucru posibil. Ele au avut un scop util,
în primul rând, în cazul sugarilor îngrijiți de o mamă deprimată,
ele l-au apărat pe copil să nu fie devorat de depresia mamei, de
„întunericul" din burtica ei, așa cum bine a spus Sam. In al doilea
rând, l-au apărat pe copil de o durere insuportabilă. De asemenea,
așa cum a evidențiat David Rosenfeld (1985), autismul are o func
ție de conservare. Trăirile neprocesate, nementalizate sunt conser
vate, astfel încât ele să poată fi articulate și elaborate atunci când
vor apărea situațiile prielnice pentru a face acest lucru. Așa cum
a spus Wirmicott (2006) în lucrarea sa devenită clasică „Spaima
de prăbușire", în tratament pacientul „își amintește" ceva ce s-a
întâmplat „deja la începutul vieții individului". Cuvintele lui John
despre „gaura neagră" sunt o astfel de reevocare, declanșată de
vederea unui bebeluș hrănindu-se la sân. Acest lucru este „echi
valentul ridicării refulatului, care are loc în analiza freudiană cla
sică a nevrozei" (Wirmicott, 2006, p. 120).
Reacțiile psihobiologice
Atât Massie, cât și Fraiberg înțeleg esența dificultăților copi
lului autist ca provenind din neputința acestuia de a avea o rela
ție primară, fundamentală cu mama sa. Rezultatele mele clinice
confirmă acest lucru. Ele confirmă și concluzia lui Fraiberg con
form căreia „evitarea aparține unui sistem psihobiologic" (1982,
p. 621).
Activitatea clinică cu copii autiști m-a făcut să înțeleg că reac
țiile autiste se află la interfața dintre neurofiziologic și psihologia
psihodinamică. Din acest motiv, în scrierile mele despre autism
am folosit termeni precum „neuromental" și „psihochimic".
FRANCES TUSTIN
Bion (1962) folosește termenul „preconcepte înnăscute" pentru 125
a sublinia viața psihică primitivă asociată cu predispozițiile bio
logice înnăscute.
Fraiberg continuă, spunând că în contextul a ceea ce ea
numește „neajutorare biologică" se dezvoltă o altă formă de
apărare, numită „îngheț" („freezing").
înghețul
Am fost interesată de constatările lui Fraiberg referitoare

la acest subiect, în sensul că i-am descris adeseori pe copiii cu
autism ca fiind înghețați de groază, asemeni unui animal înfrico
șat care se confruntă cu pericole ce îi amenință viața. Activitatea
clinică desfășurată cu copii autiști dezvăluie că aceste pericole au
de-a face cu teama de a nu fi uitat și abandonat, ceea ce pen
tru ei ar fi ca și cum ar fi scăpați într-o gaură neagră, asemeni
unei văgăuni subterane, existența lor fiind anihilată. Așa cum am
sugerat (Tustin, 1987), acești copii pot trăi și groaza de a fi ata
cați de prădători sălbatici. Am sugerat că asemenea frici par a
proveni din trecutul nostru filogenetic, fiind terori atavice, acum
reziduale. Dacă atmosfera emoțională a situației de îngrijire nu
este suficient de protectoare pentru un copil deosebit de sensi
bil, atunci irumpe o teroare fără de nume, arhaică. Acestea sunt
„preconceptele" (pentru a folosi termenul lui Bion) unor pericole
vagi, neconceptualizate, care au avut un scop util pentru strămo
șii noștri primitivi, atât oameni, cât și animale. S-ar părea că în
dezvoltarea relativ normală, pe măsură ce bebelușul este umani
zat și civilizat prin preocuparea atentă a mamei care îl îngrijește,
aceste terori inutile și inadecvate nu sunt activate. Prin urmare,
ele pălesc, întrucât și-au pierdut relevanța biologică. La copilul

126 autist ele par însă a fi fost activate și nemodificate. Copiii au fost
lăsați să le facă față de unii singuri. Ei sunt amenințați de pericole
neconceptualizate, care sunt halucinatorii dar, așa cum mi-a atras
atenția un pacient, „groaza este reală". Copilul autist a înghețat ca
reacție primitivă de protecție în fața acestor pericole halucinante.
într-o comunicare științifică din The Times, intitulată „Playing
possum"9, au fost avansate idei similare, din perspectivă neu-
rofiziologică. Această comunicare rezumă un articol din The
Lancet10, scris de dr. Birger Kaada, un neurofiziolog norvegian,
în care acesta atrage atenția asupra a ceea ce numește „reflexul
paraliziei de teamă" care, spune el, a fost descris pentru prima
oară în urmă cu 350 de ani și de atunci a mai fost prezentat în
diverse maniere. Kaada regretă că cei din domeniul medical au
acordat acestui reflex mult mai puțină atenție decât au făcut-o
cei ce studiază comportamentul animalelor. Autorul susține că
„reflexul paraliziei de teamă" este declanșat atunci când, con
form exprimării sale, „orice amenințare este percepută ca pericol
și trezește teamă, cum ar fi confruntarea cu un prădător, bloca
rea mișcării, schimbarea, sunetele nefamiliare si bruște, mediul
străin și separarea de mamă și parteneri". Autorul concluzio
nează că reflexul este „înnăscut, atavic... puternic accentuat în
situațiii de amenințare bruscă cărora organismul nu le poate
face față, adică într-o situație de neajutorare și lipsă de speran
ță". Doctorul Birger nu scria despre autism, însă tot ceea ce a
spus se aplică înghețului asociat cu reacțiile de panică ale copii
lor autiști. Despre un astfel de îngheț, Fraiberg scrie:
9 „A face pe mortul" (N.t.)

10 Din nefericire, nu cunosc data apariției revistei The Times, și nici a articolului din The
Lancet.
FRANCES TUSTIN
... comportamentul este unul de imobilizare totală, o înghețare 127
a posturii, motilității și articulării [p. 622].
Tabloul zugrăvit de Fraiberg referitor la reacțiile de îngheț

amintește de cel văzut în catatonia anumitor pacienți schizofre
nici și în paralizia isterică a membrelor anumitor pacienți nevro
tici. Și Segal și Fairbairn au observat că schizofrenia și isteria
prezintă anumite caracteristici în comun. Ne întrebăm dacă nu
cumva este așa pentru că reacțiile autiste de îngheț ca reacție la
angoasele intense, precum cele descrise, funcționează la ambele
tipuri de pacienți. în plus, este posibil ca înghețul autist să joace
un rol în producerea personalității „schizoide", așa cum a fost
aceasta descrisă de Fairbairn (1940, 1952) și a „copilului înghe
țat" descris de Docker-Drysdale (1972). Așadar, studierea copi
ilor cu autism nu numai că ne ajută să alinăm trista lor situație,
ci promite și să arunce lumină asupra simptomelor asociate cu
alte psihopatologii grave.
Fraiberg concluzionează că „imobilizarea" — „cealaltă fațetă
a înghețului", conform exprimării sale — „este o apărare biolo
gică împotriva celui mai mare pericol" (p. 623). Propria mea acti
vitate clinică m-a convins că și înghețul, și imobilizarea („a face
pe mortul") sunt reacții psihoreflexe care fac parte din moșteni
rea noastră biologică și care au fost declanșate de conștientizarea
traumatizantă a separării corporale de mamă, într-o situație de
îngrijire în care sugarul, aflat într-un stadiu imatur de organi
zare neuromentală, nu a fost suficient protejat împotriva terorii
activate de amenințările existențiale, starea de spirit a mamei și
climatul emoțional al familiei fiind în mod normal semnificative
în această protecție. Ca urmare a unor astfel de traume necon-
ceptualizate din copilăria timpurie, au fost activate protecții atât

128 de exagerate și distorsionate, încât au devenit aberante. Acestea
sunt cele care îi conferă autismului caracterul său specific.
Concluzie
Ca urmare a încorporării originilor fenomenelor autiste în

reacții psihofiziologice, este inevitabil ca astfel de fenomene să
iasă în afara sferei actuale de concepții psihanalitice. E necesar
însă ca psihoterapeuții să fi studiat aceste fenomene, astfel încât
copiii autiști să poată fi salvați din izolarea lor încapsulată și să
putem topi și modifica reacțiile autiste sigilate ce stau la pândă
în capsula ascunsă a multora dintre pacienții noștri nevrotici
(S. Klein, 1980; Iustin, 1978, 1986). Aceste reacții vor fi restricți
onat funcționarea creativă și socială a pacienților, înclinându-i
către accese de depresie neagră. Astfel de pacienți vor fi abordați
în capitolele șapte și opt. în capitolul cinci va fi discutat specifi
cul psihoterapie! cu copiii autiști, specific determinat de incapa
citatea lor de a se juca.
FRANCES TUSTIN
CAPITOLUL CINCI
Psihoterapia copiilor
care nu se pot juca11
Jocul ar trebui introdus prin legi adecvate ca

modalitate de tratament.
[ARISTOTEL]
încă din primii ani, copiii noștri trebuie să ia parte

la toate formele legale de joc, deoarece, dacă nu sunt
înconjurați de o asemenea atmosferă, nu vor putea crește
niciodată cetățeni cu un bun comportament.
[PLATON]
Toate formele de psihoterapie psihanalitică pentru copii se

bazează pe o înțelegere profundă a valorii terapeutice și de
comunicare a jocului. O caracteristică remarcabilă a copiilor
autiști este însă faptul că nu se pot juca și nu pot comunica.
Acest aspect explică dificultățile apărute în psihoterapia lor.
Capitolul de față descrie psihoterapia adecvată primelor sta
dii ale activității cu acești copii la care este atât de dificil de
11 Reprodus din The International Review of Psychoanalysis, 15 (1988).
Carapacea protectoare ■ Psihoterapia copiilor care nu se pot juca

130 ajuns. Este oferită o descriere succintă a autismului, iar apoi
sunt discutate câteva dintre modurile în care autismul a repre
zentat un obstacol în dezvoltarea jocului, cu accent pe folosi
rea de către acești copii a unor obiecte și forme generate sen
zorial. Am ajuns la concluzia că acestea au blocat capacitatea
de joc și de relaționare. Obiectele senzoriale și formele senzo
riale autogenerate au fost descrise separat și detaliat în două
lucrări de-ale mele, din International Review of Psychoanalysis
(Bariere autiste la pacienții nevrotici) (Tustin, 1980; 1985) și în
noua mea carte, Autistic Barriers in Neurotic Patients (Tustin,
1987). De asemenea, ele au fost prezentate pe scurt în primele
capitole ale acestei cărți. Detalii suplimentare vor fi oferite în
acest capitol.

Adesea, copiii autiști cară după ei obiecte tari sau încearcă să
se lipească de astfel de obiecte, pentru a se simți tari și puter
nici. Pentru astfel de copii, senzațiile dure generate de aceste
obiecte sunt mai importante decât scopul normal al obiectelor.
Caracteristica lor dominantă este aceea că un copil autist simte
că obiectele fac parte din corpul său. De exemplu, un băiat în
vârstă de șase ani, cu care am lucrat, obișnuia să care după el
un breloc mare, cu nenumărate chei. El simțea că acestea erau o
parte a corpului său, parte care îl proteja — din punctul său de
vedere, aceasta era funcția cheilor. Ele nu aveau rolul lor real,
legat de obiectele concrete din lumea exterioară. Alți copii cară
după ei locomotive de jucărie. Nu se joacă cu ele, ci le așază
sub pernă pentru a-și crea propria siguranță (după cum simt
ei). La fel, unii copii pot căra o mașinuță de jucărie, strânsă cu
FRANCES TUSTIN
putere în mână. Mașinuța le apare ca fiind o părticică adițio- 131
nală a corpului lor, care-i va proteja. „Siguranța" este nota de
bază a acestor obiecte autiste tari. Obiectele folosite în acest mod
sunt derivate din părți ale corpului copilului, folosite inițial ca
modalități de protecție. Este vorba despre lucruri precum limba
răsucită, suptul obrajilor, fecalele întărite din anus. Mai târziu,
obiectele exterioare trăite ca părți ale corpului, așa cum au fost
ele descrise, ajung să fie folosite ca modalități de protecție. Sunt
obiecte de tip „mine" care îl ajută pe copil să simtă că există și
că îi este asigurată „continuitatea ființării". Aceste obiecte de tip
„mine" țin la distanță momentele tulburătoare de conștientizare
a ceea ce este simțit ca fiind periculosul „ne-mine", care pare a
le amenința existența și siguranța. Ele nu trebuie confundate cu
obiectele tranziționale ale lui Winnicott (2006), care reprezintă o
combinație de „mine" și „ne-mine" și contribuie la unirea celor
două. Obiectul tranzițional este o punte către „ne-mine"; obiecte
le autiste sunt o barieră. In această carte simt analizate aspectele
lor ce țin de protecție.

Acestea derivă din senzații fizice moi, cum ar fi fluxul uri
nei din corp, baloanele de salivă din jurul gurii sau scuipa
tul întins pe obiectele exterioare sau diareea și voma. Ele pot
fi generate și prin apucarea lejeră a unui obiect exterior sau
prin atingerea ușoară de acesta. Sunt produse, de asemenea,
și prin legănare, învârtire și prin stereotipii ale mâinilor și ale
corpului. Formele astfel create pe suprafețele corpului sunt
resimțite ca nefiind separate de corpul subiectului și nu sunt
clasificate ca forme care au legătură cu forma reală a unui

132 anumit obiect. Asemeni obiectelor autiste, ele nu sunt partaja
te cu alte persoane și sunt specifice doar copilului. Totuși, spre
deosebire de obiectele autiste, care sunt rigide și statice, cu
contururi clare, tari și constante, contururile formelor autiste
sunt moi și efemere. Formele se succed una alteia într-un mod
fluid și pot părea fie lipicioase, fie alunecoase. Sunt „halucina
ții tactile" (Aulangier, 1985), în sensul că sunt generate numai
de subiect și nu dețin o realitate obiectivă în lumea exterioa
ră. Liniștitoare și calmante, sunt un fel de sedativ generat de
corp. Această informație mi-a fost transmisă de copiii autiști
de-a lungul a trei decenii de lucru cu ei. Atunci când acești
copii vin să ne vadă pentru prima oară, ei nu folosesc obiec
tele prin prisma utilității lor comune, care ține de simțul rea
lității, ci prin prisma manipulărilor specifice acestor copii. Se
întâmplă așa pentru a evita șocurile din lumea exterioară, care
au fost insuportabile atunci când au fost trăite pentru prima
oară. Atât obiectele senzoriale autiste, cât și formele senzoriale
autiste sunt inhibitoare și refulante, așa că opresc dezvoltarea
emoțională și cognitivă.
De ce oare însă au fost deviate înspre astfel de nefericite
direcții înclinațiile minții umane de căutare a obiectului și de
configurare? Cum de capacitatea de a se juca a fost înlocuită cu
obiectele senzoriale patologice și cu formele senzoriale patolo
gice? Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să cercetăm originile
autismului psihogen. Așa cum am menționat în primul capi
tol, primul copil autist cu care am făcut psihoterapie intensivă
a aruncat lumină asupra acestui subiect, atrăgându-mi atenția,
atunci când a început să vorbească, asupra a ceea ce el numea
„gaura neagră cu împunsătura neplăcută". A devenit clar că
acest lucru a precipitat autismul (Tustin, 1972, 1973).
FRANCES TUSUN
Discutând cu mamele copiilor autiști, am rămas cu impresia 133
că unele dintre ele au trăit nașterea acelui copil ca pe o pier
dere a unei părți protectoare și calmante a corpului lor. Foarte
frecvent, o astfel de mamă a fost deosebit de singură în timpul
sarcinii sau imediat după aceea. De exemplu, se afla într-o țară
care nu era țara proprie sau soțul a fost absent fizic sau indispo
nibil emoțional. Sau în jurul acelei perioade a murit o persoană
semnificativă emoțional pentru ea. într-o lucrare recentă, Lewis
și Casement (1986) au arătat că „sarcina tinde să inhibe doliul,
astfel încât, atunci când acest lucru se întâmplă în timpul sar
cinii, pentru femeia îndoliată este dificil să inițieze și să conti
nue doliul". Asa cum vom vedea mai târziu, esența dificultăți-
lor copilului autist constă în incapacitatea lui de a face doliul
pierderilor. în schimb, pierderea (gaura) este umplută cu obiec
te senzoriale și forme senzoriale, care sunt însă paleative și nu
abordează problema într-un mod fundamental.
O mamă care trece printr-una dintre situațiile de mai sus, de
pierdere și lipsă, sau unele similare, poate recurge pentru alina
re la bebelușul din corpul ei. De aceea, atunci când bebelușul se
naște, ea simte că a pierdut o parte vitală a corpului ei. Mama
unui copil autist mi-a descris foarte plastic felul cum, timp de
câteva săptămâni după nașterea copilului, simțise că fusese
amputată și că era o „non-persoană". O astfel de mamă nu va
putea să-și ajute copilul într-o situație similară, când copilul des
coperă că sfârcul care-i oferă senzații nu este o parte a gurii sale.
Insuportabila furie și panică a copilului în legătură cu aparenta
amputare și cu pierderea unei părți a corpului vor semăna prea
mult cu cele ale mamei.
Ceea ce pare a se întâmpla este că bebelușul este neobișnuit
de sensibil, iar climatul emoțional al situației de îngrijire nu este

134 adecvat pentru un astfel de sugar hipersensibil. In lipsa unui cli
mat emoțional adecvat, legăturile fizice tangibile cu mama, gene
ratoare de senzații, precum legătura sfârc-limbă, capătă o impor
tanță exagerată, iar conștientizarea pierderii sfârcului-limbă
generator de senzații este înspăimântătoare pentru un copil atât
de nesigur, care simte că nu există nimic de care să se agațe.
Legăturile emoționale adecvate cu mama au lipsit, iar în pre
zent legăturile fizice compensatorii cu ea par a ceda. în această
situație, copilul se simte neajutorat, vulnerabil și într-o dispera
tă situație de risc. In activitatea cu astfel de copii, toate acestea
trebuie retrăite și elaborate prin transferul copilului față de tera
peut. Astfel, lucrurile pot fi articulate și pot fi identificate soluții
mai bune.
în tratament, „gaura neagră" se deschide din nou. Deși
aceasta a fost maniera lui John de a ilustra o experiență infan
tilă de pierdere care a fost devastatoare, de nedescris în cuvin
te, am avut sentimentul că a surprins esența fundamentală a
situației inițiale. în această stare disperată, au fost declanșate
reacții în care bucăți tari ale corpului, iar mai apoi obiectele
tari purtate, i-au oferit copilului impresia de a fi protejat, în
timp ce formele senzoriale moi i-au calmat spaimele. Astfel
de copii ajung să trăiască într-o lume particulară, dominată
de senzații, care îi izolează de lumea reală împărtășită cu alte
persoane. Asta înseamnă că dezvoltarea lor psihologică este
restricționată și, metaforic, intră într-o „fundătură". Creșterea
lor fizică se desfășoară normal, în parte pentru că din punct de
vedere fizic acești copii sunt bine îngrijiți. Climatul emoțional
este cel care, fără a fi vina cuiva, nu a fost adecvat pentru acest
bebeluș. Dar cum au blocat toate acestea capacitatea copiilor
de a se juca?
FRANCES TUSTIN
Obstacole autiste în dezvoltarea jocului 135
Copilul autist a compensat lipsurile psihologice timpurii prin

supravalorizarea contactelor fizice tactile și a senzațiilor provo
cate astfel. Numai ceea ce este tangibil și prezent fizic este resim
țit ca existând. Amintirile, imaginile, fantasmele și gândurile nu
pot fi atinse. Prin urmare, supravalorizarea contactelor fizice
mereu prezente înseamnă că viața psihică nu se poate dezvolta
adecvat. Amintirile și imaginile fiind inadecvate, imaginația este
blocată, iar imaginația este fundamentală pentru joc.
Mai există un motiv pentru care obiectele senzoriale și for
mele senzoriale împiedică dezvoltarea normală a imaginației.
Sentimentul existenței copilului și cel de siguranță ajung să fie
strâns legate de păstrarea contactului cu obiectele și formele
autiste, mereu prezente și generatoare de senzații. Prin urmare,
astfel de copii sunt protejați de experiența pierderii și astfel nu
sunt stimulați niciodată să-și reamintească persoane sau obiec
te absente, prin intermediul desenelor, imaginilor și amintirilor.
Lipsa de imaginație a copilului autist

Dr. Uta Frith (1985) de la Cognitive Unit of the Medical
Research Council (Departamentul cognitiv al Consiliului de
cercetare medicală) a demonstrat lipsa de imaginație a copiilor
autiști într-un mod foarte elocvent, aruncând lumină asupra
incapacității acestora de a se juca, comparativ cu alți copii care
pot face acest lucru.
Dr. Frith a pornit de la trei grupuri de copii — copii autiști,
copii cu sindrom Down și copii normali. Media vârstei cronolo
gice a copiilor autiști a fost de 11 ani și 11 luni, media grupului
Carapacea protectoare ■ Psihoterapia copiilor care nu se potjuca

136 de copii cu sindrom Down a fost de 10 ani și 11 luni, iar cea a
grupului de copii normali a fost de 4 ani și 5 luni. Vârsta psihi
că nonverbală și verbală a copiilor autiști a fost mult mai mare
decât cea a copiilor cu sindrom Down și a copiilor normali, pen
tru a avea, așa cum spune dr. Frith, „o testare riguroasă a defici
tului lor specific". Copiilor li s-au arătat, separat, două păpuși,
Sally și Arme. Păpușa Sally avea un coș, iar păpușa Anne avea
o cutie. Păpușa Sally a pus o bilă în coș. Apoi, această păpușă
a plecat la plimbare sub masă, de unde nu putea să vadă ce se
întâmplă pe masă. în timp de Sally era plecată, bila a fost trans
ferată de Anne din coșul lui Sally în cutia ei, iar capacul cutiei
a fost închis.
Atunci când păpușa Sally s-a întors, copiii au fost întrebați:
„Unde își va căuta Sally bila?" Au existat și alte întrebări pentru
a asigura niște rezultate cât mai valide, însă aspectul semnifica
tiv, din punctul nostru de vedere, este că grupul de copii nor
mali și cei cu sindrom Down au răspuns la întrebarea „Unde
își va căuta Sally bila?" indicând locul unde bila se aflase iniți
al — adică în coșul păpușii Sally. Prin urmare, era clar că acești
copii erau capabili să-și imagineze reacțiile păpușii, identifi-
cându-se cu aceasta. Copiii autiști au operat însă în termenii a
ceea ce au văzut ei și au indicat cutia lui Anne, pentru că ei au
văzut cum bila a fost transferată acolo. Nu au fost capabili să
se identifice cu păpușa. Deși aveau o capacitate de memorare
limitată, aceasta era inflexibilă și nu se putea adapta situațiilor
de schimbare.
Acest experiment atent și plin de umanism a confirmat dife
rența dintre copiii autiști și alte tipuri de copii în privința nepu
tinței lor de a folosi jocul imaginativ, precum și lipsa lor de abi
litate în identificarea sentimentelor celorlalte persoane.
FRANCES TUSTIN
Identificarea cu ceilalți>
137
Pe lângă imaginație, necesară pentru a ne putea identifica

cu ceilalți, fie ei păpuși sau oameni, este necesar să avem un
anumit nivel de siguranță privind propria existență și identita
te. Așa cum am văzut, copiilor autiști le lipsesc aceste lucruri,
astfel încât identificarea cu emoțiile celorlați nu este posibilă
pentru ei. Identificarea cu alte persoane se bazează și pe capa
citatea de a empatiza. într-o interesantă serie de experimente,
Peter Hobson (1986) a arătat cum copiilor autiști le lipsește
empatia. Acest lucru confirmă rezultatele din activitatea clinică
cu astfel de copii. Absența capacității de identificare empatică
reprezintă un obstacol major în terapia psihanalitică cu acești
copii.
Blocarea empatiei pare a proveni din înlocuirea inoportună
a oamenilor cu obiecte și forme senzoriale automate, nonuma-
ne. Obiectele autiste și formele autiste sunt resimțite ca fiind o
parte neînsuflețită a corpului copilului. Ele împiedică dezvolta
rea nivelului de conștientizare a separării fizice, necesar pentru
ca o persoană să se poată „simți" pe sine în situația unei alte
persoane. Este ceva necesar și pentru dezvoltarea imaginației.
Așa cum am precizat mai devreme, dezvoltarea imaginației se
bazează și pe abilitatea subiectului de a tolera absența obiecte
lor, astfel încât acesta să fie stimulat să „și le aducă în minte".
Această capacitate începe în copilăria timpurie, când bebelușul
învață treptat să tolereze absența mamei care îl alăptează și să
suporte separarea fizică de aceasta. Copiii autiști nu au reușit
niciodată acest lucru. în psihoterapie, ei trebuie în primul rând
să se poată exprima în legătură cu sentimentul de pierdere și
apoi să treacă prin travaliul fundamental de doliu — probabil
Carapacea protectoare • Psihoterapia copiilor care nu se pot juca

138 că „a tânji" ar fi un cuvânt mai potrivit — pentru pierderea sfâr-
cului-limbă ce oferea senzații, care trebuie să fi fost resimțit ca
parte a gurii lor, ca mai apoi să se descopere că a dispărut. Pe
măsură ce fac acest lucru, copiii încep să vorbească.
Doliul
în primele etape ale psihoterapie!, pe măsură ce fascinația
magică și farmecul puternic al obiectelor și formelor domi
nate de senzații încep să slăbească, copilul mai înainte autist
va spune adeseori „dus" cu foarte multă tristețe. Mi-am dat
seama că intolerabila pierdere a iluziei unei legături carnale,
mereu prezente, cu mama care îl alăptează, a însemnat că dez
voltarea emoțională a copilului autist a fost oprită în cea mai
timpurie etapă a travaliului de doliu, când persoana văduvită e
împietrită din cauza șocului, e amorțită și amuțită. Acești copii
au fost nevoiți să facă doliu înainte ca structura lor fizică să fie
pregătită pentru această sarcină. Am ajuns să înțeleg că starea
a fost precedată de o furie aprinsă și oarbă, legată de această
dezamăgire. A fost ceva insuportabil deoarece furia nu a fost
acceptată și înțeleasă îndeajuns. Prin urmare, a părut a avea
un efect de implozie asupra copilului. Simțind că nu au nimic
de care să se agațe, copiii simt că sunt învârtiți într-o manie
ră amețitoare, astfel încât percepțiile lor sunt dezorganizate
(Houzel, 1985). (învârtirea obiectelor și a propriilor corpuri,
caracteristică multor copii autiști, poate fi o încercare de a simți
că au controlul asupra unor astfel de trăiri.) T.S Eliot a descris,
prin intermediul a trei versuri emoționante, aceste stări préci
pitante ale „calotei glaciare" a autismului. EI spune că un astfel
de individ va fi:
FRANCES TUSTIN
într-un vârtej ce lumea-aruncă-n 139
Pustiitorul foc mai vechi
Decât calota glaciară.
[T.S. Eliot, Patru cvartete]
în psihoterapie, pe măsură ce furia arzătoare și panica de

gheață legate de această pierdere sunt „susținute" de înțelege
rea terapeutului, astfel încât să nu existe o implozie în interio
rul copilului, gheața începe să se topească, iar lacrimile încep
să curgă. (înainte, copilul autist avea un plânset straniu, lipsit
de lacrimi.) Cu un „centru", care „susține" (W.B. Yeats), copi
lul nu mai este asaltat de senzații amețitoare care par a învârti
totul într-o dezordine tulburătoare. în acest moment, pe măsură
ce sunt ajutați să suporte sentimentul pierderii și să o jelească,
acești copii care erau teoretic muți încep să vorbească, „dus" și
„stricat" fiind de obicei primele lor cuvinte încărcate de durere.
De asemenea, ei își dezvoltă capacitatea de a folosi alte activi
tăți simbolice. Capacitatea de simbolizare în care un obiect sau
o situație pot înlocui un alt obiect sau o altă situație, cu care
prezintă o oarecare asemănare, reprezintă o premisă pentru joc.
Capacitatea de simbolizare
In lucrările lor despre simbolism, Hanna Segal (1957) și

Marion Milner (1955) nu subscriu opiniei lui Jones (1916) con
form căreia simbolismul este o piedică în calea progresului;
autoarele înclină mai degrabă către propunerea lui Melanie
Klein (1930) conform căreia „simbolismul reprezintă baza tutu
ror talentelor". După cum spune Marion Milner, folosirea ter
menului „simbolism" în acest din urmă sens îl aduce în acord

140 cu modul în care e folosit în epistemiologie, estetică și filosofia
științei. Muzicologul Jeremy Siepman, într-o serie de emisiuni
la BBC World Service despre „Elementele muzicii" a descris
concis premisele fundamentale pentru simbolism afirmând:
„Simbolismul nu funcționează prin imitație, ci prin analogie".
Folosirea constantă de către copiii autiști a „fuziunii imitative"
împiedică dezvoltarea capacității de simbolizare, întrucât dez
voltarea acestei capacități depinde de abilitatea subiectului de
a tolera separarea de lumea exterioară și de a folosi analogii ce
depind de diferențierea unui obiect de altul.
Atunci când îi întâlnim pentru prima oară, copiii cu autism
psihogen nu diferențiază deloc între subiect și obiect și nici între
ceea ce este intern și ceea ce este extern. Ei se află într-o ase
menea stare de nediferențiere de lumea din jurul lor încât sunt
considerați adesea a fi surzi sau chiar orbi, din moment ce unii
dintre ei încearcă să treacă prin obiecte ca și cum nu le-ar vedea.
Astfel de copii trăiesc în lumea plină de umbre a conștientizării
reduse, în care conștientul și inconștientul sunt abia diferenția
te. Este o lume foarte diferită de lumea noastră. Empatizarea cu
o astfel de lume este extrem de dificilă. Această conștientizare
redusă la tăcere are drept scop evitarea agoniei conștientizării
suferite atunci când, într-o stare insuficient diferențiată si inte-
grată, ei au descoperit că „năsturelul" generator de senzații nu
făcea parte din gura lor.
Așa cum am văzut, reacția copiilor față de această conștienti
zare traumatizantă a constat în folosirea unor părți ale corpului,
iar mai târziu a unor obiecte exterioare trăite ca părți ale cor
pului, pentru a genera senzații tari, asemănătoare obiectelor și
senzații moi, asemănătoare formelor. Acestea i-au ținut captivi
într-o stare de nediferențiere față de obiectele exterioare. Prin
FRANCES TUSTIN
urmare, astfel de copii nu sunt suficient integrați și diferențiați 141
pentru a putea să folosească un lucru cu scopul de a reprezenta
un altul. Asta înseamnă că jucăriile oferite acestor copii autiști
a-simbolici la început nu vor avea un sens pentru ei, din punc
tul de vedere al comunicării și fantasmelor. Ele vor avea sens
doar prin prisma senzațiilor produse prin strângerea lor puter
nică sau slabă. Inițial, materiale simple și generatoare de senza
ții cum ar fi nisipul, apa, lutul și plastilina sau pasta de modelat
vor fi folosite de copiii autiști mai mult decât jucăriile.
La sugarii mai normali, lipsa și dorul după mama care îi
alăptează stimulează folosirea unor substitute, cum ar fi suge-
rea degetului mare, a degetelor, a pumnului sau a unui obiect
de cauciuc, care să ofere alinare. Aceste substitute temporare ale
sânului (sau ale biberonului trăit în termenii gestalt-ului înnăs
cut al sânului) îi permit bebelușului să aștepte până sosește
mama care-1 alăptează. In termenii lui Winnicott, ele sunt obiec
te tranziționale primitive. Mă gândesc la ele ca obiecte senzo
riale partajate, spre deosebire de obiectele senzoriale autiste, care
sunt specifice doar copilului. De asemenea, obiectele senzoriale
normale sunt supte cu plăcere, în timp ce obiectele senzoriale
autiste aberante sunt ținute strâns sau poate supte compulsiv,
într-un mod care sugerează strângerea. De asemenea, copilul
autist se poate lipi de obiecte tari, astfel încât acestea să pară a
fi o parte a corpului său. Aceste obiecte senzoriale autiste dure,
care nu trebuie să parcurgă un spațiu, așa cum se întâmplă în
cazul obiectelor senzoriale normale, cum ar fi degetul, înlocuiesc
sânul și blochează conștientizarea mamei hrănitoare. Problema
cu acești pacienți este că activitățile aberante au înlocuit-o pe
mamă, iar în transfer ele îl vor înlocui și pe terapeut. Nu trebuie
să permitem ca acest lucru să se întâmple.

142 Se relatează că, în cele mai multe cazuri clare de autism psi
hogen, acești copii nu au supt bine la sân atunci când erau sugari
și nici nu și-au supt degetul mare sau celelalte degete (deși este
posibil ca unii dintre ei să fi fost sugari compulsivi). In psihote
rapia cu copiii autiști mici, momentul în care încep să-și sugă în
mod normal părți ale mâinii lor sau obiecte din cameră reprezin
tă un progres. într-un interesant studiu realizat pe copii autiști,
dr. Ricks (1975) a descoperit că acestora le-au lipsit și activitățile
de gângurit caracteristice sugarilor mai normali. Suptul, jocul și
gânguritul par a fi legate unele de altele. într-o serie de observa
ții realizate asupra unui bebeluș din momentul nașterii încolo,
am înregistrat că la trei săptămâni bebelușa Susan scotea sune
tul „m-m-m" în timp ce sugea șnurul bavetei, care-i intrase din
greșeală în gură. Susan scotea acest sunet și când sugea la sân,
iar mai apoi din biberon, și când își sugea degetele. Odată, când
avea un an, iar mama ei plecase din cameră, Susan a luat mingea
pe care ea și mama și-o trimiseseră de la una la cealaltă, a dus-o
la buze, și, clătinându-se nesigură prin cameră, a scos sunetul
„m-m-m" în timp ce făcea aceste lucruri. Asocierea dintre supt,
gângurit, joc și mamă au fost bine exemplificate în această serie
de observații, precum și capacitatea bebelușei Susan, în vârstă
de un an, de a folosi un substitut simbolic pentru mama absentă.
Din moment ce obiectele autiste sunt trăite ca fiind o parte
a corpului, ele sunt simțite ca fiind disponibile imediat. Prin
urmare, ele nu-i ajută pe copii să învețe să aștepte. Nu-i ajută să
suporte tensiunea și să amâne acțiunea. Acest lucru este funda
mental pentru activitățile simbolice. Obiectele au și un alt efect
devastator: obiectele senzoriale autiste și formele senzoriale
autiste nu sunt substitute temporare pentru mama care alăp
tează — ele o înlocuiesc permanent. De aceea, serviciile pline de
FRANCES TUSTIN
grijă ale mamei devin nule și lipsite de sens. O astfel de anihila- 143
re este mult mai devastatoare decât „negarea". Ea presupune că
acești copii sunt asaltați de „neant".
„Neantul"
Sentimentul „neantului" și efectul său inhibitor asupra jocu

lui au fost ilustrate adecvat de observația unui copil care putea
să vorbească și care era foarte izolat. Observația mi-a fost rela
tată cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea când conduceam un
seminar la Clinica Tavistock, în care studenții observau o fetiță
în cadrul unui grup de joacă sau al unei grădinițe. Observatorul
a relatat cum o fetiță în vârstă de patru ani, numită Jane, strân
gea compulsiv în mână o scoică bombată. îi era teamă să intre
în contact cu ceilalți copii si se uita cu jind la ei, dar nu li se
putea alătura în joc. Era foarte pretențioasă în folosirea mate
rialelor de joacă și selecta intenționat materiale defecte, precum
creioane stricate, iar apoi încerca nepăsătoare să deseneze cu
ele. Cuvântul „nimic" îi puncta conversația, atât pe cea cu sine
însăși, cât și pe cea cu observatorul. De exemplu, desena „șerpi
care nu fac nimic". A mai desenat și ceva numit „nimic care
merge foarte rapid". A luat un creion cafeniu și a spus „Nu este
maro, este o culoare nimic". După ce a povestit despre o felie
de pâine distrusă de o aversă de ploaie, Jane a desenat „pete de
nimic".
Investigațiile au dezvăluit că mama lui Jane fusese foarte
deprimată când fetița era bebeluș, iar în cea mai mare parte a
perioadei de sugar tatăl fusese plecat de acasă. Observatorul a
mai aflat că Jane fusese înțărcată la patru luni, iar atunci când
fetița avea 18 luni, mama a născut un frățior, un bebeluș foarte
Carapacea protectoare ■ Psihoterapia copiilorcare nu se pot juca

144 energic. La momentul nașterii băiețelului, tatăl locuia acasă,
mama nu era deprimată, iar bebelușul energic trezea mult mai
multă atenție decât o făcea sau făcuse vreodată Jane cea tăcută.
Era ca și cum folosirea compulsivă a scoicii bombate era pen
tru a umple un vid, iar acest lucru a părut a primi confirmare
atunci când, după ce rostea „nimic", trăgea cu ochiul la scoică
(care, îmi dau seama acum, era un obiect autist). Această cons
tatare mi-a fost prezentată înainte de a fi conștientă de rolul
jucat de acești factori în dezvoltarea autismului. Mai apoi, am
ajuns să numesc această formă încapsulată de autism „autis
mul tip carapace". Mamele spun adesea despre astfel de copii:
„Este ca și cum s-ar afla mereu într-o carapace. Nu pot să ajung
la el".
Observația a ilustrat, de asemenea, și accentul extrem de
mare pus de acești copii asupra posesiunilor materiale. Jane își
lua numeroase coli de hârtie de desenat, nu pentru a le folosi
prin prisma funcționalității lor reale, ci ca posesiuni de tip
„mine". Abia dacă desena câteva linii fugitive pe o hârtie, apoi
pe alta, apoi una nouă, și tot așa. Bănuiesc că aceste posesiuni de
tip „mine" au ajutat-o să simtă că exista, că nu era un „nimic".
Astfel obținut, sentimentul existenței sale era însă într-o situație
de risc, deoarece ea se aștepta mereu ca ceilalți copii să-i smul
gă hârtiile. (Trebuie să menționez în acest moment că observa
torul a desfășurat demersurile necesare pentru ca Jane să intre
în psihoterapie.)
Jane era în mod clar un copil autist borderline. Ea prezintă
multe dintre trăsăturile pe care le întâlnim în timpul tratamentu
lui psihoterapeutic atunci când copiii ies din autism și ne lămu
resc în privința spaimelor împotriva cărora autismul fusese o
protecție. Una dintre aceste spaime este impresia de fi pierdut o
FRANCES TUSTIN
parte fundamentală a corpului lor, care le garanta atât siguranța, 145
cât și „continuitatea ființării". Ei trăiesc într-un vid al „neantu
lui", asemănător unei carapace. Astfel este anulată orice speran
ță. Pacienții autiști se află într-o stare de disperare fără margini.
Ei se simt în afara posibilității de ajutor uman.
Dacă dorim să-i putem ajuta, este important să fim anulați.
(Absența privirii și a ascultării copiilor autiști face de aseme
nea parte din reacțiile lor de anulare.) Anularea copiilor autiști
joacă un rol la fel de important pentru sentimentul „neantului"
precum cel jucat de îngrijirea din partea unei mame deprimate
care, în ciuda celor mai bune intenții din lume, nu a reușit să fie
o prezență vie, de încredere, jucăușă. Experiența infantilă a copi
lului cu autism psihogen este foarte diferită de cea a unui sugar
mai apropiat de normalitate, așa cum a fost el observat de către
dr. Robert Olin. La vârsta de patru luni și jumătate, acest bebeluș
continua nepăsător să măture cu mâna obiectele de pe măsuța
din fața sa, până ce acestea ajungeau pe podea. Bebelușul nu se
uita unde ajungeau obiectele, iar pe măsură ce mama le recupe
ra și le așeza la loc, el le răsturna din nou. Mama și bebelușul au
făcut din această situație un joc plin de veselie. Totuși, la vârsta
de cinci luni, bebelușul a fost observat măturând cu mâna obiec
tele de pe masă și apoi aplecându-se pentru a privi atent unde
ajungeau. Simțea în mod clar că obiectele ajungeau undeva. Un
astfel de bebeluș nu este atât de predispus către a fi asaltat de
„neant".
Pe măsură ce ies din autism, copiii autiști ne demonstrează
că, în momentele pasagere de conștientizare chinuitoare, ei simt
că sunt „nimicuri" înconjurate de „neant". Lipsindu-le senti
mentul de a fi susținuți strâns în îmbrățișarea cuprinzătoare
a unei atenții pline de grijă, a interesului și preocupării, ei au

146 reacționat în fața unor astfel de amenințări înconjurându-se
cu forme senzoriale moi și agățându-se de obiecte senzoriale
dure — scoica lui Jane este un bun astfel de exemplu. Dar aces
te obiecte neînsuflețite sunt fie prea dure, fie prea moi. Copiii
au nevoie de reziliența fermă a unei ființe umane ale cărei
răspunsuri adecvate și atente să faciliteze desfășurarea unor
transformări continue. De asemenea, este deja un truism să
spunem că, pentru a se putea juca, bebelușii au nevoie ca cine
va să se joace cu ei.
Jocul cu alți oameni contribuie la procesarea trăirilor, așa
cum se întâmplă, de pildă, în jocul „cucu-bau". Un astfel de
joc ajută la alinarea suferinței legate de pierdere. Copiii încep
să simtă că aceste trăiri au un loc unde să se ducă; ei simt că
există cineva care să le poate conțină și înțelege, astfel încât să
poată fi procesate și asimilate ca parte a experienței lor de fiin
țe umane. Obiectele autiste dure, non-umane și formele autis
te moi nu pot face acest lucru; ele abia acoperă suferința. Ele
au rol de refulare și determină un efect de implozie, „punând
capac" acceselor de suferință și furie. Prin urmare, stările de
distres rămân neelaborate si nu sunt transformate, asa cum am
discutat în capitolul doi în legătură cu „metabolonul". Absența
metabolizării duce mai departe la o dependență compulsivă de
obiectele senzoriale și de formele senzoriale, pentru a ține astfel
la distanță sentimentele dureroase. Așa cum vom vedea când
vom discuta materialul clinic al lui David în capitolul șase, în
cursul psihoterapie!, sentimentele lor cenzurate, spulberate pot
fi dramatizate într-o manieră psihosomatică asemeni unui abces
sau unui chist. Acest lucru face posibilă discutarea și înțelege
rea lor. Copiii mai apropiați de normalitate ar exprima aceste
lucruri prin jocul dramatic.
FRANCES TUSTIN
Procesarea trăirilor 147
Activitatea clinică ne arată că „încrederea fundamentală", așa

cum a fost ea descrisă de Erikson (1951) se asociază cu senzația
susținerii și gestionării de simț comun a unor trăiri copleșitoare,
impulsive. In acest mod, ele sunt simțite ca fiind ținute în
siguranță, astfel încât să nu existe un efect de implozie asu
pra copilului. Lipsindu-le încrederea fundamentală și un sen
timent stabil de siguranță, acești copii nu pot realiza gestul de
încredere necesar pentru a trece de la dependența de suportul
și elementele cu efect calmant, tangibile, la încrederea acordată
transformărilor intangibile, de tipul unor tablouri în minte,
imaginilor, amintirilor și gândurilor. în absența unor asemenea
posibilități psihice, jocul nu poate începe.
Permiteți-mi acum să discut despre tipul de psihoterapie care
pare a fi adecvat naturii autiste a acestor copii care nu se joacă.
Psihoterapia îi va ajuta să elaboreze experiențe infantile anterior
intolerabile, astfel încât unii dintre ei să poată începe să se joace.
Psihoterapia stărilor autiste
Coboară mai jos, coboară doar

în lumea singurătății perpetue...
întuneric lăuntric, deposedare
Și sărăcire de orice avut,
Uscare a lumii simțurilor
Alungare a lumii închipuirii,
Neputință a lumii spiritului...
[T.S. Eliot, Patru cvartete]

148 Situația de susținere psihoterapeutică
Evident, T.S. Eliot cunoștea bine starea dureroasă de pri

vare descrisă mai târziu de copiii autiști prin termenii de „găuri
negre" și „neant". Termenii descriu o stare fundamentală de
absență și pierdere insuportabile. O astfel de situație poate fi
o oportunitate sau o amenințare. Poate fi înăsprită prin practici
manipulative autiste sau poate fi ocazia unor activități creati
ve. Poeții și artiștii au reușit să o folosească drept stimul pentru
creativitate. T.S. Eliot a găsit un depozit pentru astfel de senti
mente tulburătoare și necreative, împărtășindu-le cu alți oameni
prin intermediul cadrului clar al unui poem. Pentru alții, diverse
forme de activitate estetică oferă o „situație de susținere". Jocul
copiilor este o astfel de activitate. Jocul „susține" și le permite
să elaboreze sentimentele de neajutorare acută și temerile de a fi
„lăsați baltă" și uitați. înainte de a folosi însă această „situație de
susținere" estetică, copiii autiști trebuie susținuți ferm în atenția
focalizată a unei persoane pline de viață, hrănitoare. Prin urma
re, așa cum am afirmat și în capitolele anterioare, dispoziția
psihoterapeutului și atmosfera emoțională a contextului psiho-
terapeutic reprezintă factori extrem de importanți în tratamentul
copiilor autiști.
Se poate considera că stările autiste, în care dezvoltarea psi
hicului a fost atât de traumatizant întreruptă, nu ar fi potrivite
pentru psihoterapie. în realitate, psihoterapia este exact lucrul
de care au nevoie pacienții cu autism psihogen, deoarece în copi
lăria timpurie le-a lipsit un mediu psihologic adecvat. Dacă sunt
întrunite condițiile necesare, metaforic vorbind, psihoterapeutul
ațâță la viață flacăra firavă a psihicului, înțelegând sursa nesi
guranței acestor copii și oferind o situație în care ei pot începe
FRANCES TUSTIN
să creeze conexiuni psihice cu un terapeut care este trăit ca o 149
mamă ce alăptează. Numim acest lucru transfer infantil. Pentru
a fi declanșat, trebuie moderată folosirea obiectelor autiste și a
formelor autiste dominate de senzații.
în procesul realizării acestui lucru, copiii autiști se împacă
cu sentimente teribil de dureroase. Așa cum am văzut, ei sunt
înghețați de spaimă și pietrificați de durere. De aceea, înain
te de a modifica felul în care utilizează manipulările autiste, ei
trebuie să retrăiască aceste stări de îngheț alături de un tera
peut care poate empatiza cu astfel de sentimente, fără a fi însă
înghețat de ele. Aceste stări de îngheț țin la distanță stările de tip
„gaură neagră" ale „doliului" prematur, care constau în reacții
dominate de senzații față de pierderea percepută a unui obiect
vital în perioada de sugar. Pe măsură ce psihoterapia înaintează,
copiii retrăiesc aceste stări la finalul ședințelor, în timpul week-
endurilor și vacanțelor, precum și în timpul altor absențe ale
terapeutului, față de care încep treptat să reacționeze ca față de
o mamă care alăpta când erau sugari. Când se întâmplă acest
lucru, transferul infantil a început să funcționeze, iar doliul întâr
ziat poate fi declanșat.
Transferul infantil. Este diferit de conceptul clasic freudian al

transferului. In transferul infantil, trăirile din perioada de sugar,
stârnite de situația de tratament, sunt îndreptate către terapeut.
Permiteți-mi să vă ofer un exemplu de transfer infantil, preluat
din munca unei psihoterapeute talentate care vine la mine pen
tru supervizarea săptămânală. Thomas, în vârstă de șapte ani,
autist încă de la naștere, când mama sa fusese foarte deprima
tă, se află în terapie de șase luni. Mama povestește că au exis
tat momente în care Thomas părea a ieși din carapacea sa, dar

150 considera că ea îl împinsese la loc înăuntru. Totuși, autismul lui
Thomas nu era atât de înrădăcinat ca cel al altor copii pe care
i-am văzut. Progresul său era încurajator.
Thomas nu se juca și nu vorbea. Dezvoltase un tip de com
portament care o îngrijora foarte mult pe mama sa, în sensul că
smulgea smocuri de iarbă din orice pajiște pe care o întâlnea.
Acest lucru se repeta în situația terapeutică, unde smulgea smo
curi din covor. Terapeuta l-a oprit din smuls și ne-am întrebat
împreună, nedumerite, în legătură cu sensul acestui comporta
ment. (Nu ne place să oprim o activitate fără a înțelege nevoia
copilului de a o face). După o vreme, Thomas ne-a oferit câte
va indicii. (El vine la terapie o dată pe săptămână.) în timp ce
urca scările venind la cea de-a șasea ședință, în loc să se ducă
în sala de așteptare, ca de obicei, Thomas a trecut pe lângă tera-
peută și a țâșnit în cabinetul de terapie. Mai târziu, când am
discutat despre asta împreună cu terapeuta, am decis că urmă
toarea ședință va trebui să fie atentă la acest comportament, iar
Thomas va trebui îndrumat blând, dar ferm, înapoi în sala de
așteptare. Am considerat că era important să învețe să aștepte
pentru a-și controla impulsivitatea. De asemenea, saltul pe lângă
terapeută o anula pe aceasta ca persoană care deține controlul.
Era o modalitate de a nu ține cont de aranjamentele stabilite de
ea. Distrugea cadrul ședinței.
Prin urmare, când Thomas a sosit la următoarea ședință (cea
de-a șaptea), terapeuta l-a condus în sala de așteptare. După
ce a așteptat acolo până la ora începerii ședinței, terapeuta l-a
introdus în cabinet. Acolo, în loc de a se întinde întâmplător
pe podea, cum făcuse în ședințele anterioare, amenințând din
când în când cu aruncarea obiectelor pe fereastră, Thomas s-a
dus intenționat către masa unde erau așezate jucăriile, pentru
FRANCES TUSTIN
a fi folosite. Nu a făcut nimic cu ele în această ședință, ci doar 151
a stat și le-a privit. In următoarea ședință (a opta), Thomas s-a
dus din nou înspre masă și, ridicând un bebeluș de jucărie, a
smuls un fir din covor și l-a pus încet în gura bebelușului, ca și
cum l-ar fi hrănit, mimând în același timp mișcările de supt cu
propria sa gură.
In timpul reflecțiilor noastre privind smulsul smocurilor de
iarbă sau de covor, terapeuta sa și cu mine ne-am întrebat dacă
nu cumva Thomas smulgea lucruri care ieșeau în afară, aseme-
nătoare unui sfârc. Activitatea clinică cu astfel de copii mi-a ară
tat că ei simt că sfârcul „încheie" laolaltă sânii, ca un nasture, și
că îi „încheie" și pe ei la sân. De asemenea, sfârcul este resim
țit ca fiind acea parte a sânului creatoare, care oferă viață, care
îi permite sânului să funcționeze. Este resmițit ca legându-i pe
mamă și pe copil unul de celălalt.
Smulgând smocurile care ieșeau în afară, asemănătoare sfâr
cului, Thomas ataca aceste legături și o priva astfel pe mamă
de acele bucăți din ea care erau integratoare, creatoare de viață.
In alte momente, părea că smulge din covor sau din iarbă pen
tru a-și acoperi corpul vulnerabil, sensibil. în general vorbind,
o astfel de activitate era menită către a-1 face să se simtă în sigu
ranță. Nu vreau să spun că Thomas s-a gândit la toate aceste
lucruri în felul clar și organizat în care le-am prezentat eu. El
a fost împins de impulsuri primitive care debutaseră în peri
oada de sugar și erau încă funcționale. Totuși, în situația actu
ală, cred că Thomas era foarte conștient că „smulsul" o supăra
pe mamă. Când mama era supărată și slăbită din cauza acestei
metode, el simțea că este asemeni lutului în mâinile sale si că
putea să facă tot ce dorea cu ea. Nu era lăcomie. Făcea parte din
lupta pentru putere în care sunt implicați acești copii. Pentru a

152 se simți puternic, Thomas trebuia să o facă pe cealaltă persoană
să fie slabă. Pentru a fi „ceva", trebuia să-l transforme pe celălalt
în „nimic". Trebuia „să-i arunce la gunoi" pe ceilalți, probabil
pentru că și el la rândul său se simțise „aruncat la gunoi". Acest
lucru alcătuia sentimentul său că este „un gunoi".
Dincolo de înfățișarea lor pasivă, acești copii sunt mici tirani.
Ei sunt asemeni „cocoșului șef al ogrăzii", având o nevoie foarte
mare de control și fiind foarte dominatori. Atunci când Thomas
a încălcat regulile obișnuite și a țâșnit pe lângă terapeută în
cabinet, el i-a ignorat prezența și aranjamentele obișnuite.
Ajutându-1 pe Thomas să aștepte, a fost stabilită existența tera-
peutei ca persoană ce nu poate fi anulată. Nu putea să se ames
tece în aranjamentele ei. Ea nu a fost anulată. Așa cum am văzut,
acest lucru a avut rezultate uluitoare. Thomas a început să se
joace. Putea acum să elaboreze cu terapeutul acele situații infan
tile care-i înfrânaseră dezvoltarea emoțională și cognitivă.
Transferul infantil este situația care aduce totul laolaltă si
declanșează transformări dinamice, precum posibilitatea de a
folosi jucăriile ca simboluri pentru elaborarea stărilor de suferin
ță. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesar să ne facem
simțită prezența ca terapeuți. Nu trebuie să ne permitem să fim
„aruncați la gunoi", astfel încât funcțiile noastre să fie anulate și
lipsite de sens. Trebuie să mergem înainte și să nu permitem ca
încrederea noastră să fie subminată de respingerea manifestată
de acești copii față de mișcările noastre de deschidere. Ferm, îi
facem să înțeleagă că absența mamei care alăptează nu poate fi
anulată prin folosirea unor găuri de oprire dominate de senzații,
precum obiectele autiste, și a unor calmante, cum sunt formele
autiste. Treptat, prin transferul infantil, copiii încep să fie capa
bili să suporte absența și dorul de obiectul de sprijin. în termenii
FRANCES TUSTIN
Iui Bion (1962), „sânul dorit începe să fie simțit ca o idee a unui 153
„sân lipsă" și nu a unui „sân rău prezent" (adică ca o „gaură
neagră" sau un „neant").
Pe măsură ce această groază a nonexistenței este diminuată
prin grija hrănitoare și fermă, de bun-simț, în contact cu spaime
le acestor copii, precum și cu distructivitatea lor primitivă, sunt
create legături de cooperare cu persoane pline de grijă, iar cei
lalți oameni încep să fie trăiți ca fiind separați. Nu pot fi „șterși
din minte". Copiii încep să fie conștienți că le lipsesc persoane
le de care au nevoie și de propria lor deficiență. Consecvența și
fermitatea terapeutului îi ajută să-și dezvolte credința în conti
nuitatea existenței, astfel încât absențele încep să stimuleze ima
ginile mentale, fantasmele, amintirile adaptabile și gândurile.
Părinții îl pot ajuta și ei pe copil să-l păstreze viu în mintea sa
pe terapeut pe durata absențelor. Copilul este ajutat să suporte
așteptarea. La nivel profund, începe să se formeze atașamentul
față de sânul care oferă lapte.
In ceea ce mă privește, fiind o sceptică, dar și o credincioasă,
sunt întotdeauna surprinsă atunci când aceste transformări au
loc. Ele nu se întâmplă însă prin magie — sunt rezultatul unei
munci grele și a lipsei de prețiozitate. Activitatea terapeutică cu
copii autiști trebuie să fie practică și lipsită de sentimentalisme.
Unii psihoterapeuți sunt atât de afectați de starea tragică a aces
tor copii încât sunt extrem de îngăduitori cu ei. Acesta e cel mai
rău lucru pe care-1 pot face. In ciuda faptului că sunt în stare să
facă extrem de puține lucruri, acești copii se simt foarte puter
nici. De exemplu, atunci când a putut vorbi, un copil autist a
spus: „Eu sunt regele". Un alt copil care vorbea spunea că este
„Dumnezeu". Asemenea copii au ales să nu mai facă eforturi.
Dezvoltarea lor a urmat calea capricioasă a lipsei de cooperare

154 cu alte persoane — în primul rând cu mama. Au acceptat foarte
puține lucruri într-o manieră directă. Setul de reacții înnăscute
care fac parte din moștenirea noastră umană a ajuns să fie folo
sit într-un mod fatal pentru dezvoltarea cognitivă și emoțională
continuă. Acești copii sunt asemeni oilor care, fără a avea vreo
vină proprie, s-au rătăcit. Au nevoie de fermitatea care discipli
nează a bățului ciobanului, pentru a fi aduse înapoi la turma
experiențelor comune. Pe măsură ce se întâmplă acest lucru,
începe să prindă formă transferul infantil. Simțindu-se protejați
și îngrijiți într-o manieră realistă, practică, bazarea lor compul-
sivă pe obiecte și forme autiste va începe să scadă. întâlnirile
jucăușe între terapeut și copil vor începe să se dezvolte.
înfășurarea copilului în această dragoste aspră înseamnă să
avem grijă ca granițele ședinței să fie clare și lipsite de echi
voc. în măsura în care e posibil, începem și finalizăm ședința la
momentul cunoscut. Avem grijă ca copilul să meargă în sala de
așteptare. Treptat, este descurajată aducerea jucăriilor de acasă
sau din sala de așteptare, la fel cum e descurajată și luarea acasă
a desenelor și jucăriilor. Acest lucru îl ajută pe copil să reali
zeze o distincție clară între casă, sala de așteptare și cabinetul
de terapie. Se clarifică astfel că acestea sunt spații separate și
nu pot fi denaturate pentru a estompa realitatea separării fizice.
Copilul este ajutat să devină conștient de granițele corpului său
și să aibă un sentiment de ființare, protejat de o piele protectoa
re. De asemenea, copiii sunt descurajați să facă lucruri în afara
limitelor cabinetului de terapie. Similar, terapeutul nu părăseș
te încăperea și nici nu le permite colegilor să-i înterupă ședința.
Pe scurt, este descurajat tot ceea ce pare a străpunge „pielea"
ședinței. Această „conținere" fermă, dar blândă îi ajută pe copii
să simtă că sunt în siguranță dacă renunță la controlul rigid. îi
FRANCES TUSTIN
ajută să facă față sentimentelor de tip „dor", ce încep să apară cu 155
ocazia vacanțelor, weekendurilor și a altor absențe ale terapeu
tului. Absențele încep să fie folosite ca oportunități, mai degrabă
decât ca amenințări. Metaforic vorbind, copiii încep să se simtă
susținuți în siguranță în brațele „psihice" ale terapeutului care
își cunoaște propria minte.
Unii dintre psihoterapeuții pe care i-am supervizat, obișnuiți
să folosească tehnici de joc, au fost sceptici față de accentul pe
care l-am pus asupra unei susțineri atât de stricte atunci când
lucrăm cu stările autiste. Simțeau că terapeutul era împiedi
cat astfel să exploreze ceea ce se întâmpla în mintea copilului,
iar copilul era împiedicat să-și exprime fantasmele. într-o stare
autistă însă, copiii au prea puțină minte și sunt goliți de fantas
me. Absența conștientizării separării de terapeut înseamnă că
au prea puțin „spațiu în care fantasma ca exercițiu, deci gândul
experimental, poate avea loc" (Meltzer, 1975).
în domeniul educațional, există o diferență de opinii simi
lară între educatorii copiilor mici, ce folosesc metodele educa
ționale ale lui Froebel, Play Way, și cei care folosesc metodele
Montessori12. Am fost formată în prima orientare și obișnuiam
să privesc cu dezaprobare insistența doamnei Montessori ca
instrumentele educaționale oferite copilului să nu fie folosite
altfel decât cu destinația lor inițială; pe scurt, funcția lor trebuia
respectată. Simțeam că acest lucru era în contradicție cu folosi
rea imaginativă a materialului de către copil. Tratarea copiilor
autiști, dintre care unii aproape cu siguranță se aflau și în grupul
12 Sisteme educaționale relativ asemănătoare, izvorâte dintr-o filosofie educațională

axată pe nevoile copilului, joc și explorare activă a mediului; creatorii lor sunt Frederich
Froebel, pedagog german (1782-1852) și Maria Montessori, pedagog de origine italiană
(1870-1952). (N.t.)

156 de copii cu dezvoltare psihică sub medie, al lui Montessori, m-a
făcut însă să înțeleg că astfel de copii sunt diferiți de toți ceilalți
copii pe care-i întâlnim. Ei au nevoie să fie încurajați să folo
sească obiectele prin prisma funcției lor realiste comune, mai
degrabă decât într-o modalitate personală, dominată de senza
ții. Această modalitate de folosire a obiectelor îi conduce înspre
singurătate și alienare. Numai pe baza folosirii pline de respect
a persoanelor și obiectelor, recunoscându-le natura și funcția
intrinsecă, poate deveni funcțională imaginația ce susține dez
voltarea continuă.
Relația cu părinții și cu terapeutul
De asemenea, este important să creștem încrederea părinți

lor față de ceea ce au de oferit copilului lor, astfel încât aceștia
să poată struni comportamentul nociv și antisocial al copilului,
cu convingerea că ei au ceva mai bun de oferit. Pe măsură ce
psihoterapia îi ajută pe părinți și pe copil să relaționeze unii cu
ceilalți, ea le permite părinților să ofere ceea ce cei mai mulți
dintre ei tânjeau să ofere, dar se simțeau prea respinși pentru a
face acest lucru. Părinții pot juca un rol fundamental în recupe
rarea copilului și trebuie ținuți la curent cu progresul copilului
în psihoterapie.
Transferul. Se consideră uneori că acești copii autiști dez
voltă un „transfer psihotic". Acesta este caracteristic copiilor
de tip schizofren, care au o relație confuză cu părinții lor. Nu
este corect să folosim acest termen în raport cu copiii autiști,
ale căror abilități incipiente de stabilire de relații au fost afec
tate sau, în cazurile extreme, distruse complet. Este mult mai
adecvat să descriem primele reacții ale copilului autist față de
FRANCES TUSTIN
terapeut ca fiind un transfer blocat, în sensul că ei transferă asu 157
pra analistului non-relația lor cu părinții. Obiectele autiste și for

mele autiste au blocat aceste relații umane. Blocajele autiste vor
fi extrem de active în primele zile ale tratamentului. Numai pe
măsură ce sunt modificate, și dacă sunt modificate, pacienții pot
dezvolta o conștientizare a altor ființe umane și capacitatea de a
realiza reprezentări simbolice. Analistul poate atunci să ajungă
să reprezinte sânul care oferă lapte. Aceasta este esența transfe
rului infantil. El se dezvoltă pe măsură ce copiii încep să se simtă
susținuți în siguranță și cu încredere și pe măsură ce atenția lor
se concentrează asupra unui terapeut care este o prezență vie,
activă și care nu va fi anulat. Terapeutul nu se teme de crizele lor
de furie, așa că li se poate împotrivi copiilor atunci când e nevo
ie, la fel cum îi poate și gratifica. Acest lucru eliberează relația
actuală a copilului cu părinții de disperarea plină de durere și
de lipsa de cooperare pasivă, care au făcut ca orice încercări de
a ajunge la ei să fie inutile și lipsite de sens. Pe măsură ce ana
listul se luptă cu suferința veche a copilului, părinții pot începe
să se bucure de desfășurarea relației actuale cu copilul, relație
ale cărei posibilități fuseseră mai înainte tăiate de la rădăcină.
Reflecții
l concluzive
Situația de alăptare îi prezintă sugarului toate situațiile de

viață de mai târziu, cu care va trebui să se confrunte. Există furie
în legătură cu frustrarea și recunoștință pentru satisfacție. Există
durere și doliu pentru pierdere. în tratament, copiii autiști au
nevoie să fie ajutați să suporte procesele de doliu primitive. Pe
măsură ce „sânul" este șters din minte, iar mai apoi este recu
noscut și atacat din frustrare și reparat în durere și recunoștință,
Carapacea protectoare ■ Psihoterapia copiilorcare nu se potjuca

158 el ia contur ca amintire integrată și integratoare în mintea lor.
Sânul devine un element stabilizator care reglează impulsivita
tea acestor copii, astfel încât să nu treacă violent de la impresia
că simt stăpânii a tot ceea ce văd la a simți că sunt insecte nea
jutorate, amenințate cu strivirea de către rivali necruțători. Ei
încep să simtă că sunt niște ființe umane obișnuite, care se pot
juca. Obiectele senzoriale și formele senzoriale au rol de supri
mare și sunt o modalitate de evadare din realitate. Ele blochează
capacitatea de a se juca; aceasta, așa cum am aflat studiind jocul
unui grup de copii în perioada latenței (la care m-am referit în
capitolul nouă), le permite copiilor să facă față realității (Iustin,
1951).
Epigramele de la începutul acestui capitol arată că atât
Platon, cât și Aristotel și-au dat seama de valoarea jocului în
dezvoltarea psihologică umană. împiedicat să fie capabil de joc,
copilul autist se află Într-adevăr la ananghie. Acest lucru va fi
ilustrat în capitolul șase, capitol care se referă la un copil autist,
pe care l-am numit David.
FRANCES TUSTIN
CAPITOLUL ȘASE
Copilul care m-a învățat

despre încapsularea autistă
Figura 1. Monstrul lui David Figura 2. Armura lui David

(fotografie: David Carr, Paris) (fotografie: David Carr, Paris)
Carapacea protectoare • Copilul care m-a învățat despre încapsularea autistă

160 în. acest capitol va fi prezentat studiul de caz al lui David,
un copil care m-a învățat despre încapsularea autistă. La fel ca
în cazul materialul clinic al lui John, din care am învățat des
pre „gaura neagră" și care a fost reprodus în Autistic Barriers
in Neurotic Patients, acest material este reprodus din prima mea
carte, Autism and Childhood Psychosis (Autism și psihoză infantilă)13.
Totuși, discuția asupra materialului oferit de David, la fel ca și
în cazul celui oferit de John, este extinsă în mod semnificativ,
pentru a include insighturi ulterioare. Ambele materiale clini
ce au reprezentat fundamentul pentru întreaga mea concepție
privind stările autiste. (Rezultatul psihoterapie! lui John și a lui
David este descris în capitolul trei.)
Trecuseră câțiva ani de când John își încheiase tratamen
tul atunci când am început să lucrez cu David, care venea să
mă vadă de patru ori pe săptămână. David nu era un copil
cu autism clasic, de tip Kanner, așa cum fusese John. în plus,
era mult mai mare decât John și vorbea. în copilăria timpurie,
David trecuse printr-o separare geografică reală, traumatizantă,
de mama sa, ceea ce provocase o predominanță a reacțiilor de
protecție autiste. Materialul clinic ce va fi prezentat ilustrează cu
claritate dezvoltarea încapsulării autiste ca modalitate de protec
ție a vulnerabilității sale rănite.
Studiu de caz
David, în vârstă de 10 ani și 10 luni, fusese trimis cu diagnos
ticul de psihoză infantilă. Evenimentul semnificativ din istoria
sa timpurie de viață consta în faptul că David era cel mai mic
dintre doi băieți. Mama sa îsi dorise o fetită, iar atunci când
13 în prezent nu mai eîn circulație în Marea Britanie și Statele Unite.
FRANCES TUSTIN
David s-a născut cu coloana ușor răsucită, ea simțise că dăduse 161
naștere unui copil imperfect. Tatăl avusese același defect, dar
asta nu-1 incomodase în mod deosebit. Totuși, atunci când a
auzit despre o maseuză din Londra care spera să poată vindeca
deficiența fizică a lui David dacă l-ar fi tratat de mic, mama a
decis că David trebuia să beneficieze de masaj, chiar dacă asta
însemna ca ea să fie despărțită de bebelușul ei. (Aceste lucruri se
întâmplau înainte ca munca dr. Bowlby privind efectele separă
rii timpurii de mamă să devină subiect pentru presa populară.)
Teribil de nefericită, mama lui David a început să-1 înțarce la
cinci luni, astfel încât la șase luni să poată merge la Londra pen
tru a urma tratamentul. David a stat într-un fel de creșă internat,
de unde era dus la masajul zilnic. Părinții locuiau la o oarecare
depărtare de Londra, așa că îl puteau vizita numai foarte rar.
La vârsta de 13 luni, maseuza a decis că David avea mai multă
nevoie de mama sa decât de masaj, astfel încât David a revenit
acasă cu coloana îndreptată, dar cu scena pregătită pentru o dez
voltare psihologică diformă.
Atunci când a mers la școala din sat, s-a considerat că David,
în vârstă de cinci ani14, nu poate fi educat. Prin urmare, a fost tri
mis la o școală Rudolf Steiner cu internat, iar mai apoi la o școală
cu internat de dimensiuni reduse din Londra, care se afla chiar
în casa profesorului său, deoarece cei de la Școala Rudolf Steiner
consideraseră că David avea nevoie de îngrijire acasă, individuală
și personalizată. In acest moment profesorul, foarte perceptiv, a
început treptat să se gândească că era posibil ca dificultățile com
portamentale și de învățare ale lui David să fie emoționale, ast
fel încât l-a trimis la Great Ormond Street Children's Hospital,
când David avea 10 ani și 5 luni. Testele nu au dezvăluit vreo
14 în Marea Britanie vârsta de intrare în școala primară este de cinci ani. (N.t.)
Carapacea protectoare ■ Copilul care m-a învățat despre încapsularea autistă

162 anormalitate organică. Cu toate acestea, psihologul educațional
a considerat că David nu poate fi testat, deoarece desena doar o
casă în ruină și era destul de indiferent față de itemii testelor, sim
țind, fără îndoială, că atrăsese atenția asupra esenței problemelor
sale. Profesorul a relatat că David nu putea să învețe la școală și
că prezenta izbucniri bruște de frustrare, care proveneau de obi
cei din faptul că trebuia să împartă lucrurile cu alți copii. In afara
casei, David nu era în siguranță, deoarece traversa strada nepă
sător față de trafic și se ciocnea adesea de copaci și de stâlpii de
telegraf, ca și cum nu i-ar fi văzut. Era foarte izolat de oamenii din
jurul său, iar limbajul părea a fi folosit mai ales pentru descărca
rea tensiunii și nu pentru comunicare.
Materialul clinic
Materialul clinic al lui David dezvăluie reacțiile sale față de

separările de situația de tratament, care, așa cum vă puteți ima
gina, au fost întotdeauna acute. Prezentarea unui material psi-
hotic presupune o mulțime de dificultăți:
(1) Există veșnica problemă a folosirii cuvintelor pentru
ceea ce inițial a fost trăire nonverbală. Un astfel de material
trebuie prezentat mai degrabă într-o manieră evocatoare
decât într-una argumentativă.
(2) Materialul pacienților psihotici este atât de bizar, încât este
imposibil să fie prezentat logic. Este ceva primitiv. Și copilul,
și terapeutul par că țes un poem sau că dramatizează o piesă
în încercarea de a comunica despre acest material.
(3) în experiența lui David, subiectul și obiectul erau atât de
strâns întrepătrunse, încât acest lucru face ca materialul să fie
dificil de urmărit și de descris.
FRANCES TUSTIN
(4) Obiectele care nouă ne par a avea prea puține în comun 163
simt văzute de David ca analoage. Se întâmplă așa deoarece
el acordă atenție mai degrabă asemănărilor decât diferențelor.
La fel cum un copil mic va echivala un ceainic fierbând și un
tren cu aburi deoarece elementul important pentru el este
aburul, care la rândul său poate fi resimțit ca fiind analog
cu propriile senzații corporale, în materialul prezentat David
echivalează o minge, un abces și un sân în termenii propriilor
senzații corporale.
(5) Cititorul poate avea aceeași reacție dependentă de
atmosfera materialului, cum mi s-a întâmplat și mie. După
una dintre întâlniri, am notat: „îmi vine foarte greu să mă
concentrez în aceste ședințe. David a vorbit despre una-alta,
într-un mod aparent neimportant. Cuvintele lui curgeau în
jurul meu asemeni unei pelerine tangibile, care mă învăluia,
astfel încât mi-a venit foarte greu să mă concentrez și să
acord atenție sensului lor. Să gândesc și să vorbesc a fost un
efort." Mă tem că experiența cititorului va fi aceeași, oricât
de clar aș încerca să prezint materialul. Pe de altă parte, un
anumit nivel de implicare în atmosfera ședințelor nu va fi
nepotrivit. Procesele ilustrate de acest material sunt dificil de
înțeles în alt mod decât prin a le trăi și a lucra cu ele. Sperăm
că materialul este suficient de elocvent pentru ca o astfel de
implicare constructivă să aibă loc.
***
Materialul este împărțit în două părți. Prima parte se ocupă

de confecționarea unui monstru, iar partea a 2-a, de crearea
unei armuri. Materialul acoperă numeroase ședințe, astfel încât
Carapacea protectoare • Copilul care m-aînvățat despreîncapsularea autistă

164 trebuie să fie rezumat. Materialul provine din vremea în care
David, care avea 14 ani, începuse să călătorească de unul singur
de la Hampstead spre cabinetul meu de consultații din South
Kensington. Materialul despre „monstru" se referă la reacțiile
sale față de vacanța intersemestrială, ceea ce însemna că tra
tamentul urma să fie întrerupt timp de o săptămână pentru a
se duce acasă, la țară. Desigur, acum reușea mult mai bine să
tolereze separarea fizică de lumea exterioară, dar a oferit o vie
demonstrație a acelor stări de relativ minimă diferențiere și de
teroare aproape absolută, atunci când s-a simțit în pericol imi
nent de prăbușire. Este evident că abia atunci când stările autiste
de inhibiție și noncomunicare au luat sfârșit, pacienții pot comu
nica despre cum s-au simțit. Prin urmare, o parte din valoarea
materialului lui David constă în faptul că ne permite să studi
em încapsularea autistă din punctul de vedere al pacientului
și să vedem cum a experimentat-o acesta. Nu am înțeles acest
material la momentul prezentării sale atât pe deplin cum simt
că îl înțeleg acum. Recuperarea materialului clinic dintr-o vreme
în care aveam mult mai puțină experiență are însă avantajul că
materialul pacientului să fi fost relativ neinfluențat de schema
de înțelegere pe care o am în prezent și pe care doresc să o dez
volt ca temă a acestui capitol.
Partea 1
Monstrul
Pe măsură ce vacanța intersemestrială se apropia, David
încerca să trăiască cu iluzia că eram amândoi legați printr-un
cordon ombilical permanent, care ne ținea constant în contact.
FRANCES TUSTIN
Acest cordon făcea parte dintr-un telefon pe care l-a creat din 165
plastilină, care semnifica legătura fizică ce acoperea distanța
dintre noi. Cu toate acestea, bula extatică a iluziei era constant
spartă. în deziluzia sa, el a încercat să-mi submineze încrederea
în mine însămi și plăcerea pe care o aveam din muncă. De exem
plu, despre firul de ață pe care i-1 pusesem la dispoziție în sertar,
spunea: „Oh, ce fir subțire!" Interpretările mele erau primite cu
aceeași desconsiderare și batjocură. Erau „aruncate la gunoi",
în timpul ședințelor părea a fi într-o stare de furie incipientă.
Spunea: „Doamna Fiona (aceasta era profesoara lui) zice că sunt
foarte arțăgos". în alte momente, era „lingușitor" și mieros.
Cu câteva zile înaintea vacanței, a sosit cu urmele unei
erupții cutanate — un abces la cel de-al doilea deget de la
mâna dreaptă. Mi-a spus că abcesul fusese „un monstru". S-a
jucat cu sensurile cuvântului „abces"15 și a vorbit despre „a
fierbe de mânie". A întrebat și despre un „boiler", care se afla
pe coridorul din afara cabinetului și a spus că „ar putea explo
da asemeni unui vulcan". Am avut impresia că jocul lui de
cuvinte nu era calamburul pe care un copil nevrotic l-ar fi
făcut, ci am simțit că asemănarea „sonoră" a cuvintelor tre
buia să însemne că obiectele numite aveau o legătură, într-un
fel sau altul.
După ce a vorbit despre boilerul care putea „să explodeze
asemeni unui vulcan", a povestit cum doamna Fiona storse-
se abcesul și „un puroi scârbos țâșnise de acolo". A denumit
acest puroi „lavă" și „sucul morții" și a continuat, spunând:
„Acolo unde fusese abcesul e o gaură în întregime blocată cu
bucățele grunjoase de piele moartă". A adăugat, în batjocură, că
15 Joc de cuvinte intraductibil. în limba engleză, „boii" poate fi substantiv și are sensul de
„abces", dar poate fi și verb („to boii"), cu sensul de „a fierbe". (N.t.)
Carapacea protectoare ■ Copilul care m-aînvățat despreîncapsularea autistă

166 doamna Fiona pusese pe acel loc un plasture medicinal, dar că
el „îl smulsese". (David își ciupea mereu bucățele de piele de pe
corp; gura și mâinile sale îl dureau adesea de la aceste ciupituri.
Uneori era pur și simplu punctat cu găurele.)
Mai apoi, și-a făcut mâinile căuș și a spus: „E o gură!"
Apoi, fluturându-și degetul pe care avusese abcesul, a spus:
„Ești tu — o păpușă — pitic — limba mea — adică degetul
meu". Asistăm aici la echivalarea mâinilor cu gura și iluzia că
eu eram o parte rea a corpului său, așa cum fusese abcesul.
Din fotografia monstrului (Figura 1) se poate vedea că sea
mănă cu un deget cu un abces la capăt. Iluzia că eram atât de
maleabilă încât putea „să mă învârtă pe degete" mă transfor
ma în ceva rău.
Mai târziu, o minge pe care o avea în sertar a fost echivala
tă cu abcesul, deoarece a spus: „Această minge — abces16 — ai
auzit ce am spus?" Mingea/abces a fost asociată cu un sân care
lipsea și el. în timp ce-și recupera mingea de sub canapea, a
spus: „Neastâmpărate! A dispărut! De ce s-a dus dedesubt?" S-a
adresat apoi mingii, pe un ton autoritar și disprețuitor: „Să stai
la mine în mână". (Vă amintiți că gura și mâinile erau interșan-
jabile și observați gura monstrului.) A continuat: „Chestia asta-i
plină de gaz! O voi prinde și o voi strânge și va exploda, poc!"
A intonat apoi un cântecel:
Am o mică iapă
Numele ei este cenușiu spre alb.
Am ciupit-o de uger
Și a explodat, poc! Bum!
16 Echivalarea se realizează prin sonoritatea asemănătoare a cuvintelor „ball" („minge")

și „boii" („abces"). (N.t.)
FRANCES TUSTIN
A adăugat apoi: „Atunci când țâțele sunt sparte, rămân în 167
urmă bucățele grunjoase de piele moartă". (Vă amintiți că și des
pre abcesul stors spusese că lasă în urmă același lucru.)
în lumina secvenței de mai sus, pare legitim să inferăm că
mingea a fost simțită ca analoagă abcesului, sânului și propriei
mele persoane, ca parte a corpului său. Deoarece erau resimțite
ca părți ale corpului său, pe măsură ce îl izbea ideea unei posi
bile separări, furia sa înăbușită era resimțită ca tumefiind aceste
elemente cu substanțe otrăvitoare, asemeni unui abces sau vul
can. In termenii lui John, alcătuiau un „sân de artificii". Când se
declanșa, explozia inevitabilă lăsa în urma ei un gol. In termenii
lui John, „atunci când lucrurile nesuferite sunt arse, ele devin
negre" (Tustin, 1987, capitolul 4).
David a început acum să acopere cu plastilină această minge
„spartă"/abces/sân/eu-ca-parte-a-corpului-său, spunând: „E ca
și cum mi-ar ieși ceva din degete... din abcesul meu... țâșnind
ca ceva dintr-un tub... Sunt tentacule". A acoperit mingea peste
tot, precum și o cutie de alamă, pentru a face corpul. Rezultatul
acestei înfășurări cu elemente fizice rele („lava" sau „sucul mor-
ții") era un „monstru". Vă amintiți că la început David se refe
rise la abcesul său ca fiind un monstru. Așadar, se parcursese
un ciclu complet. încercarea sa de a elimina obiectul stricat și
de a-1 acoperi avea drept rezultat un monstru. Totuși, învelișul
nu avusese un succes deplin, deoarece atunci când monstrul a
fost terminat, mingea albastru-închis se vedea neagră prin orbi
tele ochilor. Referindu-se la asta, David a spus că îl privea cu
„ochi de moarte". De asemenea, învelirea în materia corpului
său însemna că devenise din nou o parte a corpului său.
în momentul în care se pregătea să plece în vacanța interse-
mestrială, David s-a uitat la mine cu o privire limpede, directă,
Carapacea protectoare ■ Copilul care m-a învățat despreîncapsularea autistă

168 foarte diferită de contactul vizual évitant, cețos din timpul ședin
țelor și mi-a spus: „Doamna Fiona zice că sunt deprimat. Asta e
în neregulă cu mine? Mă simt oribil și nu știu ce să fac în legă
tură cu asta. Mă doare corpul. Am pietriș peste tot și am pietriș
și în gură." (Experiența mea a fost că, la aceste niveluri, dure
roasa tensiune a frustrării înăbușite este trăită la nivel corporal
ca pietriș, balast, ghimpi, bucățele mici de lucruri care scârțâie,
bucățele de sticlă spartă sau ca ceva iritant și inconfortabil. Unii
pacienți nevrotici au descris această experiență ca și cum sim
țeau că întregul lor corp și tot ce era în jurul lor ar fi fost presă
rat cu nisip.)
In materialul prezentat mai sus, David își folosește abcesul și
monstrul ca modele ale proceselor care s-au transformat într-un
cerc vicios și care au dus la acest tip de depresie în care se simte
posedat de un lucru rău. După cum spunea O'Shaughnessy
(1964) într-un articol despre obiectul absent, în legătură cu paci
entul ei care funcționa și el la aceste niveluri vulcanice, „Moartea
îl privea în față." Cu toate acestea, era mai rău decât moartea.
Ceea ce îl privește pe David prin intermediul ochilor monstru
lui, ca prin orbitele goale ale unui craniu, pare a exemplifica ceea
ce Bion a numit „groază fără de nume" — o teamă de moarte
trăită înaintea dezvoltării conceptelor. Pe cât este posibilă trans
punerea în cuvinte, această teamă pare a fi teama de dispariție
violentă, teama de sfârșitul lumii, sânul fiind lumea sugarului.
Materialul lui David pare a ilustra cum, pe măsură ce era pre
sat de amenințarea separării fizice, degetul binecuvântat, care
fusese folosit ca și cum ar fi fost o parte moale și maleabilă a
corpului mamei, se umfla în mod dureros. Abcesul este folosit
pentru a exprima noțiunea de creștere, care a devenit dureroa
să și este astfel eliberată într-o manieră explozivă. Erupția are
FRANCES TUSTIN
drept rezultat o gaură. Monstrul este rezultatul mânjirii găurii 169
cu materie stoarsă din corp, pentru a-1 transforma într-o parte
mărită și extraordinară a corpului său.
Pare a exista o oscilație între umflare, tumefiere, explozie
și prăbușire, obiectul prăbușit rămânând o parte a corpului,
în panica și furia tot mai mari, la descoperirea faptului că eu
(mingea/sânul) sunt distinct de el, David încearcă să înșface
acest obiect. Gesturile de agățare și mușcăturile sunt resimțite
atât de distructiv, încât obiectul este redus la un terci. Este apoi
eliminat. Gaura reapare. întrucât el și sfârcul sunt resimțiți ca
prinzându-se în capcană reciproc, ca obiecte aproape neînsu
flețite, gaura îi afectează pe amândoi. Un dezastru îi separă.
Cititorul trebuie să fie conștient că dificultatea pe care o am în
descrierea acestei stări este determinată de faptul că spasmele
separării sunt trăite într-o stare de apropiere devoratoare, ase
mănătoare unei amibe, care în alte momente este acoperită de
o „carapace".
David a încercat apoi să facă față stării de sensibilitate umfla
tă și colaps iminent, exemplificate prin degetul său exploziv. A
făcut acest lucru intrând într-un corp pe care l-a construit el
însuși. Aceste procese sunt demonstrate și discutate în partea
a doua.
Partea a doua
Armura
Pe măsură ce se apropia vacanța de Crăciun de după vacan
ța intersemestrială descrisă anterior, David a încercat să se
dea bine pe lângă mine pentru a obține o cutie mare de carton

170 pentru, așa cum s-a exprimat el, „a face un corp în care să mă
scufund". Mai târziu, a spus că era pentru o armură pentru a-1
proteja de „monstrul cu gaura". Nu i-am dat o cutie de carton
mare, ci i-am oferit câteva bucăți de carton. A devenit în curând
clar că David simțea că, deoarece reușise să mă convingă să-i
dau acest carton, mă trăise ca pe un lucru maleabil, neînsuflețit,
care-i permisese să obțină ceva în plus față de ceilalți copii. Nu
putea să vadă că era un gest de cooperare, de ajutor din partea
mea.
David a confecționat din carton un cap și mâna unei armuri.
In tot timpul în care a creat armura, vorbea despre tatăl său.
Simțea că smulgea trăsături ale tatălui, ca și cum acesta ar fi fost
un obiect neînsuflețit. De exemplu, spunea: „Acum o să iau ceva
din părul său", „Acum o să-i iau urechea", „Asta este nasul lui".
Vorbea despre tată ca fiind foarte puternic și având „mușchi
enormi".
Se pare că trupul cu care dorea să fie echivalat avea trăsă
turi masculine — dar era un corp confecționat de el însuși.
Rezultatele tulburătoare ale protejării prin intermediul acestui
corp fabricat de el însuși au fost ilustrate prin ceea ce mai târ
ziu m-am temut că a fost o greșeală din partea mea. Greșeala
a constat în a-i oferi scaunul meu. Procedând așa, am răspuns
unui gest de-al lui David — adică am răspuns ca și cum ar
fi existat o comunicare fizică prin intermediul unui cordon
ombilical telefonic. Motivul manifest pentru schimbarea sca
unelor a fost pentru ca el să poată picta partea din spate a
măștii de la nivelul capului, ceva lipsit de importanță în com
parație cu păstrarea rolului meu adecvat. Mi-am dat seama că
mă comportasem ca o „marionetă-pitic", limba sa sau dege
tul său. Totuși, această maleabilitate inoportună din partea
FRANCES TUSTIN
mea ne-a oferit un insight util privind modul în care David 171
îi folosea pe ceilalți. El folosea oamenii ca pe ceva maleabil,

asemeni plastilinei, aflați sub controlul său manipulativ. (A se
vedea materialul Ariadnei despre latex, din capitolul șapte.)
Atunci când ne-am întors la locurile noastre obișnuite, David
a spus: „Arătai destul de diferit când stăteai în scaunul meu.
Arătai ca mine. Cred că și eu am arătat ca tine când stăteam în
locul tău. Poate că tu ești eu și eu sunt tu". Aceste lucruri nu
au fost spuse ca niște cuvinte de duh, ci destul de serios, ca și
cum ar fi fost cu adevărat confuz în legătură cu cine eram fie
care, și ca și cum ar fi gândit că o acțiune superficială precum
schimbarea scaunelor ne-ar putea transforma unul în celă
lalt. A fost de asemenea evident că acest lucru îi tulburase și
funcționarea intelectuală. Când a ajuns la scaunul meu, părea
departe de a se simți confortabil și a spus confuz: „Cuibul tău
drăguț și cald în care-ai stat". A adăugat apoi că la doamnei
Fiona nu-i plăcea niciodată să stea în scaunele altor persoa
ne, „în caz că au lăsat acolo un pachet cu lucruri de toaletă".
(Cuvintele folosite de el pentru fecale erau „băieții de trea
bă".) în ziua următoare mi-a spus că greșise ceva în caietul de
școală. Greșeala avea legătură cu „frumoasa piatră maro din
cuibul mamei pinguin". (E prezent aici un indiciu al cuibului
de sugari discutat în capitolul nouă.)
După ce a terminat capul, David a confecționat mănușa
armurii, desenând în jurul propriei mâini. Pe întreaga durată
a ședinței părea impenetrabil, ridicând ziduri de cuvinte, unele
dintre ele referitoare la o poveste pe care o citise, despre un grup
de animale care trăia într-o structură prefabricată. La plecare,
mi-a spus că citise o poveste despre un „zeu mic de tinichea",
care căzuse din adăpostul său.

172 Discutarea materialului despre „monstru"
și a celui despre „armură"
în materialul despre monstru, un obiect exterior înspăimântă

tor este închis și îngrădit. In materialul despre armură, David ca
subiect este închis și îngrădit pentru a se proteja de lucruri înspăi
mântătoare. Este ca și cum ne-ar povesti despre o vreme când
părea a-și ieși din piele cu spaimă și apoi și-a creat una mai dură,
pentru a-1 acoperi și proteja. Dr. E. Bick (1968) a descris un astfel de
comportament și l-a numit „fenomenul celei de-a doua pieli". Pare
fi o tactică de protecție disperată, de tip „fugă", asemeni experien
țelor din afara corpului descrise în capitolul doi. Este o strategie
care-1 face pe copil să se simtă protejat, dar atunci când este folosi
tă în exces și exclusiv, are consecințe blocante. Prin această încap
sulare, David simte că devine „un mic zeu de tinichea" invulnera
bil, dar își dă seama că este un idol căzut. (Omnipotența și căderea
din omnipotență au drept rezultat reacțiile autiste.) Mingea/sân
este adorată, dar și mânjită. Tactidle de închidere și îngrădire îl fac
să se simtă în siguranță, blocând însă dezvoltarea psihică.
In ambele materiale, David dovedește clar că experiențele din
perioada de sugar sunt active. Se vorbește despre acestea prin
intermediul abilităților și datelor dobândite de David, în vârstă
de 14 ani. încercarea de a discerne experiențele infantile prin
intermediul unui astfel de material este ca și cum am privi într-o
oglindă care distorsionează. Trebuie să ținem cont de distorsiu
ne. De exemplu, când era sugar, David nu știa nimic despre
„monștri", „pietriș" sau „armură". Care sunt oare unele dintre
posibilele echivalente infantile?
In ambele materiale, suprafețele corporale par a avea o impor
tanță deosebită. Putem susține că „pietrișul" din materialul
FRANCES TUSTIN
„monstrului" ilustrează tensiunea fizică exprimată prin interme 173
diul pielii, care a devenit dureroasă, gata să erupă, asemeni abce

sului. Poate fi „străbătută de furnicături de spaimă" și „plină de
furie", în mod monstruos exagerată. Armura ar putea simboliza
mușchii încordați, gata de salt, așa cum se întâmplă în cazul unui
animal înspăimântat. A fi „înlemnit de groază" poate fi o exage
rare a tensiunii musculare — o reacție amplificată determinată de
impresia unei amenințări copleșitoare. Este asemeni împietririi
unui animal înspăimântat. Invariabil, în materialul de la aceste
niveluri apar animale. Ne vom aminti că David vorbește despre
„structură prefabricată" plină de animale.
în perioada de sugar, David a avut toate motivele să fie
„împietrit de frică". Armura, pe care o îmbracă cu o atât de pate
tică bravadă, pare foarte probabil echivalentul actual al unei ten
siuni musculare rigide. Alte elemente se vor fi dezvoltat alături
de această situație primară, cum ar fi „obiectele senzoriale autis
te" și „formele senzoriale autiste".
Armura. în acest material, David nu s-a jucat „de-a costuma

tul", cum ar face copiii normali, deși unele elemente erau comu
ne. Lua lucrurile în serios, cu intensitate. Pentru el, părea a fi o
problemă de viață și de moarte. A simțit în acest mod că a scă
pat de monstrul cu „gaura" — un monstru care însemna moar
tea. De asemenea, controla „pietrișul" iritabilității sale fizice și
teama. Izolat în fortăreața impenetrabilă a armurii, el nu putea
nici să vadă, nici să audă, nici să atingă: procesele de intrare și
cele de ieșire fuseseră blocate.
„Armura" era un artefact creat de David din bucăți din tatăl
său, arbitrar selectate — un tată care era folosit ca un „obiect"
pentru a-i îndeplini scopurile autiste. Avea elementele jucării

174 unui rol, dar era mult mai primitivă, asemănătoare ecolaliei
unora dintre copiii psihotici. Aceștia din urmă „culeg" cuvin
te de la obiectele externe, la fel cum David „culegea" trăsături
de la tatăl său, și se ascund în spatele unei fațade de cuvin
te și fraze repetate papagalicește. Așa cum foarte bine spunea
Bettelheim, ei au născocit „o fortăreață pustie". Este o „nebu
nie" — „o glumă" macabră — pentru a ascunde suferința unei
deziluzionări prea bruște. Vocea artificială a ecolalicului este o
parodie a realității.
Bătaia de joc și ridiculizarea reprezintă una din temele mate
rialului lui David. El o disprețuiește și o ridiculizează pe mama
care-i oferă „ața subțire". Orice act de bunătate sau generozi
tate este văzut ca provenind din partea cuiva care e „molatec",
pe care îl poate învălui și prinde în capcană cu manierele sale
„lingușitoare". Rezultatul este însă un monstru. David se spe
rie terbil. Temându-se că va fi făcut terci, reacționează tensio-
nându-și mușchii, care devin ca o carapace dură care îl protejea
ză — „o a doua piele" — iar în prezent, o armură. El face un pas
mai departe și devine echivalat cu corpul dur al tatălui, tratat
ca un „lucru" neînsuflețit, din care pot fi smulse trăsături exter
ne. (Aici nu avem „identificarea" cu tatăl în sens psihanalitic.
Este ceva mult mai primitiv și superficial.) David este preocu
pat exclusiv de suprafețele externe și de propriile lui senzații în
raport cu acestea. Este ca și cum, pentru el, coaja portocalei este
portocala. Trăsăturile exterioare ale tatălui sunt tatăl. Portocala
și tatăl nu au o altă existență, în afara celei în care sunt văzute,
atinse și mânuite de el. In profunzime, senzațiile de atingere cu
palma și de a pune în gură simt resimțite ca aducând viață unui
obiect. A nu simți acel obiect este resimțit ca anulare a obiectului.
Obiectele nu au o altă existență în afara atingerii și văzului său.
FRANCES TUSTIN
David e conștient de „interior" numai ca fiind delimitat de 175
suprafețe exterioare. Interiorul e gol și pustiu până îl umple el.

La fel cum umple un vas cu urina și fecalele sale, la fel umple
și aceste recipiente goale. Mingea/sân este „ceva plin de gaz",
a cărui existență se află sub controlul său deplin, deoarece el
a umplut-o și el o poate înțepa și o poate face să „facă poc".
Putem infera că în ședința de terapie simte, similar, că o umple
pe terapeută cu vorbăraia sa abundentă — cu „emanația sa de
gaze", „aerul său fierbinte" — și că o poate dezumfla oricând
dorește. în astfel de stări de funcționare globală, „sânul" pare
a fi întreaga sa experiență a „mamei", iar urechea terapeutu
lui, întreaga experiență a terapeutului aflat sub stăpânirea sa
absolută. De asemenea, tatăl pare a fi doar un recipient gol,
așteptând să fie umplut de către el, să fie adus la viață de el,
pentru el. în aceste stări, părți ale obiectului par a chema la
viață întregul.
Fenomenele mentale îl tulbură pe David. Ele îi strică expec-
tațiile autiste. Nu par atât de ușor de transformat în materia sa
corporală, așa cum se întâmplă cu obiectele materiale. In abor
darea sa superficială și brut materialistă față de lume, „sensul"
îi și scapă, îl și tulbură. Același cuvânt — de exemplu „boii" —
poate avea înțelesuri multiple17. Un cuvânt nu este în mod strict
legat de înțelesul său și nici de el. Acest lucru amenință sistemul
rigid, centrat pe corp, cu care a făcut față momentelor de teroa
re. S-a comportat astfel deoarece nu poate aștepta — timpul de
așteptare este plin de o tensiune fizică teribilă. învățarea necesi
tă răbdare, iar el are foarte puțină. In termenii monstrului și ai
armurii, el aplică propria sa interpretare brută asupra lucrurilor
17 „Boii" (subst.) poate însemna „abces", „furuncul", iar„to boii" (verb) înseamnă „a fier
be", „a clocoti" (N.t.)

176 și se repede să ajungă la concluzii pe seama unor dovezi extrem
de superficiale.
Ca sugar, David a fost „dezamăgit" de circumstanțele externe
într-un mod foarte brusc si dur. El este acum în căutarea unei
definiții rigide a propriilor suprafețe fizice și a „sânului". Orice
lucru care nu este delimitat de el este „ne-mine" și este peri
culos. Acest „ne-mine" este exemplificat de „ochii mortali" ai
monstrului — bucăți din mingea reală, care se iveau din carca
sa autistă. „Ochii" pot simboliza insighturile terapeutului, care
pare a vedea exact prin el și prin șiretlicurile sale, și propria sa
impresie că „a văzut prin" impostura care constituie concep
ția sa despre viață și faptul de a trăi. Este deziluzionat. Ideea
infantilă conform căreia totul exista în virtutea fluxului său fizic
nesfârșit a fost tulburată de o prea bruscă și prea acută conștien
tizare a unei aparente întreruperi a acelui flux. Acest lucru îl
confruntă cu realitatea morții înainte de a fi susținut suficient
de experiențele de îngrijire asimilate pentru a putea face față în
mod sănătos.
Această definiție exagerată a propriilor suprafețe fizice și a
obiectelor externe îi amplifică sentimentul de „separare" (alie
nare). Are o gaură neagră în centrul „ființei" sale. Sânul a dispă
rut, iar reacția sa convulsivă față de această pierdere tragică l-a
făcut și mai „pierdut". David încearcă cu disperare să aranjeze
aparențele exterioare, pentru a lăsa impresia că nu-i nimic în
neregulă. Se dă mare cu „viclenia" sa pentru a distrage atenția,
atât a mea, cât și a lui, de la „gaura neagră" a sânului distrus,
de care se simte posedat. Asta îl face să se simtă lipsit de valoare
și un fraier. Pentru a compensa aceste trăiri, el îi „fraierește" pe
cei care au grijă de el. Prin urmare, sentimentul propriei prostii
e amplificat.
FRANCES TUSTIN
Cu toate acestea, crearea armurii a reprezentat un pas înainte 177
pentru David. El a folosit bucăți din ce-și amintea din tatăl real
pentru a crea acest obiect, în loc de a ținti la o mușamalizare
totală a lumii exterioare, cum a procedat în materialul „mon
strului". Tratându-mă ca pe o „molatecă" de la care putea obți
ne cartonul prin lingușiri și utilizându-1 pe acesta pentru a-și
face o armură, a folosit un truc pentru a-și salva pielea. Pentru
el, acest lucru devenise un mod de comportare obișnuit, astfel
încât era ceva „banal". Dacă va putea găsi (și folosi) fermitate,
integritate și profunzime la cei care au grijă de el, felul său șiret
de a fi se va putea transforma în abilitate și dibăcie, iar armura
de protecție se va putea transforma în reacții adecvate și adap
tabile la lumea exterioară. Dacă nu se întâmplă așa, în starea sa
de rigiditate blindată, David se află într-o situație disperată de
risc. Pornind de la îndelungata sa experiență cu copii psihotici,
Mahler (1961) scrie:
Odată ce armura autistă a fost străpunsă, ei devin în mod

special vulnerabili la frustrarea emoțională, neajutorare și
disperare.
Discuție generală
Materialul de față ne prezintă un caleidoscop de teme care se

întrepătrund. O asemenea proliferare monstruoasă, dincolo de
limitele modalităților normale de expresie și înțelegere, repre
zintă materialul nebuniei. într-un astfel de material, un cuvânt
poate avea mai multe semnificații, iar subiectul și obiectul își
pot schimba rolurile într-o manieră derutantă. Tocmai de aceea

178 în episodul schimbului de scaune era important să nu fiu prea
maleabilă. La fel, copiii aflați în această stare nu fac o deosebire
clară între interior și exterior. Interiorul poate deveni exterior
și invers. Acest lucru l-a determinat pe dr. Houzel să suge
reze în lucrarea sa, „Le monde tourbillonaire de l'autisme",
că trăirea copilului autist referitoare la spațiu poate fi asemă
nată trăirii pe care noi o avem față de „banda Mobius"18 din
matematică sau așa cum a sugerat Hilda, pacientul adult al
cărui material clinic este citat în capitolul nouă, asemeni „sti
clei Klein"19 în fizică. Aceste fenomene din matematică și fizi
că sunt imagini extrem de potrivite pentru trăirea derutantă și
mecanicistă a spațiului de către copilul autist. Unii copii autiști
mai mari au o experiență a spațiului deosebit de clară, ca și
cum ar fi hotărâți să păstreze controlul asupra a ceva ce pare
neclar și care le poate scăpa.
Copiii autiști nu sunt derutați și neclari, cum simt copiii de
tip schizofren. Ei sunt nedumeriți, asemeni fetiței autiste citate
în capitolul doi care a întrebat de ce cutia poștală (care se afla în
apropierea ei) era mai mare decât un bărbat aflat la distanță. Știa
că ceva era în neregulă, dar percepția ei plată, bidimensională a
lumii exterioare o împiedica să înțeleagă. Copiii de tip schizo
fren sunt cufundați în confuzie și neclaritate; aproape că s-au
abandonat acestei confuzii. Copiii autiști sunt diferiți. Ei dis
pun de o mult mai mare claritate. Pe măsură ce efectele blocan-
te ale încapsulării sunt diminuate, copiii se luptă să-și înțeleagă
18 Este vorba despre o suprafață circulară cu o singură față, obținută prin răsucirea la 180
de grade și lipirea unei fâșii de hârtie; denumită așa după August Ferdinand Mobius
(1790-1868), matematicianul care a descoperit-o. (N.t.)
19 Reprezintă o suprafață non-orientabilă,în care interiorul și exteriorul nu pot fi delimi
tate. A fost descrisă pentru prima oară în 1882 de matematicianul german Felix Klein.
(N.t.)
FRANCES TUSTIN
experiențele și sunt nedumeriți și derutați în fața acestora. De 179
exemplu, David obișnuia să deseneze mașini bidimensionale,

cu fața, spatele și lateralele toate prezente, și-și frământa mintea
în legătură cu ele. Nu putea înțelege tridimensionalitatea, deși
doamna Fiona, învățătoarea sa, încercase să i-o explice.
Am înțeles treptat că evitarea, de către copiii autiști, a con
știentizării separării corporale de mamă și de alte persoane
înseamnă că ei evită o conștientizare a spațiului dintre ei și cei
lalți. Obiectele senzoriale autiste și formele senzoriale autiste deno
tă că ei nu dezvoltă acele constructe care le permit celor mai
mulți dintre noi să ne organizăm simțul propriului corp în spa
țiu. Aceste aberații dominate senzorial blochează si anesteziază
conștientizarea spațiului. Formele senzoriale autiste au de ase
menea efectul de a-i face pe copiii autiști să simtă că nu există
nicio suprafață sigură care să aibă un contur și o formă demne
de încredere. Totul îsi schimbă forma si este instabil. Pentru a
contracara acest lucru, ei se agață de obiecte senzoriale autiste
controlabile. Acestea oferă însă doar o siguranță fragilă — obiec
tele pot fi stricate sau pot fi rătăcite. O relație cu o ființă umană
distinctă, legată de ei prin preocuparea ei plină de grijă pen
tru starea lor de bine este unica lor speranță pentru a avea un
sentiment de siguranță constant. Separarea de mama sa, când
avea șase luni, a distrus această trăire în cazul lui David. Scopul
psihoterapiei era de a-1 pune în contact cu trăiri pe care să se
poată baza, dar, înainte ca acest lucru să se întâmple, el trebuia
să devină conștient de carapacea dură care ținea la distanță grija
și preocuparea ce existau acolo pentru el din partea doamnei
Fiona, din partea părinților și a terapeutului său.
Acest lucru mă duce la o altă problematică importantă: măsu
ra în care pacientul este conștient de carapace sau dacă este doar

180 experiența observatorului. Materialul lui David sugerează că
el este conștient de carapace. Este posibil ca astfel de pacienți
încapsulați să devină total conștienți de carapace abia atunci
când ies din ea. Pare foarte probabil ca, la început, să nu fi fost
conștienți de crearea ei, întrucât obiectele și formele senzoriale
autogenerate ce produc această impresie de înveliș dur la exte
riorul corpului par să fi fost reacții involuntare, aflate în afara
controlului lor conștient.
La acest nivel ar fi o eroare să aducem în discuție ideea de
intenție din partea copilului. Copilul lipsit de logică se compor
tă într-un anumit mod deoarece este în natura lui să facă așa.
Nu există nicio intenție conștientă din partea sa. Proiecția (sau
poate mai precis „erupția") la aceste niveluri pare a fi conform
modelului unor acțiuni fizice reflexe, cum ar fi scuipatul, defe-
cația, vomatul, tușitul, strănutatul, acțiuni prin care o substanță
iritantă poate fi eliminată. Este în natura copilului să plaseze în
exterior ceva ce este inconfortabil și, procedând așa, el creează
„un scandal". „Mama obișnuit devotată" (pentru a folosi exce
lenta formulare a lui Winnicott) vede acest lucru ca pe un sem
nal că sugarul ei are nevoie de atenție și gestionează situația
adecvat, cu toleranță. Astfel de semnale pot fi adesea sub forma
izbucnirilor de furie sau a lacrimilor. Dacă „ieșirile" încetează,
copilul este Într-adevăr într-o situație disperată. Am descoperit
că istoricul timpuriu de țipete și de crize de furie reprezintă un
indicator promițător al faptului că tratamentul poate fi posibil.
Materialul lui David despre abces ilustrează cum furiei explozi
ve, stărilor de suferință și de teroare li s-a pus capac, ajungând,
în consecință, la proporții patologice și nocive, deoarece într-o
anumită etapă critică lui David i-au lipsit îngrijirile unei astfel
de mame devotate și, drept urmare, de-a lungul anilor el a negat
FRANCES TUSTIN
o astfel de atenție, așa cum era ea prezentă (de exemplu, plastu- 181
rele doamnei Fiona).
Abcesul fusese o modalitate psihosomatică de a retrăi și de a
elibera aceste sentimente psihofizice timpurii. Astfel de erupții
psihosomatice au fost menționate de dr. Sydney Klein în lucra
rea sa, din 1980, despre fenomenele autiste la pacienții nevro
tici adulți, cu referire la o pacientă care dezvoltase chisturi. Din
experiența mea, asemenea manifestări psihosomatice apar atunci
când pacientul începe să simtă că există cineva (de pildă, tera
peutul) care poate avea grijă de erupții într-o manieră adecvată,
la fel cum „nappy mummy"20 (pentru a folosi potrivita expresie
a lui Meltzer) are de-a face cu evacuările fizice ale bebelușului.
Astfel de tulburări psihosomatice reprezintă un progres de la
starea inertă care caracterizează autismul deplin. Mai multe per
soane care lucrează în domeniu (de exemplu, la Putnam Center
din Statele Unite, la High Wick Hospital în Anglia și în uni
tăți din Franța și Italia) au confirmat propria mea experiență că,
atunci când copiii autiști se află într-o stare de autism extrem, ei
nu suferă de boli fizice, iar atunci când încep să aibă bolile obiș
nuite ale copilăriei, este un semn de recuperare. Nu înțeleg care
este motivul pentru care lucrurile stau așa, dar este ceva ce am
observat. Abcesul lui David a fost un fel de psihodramă puter
nică care l-a ajutat să comunice despre tulburările psihofizice
care au dus la acoperire prin încapsularea autistă.
Situația din perioada de sugar pare a fi fost aceea în care
obiectul resimțit ca parte a corpului său a fost descoperit brusc
că nu face parte din corp. Furia „fierbândă" legată de acest lucru
20 Nu există un echivalent în limba română pentru această expresie și de aceea am pre

ferat să o păstrăm în forma originală; cea mai apropiată traducere ar fi „mama care se
ocupă de scutece". (N.t.)

182 a fost simțită ca umflând obiectul cu ceva ce poate provoca boli.
A erupt, devenind ceva amenințător, monstruos. (In aceste stări
omnipotente totul este amplificat; lucrurile sunt umflate, deve
nind gigantice). Această explozie este trăită ca și cum ar fi smul
să o parte chiar din corpul subiectului, care pare apoi amenințat
cu disoluția. Corpul străin eliminat este resimțit ca luând cu sine
o parte a corpului subiectului. Astfel de experiențe de separare
apar în vise sub forma unui dinte care este smuls cu forța din
gingie.
Din materialul lui David vedem că anumite procese au deve
nit excesive, pentru a anula faptul că o asemenea decuplare
dureroasă a avut loc vreodată. Prin aceste mijloace, David a
încercat să simtă că era indisolubil legat de un obiect hrănitor,
care nu putea scăpa tentaculelor sale. Tentaculele l-ar fi putut
strânge până la sufocare, dar obiectul rămânea în continuare
o parte din el, deși o parte foarte rea. Nemiloasa încercare de
posedare s-a sfârșit prin a se simți el „posedat". David trecu
se printr-o separare reală de mama sa. Oricât de îngrozitor ni
s-ar părea nouă acest lucru acum, când activitatea lui Bowlby
și Robertson (1969) și Hamilton (1984) ne-a făcut să înțelegem
rezultatele dezastruoase ale separării timpurii, acest lucru a fost
în mod clar mult mai îngrozitor pentru David. Este imposibil
să cunoaștem detaliile precise ale reacțiilor sale delirante de la
acea vreme, dar materialul clinic ne arată în ce s-au transformat
acestea de-a lungul anilor. Alți copii care nu au experimentat
despărțirea geografică de mamă, dar care, din diverse motive,
s-au lovit în perioada copilăriei timpurii de realitatea separării
fizice într-un mod traumatizant, au manifestat trăsături similare.
Haideți să trecem în revistă principalele caracteristici ale unor
asemenea reacții.
FRANCES TUSTIN
Impactul separării fizice pare a-1 fi determinat pe copi- 183
Iul slab integrat să se înfioare de teamă și furie. Acest lucru e
trăit ca fiind umflat cu substanțe otrăvitoare, trăite ca „pietriș".
Presiunea este eliberată prin proiectarea explozivă a „lavei" sau
„sucului morții". Copilul se confruntă apoi cu „ochii mortali" —
un obiect foarte rău — „o gaură blocată în întregime cu bucățe
le grunjoase de piele moartă". O manta de siguranță creată din
lucruri fizice extrase din corp este resimțită ca fiind aruncată
în jurul obiectului „spart", care devine prin urmare parte din
structura haotică din care copilul simte că este compus. Obiectul
„spart" nu oferă nicio speranță de integrare și, prin urmare,
pe măsură ce teroarea se amplifică, erupe din nou, cu aceleași
rezultate. O spaimă de moarte este ascunsă, ca miez al obiectu
lui de coșmar. David simte că se retrage din fața acestui lucru
intrând într-un corp realizat de el însuși. Este o manevră ciclică
de a opri descompunerea.
Atâta vreme cât straturile acestei „carapace" de protecție nu
capătă o influență dincolo de un punct de unde nu mai există
întoarcere, este posibil să-i ajutăm pe acești copii. Pentru mine
a fost mai ușor să le ajut pe „crustacee" decât pe „amibe". Cei
din urmă sunt copii pasivi, moi, al căror comportament pare a
urma exclusiv un tipar de reacții fiziologice, cum ar fi accesele
de tremurat, strănutat, căscat și tuse — adică în termenii unei
evacuări convulsive imediate. Aceștia sunt copii instituționalizați,
așa cum simt ei descriși în filmări de René Spitz în Statele Unite și
de Geneviève Appel în Franța. „Crustaceele" au pus între stimul
și reacția lor la stimul o secvență dezvoltată de comportament.
Suptul limbii, jocurile cu saliva, săritul în sus și jos cu entuziasm,
fluturarea degetelor, încordarea mușchilor — toate sunt reacții
senzoriale, pentru a anula conștientizarea unui șoc căruia copilul

184 mai moale i-a cedat. Crustaceele au încercat să facă față depresiei
psihotice prin încapsulare. Tragedia este că acest lucru poate avea
drept rezultat izolarea lor permanentă de viața și oamenii obișnu-
iți, deoarece ei au „o carapace exterioară extraordinară" în loc de
„un sân interior obișnuit".
Expresii artistice ale stărilor senzoriale nonverbale
E posibil ca materialul clinic al lui David să fi evocat stări fun

damentale într-o asemenea măsură, încât acestea să fi fost copleși
toare pentru cititor. Se întâmplă așa deoarece la copilul autist reac
țiile fundamentale sunt aproape tot ce are. O parte din tema cărții
de față se referă la faptul că persoane relativ normale pot avea ves
tigii ascunse ale reacțiilor autiste îmbinate cu reacții mai dezvolta
te. Dacă le conștientizăm și începem să le tolerăm, autismul major
al copilului autist poate fi înțeles mai bine și suportat mai ușor.
Adesea, poeții și artiștii sunt în contact cu aceste stări senzo
riale nonverbale și le pot da glas pentru noi. întrucât e dificil să
încadrăm astfel de stări nearticulate, neconceptualizate, în limi
tele unei construcții teoretice, exprimarea lor poetică și artisti
că poate aduce un plus teoriei psihanalitice. într-un articol din
ziarul The Guardian (21 septembrie 1989) referitor la sculptorul
Henry Moore, John Berger arată că Moore era obsedat de aceste
stări fundamentale, a căror caracteristică principală constă, așa
cum am văzut, în viața senzorială dominată de simțul tactil. De
exemplu, Berger scrie despre Moore:
Moore nu era interesat aproape deloc sau chiar deloc de

teoria psihanalitică. Nu era fascinat de emoții, ci de atingere:
nu de inconștientul profund, ci de suprafețe și de tactil.
FRANCES TUSTIN
Descriind una dintre sculpturile lui Moore, un cap și un umăr 185
numite „The Cumberland Alabaster", Berger sugerează că, în
opinia sa, asemenea stări se află în afara sferei teoriilor psihana
litice actuale, deoarece despre această sculptură el spune:
Prezintă două brațe descriind un cerc și cei doi sâni

adulmecându-se unul pe celălalt în căutare de companie, un
fel de autoîmbrățișare, cu excepția faptului că acest lucru
sugerează ceva prea patetic și narcisic. Aceste sculpturi nu pot
fi patetice deoarece ele precedă limbajul obișnuit al emoției. Ele
sunt mai vechi decât sentimentul. Minimalizarea constantă a
trăsăturilor feței (ochi, gură, bărbie etc.) subliniază această lipsă
de articulare pe care am putea-o numi preverbală.
Din nou, când Berger scrie despre sculptura lui Moore numi
tă „Mother and Child: Block Seat", el atrage atenția asupra fap
tului că figurile mamei și copilului sunt „lipsite de trăsături" și
continuă:
Cele două „puncte de interes" ale sculpturii se află altundeva.

Una dintre ele este sfârcul sânului stâng, care nu se ridică, ci
este asemeni unei găuri în gura unei sticle conștiente; cealaltă
este o protuberanță pe chipul copilului, care se asemănă unui
posibil dop pentru acea gaură, unei închideri etanșe pentru
acea rană...
Despre această sculptură, Berger continuă spunând:
... toate formele sunt închise, înfășurate, legate asemeni celor

ale morților egipteni. înfășurate pentru supraviețuirea eternă.

186 Concluzionând, Berger spune:
Cel din urmă ritual al ceremoniei de înmormântare egiptene

era deschiderea gurii. Fiul persoanei decedate sau un preot
deschidea solemn gura, iar acest act îi permitea persoanei
decedate, care se afla în cealaltă lume, să vorbească, să audă, să
se miște, să vadă. în ultima lucrare măreață a lui Henry Moore
gura a devenit sfârcul mamei.
în lucrarea sa, „The archetypal image of the mouth and its

relation to autism" (Imaginea arhetipală a gurii și relația ei cu
autismul), Beneviste (1983) face de asemenea referire la acest
obicei egiptean străvechi21.
21 Doresc să îi mulțumesc lui Sue Norrington pentru a-mi fi atras atenția asupra acestui
interesant articol al lui ]ohn Berger.
FRANCES TUSTIN
CAPITOLUL ȘAPTE
Capsula autistă la pacienții

adultiJ nevrotici22
„... ar trebui să spunem că nu există nici măcar

un singur om care să nu dispere măcar puțin, niciun
om în adâncul sufletului căruia să nu zacă o neliniște,
o nemulțumire, o dizarmonie, o angoasă de ceva
necunoscut sau de ceva cu care nici nu îndrăznește
să facă cunoștință, o angoasă față de o anumită
posibilitate a existenței sau angoasa față de sine însuși,
astfel că [...] poartă cu sine o maladie a spiritului, de
care suferă și care se face simțită înlăuntrul său când
și când, instantaneu, printr-o teamă și cu o teamă lui
însuși inexplicabilă."23
[KIERKEGAARD, BOALA DE MOARTE (1999), P. 66]
Capitolul 6 a prezentat materialul clinic al lui David, de la

care am învățat despre încapsularea autistă. în cartea mea ante
rioară, Autistic Barriers in Neurotic Patients, am sugerat că unii
pacienți nevrotici, în special cei obsesionali și cei cu fobii, au o
22 Acest capitol este o versiune modificată a unei lucrări pregătite pentru Giovacchini și
Boyer (editori), Master Clinicians Working with Regressed Patients (New York: Jason
Aronson).
23 îi datorez mulțumiri lui Alexander Newman pentru că mi-a prezentat cartea lui
Kierkegaard.
Carapacea protectoare a autismului ■ Capsula autistă la pacienții adulți nevrotici

188 parte a personalității încapsulată, care frânează travaliul psih
analitic. Este ca și cum o parte din ei, împietrită și dominată
de teroare, a fost lăsată în urmă și acoperită, în efortul lor de
se maturiza și de a se adapta vieții. In capitolul doi am sugerat
că o astfel de capsulă autistă se poate afla la baza tulburărilor
bipolare.
Acest lucru pare foarte probabil din moment ce, la început,
pe măsură ce au ieșit din încapsularea lor, toți copiii autiști
pe care i-am tratat erau labili emoțional într-o măsură semni
ficativă. De asemenea, reacțiile autiste par a fi sursa inhibiți
ilor dominate de teroare ale pacienților fobiei, care au ajuns
să se focalizeze asupra unui obiect sau domeniu de activitate
specific.
Concluziile altor autori

Din câte știu până în prezent, dr. Sydney Klein este celălalt
psihanalist care folosește în mod specific termenul de „autism"
în raport cu o parte închisă etanș a personalității anumitor
pacienți nevrotici. în originala sa lucrare, „ Autistic phenomena
in neurotic patients" (Fenomene autiste la pacienții nevrotici)
(1980), el scrie:
Cu cât analistul își dă seama mai curând de existența acestei

părți ascunse a pacientului, cu atât scade pericolul ca analiza să
devină un dialog intelectual nesfârșit și lipsit de sens și cu atât
cresc posibilitățile pacientului de a dobândi o stare de echilibru
relativ stabil. Deși analistul trebuie să treacă printr-un nivel
semnificativ de angoasă alături de pacient, sunt ferm convins
că rezultatele merită [p. 401].
FRANCES TUSTIN
După ce scrisesm deja Autistic Barriers in Neurotic Patients, 189
am dat peste lucrarea lui Winnicott „Spaima de prăbușire"
(2006) în care acesta, deși nu folosește termenul „autism", se
referea în mod evident la fenomenele psihice pe care încercam
să le înțeleg.
El scrie după cum urmează:
îmi pot prezenta acum principala mea idee, care este foarte
simplă. Susțin că spaima de prăbușirea clinică este spaima
de o prăbușire care a fost deja trăită. Este o spaimă de agonia
originară care a determinat organizarea defensivă pe care
pacientul o folosește într-un sindrom patologic [Winnicott,
2006, pp. 117-118].
Vorbind despre „o prăbușire care a fost deja trăită", Winnicott

se referă la „prăbușirea" trăită de sugarul care, aflat într-un sta
diu imatur al dezvoltării neuromentale, devine conștient de
separarea corporală de mama care-1 alăptează, într-o situație de
îngrijire ce nu-1 poate ajuta să facă față emoțiilor intense pe care
acest lucru le trezește.
într-o lucrare anterioară, Winnicott (2003) scrisese despre
această situație și spusese că sugarul nu a atins încă „stadiul
dezvoltării emoționale, care să ofere dotarea necesară pentru
gestionarea pierderii. Aceeași pierdere a mamei, peste câteva
luni, ar fi o pierdere a obiectului fără acest element suplimen
tar, al pierderii unei părți a obiectului".
Nu am fost formată în spiritul ideilor lui Winnicott, dar am
avut mai multe experiențe scriind despre anumite concluzii cli
nice, numai pentru a descoperi că Winnicott scrisese mai devre
me despre acele lucruri. Mi-am dat seama că, deși nu sunt de
Carapacea protectoare ■ Capsula autistă la pacienții adulți nevrotici

190 acord sub toate aspectele cu tot ceea ce a spus Winnicott, acti
vitatea mea cu copiii autiști mă conduce înspre teritorii care
au fost de asemenea explorate de el. După cum a spus Juliet
Mitchell, într-o prezentare recentă ținută la Squiggle Foundation,
„Winnicott cartografia altceva decât Freud sau Klein".
Intorcându-ne însă la lucrarea lui Winnicott, „Spaima de pră
bușire", „prăbușirea" la care el se referă este cea întâmplată în
perioada copilăriei timpurii, despre care a scris atât de concis
în lucrarea „Psihoză și îngrijirea copilului" (2003). „Structura de
apărare" reprezintă întreruperea conștientizării, pentru care voi
folosi noțiunea de încapsulare, iar „sindromul tulburării" este
autismul psihogen. Acesta a fost precipitat de ceea ce Winnicott
a numit „depresie psihotică", pentru care Edward Bibring (1953)
a folosit termenul de „depresie primară". Este o depresie în care
sentimentele de neajutorare și lipsă de speranță predomină.
Aceasta era „gaura neagră cu împunsătura neplăcută" a lui John.
Scriind despre „prăbușirea care deja a fost trăită", Winnicott
ne spune că în situația analitică pacientul adult nevrotic „își
amintește" ceva ce s-a întâmplat „aproape de începutul vieții
sale". Cu toatea acestea, lucrând cu copiii autiști, care se află
mult mai aproape de perioada copilăriei timpurii decât pacienții
adulți, obținem amintiri fundamentale similare despre această
situație crucială din copilăria timpurie, când au devenit prema
tur conștienți de separarea lor corporală de mama care îi alăpta.
Am ajuns să îmi dau seama că această experiență acută fusese
traumatizantă. Freud (2009a) ne-a povestit foarte multe despre
traumele îngropate. Freud (2009c) a fost cel care a scris:
Stările afective sunt încorporate în viața sufletească sub formă

de precipitate ale unor trăiri traumatice primitive și vor fi
FRANCES TUSTIN
evocate în situații asemănătoare acestora, ca simboluri mnezice 191
[Freud, 2009c p. 268].
Trauma asociată conștientizării premature a separării corpo

rale de mamă poate rămâne suspendată, ca să spunem așa, și
apare în tratament în situații care par analoge situației inițiale.
Acest lucru pare a fi o încercare de asimilare a experienței „nedi
gerate". Ceea ce este uluitor în legătură cu aceste „amintiri" fun
damentale neconceptualizate este caracterul lor detaliat, viu și
claritatea lor. Acest lucru a fost bine ilustrat de retrăirea în mod
dramatic de către John a „găurii negre" a separării corporale de
mama care-1 alăpta, situație citată de multe ori în cărțile și arti
colele mele (Tustin, 1966, 1972,1987).
In capitolul doi, despre „a fi" și „a deveni", am prezentat
exemplul la fel de frapant al unui copil autist care a retrăit aceas
tă situație crucială din perioada copilăriei timpurii în cadrul psi
hoterapie!. Materialul copilului arăta că, atunci când era sugar,
sfârcul sânului (sau suzeta biberonului) au fost trăite ca fiind o
continuare a limbii sale. Când conștientizarea separării fizice l-a
izbit prematur, această „suzetă-limbă" a fost resimțită ca rupân-
du-se în două. Permiteți-mi să vă reamintesc acest exemplu clinic.
Exemplu clinic
Colin era un băiețel autist în vârstă de cinci ani, tratat de

Gideon Harari. Gideon îl vedea pe Colin de patru ori pe săp
tămână. Atunci când a avut loc incidentul în chestiune, Colin
era în tratament de două luni. După o lună, Colin a trecut prin
prima întrerupere a terapiei, din cauza vacanței de Crăciun,
în luna care a urmat Crăciunului, în săptămâna de dinaintea

192 ședinței ce va fi descrisă, Colin a lipsit două zile din cauza unei
răceli.
în cadrul supervizării, Gideon mi-a povestit preocupat că
simțea că nu înțelesese adecvat o componentă din materia
lul lui Colin, deoarece acesta o repetase în fiecare dintre cele
patru zile în care venise. Secvența consta în intrarea copilului
în cabinet, apoi îndreptarea direct către robinet, pe care îl sugea
cu putere. Colin își întorcea apoi fața către terapeut, spunând:
„Uuuu-iii-teee", ca și cum ar fi încercat să transmită ceva foar
te important. (Colin nu vorbea atunci când a intrat în terapie.)
Stătea uitându-se la terapeut, cu limba atârnându-i afară din
gură, apa picurând, ca și cum ar fi pierdut controlul limbii sau
ca și cum ar fi pierdut ceva.
Poate vă amintiți cum am sugerat în cadrul supervizării că
probabil Colin îi povestea lui Gideon despre o vreme când, fiind
bebeluș, descoperise că lucrul acela de supt adorabil nu făcea
parte din limba sa și nu era controlat de aceasta, pentru a-1 avea
la dispoziție oricând și-ar fi dorit. Acest lucru l-a făcut să simtă
că îi dispăruse o parte importantă a limbii. „Unitatea" mângâie
toare devenise „binaritate" dezastruoasă.
Următoarea dată când a venit să mă vadă, Gideon a relatat
că, drept urmare a interpretării conform ideilor de mai sus, sec
vența derutantă de comportament repetitiv luase sfârșit. Gideon
era convins că această interpretare fusese un punct de cotitură
critic în psihoterapia lui Colin.
Gideon era foarte bine în contact cu atmosfera ședinței, deoa
rece a continuat povestindu-mi că, după ce făcuse uluitoarea
demonstrație cu limba, insuficient înțeleasă, Colin îi întorsese spa
tele lui Gideon și se implicase în activități repetitive, de control,
cum ar fi deschiderea și trântirea ușii, aprinderea și închiderea
FRANCES TUSTIN
întrerupătorului de la lumină. Acest lucru l-a determinat pe 193
Gideon să se simtă foarte izolat de Colin. Simțea că exista o barie
ră între ei, care îi împiedica să fie în contact unul cu celălalt. Multe
mame de copii autiști mi-au relatat că simțeau cum copilul lor se
afla tot timpul într-o carapace, care le împiedica să intre în con
tact cu el. Mi-am dat seama că acesta este rezultatul concentrării
atenției acestor copii asupra unor activități de control, ce le dis
trag atenția de la situațiile ce le provoacă suferință.
Haideți să reflectăm în legătură cu această iluzie a barierei
sau a carapacei.
Bariera sau carapacea
Mi-am dat seama că această carapace este rezultatul unor pro

ceduri repetitive, autogenerate și dominate de senzații. Pentru a
putea reflecta și discuta despre aceste proceduri de protecție, le-am
conceptualizat ca „obiecte senzoriale autiste" și „forme senzoria
le autiste". Pentru copilul autist însă aceste proceduri dominate
senzorial, repetitive și stereotipe nu sunt conceptualizate. Ele fac
parte din sistemul lor de halucinații concretizate și ca atare ele
simt „halucinații tactile" (Aulangier, 1985; Tustin, 1980,1984,1987).
Le-am descris în altă parte a acestei cărți; aici le pot schița doar
rapid. Trebuie să ne dăm seama că acordarea unor nume unor ast
fel de fenomene reprezintă o încercare de a conceptualiza ceea ce
inițial, pentru copilul autist, erau experiențe neconceptualizate.
Din nou, am fost ușurată să aflu, după ce am scris despre

aceste „obiecte" neconceptualizate, că Winnicott scrisese și el

194 despre ele. S-a referit la ele prin intermediul unui paradox,
numindu-le „obiecte subiective". Aceste obiecte sunt trăite ca
făcând parte din propriul corp al subiectului și ca atare ele blo
chează conștientizarea separării fizice. Sunt obiecte dure, strânse
cu tărie. îl fac pe copil să se simtă tare, impenetrabil, deținând
controlul absolut și, deci, în siguranță. (Așa cum am văzut, acești
copii simt că ei sunt unicii responsabili pentru siguranța lor.)
Urmându-1 pe Winnicott, acestea ar putea fi numite „forme

subiective". Ele nu sunt forme categorizate sau obiectivate, aso
ciate unor obiecte specifice și nici nu sunt trăite în termenii rela
țiilor spațiale tridimensionale, așa cum se întâmplă în cazul for
melor obiective. Ele sunt forme lipsite de formă, trăite ca senzații
calmante și liniștitoare la suprafața corpului. Aceste forme nu au
nicio relevanță obiectivă și sunt lipsite de sens și nestructurate
din punct de vedere obiectiv. Atunci când este îndreptată asupra
acestor „halucinații tactile" autogenerate (așa cum le numește
Aulangier), atenția copilului este distrasă de la lumea exterioară
într-o asemenea măsură, încât copilul pare a se afla într-o „cara
pace". La acest lucru mă refer prin termenul de „încapsulare
autistă".
încapsularea autistă
Așa cum am văzut, iluzia încapsulării derivă din procedu

rile concretizate, autogenerate ale „obiectelor senzoriale autis
te" și „formelor senzoriale autiste". Aceste proceduri își au ori
ginea în înclinațiile înnăscute ale ființei umane de căutare de
FRANCES TUSTIN
obiecte și creare de forme, înclinații care la copiii autiști sunt 195
folosite într-un mod atât de particular, încât ele devin o aberație.
Iluzia încapsulării care rezultă îl protejează pe subiect de efecte
le întâmplărilor traumatizante care nu au putut fi tolerate, dar la
copiii autiști ele împiedică dezvoltarea cognitivă și emoțională.
Situația traumatizantă intolerabilă este izolată de restul per
sonalității prin intermediul acestor proceduri autogenerate.
Așa cum a spus dr. Klein, este „o parte ascunsă a pacientului".
Incidentul traumatizant rămâne suspendat, neasimilat și nemo
dificat. Din moment ce, la copiii autiști, incidentul a fost trăit
înainte ca pacientul să poată vorbi, pare a se afla în afara sferei
de acțiune a „tratamentului prin cuvinte" al psihanalizei. Totuși,
unii pacienți sunt motivați să încerce să ne povestească despre
prăbușirea traumatizantă din perioada copilăriei timpurii. Ei fac
asta în ședința analitică printr-un fel de psihodramă, așa cum
au făcut Colin și John. Alții fac acest lucru prin ceea ce numim
„punere în act". De pildă, doctorul Finch de la Watford Child
Psychiatric Clinic (Clinica de Psihiatrie pentru Copii Watford)
mi-a relatat despre o pacientă care, în timp ce avea probleme cu
separarea în timpul terapiei, a căzut și și-a scrântit glezna. După
interpretarea acestei „puneri în act", pacienta a sosit a doua zi
și a povestit un vis prin care „conținuse" și elaborase experien
țele. In vis, ea era o siluetă micuță si vulnerabilă care se strecura
afară din ghipsul ce-i înconjura glezna ruptă. Pacienta a spus că
era ca și cum s-ar fi născut. Era acum capabilă să se gândească
la experiență, în loc să o trăiască într-o manieră concretă, de tip
punere în act.
Dacă breșa din continuitatea „ființării" lor, ocazionată de
trauma unei conștientizări nejustificat de dure a separării fizi
ce este înțeleasă și elaborată, pacientul experimentează cu

196 siguranță un fel de naștere psihică. Funcționarea psihologică,
care fusese mai înainte blocată de încapsularea autogenerată,
este eliberată. De exemplu, copiii autiști muți sau ecolalici încep
să vorbească cu sens sau chiar fluent.
0 apărare împotriva traumei
încapsularea autistă pare a fi o protecție specifică angoa

sei de a fi rănit, ce derivă din vulnerabilitatea fizică și neaju-
torare. Pornind de la activitatea sa de supervizare cu victimele
Holocaustului, David Rosenfeld (1985) mi-a scris din Argentina
comunicându-mi că încapsularea traumei suferită de acești
pacienți pare a fi avut efectul pozitiv de a o conserva, astfel încât
să poată fi elaborată și conceptualizată mai apoi în situația anali
tică. Yolanda Gampel (1983; 1988) mi-a trimis, de asemenea, arti
cole din Israel, în care observase că se întâmpla așa. Era vorba
despre traume suferite mai târziu în viață, care păreau însă a fi
evocat aceleași reacții de protecție fundamentale precum cele
trăite în copilăria timpurie, deoarece au fost la fel de „neconce
put" și de „indescriptibile". Modul în care Freud a înțeles trau
ma rămâne încă valabil în prezent. Freud definește trauma ca
experiență copleșitoare de neajutorare în fața unei acumulări de
excitație, fie ea externă sau internă (Freud, 2009a).
Se apelează mai degrabă la încapsulare decât la refulare, pentru
a gestiona un corp care se simte atât de vulnerabil, încât este ame
nințat cu extincția. într-o situație cum este cea a Holocaustului, se
înregistrează o îngustare a conștientizării, care poate fi salvatoare.
In cazul copiilor autiști apare un îngheț (care, din nefericire, poate
deveni o împietrire totală) a tendințelor dătătoare de viață, astfel
încât, dacă acestea nu simt eliberate și puse în acțiune, avem de-a
FRANCES TUSTIN
face cu un mort viu. în situațiile în care vulnerabilitatea fizică 197
este amenințată cu extincția, îngustarea focalizării conștientizării
poate apăra însă echilibrul psihic, în sensul că amenințările de
distrugere și rănire fizică sunt respinse, iar vulnerabilitatea fizică
este protejată. La copiii autiști, aceasta este o măsură reactivă, fără
intenție conștientă, dar în situația lagărelor de concentrare, unele
victime au procedat astfel în mod intenționat, așa cum a fost ilus
trat de acțiunile lui Leonard Wieneski la Buchenwald. Leonard
Wieneski avea 18 ani când a ajuns în lagărul de concentrare. El a
relatat cum și-a îngustat intenționat focalizarea conștiinței, con-
centrându-se asupra unui mic zar găsit pe jos în lagăr, în jurul
căruia a creat un joc. Acest lucru ne reamintește de concentrarea
atenției copiilor autiști exclusiv asupra obiectelor autiste, dar este
ceva cu mult mai multă intenție și mai puțin patologic. Totuși,
este o exemplificare a modului în care îngustarea focalizării aten
ției reprezintă o formă de protecție la care pot recurge toți oame
nii în momente de stres. Într-adevăr, reprezintă esența unor teh
nici de relaxare. In cazul copiilor autiști, această strategie a ajuns
însă să fie folosită într-un mod atât de reactiv, rigid și exclusiv,
încât a devenit o compulsie patologică, care limitează și îngheață
întregul dezvoltării lor psihologice.
Winnicott scrie despre modul în care o situație traumatizantă
timpurie — „agonia inițială", după cum o numește el — poate
deveni în focusul situației analitice. Winnicott susține că paci
entul nevrotic „își amintește" ceva ce s-a întâmplat la începutul
vieții sale și sugerează că:
... acest deznodământ este echivalentul ridicării refulatului, ce

are loc în analiza pacientului psihonevrotic (în analiza clasică
freudiană) [Winnicott, 2006, p. 112].

198 încapsularea autistă pare a fi un precursor fundamental și
concretizat al „refulării", al „negării" și al „uitării". Eu o înțeleg
ca fiind o reacție de protecție psihofizică, mai degrabă decât ca
mecanism de apărare psihodinamic.
„Amintirea" unui astfel de pacient reprezintă reevocarea
experienței traumatice încapsulate, declanșată de o situație din
lumea exterioară, cu care are o legătură superficială. Acest lucru
nu trebuie să se întâmple obligatoriu în tratamentul psihotera-
peutic. Doamna din următorul exemplu, de pildă, nu se afla în
tratament, dar experiențele ei au arătat că era repusă în act ace
eași situație traumatizantă din perioada de sugar, precum cea
descrisă de Colin.
Punerea în act a prăbușirii infantile
Descriind incidentul care precipitase căderea nervoasă, o

doamnă a povestit despre cum s-a dus să ia un creion, care s-a
rupt în două în mâna ei. In acel moment, a spus ea, ceva s-a frânt
în interiorul ei. A descris în mod viu cum își dorea ca pere
ții să se strângă în jurul său, pentru a o proteja și pentru a o
anula. (Observați natura concretă a reacției ei.) S-a simțit total
neajutorată, lipsită de control și disperată. S-a gândit la suicid.
Semnificativ, a spus că mama ei murise cu doi ani în urmă, dar
nu fusese capabilă să-i plângă moartea. Simțea acum că își pier
dea încrederea — credința — convingerile. Spunea că simțise că
avea nevoie de cineva alături de ea care să pătrundă în starea ei
psihică, atât cât s-ar fi putut. Avea nevoie, spunea, ca cineva „să
îi ia suferința 5 să o vindece".
» si
Conform experienței mele, pacienții care s-au simțit atât de
văduviți trebuie să treacă prin procesele primitive de „doliu"
FRANCES TUSTIN
sau „durere", așa cum le-a numit Margaret Mahler. Ei fac doliul 199
pentru pierderea a ceva ce nu cunosc. Acești pacienți au un sen
timent agonizant de pierdere și frângere, care este de necon
ceput și nearticulat. In psihoterapie, pe măsură ce obloanele
încapsulării lor autiste încep să se deschidă, transferul infan
til asupra terapeutului le permite să-și dramatizeze sentimen
tul infantil traumatizant al pierderii și să vorbească despre el.
Aceștia sunt însă pacienți dificili, deoarece au un efect puternic
asupra celor care îi tratează, iar psihoterapeuții pot aluneca în
dramele lor mute.
Permiteți-mi să vă ofer un astfel de exemplu din tratamentul
unui pacient adult.
Inima frântă
Recent, a venit să mă vadă un psihiatru în legătură cu un

pacient, un profesor de fizică, care lăsa impresia că funcționea
ză destul de bine în lumea exterioară, dar care i-a spus psihia
trului: „Există trei de eu; doi sunt în regulă, dar cel de-al treilea
este izolat și nu lasă pe nimeni în preajma sa. Această parte mă
împinge înspre distrugere". Directorul medical foarte experi
mentat al clinicii în care acest psihiatru lucra i-a spus mai tână
rului său coleg: „Nu ar fi trebuit niciodată să accepți un astfel de
pacient. Acești pacienți «frâng» inimile terapeuților".
Ca urmare a ceea ce am învățat de la copiii autiști, am putut
să-1 ajut pe psihiatru să înțeleagă că acei pacienți frâng inimile
terapeuților deoarece ei înșiși au „inima frântă". „Inima lor frân
tă" trece dincolo de ceea ce înțelegem noi de obicei prin acest
termen. Sentimentul de frângere merge direct în esența ființei
lor. Așa cum am văzut, „agonia inițială" a prăbușirii a fost atunci

200 când experiența senzorială a „fuziunii" „sfârcului-limbă" a fost
resimțită ca spărgându-se în „binaritate". Din moment ce ritmul
de supt a fost asociat cu bătăile inimii, „sfârcul-limbă-inimă" a
fost cel simțit ca frângându-se. Desigur, toate acestea s-au întâm
plat fără cuvinte, iar transpunerea în cuvinte pare stângace și
chiar absurdă. Acest lucru ne ajută însă să înțelegem că, pen
tru acești pacienți, conștientizarea fizică a separării a fost trăită
ca o întrerupere a ritmului pulsant al „continuității ființării".
Sentimentul „ființei" a fost resimțit ca amenințat. Anihilarea îi
fixa drept în ochi, iar pentru a o combate au fost necesare măsuri
extrem de disperate. Pentru a o combate și pentru a masca frân
gerea, ei și-au dezvoltat ghipsul autismului. Acesta a împiedi
cat dezvoltarea „învelișurilor psihice" descrise de Didier Anzieu
(1990).
Experiența concretizată a încapsulării semnifică moarte pen
tru psihic. Winnicott a spus despre stările lor suicidale că:
„[ele]... intenționează să trimită corpul într-o moarte care

i s-a întâmplat deja psihicului. Sinuciderea nu este totuși un
răspuns, ci un gest disperat" [Winnicott, 2006, p. 121].
Asta înseamnă că ei sunt unii dintre pacienții în legătură cu

care trebuie să ne facem cele mai multe griji.
Dr. Grotstein din Los Angeles mi-a scris cu generozitate des
pre un asemenea pacient:
Conceptele dumneavoastră au avut o importanță enormă,

mai ales în cazul unui tânăr bărbat pe care-1 analizez în prezent.
Progresul a apărut cam atunci când mi-am dat seama că el
credea la modul concret că, atunci când era copil, s-a ascuns
FRANCES TUSTIN
într-un dulap de la etaj, din camera sa, unde a plâns în hohote, 201
dar că nu a fost auzit de părinți. încă mai demult îmi dădusem
seama că era o personalitate încapsulată — în prezent lucrând
ca arhitect talentat. Ei bine, acum am ajuns la sinele-dulap
încapsulat și simt numai lacrimi — și speranță! Vă mulțumesc.
Relatarea lui Grotstein despre pacientul său ilustrează că,

ascunse în spatele asprimii dure a încapsulării autiste, găsim
lacrimi și o inimă frântă. Trebuie să ne pregătim să suportăm
această suferință dacă dorim să modificăm alienarea acestor
pacienți de umanitate.
Totuși, pe lângă compasiune pentru suferința acestor paci
enți, este necesar un realism dur privind tehnicile lor evazive
și dominatoare. într-o parte ascunsă, acești pacienți se află sub
influența reacțiilor lor la evenimente trecute. Izvorând din acest
trecut, ei trăiesc sentimentul unei plângeri ascunse în legătură
cu ceea ce simt că ar fi trebuit să aibă, iar acest sentiment a ajuns
să fie puternic înrădăcinat. La un anumit moment al tratamentu
lui, ei vorbesc despre „găuri", iar acestea simt „găuri negre" din
cauza crizelor de frustrare în legătură cu ceea ce simt că le-a lip
sit. In această etapă, se supără foarte tare pe terapeut (așa cum
au fost foarte supărați pe mama lor) când acesta refuză să fie
modelat în termenii lor. Ei nu pot „suporta" oamenii sau lucru
rile așa cum sunt. Iar pentru terapeut este destul de dificil să îi
„suporte" pe pacienți în această etapă. înțelegerea sentimentu
lui subiacent de agonie ne ajută să facem acest lucru. Nu trebuie
însă să fim delicați și sentimentali cu ei. Le atragem atenția asu
pra modului în care ne tratează și le explicăm că acest lucru vine
probabil dintr-o anumită stare de nefericire pe care au trăit-o,
care a fost răscolită de evenimentele din situația analitică. Nu-i
Carapacea protectoare ■ Capsula autistă la pacienții aduiți nevrotici

202 putem însă grăbi să-și arate sentimentul subsidiar de prăbuși
re. Asta se va întâmpla abia atunci când pacientul va fi gata să-l
retrăiască. între timp, trebuie să dăm dovadă de compasiune,
dar și de realism față de ceea ce se întâmplă. Sentimentalismul
reprezintă moartea dezvoltării psihice.
Pe lângă faptul că sunt exagerat de conștiente de defectele
altor oameni, aceste persoane sunt exagerat de conștiente și de
propriile lor defecte. Le lipsește o stimă de sine sănătoasă. Ca
terapeuți, nu trebuie să ne lăsăm doborâți de critica adresată de
acești pacienți (oricât de rațională ar fi aceasta, întrucât pacien-
ții ne înțeapă exact acolo unde ne doare) și nici nu trebuie să ne
lăsăm atrași în abisul disperării lor. Pentru o perioadă îndelun
gată, disperarea aceasta nu este recunoscută de către pacient,
dar iese la iveală sub forma „atmosferei" extrem de deranjante
pentru terapeut.
Psihoterapia cu pacienții încapsulați
în urma activității sale cu copii sever privați și neglijați,

Winnicott a scos în evidență carențele mediului din perioa
da copilăriei timpurii, care precipită o astfel de prăbușire.
Activitatea mea cu copii autiști, care nu au experimentat astfel
de carențe majore brute, m-a determinat să mă concentrez asu
pra reacțiilor copilului care au contribuit la prăbușire. în psiho
patologia autistă, propria natură a copilului pare a fi jucat un
rol important. Pentru a putea gestiona ceea ce ei au simțit ca
fiind expectații neîmplinite, acești copii hipersensibili au dez
voltat modalități încapsulante și particulare de comportament.
Aceste modalități au uzurpat rolurile mamei. Sentimentul lor
de nemulțumire referitor la ceea ce simt că nu au avut, oricât
FRANCES TUSTIN
de legitim ar fi, i-a privat de ceea ce ar fi putut avea, chiar dacă 203
mama lor era deprimată și cu un nivel scăzut al încrederii în
sine. Deși aceste reacții autiste au rol de conservare și de pro
tecție, practicile particulare și hiperdezvoltate de tip corp-eu
asociate lor sunt nocive dezvoltării continue. Lucrurile stau așa
deoarece aceste practici devin mult mai importante pentru copil
decât mama, tatăl și alte persoane.
Pentru a avea un „sine", trebuie să fim conștienți de „ceilalți".
Anularea conștientizării celorlalți ca ființe distincte si necesa
re duce la anularea sentimentului de sine. în schimb, în stările
autiste, s-a dezvoltat un eu fizic precoce și inflaționat, ce blo
chează conștientizarea celorlalți. Acesta poate lua forma pre
tențiilor savante intelectuale, precum și a unei modalități secre
te, izolante de folosire a „obiectelor senzoriale" și a „formelor
senzoriale" (Iustin, 1980, 1985, 1987). înseamnă că, atunci când
lucrăm cu acești pacienți nu trebuie să ne permitem să fim anu
lați de grandoarea lor ascunsă și egoistă. în spatele pasivității
lor, unul dintre scopurile ascunse este cel de a ne slăbi, de a ne
submina, de a ne înfrânge. Trebuie să fim în mod realist conș
tienți de aceste lucruri pentru a le împiedica să se întâmple,
chiar dacă avem totodată compasiune față de originarea aces
tui comportament în sentimentele copleșitoare de neajutorate
furioasă și lipsă de speranță din perioada de sugar. Nu-1 putem
ajuta însă pe pacient în privința acestor trăiri până ce încapsu
larea lor autistă ascunsă nu este recunoscută și modificată, iar
ei nu trăiesc starea de nevoie copleșitoare care i-a dat naștere.
Deși astfel de pacienți au nevoie să simtă că ne pasă cu ade
vărat dacă trăiesc sau mor (deoarece din sindrom face parte o
înfiorătoare teamă de anihilare), nu trebuie să pară că îi înfășu-
răm în grija și preocuparea noastră. Lucrurile stau așa deoarece,
Carapacea protectoare ■ Capsula autistă la pacienții adu Iți nevrotici

204 în cazul unora dintre acești pacienți, reacțiile autiste s-au dez
voltat, parțial, ca protecție împotriva sufocării de către ceea ce
au simțit a fi o mamă devoratoare, care avea nevoie de ei drept
consolare pentru singurătatea ei. Atunci când îi întâlnim pentru
prima oară, acești pacienți nevrotici pot avea la nivel superfici
al o relație bună cu mama, dar în curând devine clar că în pro
funzime ei simt o aversiune cronică față de aceasta, aversiune
ce folosește defectele reale ale mamei pentru a părea rațională.
Refuzul protecției din partea mamei îi expune stărilor de pani
că înghețată. Se întâmplă așa deoarece, atunci când pericolele
fundamentale îi amenință, lor le lipsește un „context de sigu
ranță", așa cum Sandler (1960) și Grotstein (1980) au numit pro
tecția maternă din copilăria mică timpurie. O lucrare scrisă de
psihoterapeutul francez Varenka Marc (1987) m-a ajutat să îmi
dau seama că, după naștere, ritmul bătăilor inimii mamei face
parte din acest „context de siguranță", așa cum cercetările recen
te arată că se întâmplă în situația intrauterină. Pentru a se simți
în siguranță și a simți că există, copiii autiști au recurs în mod
nejustificat la bătăile propriei lor inimi și au ajuns să se îndepăr
teze de aspectele liniștitoare și calmante ale mamei.
Permiteti-mi
J acum să vă ofer detaliile
5 unei5 ședințe ce ilustrea-
ză aceste lucruri în cazul unei paciente căreia succesul și pro
gresul îi trezeau o panică înghețată. Este vorba despre pacienta
numită Ariadne care, spre finalul analizei sale, a inventat expre
sia „ritmul siguranței", devenită titlul unuia dintre capitolele
din Autistic Barriers in Neurotic Patients (Iustin, 1987). Ședința de
mai jos nu a fost inclusă în carte și s-a desfășurat cu un an îna
inte ca pacienta să dezvolte sentimentul că are un „ritm al sigu
ranței" creativ. In ședința care va fi prezentată, ea se afla încă
sub dominația terorilor autiste.
FRANCES TUSTIN
Ședința Ariadnei 205
Ariadne era fermecătoare și plăcută. Asemeni tuturor pacien-

ților de acest gen, era obsesională și avea fobii. Potențial, era o
persoană veselă și creativă, dar o mare parte din bucuria și crea
tivitatea ei erau împietrite într-o capsulă autistă. Într-adevăr,
Ariadne, pe care o tratasem în copilărie, a revenit la mine la
vârsta de 25 de ani, deoarece trecuse printr-un episod înspăi
mântător, când înghețase total, asemeni unui cadavru. își petre
cuse noaptea terorizată, rugându-și verișoara (care rămăsese cu
generozitate alături de ea, prin acest chin teribil) să o ducă la
spitalul de boli nervoase, fiind sigură că urma să înnebunească.
Episodul venea în urma unui succes personal din cariera sa de
actriță, când preluase rolul principal, deoarece actrița respectivă
se îmbolnăvise brusc. Situația declanșase una oarecum asemănă
toare din copilăria ei, când simțise că preluase rolul mamei sale.
De asemenea, în situația actuală, ceilalți membri ai distribuției,
pe care îi simțea a-i fi rivali, fuseseră trăiți ca niște prădători
sălbatici împotriva cărora nu avea nicio protecție. Se temea că
acești prădători vor mușca părți din corpul ei, în special acele
bucăți care îi ofereau protecție și senzații. Aceasta este o formă
de „angoasă de castrare" de un tip mai generalizat decât cel
descris de Freud.
Permiteți-mi, înainte de prezentarea ședinței, să vă ofer câte
va date oportune privind istoricul timpuriu al Ariadnei.
Istoricul timpuriu al Ariadnei. Când Ariadna fusese bebeluș,

mama ei fusese foarte deprimată din cauza morții unui fiu
mai mare, la vârsta de doi ani și jumătate. în copilăria timpu
rie, Ariadna și mama ei fuseseră nefiresc de apropiate una de

206 cealaltă, iar tatăl fusese lăsat pe dinafară — situație în care el se
complăcuse, întrucât era foarte acaparat de activitatea sa pro
fesională. în timpul tratamentului a devenit clar că, în profun
zime, Ariadna simțise că fusese în stare să-și minimalizeze și
să-și submineze mama maleabilă și deprimată, care își dorea în
mod special să fie o mamă bună din cauza culpabilității lega
te de moartea băiețelului. Așa cum vă puteți imagina, reacți
ile Ariadnei față de această situație aveau numeroase implicații,
însă cea asupra căreia doresc să mă opresc se referă la impresia
ei conform căreia, pentru a contracara sentimentul de pierdere
fizică, simțise că mușcase o bucată specială din mamă, care-i
permitea acesteia să funcționeze ca mamă. Prin urmare, negase
separarea mamei ca persoană de sine stătătoare și o manipula
se ca și cum ar fi fost o parte din materia ei fizică, astfel încât
să poată ieși în evidență și să atragă înspre sine atenția de care
simțea că are nevoie pentru a-și susține încrederea.
Ședința. In ședința ce urmează a fi relatată, si care a avut loc

la doi ani după începerea celei de-a doua psihoterapii, Ariadna
a început prin a-mi spune că la școală nu scrisese niciodată un
eseu de una singură — mama le scria întotdeauna în locul ei.
Mi-a povestit că la sugestia mamei sale inițiase la școală un club
de dezbateri al cărei președinte era. „Eu doar am acceptat și
am spus ce-mi spusese mama. Nu înțelesesem cu adevărat. Nici
măcar nu mă interesa cu adevărat. Voiam doar să mă dau mare,
ca atunci când tai un trandafir din grădina altcuiva, fără ca per
soana respectivă să știe, și îl pun la butonieră pentru a mă da
mare și pentru a atrage atenția spre mine."
Gândindu-mă la dezvăluirile lui John despre „năsturelul
roșu de pe sânul lui mami", am spus: „Da, ai simțit că ai rupt
FRANCES TUSTIN
nasturele roșu (trandafirul) de la sânul lui mami, care-i permitea 207
să funcționeze ca mamă, astfel încât să poți atrage atenția asu
pra ta, reasigurându-te astfel că exiști. Ai folosit-o apoi pe mama
ca pe un obiect, ca și cum ar fi fost o parte a corpului tău și nu
o persoană de sine stătătoare. Ai procedat așa deoarece atunci
când erai bebeluș, ai descoperit că trupul mamei tale era separat
de al tău și te-ai simțit neajutorată și lipsită de speranță. Ai sim
țit că te-ai prăbușit. însăși existența ta părea a fi amenințată. Ai
simțit că erai pierdută. Ai tendința să faci același lucru cu mine
în momentele de separare. însă acest mod de a te comporta îți
epuizează propria inițiativă și încrederea".
Ea a răspuns:
— îmi amintesc însă un moment de la școală, foarte viu în
mintea mea, când am făcut ceva din proprie inițiativă. Am scris
un poem — era despre ploaie sau ceva de genul acesta — iar
profesorului i-a plăcut foarte mult și m-a rugat să-l citesc în fața
clasei.
Am început să spun:
— Deci poți fi tu de una singură creativă, dar Ariadna m-a
întrerupt și a continuat:
— Insă după ce am citit poemul în fața clasei, mi-a fost teamă
că urma să mi se întâmple ceva îngrozitor.
Am evidențiat că ceva similar se întâmplase când intrase
într-o stare de panică de gheață după ce preluase cu succes rolul
principal feminin din piesă. Consideram că acest lucru declan
șase situația infantilă în care simțise că tăiase bucăți din mama
ei moale și deprimată pentru a se simți ea mare și importantă,
deoarece în adâncul ei simțea că are atâtea lipsuri, că e mică și
neajutorată. (Copiii autiști încearcă adeseori să muște părți din
terapeut sau înfig în ei înșiși bucăți de carton sau hârtie pentru

208 a-și acorda încă o bucată în plus.) Se temuse întotdeauna însă să
nu fie descoperită. Simțise că această mamă moale și minimali
zată s-ar fi putut transforma cu ușurință într-o mamă dură, răz
bunătoare, care și-ar fi smuls înapoi bucățile și părțile, care ar
fi „șters strălucirea" din eforturile ei creative. (Aceasta era una
din plângerile ei legate de mama sa.) Am continuat, spunând
că se temuse întotdeauna că i s-ar fi putut întâmpla ceva ori de
câte ori se exprima și făcea ceva creativ. In momentele de sepa
rare, simțea că gura ei se afla în rivalitate pe viață și pe moarte
cu alte guri pentru bucata-sân generatoare de senzații. Când, ca
bebeluș, descoperise că sfârcul nu făcea parte din limba ei care
controla totul, ci că era separat de aceasta, simțise, într-un mod
indescriptibil prin cuvinte, că sfârcul fusese mușcat de aceste
alte guri. Se luptase întotdeauna să obțină bucățica pulsantă care
o făcea să se simtă vie, specială, în control. In momentele de
separare, psihoterapia a devenit o situație de competiție sălbati
că mai degrabă decât una de cooperare. Reacția ei era de a încer
ca să împiedice conștientizarea celorlalți, despre care simțea că
intenționează să aibă acea bucățică specială generatoare de sen
zații care părea a-i asigura și siguranța, și existența.
Ariadna a continuat, povestindu-mi apoi despre o întâm
plare reală, din prezent, care prezenta analogii cu o situa
ție psihică nerezolvată. Era un fel de punere în act în timpul
ședinței. Situația reală devenise un teatru psihic în care își
elabora stările ascunse încapsulate și în care-și dădea seama
de pericolele presupuse de acestea. Pentru Ariadna, „lumea"
era adesea „o scenă" în care punea în act dramele fundamen
tale neasimilate din copilăria ei timpurie, în încercarea de a se
împăca cu ele.
în ședința relatată, ea spus:
FRANCES TUSTIN
— M-am dus să mi se facă un mulaj după cap, pentru o piesă 209
în care voi juca. Trebuie să am un cap fals deoarece la finalul
piesei capul meu explodează.
A continuat:
— Mai întâi, omul care face acest cap mi-a pus lătex pe cap și
pe umeri. în nări aveam două paie, pentru a putea respira. Mă
simțeam în regulă, deoarce latexul era elastic. înăuntrul latexu-
lui mi-am ascultat respirația și bătăile inimii, care erau priete
noase. (Observați caracterul calmant al bătăilor inimii, însă era
vorba despre o liniștire autistă, independentă de ceilalți.)
A continuat:
— Dar atunci când a pus ipsosul deasupra latexului, m-am
panicat. Era dur și știam că nu pot ieși din el decât dacă el l-ar
fi tăiat. Eram total dependentă de gestul lui. Eram neajutorată
dacă nu l-ar fi tăiat.
Am înțeles cât de panicată se simțise când își dăduse seama
că trebuia să fie dependentă de altcineva, în care era obligată
să aibă încredere, în special când încrederea ei avusese de sufe
rit trăind în extremele iluzorii ale existentei unei mame moi si
maleabile care se putea transforma cu ușurință într-o mamă
dură, de neînduplecat, care ar fi pedepsit-o pentru că o exploa
tase și o minimalizase într-un mod atât de arogant.
Ariadna a răspuns precizând că ea considera că ar fi fost un
foarte bun roman polițist. O altă femeie avea sarcina de a reali
za un cap pentru altcineva și, astfel, bloca paiele prin care aerul
intra în nas, iar persoana al cărei cap era confecționat ar fi murit
prin sufocare. Ar fi fost sufocată. Am interpretat că se temea că
eu aș fi fost acea femeie. Se temea că, atunci când eram blân
dă, eram de fapt moale, seducătoare și sufocantă — împrăști-
indu-mă în jurul ei asemeni latexului. Se temea că aș fi putut

210 dintr-odată să devin nemulțumită de ceea ce ea simțea că fuse
se o monopolizare și exploatare a mea și aș fi putut să devin
răutăcioasă, dură și criminală. Aceste modalități greșite de înțe
legere din trecutul ei infantil însemnau că se temea să mă folo
sească și să progreseze în analiză. Se temea că mă fermecase și
mă manipulase, tratându-mă nu ca pe o ființă umană separată,
ci ca pe material plastic, asemeni latexului, pentru a fi mani
pulat. S-a simțit apoi întemnițată de o mamă moale din latex,
care părea a face parte din materia ei fizică, din care ar fi făcut
ce și-ar fi dorit și pe care nu trebuia să o împartă cu un tată sau
cu alți copii. Se temea că progresele realizate ca urmare a ana
lizei apăruseră deoarece ea trecuse prin mine ca și cuțitul prin
unt (sau latex), tăind din mine tot ce își dorea. A simțit apoi că
mă lăsase „dezmembrată" (în ambele sensuri ale cuvântului24),
micșorată și pe moarte. Mă avertiza să nu mă las sedusă de dis
cursul ei fascinant (era un povestitor plăcut), să nu devin prea
moale și prea maleabilă, deoarece exista pericolul că aș fi putut
deveni dură și aș fi putut să o cuprind într-un ghips, iar ea ar
fi fost îngropată. Ar fi fost moartă din punct de vedere psiholo
gic, iar tot potențialul ei creativ s-ar fi pierdut. (Ne amintim din
capitolul șase de modul în care David manipula oamenii ca și
cum ar fi fost plastilină.)
Discuția clinică. în ședința relatată, părerea mea a fost că expe

riența Ariadnei privind confecționarea capului fals a evocat stări
infantile corporal-psihice care fuseseră ascunse. Pe măsură ce
îmi povestea experiența realizării capului fals, reușea să elabo
reze aceste trăiri. Nu mai erau ținute departe de recunoaștere.
24 în original „cut-up", careareînseamnă „dezmembrat, hăcuit, distrus", dar si „tulburat".

(N.t.)
FRANCES TUSTIN
Ca bebeluș, într-o stare în care existența ei părea a depinde de 211
continuitatea fizică cu mama, trăise o discontinuitate traumati
zantă. Aceasta era prăbușirea pe care o trăise deja, în care sim
țise că își pierduse o parte vitală a corpului. Se străduia întot
deauna să obțină această bucată suplimentară, pentru a putea fi
extraordinară, perfectă și completă. Asemeni lui Hopa-Mitică,
avea o părere exagerată privind propria importanță, pentru a
atrage atenția suplimentară de care simțea că are nevoie. Era
însă vorba despre un sentiment de importanță nesigur, în care
stătea la pândă amenințarea prăbușirii — a „marii căderi", în
urma căreia nu mai exista vreo speranță de a fi „pusă laolaltă
din nou". Pentru ea, deziluzia devenise în mod exagerat asociată
cu disperarea. De asemenea, ajunsese să fie extrem de perfecțio-
nistă și, ca atare, era în curs de a deveni cel mai periculos dintre
indivizi, un fanatic cu mintea îngustă.
In această ședință a devenit limpede că Ariadna simțea că
prin folosirea farmecului ei seducător controla în mod magic și
manipula lumea exterioară și oamenii din ea, pentru a-i răspân
di în jurul ei într-un mod exagerat de suportiv, deoarece simțea
că în copilăria timpurie își manipulase mama deprimată, ca și
cum aceasta ar fi fost un corp moale asemeni latexului, fără o
identitate proprie ca persoană diferită. Prin urmare, sentimentul
alarmant de discontinuitate, atunci când extincția părea iminen
tă, a fost evitat. Stările vulnerabile de tip „gaură neagră" au fost
împiedicate prin încapsulare să intre în punctul focal al conști
entizării. Ele erau însă provocate în alte persoane. Viața ei era în
principal o strategie de control manipulativă, ce-i înăbușea crea
tivitatea autentică. îngheța terorizată când părea că declarațiile
ei intelectuale protectoare vor exploda, pentru a dezvălui naivi
tate, vulnerabilitate, neajutorare și neantul din interior.

212 Reacția a fost de ascundere din calea acestei „găuri negre"
a separării corporale, simțindu-se acoperită cu materia fizică a
mamei sale, trăită ca fiind propria ei materie. Astfel, putea face
față provocărilor și presiunilor lumii externe și putea să evite să
se simtă defectă, stricată și bună de nimic. Alți pacienți, ieșind
de sub protecția autismului, au arătat că se simt asemeni „unor
copii naivi, pierduți în pădure", care simt nevoia de a se acoperi
cu frunze sau blană sau pene sau iarbă sau smocuri din covor
sau șnururi din canapea... Acești copii hipervulnerabili simt că
pielea lor e subțire ca hârtia sau nonexistentă. Ei simt o nevo
ie disperată de a-și proteja „continuitatea ființării" (Winnicott).
Atunci când Ariadna și-a folosit propria inițiativă creativă,
s-a temut că mușcase în secret sau că o furase prin seducție de la
o mamă moale, exploatată. In tratament, pe măsură ce a început
să se simtă mare, creativă și bogată, a simțit că eu m-am micșo
rat si am devenit tot mai mică si mai mică. Această mamă mic
șorată ar fi putut să se răzbune și cu siguranță nu ar fi protejat-o.
A devenit clar că se simțea la mila unor rivali sălbatici, care luau
înfățișarea unor animale prădătoare, descrise de trecutul nostru
filogenetic. Se temea că va fi mușcată și ucisă. Spaimele acestea
delirante erau ascunse, întrucât erau mult prea cumplite pentru
a fi contemplate. Ele constituiau ceea ce Ariadna numea „curen-
ții de adâncime". Acest lucru avea un efect devastator asupra
funcționării sale. îngheța nașterea psihică normală. A păstrat-o
într-o stare de pesimism ce deriva din disperarea ei neagră,
nerecunoscută. Fără aripile speranței, Ariadnei îi era dificil să
ia decizii. Se ferea chiar și să-și asume riscuri justificabile. După
cum spunea chiar Ariadna, „totul trebuie să aibă o fundă dea
supra", deoarece în profunzime ea se afla într-o stare de „teamă,
tremur și rău de moarte". Dacă dorim să îi ajutăm pe pacienți
FRANCES TUSTIN
în legătură cu suferința lor ascunsă, trebuie „să facem cunoștin- 213
ță" cu această parte disperată din noi înșine. Fereastra formată
din oglinzi, a insipidei noastre automulțumiri, trebuie nimicită.
Ideile inflaționate despre noi înșine trebuie lepădate.
Concluzie
Am ajuns să consider că un anumit sentiment de separa

re corporală reprezintă suferința din centrul întregii existențe
umane și că, din diverse motive, unele persoane o trăiesc într-o
manieră mai drastică decât altele. Modul în care este gestionată
pare a afecta dezvoltarea întregii personalități. înțelegerea stă
rilor patologice asociate cu experiențele agonizante ale separă
rii fizice, așa cum sunt cele descrise de Kierkegaard la începutul
acestui capitol, pot părea un botez al focului. Totuși, dacă supra
viețuim acestui aprig botez și renunțăm la modalitățile de măsu
rare autiste, gândirea devine mai clară, iar sentimentul identi
tății individuale ia naștere mai ferm. Se întâmplă așa și pentru
analist, și pentru pacient.

CAPITOLUL OPT
Aplicații ale concluziilor rezultateîn

urma activității cu copii autiști
la pacienții adulți nevrotici
în medicina greacă hipocratică termenul „criză" era

folosit pentru a indica ... un punct critic determinând
cursul ulterior al procesului bolii, către un rezultat
favorabil sau înrăutățirea stării. Cuvântul grec KRINEIN
din care derivă cuvântul „criză" conține în sine ideea
separării, a unei ruperi care va duce la o transformare
decisivă. în cursul unei îndelungate experiențe cu pacienți
psihotici și nonpsihotici, am reușit să confirm ... că o criză
esteîntotdeauna, la bine și la rău, un moment de claritate.
[SALOMON RESNIK, 1985, P. 5]
în încheierea capitolului șapte am reiterat concluzia centrală

a întregii mele activități în domeniul autismului, aceea că modul
în care conștientizarea separării corporale este gestionată de
mamă și de bebeluș este critic pentru dezvoltarea ulterioară a
individului. Este o criză la bine sau la rău, iar în altă parte am
numit-o „o agonie a conștientizării". După cum a spus Salomon
Resnik în citatul anterior, atunci când această criză este retrăi
tă ulterior, se asociază cu stări de luciditate acută și dureroasă.
FRANCES TUSTIN
Modul în care aceste stări sunt gestionate atunci când sunt 215
retrăite în cadrul analitic este critic pentru desfășurarea ulteri
oară a analizei. A trăi această experiență necesită eforturi imense
atât din partea analistului, cât și a pacientului. Impresia mea a
fost că activitatea cu copiii autiști ne oferă insighturi importan
te privind modul în care putem să-i ajutăm pe pacienții noștri
nevrotici, și, de asemenea, pe noi înșine, pentru a elabora aceas
tă experiență esențială. De-a lungul anilor, mai multe persoane
mi-au scris cu generozitate pentru a-mi arăta cum rezultatele
din psihoterapia cu copiii autiști le-au ajutat să elaboreze, cu
pacienții lor, această etapă critică în analiză. Permiteți-mi să vă
împărtășesc aceste schimburi de informații.
Comunicări clinice
Prima comunicare clinică pe care doresc s-o prezint a venit

din partea dr. Leon Fail din Victoria, Australia, care mi-a scris
după cum urmează:
în prezent mă aflu în formare în psihanaliză și am fost

norocos să urmez un seminar despre autism susținut de
doamna Eve Steel. în bibliografie erau incluse și cele două
cărți ale dumneavostră despre autism și vă scriu pentru a vă
transmite mulțumirile mele față de ajutorul reprezentat de
cărțile dumnevoastră în înțelegerea insulelor de autism la
adulții nevrotici — cartea dumneavoastră, Autistic Barriers in
Neurotic Patients nu era la acea vreme disponibilă. De atunci am
citit-o și ea reîntărește mesajul pe care l-am primit în aplicarea
conceptelor dumneavoastră referitoare la copiii autiști la adulții
nevrotici. Simt că am reușit să am intervenții semnificative și
Carapacea protectoare ■ Aplicații ale concluziilor rezultateîn urma activității...

216 oportune în acest caz, stimulat de lectura cărților dumneavostră,
și includ câteva note clinice în speranța că vă vor interesa
[9 octombrie 1987].
Materialul clinic al dr. Fail
Cu câteva săptămâni înaintea citirii acestei cărți, pacienta

discuta teme care deveniseră familiare din anii petrecuți
anterior în psihoterapie. în special era vorba despre teama ei
de a-și da examenele postuniversitare. Eșuase de trei sau patru
ori o calificare postuniversitară care era similară calificării
mele. Se temea să nu-mi mănânce creierii și bebelușii. Luarea
examenelor însemna maturizarea, iar „părinții mor atunci când
copiii cresc" și, de asemenea, însemna în mintea ei și finalizarea
terapiei. Atunci când a început în secret să slăbească, a apărut o
nouă temă (unul dintre simptomele ei era obezitatea), de teamă
că va descoperi că nu este, de fapt, însărcinată (în realitate nu
era) și purtătoare de rod asemeni arborelui de loquat ce creștea
în curtea vizibilă din sala de așteptare. întregul decor al curții
o extaziase și o entuziasmase. Era ceva foarte asemănător cu
entuziasmul și extazul pe care le simțea atunci când îmi auzea
vocea; se înfășură în cuvintele mele (conținutul părea a fi
irelevant). Am considerat acest lucru, în mod eronat — cred
acum — drept un trasfer erotic. în plus, vorbea despre faptul
de a se agăța de mine ca o lipitoare.
La acest moment, citisem cele două cărți ale dumneavostră
și începeam să văd materialul într-o lumină diferită și să fac
anumite interpretări prin prisma suferinței conștientizării
FRANCES TUSTIN
separării noastre; prin urmare, adeziunea de tip lipitoare avea 217
drept scop anularea conștientizării spațiului dintre noi.
Am luat notițe mai detaliate despre răspunsurile ei la aceste
lucruri și am considerat că veți fi în mod special interesată de
aceste răspunsuri.
Inițial, a răspuns spunând că simțea ca și cum pielea ei
era decojită și, dacă eram separați, atunci cine eram eu? Se
temea că se va micșora și că va muri și că eu nu voi reuși să
supraviețuiesc, ea avea aceeași greutate cât amândoi puși
laolaltă, iar dacă eu eram separat, ar fi trebuit să fac rost de
un corp din altă parte. I-am spus că părea ca și cum eu aș fi
fost sfârcul din gura ei, care-i aparținea. Mi-a răspuns că așa
credea, deoarece dacă nu ar fi făcut-o, ar fi simțit că lipsea ceva
foarte important. Mă vedea ca pe un hoț cu o mască neagră,
furându-i iluziile și greutatea și era acum îngrozită că orice
pierdere ulterioară de greutate ar fi însemnat dispariția totală.
A devenit detașată, disperată și se simțea infirmă și goală,
precum coaja bobului de neghină... A avut un vis despre
un babaco — un fruct exotic, asemănător unui castravete,
cu coaja dură, dar teribil de dezamăgitor atunci când a fost
tăiat în două, pentru că erau doar castraveți. Babaco părea a
simboliza pierderea exotismului, pierderea extazului față de
starea fuzională, atunci când aceasta era ruptă în două. Coaja
simboliza pielea dură pe care trebuise să o crească în jurul ei,
pentru a se ține laolaltă, de teamă să nu dispară în neant. Avea
coșmaruri despre un stadion de fotbal plin de cadavre, așezate
ca în cultura tibetană, în care corpurile sunt tăiate pentru a fi
devorate de vulturi.
A început acum să mă perceapă diferit. A declarat că înainte
eram o prezență vagă, la modul în care oamenii vorbesc despre
Carapacea protectoare ■ Aplicații ale concluziilor rezultate în urma activității...

218 Dumnezeu — Dumnezeu este peste tot; acum însă că eram în
propria mea piele și aveam forma unei persoane, se simțea
singură și abandonată în sălbăticie, asemeni cuiva care și-a
pierdut credința. Obișnuia să simtă brațele lui Dumnezeu în
jurul ei, iar acum în spatele ei se afla doar un bărbat.
Versurile lui A.A. Milne25 îi tot veneau în minte:
James James/ Morrison Morrison/ Weatherby George Dupree/
Avea mare grijă/ de Mama sa/ Deși avea numai trei ani./ James
James/ l-a spus mamei sale: „Mamă", i-a spus el/ „Nu trebuie să
te duci niciodată la margine de oraș, dacă nu mergi cu mine"/
... / Regele John/ A pus un anunț/ Pierdut sau furat sau rătăcit,/
James James/ Mama lui Morrison/ Se pare că a fost înșelată...
S-a oprit din recitat acolo și a adăugat: „Simt că am înșelat-o
pe mama. Nu-mi place povestea asta cu separarea. Pare ceva
ce-mi faci pentru a scăpa de mine".
Prezența mea era resimțită acum a fi o intruziune nedorită,
iar vocea mea era acum iritantă, în comparație cu trăirile
anterioare de entuziasm și încântare, când se învăluia în
sunetele cuvintelor mele. Acum se simțea de parcă s-ar fi aflat
pe pervazul unei ferestre, gata să cadă și să se împrăștie în piese
mici, iar eu o împingeam.
înainte nu fusese niciodată întristată de finalul ședințelor, iar
pentru prima oară a auzit sunetele clopoțelului de la școala din
apropiere — suna întotdeauna cu 5 minute înaintea finalului
ședințelor noastre, dar acum părea că sună a înmormântare.
Avea fantasme constante despre mine cu un boa din pene
în jurul gâtului. Părea a fi o încercare de a recupera starea
fuzională de vis, moale și pufoasă, și furia când acest paradis
25 A.A. Milne (1882-1956) este un poet englez cunoscut în special pentru cărțile cu ursu
lețul Winnie-the-Pooh. (N.t.)
FRANCES TUSTIN
este pierdut, iar șarpele boa se transformă într-un boa 219
constrictor care-și înghite prada în întregime.
Se vedea pe sine pe un sloi de gheață, o bucată ruptă dintr-un
ghețar, afară, în frig. Se vedea pe sine ca suferind de afecțiuni
cerebrale, neavând o minte sau ca și cum ceva ar fi lipsit dacă
nu împărțeam aceeași minte.
A devenit apoi preocupată de gemenii siamezi cărora li se
făcea atâta publicitate la vremea respectivă. Gemenii erau uniți
în regiunea pelviană și aveau, așadar, un singur corp și două
creiere. Era tulburător pentru ea că, în momentul separării,
imul dintre ei va pierde ceva, întrucât unul dintre gemeni urma
să fie făcut femeie, deși genetic era de sex masculin, deoarece
nu existau suficiente organe genitale pentru amândoi. „Chiar
și Eva a fost făcută din coasta lui Adam. Dacă ne separăm,
atunci eu am de pierdut." Gemenii simbolizau temerile ei că
trebuia să existe o împărțire a proprietății, iar ea va ieși în
pierdere. Anterior înțelesesem această lipsă, acest sentiment
de inadecvare, senzația că lipsește ceva ca lipsă a penisului,
dar acum putea fi înțeleasă mai departe ca rezultat al unei
conștientizări a separării. în același timp, exista această temere
că eu voi rămâne afectat de această împărțire a proprietății,
în special cu afecțiuni cerebrale, din cauza invidiei pe care
o simțea față de creativitatea mea în timpul muncii noastre.
Acum, că exista o conștientizare a separării, sentimentele
chinuitoare de invidie predominau în ședințe.
Aceste fragmente din ședințe s-au desfășurat de-a lungul unei
perioade de mai bine de 2 luni și jumătate. Importanța acestor
reacții și a acestei perioade din terapia ei este, cred, cel mai
bine demonstrată de o afirmație simplă, făcută la trei luni după
perioada descrisă mai sus. A afirmat: „Zilele astea mai degrabă

220 vin să te văd pe tine, decât să fiu aici". Acest lucru însemna
pentru ea trăirea cu adevărat a singurătății, pentru prima oară
în viața ei. Consider că acesta a fost un progres semnificativ
pentru o doamnă de 35 de ani care nu avusese niciodată o
relație heterosexuală de durată, constructivă și care ducea o
viață de pustnic în afara planului profesional.
Un alt aspect interesant în legătură cu această doamnă este că
exact de la începutul terapiei, a existat un șiroi mic, dar constant
de lacrimi. își tampona continuu ochii cu o batistuță extrasă
din mâneca hainei, unde era plasată întotdeauna strategic. Am
presupus că era supărată atunci când și-a tamponat ochii — cu
toate acestea, a devenit evident în curând că această activitate
nu avea în mod obligatoriu legătură cu afectul.
M-a nedumerit întotdeauna. Mă întreb acum dacă nu este
cumva „o formă autistă". In ultima dumneavoastră carte
nu menționați în mod specific lacrimile; totuși, ele sunt cu
siguranță secreții ale corpului. Suspectez acum că își folosește
lacrimile cu mine într-un mod autist, ca un calmant, pentru
a-și controla panica, pentru a anula conștientizarea separării.
Într-adevăr, folosirea lacrimilor s-a redus considerabil în
ultimele șase luni, de la „nașterea ei psihologică".
Un alt pacient
Doctorul Fail mai scrie:
Capitolul despre formele autiste din ultima dumneavoastră

carte — Autistic Barriers in Neurotic Patients — a fost în mod
deosebit clarificator, întrucât a conferit sens unui anumit
simptom al altui pacient de-al meu. Pentru a descrie pe scurt —
FRANCES TUSTIN
am fost întotdeauna extrem de tulburat de număratul compulsiv 221
al acestei femei. Numără cuvinte, oriunde le observă, pentru a
vedea dacă toate vocalele simt prezente. Trebuie să le caute și
să le găsească pe toate.
Numără ferestrele mașinilor și tramvaielor și adună numerele
de pe plăcuțele de înmatriculare. Scopul este obținerea unui
număr întreg, dar ce este un număr întreg rămâne inexplicabil.
De asemenea, numerele se potrivesc sau nu. Unele numere
sunt discordante și, prin urmare, nu se potrivesc, de pildă nu
ți-ai dori un 4 pentru o mașină micuță, e discordant. Adună
numere de telefon și, dacă sunt discordante, atunci nu și le
poate aminti.
Numerele trebuie să dea același rezultat, indiferent de cum
le-ai aduna. Numărul final este întotdeauna același, iar ea va
continua să numere și să adune până ce obține sau se apropie
de o potrivire. Numerele nu fac niciodată 0. Nu-i plac zerourile.
Dacă o plăcuță de înmatriculare are 000, ea va spune că sunt 3
de zero.
Cel mai recent exemplu a avut loc atunci când s-a trezit
dintr-un coșmar și a văzut că era ora 1:14 (după-amiaza). A
spus:
Asta înseamnă de fapt 13:14
13 se adună cu 4
14 se adună cu 5
4 & 5 fac 9
13 & 14 fac 27
27 se adaugă la 9
Prin urmare, pe ambele părți rezultatul este 9.
Acest caz pare a se potrivi foarte bine cu studiile de caz ale
lui Elly și Tony prezentate în capitolul 7 [din Autistic Barriers

222 in Neurotic Patients] și vă mulțumesc că m-ați ajutat să înțeleg o
parte a ceva ce m-a intrigat câțiva ani buni.
(Autiștii mai în vârstă sunt adesea obsedați de cifre, așa cum
ilustrează bărbatul din filmul „The Rain Man". Este un tip de
autohipnoză, așa cum e aceasta folosită în tehnicile de relaxare.)
Comunicări din partea altor profesioniști

O altă scrisoare primită era din partea unui psihiatru/psiho-
terapeut, dr. Hilary Jones, care mi-a trimis materialul clinic al
unei paciente care, interesant, folosea aceleași metafore — banda
Môbius și sticla Klein — ca și dr. Houzel, în urma îndelunga
tei sale experiențe cu copii autiști, pentru a descrie dezorienta
rea autistă și confuzia privind interiorul și exteriorul. (Am făcut
referire la aceste lucruri în capitolul doi, șase și nouă și le găsiți
descrise în întregime în articolul doctorului Houzel, „Le monde
tourbillonnaire de l'autisme" (1985). Iată un fragment din scri
soarea doctorului Jones.
13 Februarie 1988
Dragă Frances,
Am fost încântat de primirea scrisorii tale și, desigur, încântat
că vei folosi materialul. Citatul din Winnicott pe care mi l-ai
trimis în articolul respectiv (The Autsitic Capsule in Neurotic
Adult Patients) să trimită corpul într-o moarte care i s-a
întâmplat deja psihicului" — pare extrem de relevant pentru
gândurile Hildei (pacienta despre am discutat recent) — deși
ea este acum mai degrabă ca un pacient „obișnuit" depresiv,
FRANCES TUSTIN
față de momentul când am venit să te văd. Sentimentul „morții 223
fizice" pare legat de ceea ce Hilda descrie așa: „Atunci când
sunt deprimată, e ca și cum m-aș afla într-o pungă de plastic și
totul se întâmplă în afara ei".
Remarca Hildei răspunde la întrebarea dacă astfel de pacienți

sunt conștienți de încapsulare, așa cum era David în capitolul șase.
Poate că devin mai clar constienti de ea atunci când ies sau au ieșit
din capsula autistă; până atunci, aceasta a blocat totul, în afara
unei fâșii înguste și limitate de conștientizare a lumii exterioare.
Doctorul Jones continuă:
După ce am venit să te văd, a fost ușurată să primească un

ajutor mai consistent. I-am povestit despre asta pentru a-i
explica de ce eram plin de idei noi. Mi-a răspuns cu un flux de
imagini noi. întâi a spus: „Interiorul minții mele este asemeni
unui muzeu într-o zi de duminică — nu e nimeni acolo și totul
e închis în cutii și dulapuri de sticlă". A întrebat despre șinele
nebun; dar într-o ședință imediat următoare, Linda a sosit și
mi-a spus: „Mă simt ca o sticlă Klein!" Părea surprinsă că nu
știam ce este (mă gândeam cu totul la un alt „Klein"!), dar
mi-a explicat: „O sticlă Klein este asemeni unei benzi Mobius
3D. îți poți imagina că faci una cu un tub interior; tai prin tub,
faci o gaură pe o parte, treci unul dintre capete prin gaură și
apoi unești ambele capete. Ai acum un obiect care nu are nici
interior, nici exterior, iar din punct de vedere matematic nu are
dimensiuni". Hilda a desenat diagrama (Figura 3), însoțind-o
de aceste comentarii: „E ceva solid ce nu are un interior sau
exterior. Calculele sunt foarte complicate, deoarece nu există
dimensiuni".

224
Figura 3
Hilda a continuat, spunând: „Ai nevoie de un creier sucit

pentru a o înțelege! Cineva e sucit-o și așa că nu e unde ar
trebui să fie. Doare!"
Referindu-se la diagramă, Dr. Jones continuă:
A fost evident dintr-odată că biata creatură avea doar un

orificiu corporal și în mod sigur o înfățișare de uter (sau este
o cochilie?).
Am discutat această imagine a sinelui fizic/psihic al Hildei.
în cursul discuției s-a dovedit că în lumea „reală" sticlele
Klein fuseseră concepute de fizicieni ca o modalitate de a
conține plasma. Plasma este o materie încărcată energetic,
extraordinar de fierbinte, care se obține în anumite reacții
atomice. Proprietățile ei nu o pot conține — asemeni celuilalt
sine nebun și temut al Hildei, Mandie S. Smith. Totuși, fizicienii
consideră că, dacă un câmp magnetic ar putea fi construit sub
forma unei sticle Klein, ar putea conține o vreme plasmă; apoi,
energia sa ar putea fi eliberată treptat și ar putea fi folosită. în
final, lucrurile s-au dovedit însă a fi imposibile.
FRANCES TUSTIN
Aceste ședințe erau foarte intense, am vorbit despre durerile 225
din timpul menstruație! simțite de Hilda, despre problemele ei
cu alimentația, despre dificultățile majore legate de imaginea
corporală. A spus: „Mă simt ca un coș de gunoi, toți ceilalți
își tot îndeasă gunoiul în mine, iar eu nu-i pot împiedica".
Mi-am imaginat un coș fără capac, dar Hilda a realizat un
desen stingher al unei pungi de gunoi, legate la gură, așezată
pe caldarâm — punga/capsula depresiei sale?
A fost încurajată să-mi aducă calculele transcrise ale sticlei
Klein — care mă depășeau cu mult, desigur. Dar Hilda a fost
liniștită de admirația mea și mi-a spus că mama ei nu a arătat
niciodată nici cel mai mic interes față de temele ei. Acest lucru
a determinat-o să vorbească despre o perioadă foarte dureroasă
din copilăria ei. Cam în vremea la care i-a venit menstruația
pentru prima dată, Hilda a început gimnaziul. îi plăcea ce avea
de făcut — matematica în special avea un caracter liniștitor
(forme autiste??) — și a început să studieze foarte serios. Totuși,
temele erau cu siguranță o parte importantă a ceea ce se aștepta
la școală, deși acest lucru nu părea înțeles de părinții Hildei. Se
străduia să își facă temele în dormitor, dar era mereu întreruptă
de fratele mai mic, aflat la vârsta la care învăța să meargă, care
era iubit și apreciat de mamă așa cum Hilda nu fusese niciodată,
măcar că biata Hilda trebuia să aibă destul de mult grijă de cel
mic. Se pare că furia Hildei față de acest băiețel înnebunitor era
abia conținută, deoarece mama nu îi cerea acestuia să meargă
la culcare și nici nu punea altfel de limite.
După ce furia și durerea au fost recunoscute, Hilda a început
să simtă, în prezent, suferințele și durerile fizice pe care le-ai
anticipat. Medicul ei generalist pare a fi teribil de neînțelegător;
îi spune că niciun simptom nu este psihosomatic, iar împreună

226 conspiră așadar la credința că, de aceea, durerea nu există.
După mai multe luni de durere la un genunchi, Hilda a
primit în sfârșit un diagnostic de chondromalacia patellae; iar
fizioterapeutul spune că genunchiul este mult mai rău decât ar
fi fost dacă tratamentul ar fi început mai devreme!
Discutarea materialului clinic al dr. Jones
Acest material, al unui pacient adult cu depresie severă, ilus

trează foarte clar trăsăturile autiste la un astfel de pacient. Nici
dr. Jones, nici pacientul nu cunoșteau folosirea metaforei sticlei
Klein de către dr. Houzel, pentru descrierea dilemei de care se
lovesc copiii autiști atunci când trebuie să facă față trăirilor lor
furtunoase și copleșitoare. Așa cum am văzut, aceste sentimen
te apar mai întâi în legătură cu trauma confruntării cu separa
rea fizică de mamă, într-un mod extrem de brusc și brutal. Din
diverse motive, în situația de alăptare, ei nu s-au perceput pe ei
înșiși ca o persoană, ci doar ca pe un simplu adjuvant al corpu
lui mamei. într-o astfel de situație, conștientizarea separării fizi
ce este traumatizantă și provoacă răni. Așa cum am exemplificat
în capitolul nouă, dau năvală spaime teribile de alte guri rivale
care sug. (Acestea au fost retrăite, în cazul Hildei, prin nașterea
fratelui și favorizarea ulterioară a acestuia.)
Viața psihică a unor astfel de copii este nedezvoltată, deoare
ce nu au fost ajutați niciodată să tolereze sentimentul spațiului
dintre corpul lor și cel al mamei. Pentru dezvoltarea viselor și
fantasmelor este necesar un astfel de spațiu. Asemenea activi
tăți mentale sunt stimulate pentru a face față absenței mamei
fizice și absenței altor persoane necesare. Astfel de pacienți sunt
peste măsură de dependenți de prezența fizică a oamenilor,
FRANCES TUSTIN
astfel încât viața lor psihică este pustie. în lucrarea ei deveni- 227
tă deja clasică („The absent object" — Obiectul absent 1964),
Edna O'Shaughnessy discută acest aspect al activității dr. Bion.
în cuvintele dr. Taylor (1987), din a cărui carte vom oferi câteva
fragmente mai apoi, „impulsuri instinctuale arhaice și elemente
fantasmatice au fost întemnițate în corpurile lor". Paharul plin
de furie, teroare și durere al Hildei era acum plin și gata să dea
pe dinafară. încercările ei mecanice și inflexibile, focalizate cor
poral, de a „conține" această plasmă și de „a-i folosi energia" nu
au funcționat. Era consternată de experiența ei răsucită a spațiu
lui, deoarece nu făcuse clar distincția între interior și exterior.
Asemeni copilului autist, într-o zonă a personalității ei, Hilda
nu s-a născut cu adevărat din punct de vedere psihologic. S-a
întâmplat așa deoarece nu a reușit niciodată să se desprindă clar
și să se diferențieze de corpul mamei sale într-un mod firesc.
Prin interes și înțelegere obiectivă, dr. Jones a ajutat-o pe
Hilda să asimileze aceste experiențe timpurii și să înceapă să
dobândească diferențierea normală. Procedând așa, dr. Jones a
funcționat ca „metabolon" pentru impulsurile agitate și impul
sive ale pacientei sale, în maniera descrisă în capitolul doi. Acest
lucru a dus la un proces de punere în act a suferinței într-o
manieră psihosomatică, așa cum e cea descrisă de Dr. Taylor
mai departe în acest capitol.
Un alt exemplu de la un alt profesionist
Am primit o generoasă scrisoare de confirmare și din par

tea lui Pauline Cohen, o colegă psihoterapeut pentru copii,
de orientare freudiană clasică, care mi-a scris pentru a-mi
descrie munca ei cu o adolescentă care avea multe ritualuri

228 compulsive și, în special, nu reușea să își scoată din minte o
anumită scenă. Era vorba despre pajiștea din fața casei în care
familia, care își schimbase adesea locuința, trăise când fata
avea șase ani.
Pauline Cohen scrie:
în 1985 am scris o lucrare intitulată „The struggle to reiate

to a 15-year-old girl with a dependency on a recurring scene"
(Lupta de a stabili o legătură cu o fată de 15 ani, dependentă
de o scenă recurentă). La acea vreme, înțelegeam scena
drept un „gând tranzițional" — „casa" — „ceva pe care să te
sprijini" — „nicăieri în altă parte unde să poți merge". Citisem
un articol foarte interesant scris de Joseph Soloman intitulat
„The fixed ideas as an internalised transitional object" (Ideile
fixe ca obiect tranzițional internalizat). Abia când am citit
articolul dumneavostră despre „obiectele autiste" am început
să înțeleg că ceea ce pacienta numea „scena" era un obstacol în
comunicare (adică un obiect autist). Atunci când s-a renunțat la
scenă, s-a produs un transfer mult mai pozitiv. Păstrase scena
timp de 4 ani și jumătate!
Doamna Cohen comentează asupra caracterului rumina-

toriu al vieții psihice a acestor pacienți, la fel ca dr. Graeme
Taylor, ale cărui aplicații practice ale descoperirilor despre
copii autiști, asupra tulburărilor psihosomatice, vor fi discutate
mai târziu în acest capitol. Acest lucru ne aduce în minte rezul
tatele Renatei și ale lui Eugenio Gaddini referitoare la anu-
miți copii sever neglijați, care suferă de sindromul regurgitării,
cunoscut și sub numele de „ruminație" (Gaddini & Gaddini,
1959). în cazul acestor copii, era vorba despre regurgitarea
FRANCES TUSTIN
fizică a alimentelor ce nu puteau fi înghițite. In cazul păci- 229
enților cu depresie severă, cum sunt cei descriși de Cohen și
Taylor, bucăți nedigerate ale experienței psihice sunt aduse
înapoi și regurgitate. Acești pacienți se întorc la nemulțumirile
lor și ruminează în legătură cu ele. Este ceva ce are caracterul
unei adicții. Rolul analistului este de a-i ajuta să le elaboreze
și să le digere.
Confirmări din partea altui psihoterapeut/psihiatru
Dr. Nini Herman, autorul cărților My Kleinian Home (Casa mea

kleiniană) (1988) și Why Psychotherapy? (De ce psihoterapie?) (1987)
mi-a trimis și ea cu generozitate exemple ale anumitor pacienți
adulți de-ai săi care, printre alte forme de protecție, foloseau
obiectele autiste. Dr. Herman scrie:
Una dintre paciente purta o brățară de abanos pe care o

numea „inelul pentru dinți" și cu care începea să se joace spre
sfârșitul ședinței. Când s-a rupt, a înlocuit-o înainte de a veni
la următoarea ședință.
Herman menționează un alt pacient care:
Pescuia monezi din buzunar, iar la finalul ședinței începea

să se joace cu ele cu voluptate. Sau, în timp ce stătea întins pe
canapea, desena cu degetul cercuri sau alte „forme" pe perete.
Povestea vise despre o casă acoperită în totalitate de plante
agățătoare, iar eu mă simțeam complet sufocat de un bebeluș
teribil de posesiv care se țâra deasupra mea, în timp ce desena
pe mine cu salivă.

230 Un articol de], Innes Smith
Wendel Mothagen mi-a atras atenția asupra unui articol

scris de un psihanalist freudian clasic și publicat în 1987 în
International Journal of Psychoanalysis. Dr. Innes Smith, a cărui
terminologie tehnică este întru câtva diferită de a mea și care nu
știa că nu mai eram de acord cu starea totală de autism primar
normal, a scris despre ceea ce el a numit „Pre-oedipal Identifica
tion and the cathexis of autistic objects in the aetiology of adult
psychopatology" (Identificare preoedipiană și investirea obiec
telor autiste în etiologia psihopatologiei adulților). în această
lucrare, dr. Innes Smith a descris pacienți care sunt dificil de
clasificat și care trezesc sentimente de plictiseală, frustare, nepu
tință și paralizie în analist, obișnuitele modalități de comunicare
prin asociere liberă și interpretare părând ineficiente pentru ei.
Citându-1 pe Bion, care a subliniat importanța abordării părților
psihotice ale personalității persoanelor nonpsihotice, dr. Innes
Smith a sugerat existența unor „buzunare" de funcționare autis
tă în cazul unor astfel de pacienți, ceea ce determină „o analiză
interminabilă și o rezistență repetitivă". El i-a citat pe Fairbairn
(1952), McDougall (1984), Anzieu (1990), S. Klein (1980) și Iustin
(1981) drept specialiștii care au descris asemenea pacienți. Era
convins că înțelegerea modalității copilului autist de a folosi
obiectele autiste și formele autiste ne va duce la sursa „proble
melor relaționale ale acestor pacienți, probleme care le pot sub
mina activ discursul verbal". Abia atunci când a folosit aceste
ipoteze a început să audă, dincolo de cuvinte, „copilul interior
traumatizat" (așa cum s-a exprimat el).
Dr. Innes Smith se referea la tipul clasic freudian de com
plex Oedip, dar copiii autiști nu manifestă nici măcar complexul
FRANCES TUSTIN
Oedip de bază care a fost descris de Melanie Klein, în urma 231
lucrului său cu copii de tip schizofren. în cazul copiilor autiști,
lipsa diferențierii firești de mamă în copilăria timpurie înseamnă
că „elementele paterne" au fost împiedicate să fie conștientiza
te. Așa cum se exprimă atât de bine Margaret Mahler, „tatăl taie
cordonul ombilical". în cazul copiilor autiști, cordonul ombili
cal psihologic nu a fost tăiat. Asta înseamnă că acești copii nu
s-au întâlnit niciodată, treptat, cu limitele și granițele necesare
și cu frustrările care te fac mai puternic, oferite de calitatea de
membru al unei familii. în termeni familiari, acești copii „au
făcut prea mult după cum i-a dus capul". Asta înseamnă că au
o toleranță scăzută la frustrare, care poate fi parțial rezultatul
unor factori constituționali, dar este cu siguranță rezultat al fap
tului că nu au fost niciodată ajutați să se împace cu ideea de
a-și împărți mama cu tatăl. (Probabil că într-o „familie nucleară"
strâns legată, din clasa mijlocie, eforturile presupuse de această
împărțire sunt deosebit de intense.)
Atunci când dintr-odată apare conștientizarea bruscă a sepa
rării corporale, acești copii sunt copleșiți de spaime teribile, din
tre care cea mai mare este cea altor sugari, care sunt resimțiți a fi
într-o rivalitate pe viață și pe moarte pentru posesiunea asupra
mamei — iar tatăl pare a fi un bebeluș deosebit de mare, deose
bit de periculos. Aceasta este soarta inevitabilă a unui bebeluș
care s-a simțit atât de „special" încât să fie o parte a corpului
mamei. Elaborarea acestor spaime pe măsură ce copilul emerge
din carapacea autistă care l-a protejat va face subiectul capito
lului nouă.
Ieșirea din carapacea autismului e un tip de naștere psiho
logică. în dezvoltarea normală, despre nașterea psihologică
se poate spune că apare cam în aceeași perioadă cu nașterea

232 fizică, din moment ce acum începem să aflăm că nou-născutul
este mult mai conștient că este diferit de mamă decât credeam
înainte. în cazul copiilor autiști, potențialitățile lor psihologice
au fost înghețate. Pe măsură ce acestea se dezgheață, se poate
spune că are loc „o naștere psihologică", mult mai târziu decât
în mod normal.
Deși lucrarea dr. limes Smith a fost scrisă dintr-o perspectivă
teoretică oarecum diferită de a mea, îmi subliniază consecințele
dezastruoase ce derivă atunci când complexul Oedip nu a fost
pus în discuție, cu atât mai puțin elaborat, așa cum se întâmplă
în cazul copiilor autiști și în „buzunarele" de autism ale anumi
tor pacienți nevrotici. De asemenea, articolul m-a ajutat să îmi
dau seama că împăcarea cu separarea de mama care alăptează
și inevitabilitatea împărțirii „sânului" cu alte ființe reprezintă
un preludiu necesar pentru conștientizarea și elaborarea com
plexului Oedip, fie că se realizează în termeni clasici freudieni,
fie kleinieni.
Blocajeîn trăirea conflictelor oedipiene normale
Deși dr. John Steiner nu leagă activitatea sa de concluzi

ile obținute în urma lucrului cu copiii autiști, în lucrarea sa
„Turning the blind eye: The cover up for Oedipus" (învârtirea
ochiului orb: acoperirea pentru Oedip) (1985) el este în mod
evident în contact cu blocajele autiste apărute în trăirea unor
sentimente oedipiene firești. Similar, în lucrarea „The misi-
sing link: Parental sexuality in the Oedipus complex" (Veriga
lipsă: sexualitatea părinților în complexul Oedip) (1987), dr.
Ronald Britton abordează fenomene familiare celor care lucrea
ză cu copii autiști. în lucrarea respectivă, dr. Britton descrie o
FRANCES TUSTIN
pacientă adultă, borderline care, după cum și-a dat sema Britton, 233
nu suporta ca el să discute despre ea cu o a treia persoană, deși
această a treia persoană era el însuși. Ea nu suporta trăirea orică
rui spațiu între sine și analist. Acest lucru însemna că era întot
deauna un participant atât de fuzionai, astfel încât nu putea să
fie niciodată un observator și să ajungă la obiectivitate.
Ca analist, dr. Britton a simțit că nu putea identifica un spa
țiu în care să reflecteze la ea ca persoană separată de el. Dacă
încerca să facă acest lucru, pacienta striga lucruri de genul
„Oprește-te din gândurile alea nenorocite!" Dr. Britton a ajuns
să înțeleagă că, pentru această pacientă, relația cu el însuși, asu
pra căreia ea nu avea niciun control, devenise sexualizată și era
resimțită drept o formă bizară și primitivă de relație parentală
care-i amenința însăși existența. Acest lucru bloca declanșarea
sentimentelor oedipiene firești. Așa cum am sugerat în capitole
le anterioare, și așa cum a fost ilustrat de materialul clinic pre
zentat în capitolul nouă, imediat ce pacienții aflați într-o stare
autistă experimentează existența unui spațiu între ei și analist
(în transferul infantil, mama care alăptează), entități periculoase,
care le pun viața în pericol par a da năvală.
Aceia dintre noi care lucrează cu copii autiști vor recunoaște
dilema de a nu fi capabili să reflectăm la pacienți pentru că ne
simțim prea fuzionali cu ei și ei cu noi. Dacă ne afirmăm sepa
rarea de ei, pentru a ne putea gândi obiectiv la ei, ei trăiesc acest
lucru ca pe un atac distrugător. Prin urmare, în primele zile
ale tratamentului, interpretările sunt trăite drept o amenințare
înspăimântătoare de către acești copii, deoarece aceste interpre
tări afirmă separarea noastră de ei, identificarea unui spațiu care
e separat de ei și în care putem comunica cu noi înșine despre ei,
cu toate oribilele consecințe pe care această situație triangulară

234 le presupune pentru ei. Până ce aceste lucruri nu sunt elaborate,
sentimentele oedipiene normale nu se pot dezvolta. Situația este
dezastruoasă pentru dezvoltarea lor psihologică.
Aplicații în medicina psihosomatică
Dr. Graeme Taylor a aplicat rezultatele obținute de la copiii

autiști în medicina psihosomatică (1987). Asemeni dr. Innes
Smith, dr. Taylor nu a fost nici el conștient de faptul că eu nu mai
consider un stadiu absolut de autism normal primar în copilăria
timpurie. Cu toate acestea, el cunoaște foarte bine stările autiste
și ce presupun acestea. într-un meșteșugit și curpinzător studiu,
intitulat Psychosomatic Medicine and Contemporary Psychoanalysis
(Medicină psihosomatică și psihanaliză contemporană), dr. Graeme
Taylor are un capitol intitulat „Barriers in object relating" (Bariere
în relațiile de obiect). La începutul acestui capitol, dr. Taylor citea
ză articolul lui Sydney Klein, „Autistic phenomena in neurotic
patients" (Fenomene autiste la pacienți nevrotici) (1980), în care
dr. Klein arată că fenomenele autiste pot apărea în timpul trata
mentului psihanalitic al pacienților care inițial par a fi ușor nevro
tici. Taylor o citează pe pacienta lui Sydney Klein care-și nega
constant sentimentele trezite de separările din weekend și vacan
țe, dar care a dezvoltat un chist ovarian acut inflamat, ce a nece
sitat înlăturarea chirugicală, înaintea unei vacanțe și o inflamație
chistică acută la sân, înaintea următoarei pauze.
Dr. Taylor continuă, descriind un pacient de-al său, un băr
bat în vârstă de 44 de ani, căsătorit, care a intrat în psihoterapie
psihanalitică pentru a căuta alinare la o serie de suferințe soma
tice, incluzând dureri de piept recurente, dureri de cap frecven
te, sinuzită cronică, bronhospasm periodic și ulcer duodenal.
FRANCES TUSTIN
Investigațiile cardiologice repetate nu au adus vreo dovadă de 235
boală cardiacă coronariană și, de aceea, medicii pacientului se
gândiseră că durerile de piept puteau fi de natură psihogenă.
Dr. Taylor (1987, p. 274-275) scrie:
Deși pacientul avea un succes satisfăcător ca administrator

al unei o organizații guvernamentale de mari dimensiuni,
el susținea că ambiția sa era de a fi un inventator de succes.
Din adolescență fusese foarte mulțumit să inventeze idei și
designuri pentru diverse invenții mecanice, dar, din cauza unei
nevoi compulsive de a revizui și perfecționa aceste designuri,
construise și lansase pe piață numai câteva dispozitive. Totuși,
pacientul continua să obțină o plăcere intensă ruminând asupra
idelor sale și își petrecea cea mai mare parte a timpului liber
lucrând la planșa de desen.
Dr. Taylor continuă:
Deoarece aceste activități aveau efecte de alinare și reglare a

tensiunii, le-am privit inițial drept fenomene tranziționale, dar
munca analitică de durată nu a depășit blocajul care îl împiedica
să finalizeze și să producă mai multe invenții. Abia după ce
m-am familiarizat cu activitatea lui Tustin despre stările autiste
și obiectele autiste patologice am recunoscut natura asimbolică
a interesului pacientului meu față de invenții. Ruminația sa
mentală era o activitate autistă.
(A se vedea pacientul lui Pauline Cohen, al cărui caz a fost

descris mai înainte în acest capitol.)
El continuă:

236 ... era vorba despre o barieră față de relația de obiect intimă
cu soția și copiii săi și îl proteja de afectele tulburătoare și de
faptul de a deveni conștient de partea psihotică a personalității
lui. Mai mult, era o încercare disperată de a regla emoțiile
brute, senzațiile primitive și protofantasmele [elemente beta]
care nu dobândiseră o reprezentare psihică și care teoretic jucau
un rol important în geneza disfuncțiilor sale somatice [Bion,
1962; E. Gaddini, 1982, p. 274].
Dr. Taylor continuă spunând că, pe măsură ce i-a interpretat

pacientului său natura și rolul acestor fenomene autiste, acesta
a devenit foarte deprimat și conștient de un sentiment de „vid"
în viața sa.
Interpretez aceste sentimente de „vid" ca indicând lipsa vie
ții psihice, deoarece nu a existat suficient spațiu față de mamă,
pentru a se dezvolta.
Dr. Taylor continuă:
A avut o serie de vise ce implicau acte distructive violente

și imagini ale unor corpuri de oameni și animale mutilate și
dezmembrate. Pacientul a avut de asemenea și o serie de vise
înspăimântătoare în care cădea în „găuri negre" uriașe sau era
„captiv în tunele înguste".
Din experiența mea, claustrofobia are întotdeauna elemente

autiste. Dr. Taylor leagă materialul acestui pacient de „obiectele
senzoriale austite" atunci când scrie:
într-un vis, pe care pacientul l-a considerat destul de

înspăimântător, ciugulea mâna retezată și încheietura unui
FRANCES TUSTIN
sugar. Am interpretat această imagine drept un obiect 237
senzorial de tip „un pumn în gură" presimbolic și drept

precursor al fenomenelor și obiectelor tranziționale. în cele
din urmă, pacientul a început să viseze nou-născuți — la
început îi salva din situații periculoase, iar mai apoi mângâia
un sugar și se juca cu el. Acesta a fost un punct de cotitură
în tratamentul pacientului și a părut să reprezinte propria sa
„naștere psihologică". De-a lungul următoarelor luni, visele
sale au devenit tot mai plăcute și mai simbolice; a înregistrat
dispariția treptată a simptomatologiei fizice și a avansat rapid
în activitatea sa inventivă, pe măsură ce aceasta își pierdea
funcțiile defensive. De asemenea, pacientul s-a acordat la
nevoile emoționale ale celorlalți membri ai familiei; pe măsură
ce se stabileau sisteme sine-obiecte mai reciproce, relațiile de
obiect au devenit mult mai satisfăcătoare pentru el.
Dr. Taylor continuă, discutând munca lui Joyce McDougall

(1974) cu „pacienții cu alexitimie medicală și apărări autiste".
El face referire la activtatea lui Green (1975), care a descris
acest aspect al unor astfel de pacienți ca fiind „propria lor
nebunie intimă". Folosind conceptele lui Bion, Taylor scrie că,
pe măsură ce stările acestea apar, este important pentru paci
ent să experimenteze și să se identifice cu „funcțiile alfa și de
conținere" ale analistului — respectiv capacitatea analistu
lui de reflecție — astfel încât propriile senzații fizice, imagini
arhaice și alte „elemente beta" perturbatoare să se transforme
treptat în „elemente alfa", dobândind prin urmare o reprezen
tare psihică simbolică.
Dr. Taylor continuă, transmițând un foarte necesar aver
tisment în ceea ce privește lucrul cu stările autiste în cazul

238 pacienților nevrotici, avertisment pe care îl susțin din toată
inima. El scrie:
Aceste abordări terapeutice sunt potrivite numai pentru o

minoritate de pacienți bolnavi fizic, cu apărări autiste și un
nivel semnficativ de alexitimie. Într-adevăr, McDougall (1982)
avertizează asupra riscurilor grave ale pacienților sever alexitimici
dacă terapeutul nu le „tratează temnița defensivă cu o precauție
considerabilă" [1987, p. 89; sublinierea îmi aparține].
Dr. Taylor adaugă:
Unii pacienți cu afecțiuni medicale vor fi inanalizabili atunci când

ei și/sau analistul nu pot tolera trezirea la viață a unor impulsuri
arhaice instinctuale și a unor elemente fantasmatice care au fost
încarcerate în corpurile lor [ibid., p. 277; sublinierea îmi aparține].
Acesta este un avertisment important și salutar pentru noi

toți, care încercăm să lucrăm cu reacțiile fundamentale care au
apărut pentru protejarea părții celei mai delicate și vulnerabi
le a personalității umane, care este asociată cu conștientizarea
separării fizice de mamă/celălalt. Dacă dorim să ajutăm astfel de
pacienți, trebuie să fim într-un contact profund cu aceste aspecte
din noi înșine.
A fi în contact cu aspectele autiste din noi înșine
în lucrarea sa, „Perversion and the universal law"

(Perversiune și legea universală), Chasseguet-Smirgel (1983)
scrie:
FRANCES TUSTIN
înțeleg perversiunile nu numai ca tulburări de natură sexuală 239
ce afectează un număr relativ redus de persoane... ci... ca
dimensiune a psihismului uman în general, o tentație a minții,
comună tuturor.
Autoarea continuă:
Studiile mele și experiența clinică m-au determinat să

consider că există „un nucleu pervers" latent în fiecare dintre
noi, capabil de a fi activat în anumite circumstanțe, [p. 293]
Activitatea cu copiii autiști ne ajută să înțelegem mai multe

despre „nucleul aberant" (așa cum prefer eu să-l numesc), exem
plificat de recursul lor la obiecte și la forme senzoriale. începem
să ne dăm seama că acest „nucleu" își are originea în faptul că
ființele umane sunt animale retrase și timide, care au nevoie
să-și creeze o anumită formă de protecție pentru vulnerabilitatea
lor, expusă atunci când conștientizarea separării fizice de mamă/
celălalt devine o realitate a existenței. Din diverse motive asocia
te cu situația de alăptare din perioada de sugar și cu nivelul de
reciprocitate stimulat atunci, unele persoane au avut nevoie de
acest tip de protecție mai mult decât altele. în formele extreme,
astfel de strategii de protecție devin un handicap serios pentru
dezvoltarea psihologică.
Capitolul nouă arată că, pe măsură ce se stabilește un anu
mit nivel de cooperare și reciprocitate printr-o psihoterapie care
înțelege transferul infantil, aberațiile protectoare se diminuea
ză. Anterior, acestea fuseseră necesare într-o asemenea măsură,
încât copilul fusese etichetat „autist".

CAPITOLUL NOUĂ
Nașterea din carapacea autistă:

a deveni parte dintr-un grup
Lumea ca experiență aparține cuvântului fundamental

Eu-Acela. Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază
lumea relației.Relația înseamnă reciprocitate. [...] Noi
trăim misterios cuprinși în fluida reciprocitate a Totului.
[MARTIN BUBER, EU ȘI TU, 1992, P. 32; P. 42]
Acest capitol prezintă un material semnificativ din ședin

țele de psihoterapie ulterioare ale lui John, exact așa cum au
fost ele înregistrate în notițele mele la vremea respectivă. Ne
vom aminti că John este copilul autist care m-a învățat des
pre „gaura neagră" și al cărui material clinic a fost prezen
tat în prima mea carte, Autism and Childhood Psychosis (1972)
și reprodus, revizuit, în Autistic Barriers in Neurotic Patients
(1987). Atunci când a început tratamentul, la vârsta de patru
ani, John era grav autist și nu vorbea. Materialul clinic pre
zentat în acest capitol arată că a progresat foarte mult de la
acel moment.
FRANCES TUSTIN
Comentarii asupra materialului clinic 241
Sunt convinsă că alți terapeuți vor găsi în remarcile lui John

înțelesuri care mie mi-au scăpat la acea vreme, dar este clar că
John, în vârstă de șapte ani, iese din izolarea autismului pentru
a deveni conștient că este un individ distinct, care face parte din-
tr-un grup de alți indivizi. El se confruntă cu această realitate
dură, precum și cu alte câteva, lucru pe care-1 vom demonstra
pe măsură ce materialul clinic avansează. John se luptă în spe
cial cu realitatea separării lui fizice de mine și încearcă să devi
nă capabil să mă împartă pe mine (și ceea ce reprezint eu) cu
alți copii. Capacitatea imaginativă care se dezvoltă ca urmare a
strădaniei de a suporta această frustrare reprezintă totodată un
mijloc care-1 ajută să o suporte.
Mi-am dat seama că groaza situației neconceptualizate, pe
care în alt capitol am conceptualizat-o sub forma „o înghiți
tură de sugari" sau „un sân plin de bebeluși" sau „un roi de
rivali înțepători" derivă dintr-o conștientizare mult prea brus
că a separării corporale, într-o situație anormal de fuzionată cu
mama. Aceasta este acea situație critică ce a provocat autismul.
In cazul lui John, autismul este modificat pe măsură ce se dez
voltă cooperarea reciprocă și, prin urmare, spațiul dintre noi
devine mai prietenos și mai puțin ostil. Acest lucru e ilustrat de
ședințele următoare:
Ședințele
/ l
Marți, 11 februarie 1964. Ședința 370

Când m-am dus să-1 iau pe John, mi-a spus: „Bună, doamna
Tustin", pe un ton prietenos, oficial. Totuși, s-a întors către tatăl
Carapacea protectoare« Nașterea din carapacea autistă: a deveni parte...

242 său și i-a spus cu îngrijorare: „în curând va trebui să-mi iau la
revedere de la doamna Iustin".
(în ședințele anterioare devenise clar că momentul în care,
cu câteva zile în urmă, căzuse în fața casei mele și se lovise cu
capul de pavajul dur, avusese semnificația lovirii sale de rea
litatea dură: el și cu mine nu eram continui și nu continuam
împreună la nesfârșit. Faptul că eram distincți și că timpul nos
tru împreună era limitat a fost resimțit ca o realitate dură, care
l-a rănit. Totuși, se străduise să facă față acestei noțiuni dure. Pe
măsură ce John și-a dezvoltat conștientizarea altora și separa
rea sa de ei, și-a dezvoltat totodată și un sentiment al „eului".
Când a intrat în psihoterapie, John, asemeni oricărui alt copil
autist, blocându-și conștientizarea altora, nu avea aproape sau
chiar deloc sentimentul identității personale. Potențialitățile sale
incipiente, înmugurinde în ceea ce privește dezvoltarea senti
mentului de sine fuseseră înghețate și stăvilite. Materialul clinic
următor demonstrează dezghețarea înclinațiilor înnăscute către
joc, fantezie imaginativă și către deținerea sentimentului de a fi
un sine în relație cu un grup format din alte ființe asemeni lui.
Este ceea ce face posibilă dezvoltarea empatiei, care, așa cum a
demonstrat Peter Hobson (1986), este atât de absentă în cazul
copiilor autiști.
în cabinet, John a scos creionul maro din trusa sa de jucării.
Când și-a dat seama că trebuia ascuțit, s-a deranjat să se ducă la
dulap pentru a lua ascuțitoarea și l-a ascuțit cu grijă. (De obicei
încearcă să mă determine pe mine să-l ascut.) A schițat conturul a
ceva ce la început nu a vrut să îmi spună ce este. M-a făcut să fiu
curioasă, așa că eram atentă la semne de curiozitate nerecunoscu
tă la el. Desenul s-a dovedit a fi un avion. A spus că partea ascu
țită din față era nasul, apoi a desenat ceva asemeni unui ochi. A
FRANCES TUSTIN
desenat pătrate, spunând: „Ferestre pătrate". (Nu-i plac pătra- 243
tele și le-a evitat de cele mai multe ori. Era în ton cu dispoziția
lui de azi, de a încerca să facă față lucrurilor care nu-i plac.) A
desenat apoi o ușă și câteva lucruri ovale. Am spus: „Mai multe
ferestre?" Spre surprinderea mea, mi-a răspuns, cu plăcerea evi
dentă a inventatului de povești: „Nu, bebeluși în găoace de ou,
înăuntrul burticii mamei, hrănindu-se cu papa ou..." Era prima
oară când menționa „bebelușii în găoace de ou" sau „papa ou".
L-am întrebat despre „papa ou" și mi-a spus că era hrana pentru
„bebelușii din găoace". (Când i-am întrebat pe părinții săi des
pre „papa ou", au rămas descumpăniți; nu era un cuvânt pe care
să-l folosească sau vreun aliment cu care el era hrănit.) în cea mai
mare parte a timpului, John arăta de parcă i-ar fi făcut plăcere să
inventeze povestea, dar uneori părea înspăimântat. Atunci când
am spus: „Bebeluși speciali hrănindu-se cu papa ou, cu toții în
găoace?" el a răspuns: „Da... nu e adevărat" și a privit nervos
înspre „găleata cu apă murdară", care avea semnificația unei
găleți pline de „pișu" și „împuțiți" (cuvintele sale pentru urină
și fecale). Nu exista apă curentă în această cameră, așa că aveam
un vas cu apă curată și o cană mare și o găleată în care apa folo
sită era aruncată. Numeam acel vas „găleata cu apă murdară".
Ca răspuns la remarca sa, am spus că Johnny care crește știe
că nu e adevărat, dar bebelușul Johnny visează că există bebe
luși în găoacea oului hrănindu-se cu hrana specială papa ou. A
răspuns „Da" și s-a aplecat în față, privind la mărgelele aproape
acoperite de jacheta mea și a spus „lucruri strălucitoare înăun
tru"; a făcut niște semne maro, pe care le-a denumit „împuțiți" și
a privit anxios înspre „găleata cu apă murdară". (într-o ședință
anterioară spusese, legat de acele mărgele, „lucruri strălucitoa
re ca dinții".)
Carapacea protectoare ■ Nașterea din carapacea autistă: a deveni parte...

244 (Am adăugat că bebelușul Johnny simte că își pune „împu
țiți!" în lucrurile strălucitoare din interiorul lui Tustin și că apoi
se teme că ea este „o găleată cu apă murdară" care se va revărsa
peste el.)
Mi-a răspuns rapid:
— Tustin are un cap zdravăn pe umeri.
(Am spus: „Vrei să simți că Tustin e bine închisă cu nasturi —
ca pieptul unei mămici — cu un sfârc tare ca al lui tati la capăt,
care poate păstra înăuntru împuțiții și pișu, în siguranță, astfel
încât să nu reverse pe tine.")
Și-a scris numele, „Johnny", cu „y" neîngrădit de conturul
cozii avionului.
(Eu am spus că îmi comunica astfel că simțea că bucăți din el
se revărsau în afara lui și dorea ca eu să prind această revărsare,
astfel încât să nu curgă înapoi și să-l otrăvească.
în materialul lui David despre abces, din capitolul șase, am
văzut efectele inundării toxice care nu a fost acceptată și meta-
bolizată de mintea unei mame receptive — „metabolonul" din
capitolul doi.)
John a desenat un avion mai mic, cu fum ieșindu-i din
spate. A desenat apoi un soare galben, cu raze întinse pe tot
desenul — așa cum a spus el, „ca niște brațe lungi". Soarele
avea ochii mari și o gură mare, cu dinți pătrați. A desenat ceva
rotund și a făcut un semn înăuntru și apoi o linie mâzgălită pe
margine și a spus „strecurându-mă în mami". Apoi, ca și cum
intențiile sale nu ar fi fost suficient de clare, a desenat un avion
cu elice și a spus: „Bebelușul John spune e-li-ce"26. A adăugat
26 Joc de cuvinte intraductibil: în limba engleză termenul folosit pentru elice este "pro
pellers"; atunci când îl rostește, John îl desparte în silabe, alterându-i forma și obține
"pro-pull-ers", silaba "pull" fiind identică cu verbul „a trage, a smulge" (N.t.)
FRANCES TUSTIN
apoi: „Nu pot desena mâini" și și-a așezat mâna pe hârtie pen- 245
tru a desena în jurul ei.
(Am explicat că mărgelele mele strălucitoare i-au trezit curio
zitatea în legătură cu ceea ce ascunsesem de el — era curios în
legătură cu acea parte a mea pe care nu o putea vedea. Voia
să smulgă lucrurile mele intime cu ochii, cu gura, cu mâinile.
Atunci când nu era cu mine, bebelușul John inventa o poveste
despre acea Tustin pe care nu o putea vedea. Simțea că eram cu
„bebelușii din găoacea oului, mâncând papa ou", dar acest lucru
nu făcea decât ca dorul de a fi cu mine să fie insuportabil, deoa
rece se entuziasma de poveștile pe care le inventa.)
A luat cealaltă hârtie și a desenat un avion verde. A avut grijă
să scrie Johnny, astfel încât „y" să încapă în coadă.
A desenat un avion mai mic sub cel mare și a spus că cel mic
era bebelușul Johnny. Ședința se apropia de sfârșit și a spus:
— Bebelușul Johnny este un țap împuțit.
(Am spus că bebelușul Johnny inventa povești despre bebe
lușii din găoacea oului care mănâncă papa ou — bebeluși foarte
speciali și strălucitori, care rămâneau cu mine mereu, asemeni
mărgelelor, și care mâncau o mâncare foarte specială. în com
parație cu ei, Johnny se simțea lăsat pe dinafară, asemeni un țap
împuțit.)
Miercuri, 12 Februarie 1964, Ședința 371

Când au intrat, tatăl a spus:
— Johnny spune că nu-și va deschide ochii pentru că nu
dorește să crească. Dorește să rămână un bebeluș.
în camera de terapie, Johnny a folosit creioanele pentru a
crea un avion. Asta înseamnă că nu a folosit creioanele în scopul
lor firesc. Așa cum am subliniat în capitolul cinci, un astfel de

246 comportament din partea unui copil autist nu constituie joc sim
bolic, așa cum ar fi în cazul unui copil normal, ci un semn că se
simte năzuros și cu toane. Acest lucru a fost confirmat de urmă
toarea lui remarcă, deoarece a spus: „Bebelușul Johrmy nu-și va
deschide ochii. Nu dorește să crească".
După aceea, a deschis ochii și a vorbit într-un talmeș-balmeș
confuz despre „păsări zburătoare", „împuțiții săi", „gurile bebe
lușilor din găoacea oului". A vorbit despre Beatles făcând „Yah!
Yah!" A spus că cei de la Beatles erau „bebeluși împuțiți" ieșind
din „găleata cu apă murdară". A spus:
— Mă simt plin de lucruri rele... Iustin spune când e momen
tul să plec... Tustin pleacă în vacanță săptămâna următoare, iar
bebelușul Johrmy este un țap împuțit... Bebelușul Johnny nu e
bun de nimic.
(S-a uitat cu anxietate la gaura neagră din cuier, care fusese
„sânul bun de nimic" și la „găleata de apă murdară".)
(Am spus că inventarea unui vis minunat despre acea parte
din mine pe care nu o putea vedea l-a făcut să viseze că a smuls
toate lucrurile strălucitoare din interiorul meu pentru a-și pune
în loc împuțiții și pișu. Dar apoi a visat că eu eram „o găleată
cu apă murdară". Apoi bebelușul Johnny a simțit că a ajuns cu
o „Tustin găleată de apă murdară" — o Tustin care nu-i putea
oferi nimic bun și care-1 făcea să se simtă împuțit și bun de
nimic.) A spus:
— Bebelușul Johnny vine la Tustin. Tustin îl ajută pe bebelu
șul Johnny să lămurească lucururile. Tustin înțelege bebelușii.
îndreptându-se spre tatăl său, a spus: „Văd acum."
Joi, 20 februarie 1964. Ședința 377

în această ședință a desenat ceva oval și mare și a spus:
FRANCES TUSTIN
— Uitându-mă prin ferestrele cojii de ou. 247
A mâzgălit apoi totul cu negru și a spus:
— Bebelușii din găoacea oului devin bebeluși răutăcioși, yah!
Yah! Când ard, se fac negri.
(Am interpretat visul bebelușului Johnny referitor la ataca
rea bebelușilor din găoacea oului, despre care visase că se aflau
în părți din mine pe care nu le putea vedea, iar apoi a simțit că
arderea lor i-a făcut să fie negri.)
Vineri, 21 februarie 1964. Ședința 378

în timp ce ne îndreptam spre cabinet, a spus:
— Pleci sâmbătă și duminică, apoi, îngrijorat,... dar nu pen
tru o vacanță lungă.
(Am răspuns la obiect: „Da, plec sâmbătă și duminică. încă
nu plec în vacanța cea lungă. Voi pleca peste șase săptămâni".)
In cabinet a luat un creion galben și imul maro. A desenat un
contur maro pentru un soare, aflat în colțul desenului. L-a colo
rat apoi galben. A spus:
— Nu ne plac împuțiții maro răutăcioși, ne plac răhățeii moi
și galbeni. A adăugat apoi: împuțiții maro fac ca ochii mămicii
să se facă în întregime negri.
(Am spus că impresia mea era că bebelușul Johrmy se gândea
la ce mi-a spus cu o zi înainte, despre senzația că a ars lucrurile
strălucitoare ale lui mami, mărgelele ei și ochii ei și probabil și
dinții ei strălucitori, cu împuțiți arzători, deoarece era gelos pe
bebelușii din găoacea oului pe care și i-a imaginat în interiorul
ei, mâncând papa ou. Am spus: „îți amintești că ai spus că pri
veai prin ferestrele cojii de ou.")
(Mai apoi mi-am dat seama că acest lucru se poate să fi fost
asociat cu ecranul televizorului — un fel de ecran de televizor

248 prin care se poate vedea prin lupă. John vedea reflecții în sticla
de pe ecranul televizorului și uneori, când era aprins, erau ima
gini ale unor oameni, dar își dădea seama că acestea nu erau
aceleași cu ale oamenilor prezenți în realitate. Erau ca reflecți
ile imaginilor din mintea sa. Acest material fusese precedat de
ședințe în care halucinase că mama, tatăl și sora sa erau în came
ra de terapie. Am sugerat că probabil se gândea la ei și că își
dorea foarte tare să fi fost acolo. în această ultimă ședință, pre
zentată aici, pe ecranul mental interior el devine capabil de acti
vitatea imaginativă pe care o denumim „fantasmă".)
A desenat un contur galben în mijlocul hârtiei, sub soare.
(Am spus: „Bebelușul Johnny vrea să-mi dăruiască răhăței
moi și galbeni în loc de împuțiți arzând care o fac pe mami să
se înnegrească.")
El a spus:
— Nu trebuie să te fac rea.
A desenat cu galben un avion pe cer. A spus:
— Avionul merge sus, în nori. Merge tot mai departe până
când abia îl pot vedea și până nu-1 mai văd deloc. A continuat:
Când vine momentul, urci pe scări și tot urci și tot urci pe scări
(a arătat cu mâna că el credea că am urcat trei etaje de scări).
(Am spus că își imagina ce se întâmpla cu mine când plecam
și nu mai putea să mă vadă și păream că mă îndepărtez tot mai
mult.)
A pus formele OOO pe avion, despre care a spus că erau
„bebelușii din coaja de ou".
(Am spus că bebelușul Johnny simte că, atunci când năstu
relul iese din gura lui, poate doar să-l privească și nu să-l atin
gă. Știi, asemeni televizorului lucitor de la etajul de jos, la care
mami ți-a spus că te poți uita, dar pe care nu-1 poți atinge.) Mă
FRANCES TUSTIN
asculta cu atenție și a spus: „Da". Am continuat: „Apoi când 249
nu-1 mai poți vedea cu ochii tăi de afară, simți că îl poți vedea
cu ochii din interior și plăsmuiești imagini despre ce se întâm
plă cu el. Când mami pleacă — când Tustin pleacă — bebelușul
Johnny își imaginează că în interiorul lui mami Tustin există
bebeluși din coajă de ou, care au năsturelul roșu în gura lor tot
timpul, hrănindu-se cu papa ou, iar asta îl face să se simtă lăsat
pe dinafară și gelos, și furios".)
A desenat ceva în formă de rachetă, cu fum ieșind prin partea
din spate, apropiindu-se de avionul galben.
(Am spus: „Bebelușul Johnny simte că privește prin ferestrele
cojii de ou cu ochiul lui interior, ca la ecranul unui televizor, la
bebelușii din coaja de ou hrănindu-se cu papa ou, simți că trimiți
o rachetă cu fum înspre bebelușii aceia pentru că ești gelos pe
ei". — Mama lui îmi spusese că se temea de Beatles, faimoși deja
la acea vreme, pentru că atunci când cântau „Yah! Yah!" se temea
că vor ieși din ecranul televizorului pentru a-i face rău.) Ca răs
puns la interpretarea mea despre gelozia lui, a exclamat: „Gelos
pe bebelușii răutăcioși! Să-i ardem până se fac negri! Gelos pe
bebelușii răutăcioși!" A bătut în masă, în ritm cu ceea ce spunea.
A desenat apoi niște nori și a spus:
— Mergând la somn.
Apoi a desenat un „împuțit" verde și a făcut unii rotunzi
și, uitându-se îngrijorat la „găleata de apă murdară", a spus:
„Puișori de pasăre de împuțiți vin de acolo să-mi ciugulească
ochii. Sunt cu totul arși". (Am avut impresia că acești „puișori
de pasăre împuțiți" erau ceva asemănător a ceea ce noi numim
diavoli, duhuri rele, demoni, gnomi. Erau resimțiți ca venind
din „gaura neagră a iadului" din „găleata de apă murdară", care
era asociată cu „gaura neagră a iadului" a fundului său.)
Carapacea protectoare * Nașterea din carapacea autistă: a deveni parte...

250 Am ajuns să cred că această configurație a „sfârcului-în-gură"
se asociază cu „fecalele-din-anus" și mai târziu cu „peni-
sul-în-vagin", diferențierea acestor tipare făcând parte din pro
cesul normal de creștere. In autism, senzațiile dintr-o „gaură"
par a se revărsa în alte „găuri". De exemplu, senzațiile oribile
din gura sa sunt simțite în anus și viceversa. Este un cerc vicios
al senzațiilor neplăcute.
Pe măsură ce-mi recitesc însemnările, la o distanță de mai
bine de douăzeci de ani, îmi amintesc de un pasaj din ediția
Penguin Classic a Upanișadelor:
Există tărâmuri bântuite de demoni, lumi de beznă oarbă, iar

orice ființă vie care neagă Spiritul cade în întunericul morții27.
Evident, sentimentul pierderii și al lipsei, trăit ca o gaură nea

gră, plină de entități amenințătoare, pe care John îl exprimă prin
intermediul imaginilor corporale, trebuie exprimat mai târziu
în viață prin intermediul comparațiilor și al metaforelor. încep
să-mi dau seama că, atunci când este folosit în exces, autismul
este mult mai mult decât un sindrom psihiatric al copilului. El
are drept urmare paralizia spiritului — a imaginației — și a tot
ceea ce aceasta pune la dispoziție.
întorcându-ne însă la experiențele imediate ale lui John și la
descrierea pe care acesta le-o realizează, cred acum că, în starea
sa de diferențiere inadecvată, „puii de pasăre împuțiți" au deve
nit probabil echivalați cu dinții strălucitori din gura mea, care e
posibil să fi fost echivalați cu mărgelele mele lucitoare pe care
le menționase mai devreme și, într-un mod confuz, cu bebelușii
privilegiați care erau cu mine tot timpul. Aceștia deveniseră ceea
27 Ann Beckett a fost cea care mi-a atras cu amabilitate atenția asupra „Upanișadelor".
FRANCES TUSTIN
ce am numit în altă parte „o înghițitură de sugari" sau „un sân 251
plin de bebeluși" sau „un roi de rivali". Modul în care experi
ențele acestor bebeluși își lasă amprenta unele asupra celorlalte,
precum și faptul că simt experiențe non-verbale, neconceptuali-
zate și nediferențiate una de cealaltă face ca materialul lor clinic
să fie dificil de înțeles și de descris.
In ședința propriu-zisă, am spus:
— Cred că îmi spui că îți este teamă să mergi la culcare seara
din cauza fricii de bebelușii pe care simți că i-ai ars din gelozie.
Ți-e teamă că vor veni să te ciugulească.
(înaintea acestor ședințe, se trezise țipând în mijlocul nop
ții pentru că erau păsări care zburau și semănau cu niște guri
venite să-1 ciugulească. Acesta pare a fi fost un amestec de halu
cinații și vis.)
A desenat „o mămică soare galbenă" și a spus:
— Cu ochii deschiși tot timpul. Sorii care apun au ochi.
(Am spus: „Cred că îmi spui că bebelușul Johnny are nevo
ie să facă un soare mămică în mintea sa, care să poată să-și țină
ochii deschiși tot timpul, pentru a-1 proteja chiar și atunci când
mămica obișnuită, din exterior, este plecată".)
Deoarece a văzut pe ceas că era finalul ședinței (știe acum
unde sunt limbile ceasului la încheierea ședinței), a spus:
— Nu trebuie să scuipăm.
(Bebelușul Johnny încearcă să facă o mămică soare fără
lucruri rele în interiorul ei, cum ar fi „scuipatul furios și bebelu
șii împuțiți", care îi provoacă coșmaruri noaptea.)
Plecând, s-a uitat la imaginile pe care le desenase și a spus:
— Chiar am desenat frumos, nu-i așa?
Peste weekend, părinții au povestit că s-a trezit în mijlocul
nopții și a spus:

252 — Nu o să țip pentru că nu sunt înspăimântat.
(După acest episod, John a lipsit două săptămâni deoarece
a avut pojar. Copiii autiști nu se îmbolnăvesc niciodată. Numai
atunci când începe procesul de recuperare ei încep să prezinte
bolile infecțioase obișnuite ale copilăriei. Se pare că reprezenta
rea dramatică psihosomatică devine posibilă.)
Miercuri, 26 martie 1964. Ședința 391

Ultima ședință înaintea vacantei a fost miercuri, 26 martie,
1964.
(în săptămâna de dinainte îi spusesem despre vacanță și îi
arătasem pe un tabel câte zile mai erau. Atunci când i-am spus
asta, s-a bâlbâit destul de rău și era în mod clar supărat. Totuși,
joi și vineri a tot spus:
— Stau cu Tustin un pic și pe urmă mă duc acasă.
Nu i-am spus niciodată așa ceva. Nu știu dacă părinții lui
i-au spus.)
Flecărea foarte binedispus cu tatăl său, pe treptele de la
ușă.
A spus:
— La revedere, tati. In cabinet a spus: Năsturelul roșu intră
în gura mea și apoi dispare rapid.
I-am spus:
- Da.
John s-a îndreptat către dulap și, cu spatele la mine, a luat în
mână tractorul „cu roțile roșii cumplite". (Arătându-mi senti
mentele cumplite ale bebelușului Johnny, simte că face un lucru
cumplit în gura sa atunci când este furios pentru că năsturelul
nu rămâne mereu cu el.)
A spus:
FRANCES TUSTIN
— Omul răutăcios plecat. A venit la masă și a desenat un 253
avion, cu mișcări largi și cu o tentativă de perspectivă. In timp

ce desena a spus:
— II ajuți pe bebelușul Johnny să repare încet năsturelul stri
cat. Dai la o parte împunsătura din gura lui.
A privit imaginea pe care o desenase și a spus:
— Nu este suficient de bine, și s-a dus către cealaltă bucată de
hârtie și a desenat un avion cu „ferestre din coajă de ou".
A spus:
— Bebelușii din găoace mâncând papa ou. Mămica mare,
mare de tot.
(Bebelușul Johnny visează la o mămică mare, mare de tot cu
bebeluși din găoace de ou care se hrănesc tot timpul cu papa ou,
fără încetare.)
A desenat un avion și a spus despre ferestre:
— Ferestre pătrate. Mămica cea nu atât de mare.
(încercarea de a face un desen al lui mami așa cum este ea cu
adevărat, care nu poate hrăni bebelușul tot timpul și care trebuie
să plece pentru a se odihni.)
A spus:
— Apoi încetișor îmi fac propriul meu năsturel. Trebuie să
creez un vis frumos. (Nu i-am spus niciodată așa ceva. Am fost
uimită de înțelegerea lui.)
A continuat să deseneze, iar creionul roșu s-a tocit foarte
mult. S-a oprit dintr-odată, a lovit creionul de hârtie și a înce
put să plângă:
— E prea greu. E prea greu.
(Am precizat că bebelușul Johhny spunea că era prea greu să
creeze nasturele roșu în interiorul său, folosindu-1 așa cum tre
buie și având grijă de el când era acolo. Dorea să se întoarcă la

254 momentul în care simțea că nu conta cum folosea lucrurile, deoa
rece era un bebeluș în găoace, privilegiat, care putea obține mereu
mai mult și mai mult, fără de sfârșit. Dar modul în care folosea
aceste lucruri exterioare afecta genul de lucruri pe care le făcea în
interiorul său. Dacă era neglijent și leneș cu lucrurile lui Tustin,
atunci nu avea nimic bun care să-l aline de-a lungul vacanței.)
John s-a calmat, și-a ascuțit creionul și a desenat un vapor. A
spus „ferestre dreptunghiulare".
A desenat marea și a făcut-o tot mai înaltă, spunând „epavă".
(Furios pe Tustin pentru că nu dorește să-l ajute să se prefacă
că poate fi un bebeluș în găoace, care poate să aibă totul așa cum
își dorește; de aceea, sentimentele lui de furie se înalță asemenea
unor valuri, ca o mare imensă care, se teme el, o vor scufunda
pe Tustin.)
A spus:
— Sunt supărat pe doamna mami și pe bărbatul tati.
(Observați emergența trăirilor oedipiene.)
A început să deseneze un elicopter, scoțând sunetul unui eli
copter:
— Vâjj! Vâjjj! Copii răutăcioși din găoace! Sunt într-un elicop
ter. Vâjjj! Vâjjj!
(Am spus că zbura departe de toate lucrurile neplăcute pen
tru că simțea că nu le poate face față.)
A spus:
— E-li-cop-ter28. Nu-mi place elicopterul. Vârful stricat!
(Aceasta era o referire la un titirez, una dintre jucăriile pe
care i le pusesem la dispoziție și pe care o stricase într-o criză
28 ]oc de cuvinte intraductibil: în original, John spune „Hel-i-copter", unde „hei" se aude
la fel ca „heiI", adică „iad", iar „i" ca pronumele personale „I" („eu"). De aici și interpre
tarea analistei din paragraful următor. (N.t.)
FRANCES TUSTIN
de furie, deoarece nu se învârtea pe covorul moale.) A continuat 255
spunând:
— Oameni răutăcioși care se ivesc să mă arunce în aer!
Am spus:
— Bebelușul Johhny cel crud și gelos simte că îi desparte pe
mami și tati din găoace și le aruncă în aer toți copiii, apoi se
simte lăsat în Iad, de unul singur, cu un lucru stricat și înfrico
șător
s care amenință
, să-l arunce în aer.
John a spus:
— Roland și Graham sunt la școală azi. Ei sunt prietenii mei.
(îi face bine să afle despre copiii reali că nu sunt răniți de
ceea ce-și imaginează el și că are prieteni și nu numai dușmani
înspăimântători.)
A desenat o dungă maro peste vapor.
Apoi a desenat niște dinți mici în subsolul paginii, spunând
„dinți ascuțiți". A menționat:
— Dinții trebuie folosiți corespunzător.
(Când se gândește la mine ca la o mami uriașă, plină de bebe
luși din găoacea oului care mănâncă papa ou, atunci vrea să
muște din interiorul meu și să nu-mi mai dea drumul vreodată.
Dar simte că nu-și folosește dinții corespunzător pentru a mânca
mâncarea adecvată. — Fusese foarte „năzuros" în legătură cu
mâncarea, în sensul că respingea bucățile tari și mânca numai
alimente moi.)
A spus:
— Tustin nu vrea să mă lase să stau prea mult. Ești o Iustin
sensibilă.
(Tustin nu vrea să se prefacă că este o mami uriașă care i-ar
putea permite să fie un bebeluș în găoace și să facă totul după
cum poftește el. Este o Tustin sensibilă care va spune că este un

256 om obișnuit și că trebuie să plece să se odihnească. Atunci el
va putea să se simtă obișnuit și va putea să-și folosească dinții
corespunzător, pentru a mânca alimente adecvate.)
A spus „Da", parcă cu ușurare, iar apoi a urcat la etaj și și-a
salutat fericit tatăl.
(In timpul vacanței de trei săptămâni de Paște, John a con
tinuat să facă progrese. Nu a mai luat pastilele pentru somn,
care-i fuseseră prescrise de dr. Creak în timpul unei faze de
insomnie, perioadă în care lui John îi fusese teamă de păsări
zburătoare, care semănau cu niște guri zburătoare îndreptân-
du-se spre el să-l ciupească. A încercat să mănânce bucăți tari,
dar alimentele pe care le putea mânca erau puține.)
Discuție
}
Materialul a fost prezentat exact așa cum a apărut pe par

cursul ședințelor, pentru a ilustra emergența unei fantasme pe
care am ajuns să o consider omniprezentă în cazul copiilor autiști
în curs de recuperare, care operează încă la un nivel de bază. Este
vorba despre o fantasmă care, din experiența mea, este expri
mată într-un moment în care pacientul începe să experimenteze
existența ca individ separat. Așa cum am menționat în capito
lul doi, am ajuns să o numesc fantasma „înghițiturii de sugari",
„sân plin de sugari" sau „roiului de rivali". (Interesant este că în
limba francează cuvântul sân este folosit atât pentru piept, cât și
pentru pântec.) Fantasma apare în momente intermitente de dife
rențiere, ce vin în urma unei stări nediferențiate în care corpul lor
păruse a face parte din corpul mamei. Prin urmare, este o situa
ție „gură-sân", sânul sau substitutul acestuia fiind perceput în
termenii gurii. Materialul clinic ilustrează efectele asupra vieții
FRANCES TUSTIN
fantasmatice a lui John, determinate de lipsa diferențierii timpu- 257
rii firești, precum și handicapul în dezvoltarea sentimentului de
sine. In ședințele prezentate, spaimele sale legate de gurile riva
le ale altor sugari, spaime derivate din absența acestei diferen
țieri normale treptate, simt modificate, în sensul că, pe măsură ce
m-am diferențiat cu blândețe de John, l-am ajutat să deosebească
realitatea de ficțiune. De asemenea, i-am confirmat lui John înțe
legerea crescândă că jocul imaginativ i-ar putea fi util și ar putea
fi distractiv. In plus, i-am întărit convingerea că modul în care
folosea lumea externă influența modelul intern pe care și-l crea
despre aceasta. De exemplu, dacă-i folosea pe oameni ca obiecte,
cu cruzime, crea un lucru crud în interior. La această formațiu
ne interioară, cu origini în predispozițiile înnăscute și construită
mai departe în termenii propriilor dispoziții și comportamente,
se întorcea în momentele în care era singur.
Este ca și cum sugarul duce cu sine un lucru analog situați
ilor de viață semnificative, la fel cum o pasăre, de pildă, duce
cu sine tipare înnăscute complexe, cum ar fi construirea cuibu
rilor. Modul în care copilul manipulează acest element analog
interior la nivelul fantasmei și modul în care se poartă față de
acele părți ale lumii externe care se potrivesc cu elementul ana
log înnăscut îi vor afecta dezvoltarea. Dacă, din cauza unor fac
tori constituționali sau a unui mediu care aduce cu sine priva
țiuni exagerate (de obicei, e vorba despre o interacțiune a celor
două), copilul se poartă cu cruzime, atunci cruzimea pare a juca
un rol predominant în modelul intern al copilului. Acest model
intern îi va influența perspectiva asupra vieții și comportamen
tul. Va influența modul în care îsi construiește lumea externă.
Astfel, cruzimea naște cruzime, iar bunătatea, mai multă bună
tate. Se pare că avem aici resortul moralității. Mi-am înțeles rolul
Carapacea protectoare • Nașterea din carapacea autistă: a deveni parte...

258 ca fiind acela de a-1 ajuta pe John să fie conștient și să gestione
ze elementele distructive din interiorul său și de a fi realist în
privința consecințelor, atât pentru el, cât și pentru ceilalți. (In
alte cărți — din 1972, 1987 — am folosit pentru aceste tipare
înnăscute asimbolice sintagma „forme înnăscute". Stern (1983,
p. 49) utilizează termenul „scheme" și deosebește aceste conste
lații presimbolice de „reprezentările simbolice". Bion, 1962, le-a
numit „preconcepte înnăscute".)
De asemenea, l-am ajutat pe John să-și ajusteze expectațiile,
astfel încât să scadă probabilitatea apariției frustrării în urma
unor idei fantastice, care nu ar fi putut fi realizate. L-am ajutat
să distingă halucinațiile imateriale, ființele din vise și imagini
le reflectate pe un ecran de prezențele reale, materiale, concre
te. Recunoașterea mea ca mediator semnificativ al legilor lumii
reale a reprezentat unul dintre aspectele importante ale trata
mentului din această etapă. Lucrurile au trebuit însă făcute în
cadrul propriei sale concepții despre experiențele sale și res
pectând fantasmele care nu erau doar o evadare din realitate, ci
mijloace de a reflecta asupra realității și de a se împăca cu aceas
ta. Pe parcursul acestui proces, John a început să-și construias
că un sistem moral personal, bazat pe preconcepte înnăscute.
Pentru a susține acest lucru, nu am impus interdicții morale, ci
i-am arătat implicațiile a ceea ce făcea. Era mai degrabă o mora
litate pragmatică, relativă, decât una absolutistă, autoritariană.
Concluzie
Pe măsură ce John a ieșit din izolarea sa protectoare, înclina

țiile sale sociale au fost eliberate. „Șinele emergent", așa cum l-a
numit Daniel Stern (1986, pp. 37-68), se dezgheța. Acest lucru
FRANCES TUSTIN
a dus la declanșarea unui joc de idei în mintea sa. Tipul acesta 259
de fantasmă imaginativă era foarte diferit de modul compulsiv
și stereotip în care folosea obiectele senzoriale și formele senzoriale,
prin intermediul cărora fugise de dureroasele trăiri ale separării
fizice. L-a ajutat să se gândească și să gestioneze situațiile din
lumea exterioară.
Am înțeles foarte bine valoarea fantasmei imaginative atunci
când am observat și înregistrat jocul unui grup de 12 copii de 9
și 10 ani, la vârsta latenței (Tustin, 1951). La început, acești copii
s-au coalizat sub forma unui trib de maimuțe. în altă zi, erau un
grup de magicieni care s-au transformat mai apoi în chimiști,
ceea ce a determinat solicitarea unor lecții de chimie. La final,
au locuit cu toții pe o insulă imaginară numită „Bon Lon", unde
au dezvoltat standarde de comportament și au făcut față unor
crize imaginare. Observarea acestor copii m-a făcut să-mi dau
seama de valoarea fantasmelor comune de grup în ajutarea copi
ilor să-și împărtășească gândurile, să reflecteze asupra acestora
și să se ajute unul pe celălalt pentru a face față realităților lumii
exterioare.
Din fericire, John începea să se poată juca și se pregătea să ia
parte la activitățile comune de grup. încapsularea sa protectoa
re, împietrită, se modifica și putea să înceapă să experimente
ze protecția ce derivă din frustrările inevitabile apartenenței la
un grup. Asta înseamnă că, în loc să se simtă protejat de iluzia
unei „carapace externe extraordinare", precum cea exemplifica
tă în capitolul șase de „armura" confecționată de David, John
se putea simți acum protejat de „un sân interior, real și obișnu
it". Mai întâi trebuia însă să se împace cu ideea de a-1 împărți
cu alții. Trebuia să treacă prin travaliul dificil al renunțării la
ideea pretențioasă a unui „sân" care făcea parte din corpul său

260 și care-i gratifica astfel orice capriciu. Experiența psihică a unui
„sân" interactiv, comun va reprezenta esența unui sentiment
autentic al sinelui.
După ce a elaborat chinurile separării fizice, susținut de
experiențele cooperării reciproce cu ceilalți, copilul anterior
autist — sau pacientul nevrotic care avusese o capsulă autis
tă blocantă — este pregătit să facă față bucuriilor și amără
ciunilor („îngrijorărilor", după cum a spus un copil) de a fi o
ființă umană distinctă, aflată în legătură cu alte ființe umane.
Experiențele intemalizate ale unor astfel de relații oferă o formă
de protecție mai sigură și mai flexibilă decât carapacea autistă
exterioară. în acest moment, terapeutul și copilul sunt pregătiți
să meargă fiecare pe drumul său separat.
FRANCES TUSTIN
CAPITOLUL ZECE
Autismul la un pacient adult
Când manuscrisul acestei cărți se afla în mâinile doamnei

Klara King, binevoitorul și răbdătorul redactor care o pregă
tea pentru publicare, am primit o lucrare din Chile care fusese
acceptată pentru a fi prezentată la Congresul Internațional de
Psihanaliză de la Roma, din august 1989. Lucrarea era scrisă
de trei psihanaliști, doctorii Mario Gomberoff, Carmen Noemi
și Lituana Pualuan și era intitulată „The autistic object: Its rela
tionship with narcissism in the tranference and countertransfe
rence of neurotic and borderline patients" (Obiectul autist: rela
ția sa cu narcisismul în transferul și contratransferul pacienților
nevrotici și borderline).
După revizuirea literaturii despre autism și obiecte autis
te, autorii prezentau un material clinic pentru exemplificare.
Materialul înfățișa atât de clar anumite dificultăți apărute în
lucrul cu încapsularea autistă, precum și necesitatea de fer
mitate extremă din partea analistului, pentru a avea un tra
tament eficient, încât am dorit, chiar și în acest stadiu final al
pregătirii cărții, să împărtășesc experiența acestor psihanaliști
cititorilor mei.
Carapacea protectoare a autismului ■ Autismul la un pacient adult

262 Materialul clinic
Materialul clinic se referea la un bărbat în vârstă de 40 de ani,

artist de succes. După destrămarea unei relații de cuplu, cu o lună
înainte de venirea la terapeut, pacientul suferise crize violente de
anxietate, cu elemente psihosomatice. Avusese o senzație pe care
o descria ca fiind de dezintegrare și sfâșiere. Se simțea paralizat
și nu era în stare să muncească. Toate acestea au fost elaborate în
relația de transfer cu terapeutul, dar mai înainte de toate trebuiau
trăite, înțelese si elaborate fenomenele de contratransfer.
Aceste fenomene atrăgeau după sine, prin intermediul mane
vrelor de încapsulare ale pacientului, capturarea și împiedicarea
analistului să lucreze. Pe măsură ce analistul a început să înțelea
gă ce i se întâmpla și, de asemenea, să înțeleagă importanța aces
tor strategii de protecție pentru pacient, ele au putut fi modificate
treptat. Lucrarea este despre acest proces de vindecare.
Procesul de vindecare
La început, pacientul era impresionant deoarece, conform
cuvintelor autorilor, limbajul său verbal era
„bogat, poetic, plin de metafore, folosit cu inteligență și cu un

simț estetic deosebit."
Acest lucru a însemnat că la început analistul nu și-a dat

seama că ușurința verbală, care îl captiva atât de mult,
„nu se afla în serviciul comunicării utile, ci era mai degrabă

un pseudoinsight, o pseudocomunicare, pseudoanaliză."
FRANCES TUSTIN
Era asemeni capului confecționat de David în capitolul șase, 263
care atrăgea după sine contracția distorsionantă și temerile ilus
trate de materialul Ariadnei despre un cap fals creat pentru ea,
caz prezentat în capitolul șapte. De exemplu, autorii spun că:
„pacientul se agăța de cuvintele analistului, le insera în

discursul său și le făcea să se potrivească unui întreg compact,
încerca prin toate mijloacele ca discursul său să nu se
deosebească de cel al analistului".
Acest lucru însemna, în cuvintele autorilor, că „nu exista

niciun spațiu „eu" și „non-eu" între ei." Autorii continuă:
„Pacientul și analistul erau fuzionați într-un singur discurs,

construit de pacient. Dificultatea analistului de a detecta
obiectul autist pe care i-1 oferea pacientul a permis existența
unui fel de cocon în interiorul căruia amândoi erau fascinați
mutual de jocul de cuvinte".
Autorii comentează despre starea de fascinație în care erau

fuzionați și pacientul, și analistul, care a întrerupt procesul de
schimbare și dezvoltarea.
Vraja s-a rupt atunci când, ca răspuns la o absență a psiha
nalistului, la întoarcerea acestuia, pacientul se acoperea, ca de
obicei, și pe sine și pe analist cu ceea ce autorii numesc drept o
„carapace de cuvinte", iar analistul a străpuns-o, întrerupându-1
brusc pe pacient și interpretându-i maniera de folosire a limba
jului drept o încercare de a evita recunoașterea durerii cauzate
de absența analistului. (Mi-ar fi plăcut să am la dispoziție spa
țiul necesar pentru a reda descrierea detaliată făcută de autori
Carapacea protectoare ■ Autismul la un pacient adult

264 momentului analizei care descria grăitor modul în care pacien
tul și analistul se încapsulaseră în propriile lor fraze pitorești.)
Totuși, de această dată, analistul a ieșit din „carapace" și i-a vor
bit pacientului pe un ton tăios și categoric pacientului despre
absența sa. Pacientul a răspuns spunând că:
„îi venise să plângă, de durere, că se lupta cu asta deoarece

era gata să izbucnească în lacrimi și, așa cum s-a exprimat el,
„să treacă printr-o gaură neagră din interiorul său".
Pacientul a continuat, precizând că: de când era foarte mic, deve

nise un acrobat care se ținea strâns de orice pentru a supraviețui.
Autorii au legat acest comportament de folosirea de către
copilul autist a obiectelor autiste și au înțeles utilizarea de către
pacient a anumitor aspecte ale limbajului verbal drept obiecte
de care acesta se agăța. Pentru a intra în contact vindecător cu
„gaura neagră" a durerii și suferinței acoperită de folosirea unor
astfel de obiecte încapsulante, analistul s-a surprins vorbind mai
convingător și interpretând mai provocator decât și-ar fi dorit.
Drept urmare a acestui lucru, autorii spun că a fost:
„ca și cum ceva s-ar fi rupt; dorințe, absențe, discontinuități

au ieșit la iveală. Mișcarea fusese reinstalată în zone extrem de
primitive, asociate cu senzațiile sau cu înfiorarea sau angoasa,
atât în cazul pacientului, cât și al psihanalistului".
Treptat, pacientul a început să folosească limbajul verbal nu

numai pentru a fermeca și amăgi, cu scopul de a-1 lega de sine
pe terapeut, care i-ar fi putut scăpa din mână în orice moment,
ci și pentru a comunica prin cooperare cu acesta.
FRANCES TUSTIN
Autorii scriu: 265
„Numai pas cu pas și doar după parcurgerea unor perioade

de angoasă și durere intense, pacientul reușește să recurgă la
un obiect însuflețit separat, în loc să caute obiectul autist".
Fraza de mai sus mi-a adus în minte desenul lui William

Blake (figura 4) ce descrie o siluetă siguratică, solitară și izolată,
cu picioarele deasupra solului, cățarându-se pe o unică și îngus
tă rază de la lumina lunii pentru a ajunge la obiectul neînsuflețit,
Figura 4

266 fascinant și fermecător, atât de tentant și de imposibil de atins,
în interpretarea mea, desenul lui Blake arată că această căuta
re lipsită de speranță înseamnă că părinții vii și iubitori (posi
bil cuplul oedipian), ale căror picioare sunt puternic înfipte în
pământ, sunt ignorați și evitați. Este un fel de nebunie. Acești
copii țintesc întotdeauna mult prea sus. Ei trăiesc prin prisma
unor expectații înalte și imposibile.
După cum a înțeles psihanalistul din Chile, și așa cum am
înțeles și eu, pacienții care au devenit dependenți de nebunia
unui stil de viață autist, chiar dacă doar într-o parte a ființei lor,
au nevoie de un imbold ferm și hotărât la momentul potrivit,
pentru a fi ajutați să se implice în comunicarea reciproc coope
rantă cu ființe umane vii, cu picioarele pe pământ. Dacă dorim
să-i putem ajuta într-o manieră plină de compasiune, pentru a
face această trecere de la autism la reciprocitate, e necesar să fim
fin acordați la suferințele și terorile care i-au asediat și care i-au
ținut „lipsiți de orizont" — sau „captivi în cuib", așa cum suge
rează Cristopher Logue (1981) în următorul poem:
Vino la margine
Am putea cădea.
Vino la margine.
E prea înaltă.
VINO LA MARGINE
Și ei au venit,
Și el i-a împins,
Și ei au zburat.
Acest fericit eveniment are loc însă numai după o îndelunga

tă și dificilă muncă de pregătire, atât din partea analistului, cât
FRANCES TUSTIN
și a pacientului, căci în caz contrar pacientul ar putea să cadă 267
din nou în „gaura neagră" a neajutorării și disperării. Trebuie
să subliniez aici că este periculos ca persoanele care nu înțeleg
funcția de protecție a carapacei autiste să încerce să o spargă.

CAPITOLUL UNSPREZECE
Remarci concluzive
Există încă foarte multe lucruri de aflat despre aspectele psi-

hodinamice ale autismului.
Din fericire, se înregistrează o redeșteptare a interesului psiho
terapie! față de stările autiste. Acest lucru înseamnă că, după toate
probabilitățile, se vor mai depune în continuare eforturi în acest
domeniu. Acest lucru ne va ajuta să-i vedem pe copiii autiști nu
ca pe niște curiozități psihiatrice, ci ca pe ființe umane în suferin
ță, cu care putem empatiza și din a căror situație dificilă putem
învăța foarte multe. Se va arunca astfel lumină asupra blocajelor
aparent insolubile din dezvoltarea emoțională și cognitivă, întâl
nite în alte tulburări. Propria mea activitate m-a determinat să-mi
dau seama că aceste blocaje pot fi rezultatul dezvoltării excesive a
unor reacții de protecție, apărute pentru a face față unor traume
intolerabile. Acestea sunt asociate de obicei cu o conștientizare
insuportabilă a separării corporale. Totuși, trebuie să ținem mereu
minte că protecțiile de tip autist sunt un mecanism înnăscut de
supraviețuire care, folosit adecvat, ca măsură temporară de obți
nere a unei ușurări în fața stresului și eforturilor insuportabile,
este puternic și util. Folosirea lor excesivă, masivă, exclusivă și
compulsivă este cea care le face dăunătoare.
FRANCES TUSTIN
CAPITOLUL DOISPREZECE
O declarație J
Abia acum, când această carte se îndreaptă către tipar, încep

să înțeleg limpede schema conceptuală subiacentă, ce a rezultat
în urma numeroșilor ani de activitate clinică cu copii autiști și
din încercările mele de a digera această experiență scriind cărți
și articole. Ipoteza rezultată nu ține de dezvoltare, în termeni
de „stadii" sau „faze" sau poziții, ci ține de stări de conștiință.
Am ajuns să îmi dau seama că, din cea mai timpurie copilă
rie, există stări fluctuante de conștiință, care reprezintă bazele
dispozițiilor de-a lungul vieții. Știm, în urma studiilor observa-
ționale recente, că de la începutul vieții se înregistrează stări de
conștientizare atentă când sugarii sunt conștienți de lumea exte
rioară într-un mod diferențiat. Datele clinice sugerează că aceste
stări diferențiate alternează cu stări în care simțul separării cor
porale este diminuat, de pildă înaintea și în timpul somnului și
în stările extatice. In astfel de stări, lumea exterioară și obiectele
din ea sunt trăite ca o prelungire a corpului subiectului. Așadar,
de pildă, sânul-sfârc pare nediferențiat de gura-limba bebelușu
lui sau degetul-pumnul său. Pentru descrierea acestor stări am
folosit termenul autosenzual, iar obiectele asociate au fost numite
obiecte „autosenzuale".
Carapacea protectoare a autismului ■ 0 declarație

270 Totuși, dintr-o diversitate de motive, unele mame și bebe
luși devin excesiv de echivalați și nediferențiați unul de celălalt.
Dacă în acest stadiu de echivalare (nu folosesc acum noțiunea
de prematuritate) separarea corporală este trăită prea puternic,
pentru acest bebeluș anume (de obicei un sugar hipersensibil
și extrem de senzorial), sugarul suferă ceea ce am numit în altă
parte (1981) „agonia conștientizării". Separarea este trăită ca o
pierdere mutilantă a unei părți a corpului, atât pentru mamă, cât
și pentru sugar. Pentru a descrie această experiență, pacienții au
folosit sintagma „gaură neagră". Este un „neant" devorator. Este
sursa unui tip traumatizant de depresie. Se dezvoltă protecții
neconceptualizate, reactive și manipulative, pe care le-am con-
ceptualizat ca „obiecte autiste senzoriale" și „forme autiste sen
zoriale". Acestea formează un cocon static de protecție pentru
sugarul vulnerabil — un fel de „a doua piele", cum a numit-o
Bick (1968). Este pregătită acum scena pentru manifestarea cli
nică numită „autism". Autismul poate diminua conștientizarea
într-o manieră totală, așa cum se întâmplă în autismul infantil,
sau sub forma anumitor „buzunare" de funcționare, în cazul
persoanelor nevrotice sau chiar a celor relativ normale.
în stările de autosenzualitate, toate simțurile sunt pregăti
te să fie active; răspunsurile sunt față de obiecte însuflețite și
caracterizate prin reciprocitate, care promovează dezvoltarea
normală, continuă. In stările autiste, simțul tactil domină văzul
și auzul, deși mirosul și gustul pot fi încă active, experimenta
te posibil într-o manieră tactilă. Aceste experiențe tactile sunt
trăite ca obiecte și forme neînsuflețite, lipsite de reciprocitate.
Inevitabil, conștientizarea este diminuată, deși ici-colo mai pot
exista vârfuri insuportabil de ascuțite de conștientizare, pline de
entități amenințătoare. Viața psihică activă este practic stopată.
FRANCES TUSTIN
Preocuparea mea a fost reprezentată de modalitățile prin care 271
această stare de anormalitate poate fi ameliorată și prin care
viața psihică poate fi pusă din nou în funcțiune.
Carapacea protectoare • O declarație

m Legătura distrusă
La început era lumină

La început era zgomot
Era absența
Senzațiilor nedefinite atât de cunoscute.
Era teamă. Era foame.
Atâta foame. Atât de gol.
Și în acest vid a apărut căldura

Au apărut mirosul și atingerea
Si-o moliciune învăluitoare, dulceață
De supt, să umple golul.
O preafericită completitudine de care să te prinzi,
Pe care să o cunoști cu limba, mângâietoare și hrănitoare.
Apoi nu a mai fost nimic

O gaură neagră bună de devorat
Fără niciun alt reper.
O trădare, un refuz mult prea teribil
în nimicul său. Anihilarea.
Sfâșierea
5 în bucăți
» a sinelui sau a ne-sinelui.
După început a fost întuneric

După început a fost tăcere
A fost absență
Agățată de ancora unui obiect tare
Strâns cu putere — singura realitate
într-un spațiu fără de sens.
[Barbara McAvoy]
FRANCES TUSTIN
Bibliografie
Ainsworth, M. (1978). Patterns of Attachment: A Psychological

Study of a Strange Situation. Hillsdale, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates.
Alvarez, A. (1980). Two regenerative situations: Reclamation and
becoming vertebrate. Journal of Child Psychotherapy, 6:
69-80.
Anthony, J. (1958). An experimental approach to childhood
autism. British Journal of Medical Psychology, 31:
211-225.
Anzieu, D. (ed.) (1990). Psychic Envelopes. Londra: Kamac Books.
[Les envelopes psychiques. Paris: Dunod, 1987].
Aulangier, P. (1985). Hallucinatory withdrawal. Is it the same
thing as autistic withdrawal? Lieux de l'enfance,
No. 3 (pp. 53-59). Toulouse: Personal. [Referate ale
Congresului „Approche de l'autisme et des psychoses
infantiles précoces", Monaco, 1984].
Axline, V. (1966). Dibs: In Search of Self. Londra: Victor Gollancz.
Barrows, A. (1988). Asperger's Syndrome: A Theoretical and Clini
cal Account. Disertație de doctorat susținută la Wright
Institute Graduate School of Psychology, U.S.A.
Carapacea protectoare ■ Bibliografie

Frances Tustin Carapacea Protectoare. Functionarea Autista La Copii Si Adulti

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Frances Tustin Carapacea Protectoare. Functionarea Autista La Copii Si Adulti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Frances Tustin

Traducere din engleză de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Dumitru, Camelia (trad.)

Titlul original: Protective Shell in Children and Adults

Copyright © Frances Tustin 1990

Copyright © Editura Trei, 2013

C.P. 27-0490, București

15 Capitolul unu. Ce este și ce nu este autismul

159 Capitolul șase. Copilul care m-a învățat despre

187 Capitolul șapte. Capsula autistă la pacienții

Carapacea protectoare ■ Cuprins

„Nu poți vindeca

[SHAKESPEARE, „MACBETH", ACT 5, SCENA 3]

Aș vrea să mulțumesc cu recunoștință pentru îngrijirile

Carapacea protectoare a autismului ■ Mulțumiri

Activitatea mea cu copiii autiști a reprezentat un stimul per­

Carapacea protectoare « Prefață

pe parcursul celorlalte cărți ale melez iar în cartea de fațasnnt 13

Carapacea protectoare ■ Prefață

Ce este și ce nu este autismul

Mult prea adesea și pentru prea mult timp am stat pe

„Consternarea teoretică" la care se referea James Anthony

Se folosesc mai multe scale de diagnostic... unii copii

Confuzia și incertitudinea privind diagnosticul par a fi deter­

Carapacea protectoare a autismului ■ Ce este și ce nu este autismul

Trăsături diagnostice descriptive externe

Din partea sa, nu exista nicio legătură afectivă cu ceilalți

Kanner mai scrie:

De la momentul publicării, lucrarea lui Kanner a stârnit un

Carapacea protectoare ■ Ce este și ce nu este autismul

Izolare. Este descrisă solitudinea copiilor autiști, detașarea și

Senzații. Victor descrie vederea periferică a acestor copii,

Sex. Starea de excitație puternică a copiilor cu autism se

Somn. Dificultățile de somn sunt obișnuite.

Simptome mixte. Victor descrie indiferența copiilor autiști față

Simptome ce apar în perioada copilăriei timpurii. De asemenea,

Carapacea protectoare • Ce este și ce nu este autismul

Problema identității copilului autist este că se simte atât de

Un astfel de copil poate simți că se transformă într-o mașină,

Pe de altă parte, un copil schizofrenic simte că identitatea sa

El [copilul schizofrenic] fragmentează și creează confuzie

Asemeni copilului autist, și copilului schizofrenic este

în aceeași direcție, Olin continuă:

Unii copii cu schizofrenie au un istoric similar celui al copiilor

Mai apoi, autorul spune:

De timpuriu, unii copii par a fi autiști. Mai târziu, ei par

Alți autori au comentat despre fluctuația aceasta dintre autism

Carapacea protectoare ■ Ce este și ce nu este autismul

Corecții ale concepțiilor eronate

Ca specialist în psihologia copilului, care a lucrat cu copii

Carapacea protectoare • Ce este și ce nu este autismul

Părerea mea este că o diversitate de interacțiuni de tip înnăs-

Trevarthen acceptă diagnosticul descriptiv al lui Kanner, dar

Consider aceste opinii ca fiind foarte apropiate de propriul

Prof. Adriano Gianotti și dr. Giulianna de Astis, care lucrea­

Faptul că unele dintre trăsăturile autismului sunt însoțite

Carapacea protectoare ■ Ce este și ce nu este autismul

Problema este că, pentru un observator superficial, tipul

Concluziile diagnosticului psihanalitic

Cam în aceeași perioadă cu Melanie Klein, dar în Statele

„... satisfacerea nevoii ține de propria sferă autistă [a

Mahler considera că, în acest stadiu timpuriu, sugarul nu are

Carapacea protectoare ■ Ce este și ce nu este autismul

Activitatea mea cu copiii autiști a reprezentat un stimul per

Confuzia și incertitudinea privind diagnosticul par a fi deter

Prof. Adriano Gianotti și dr. Giulianna de Astis, care lucrea

Autorul susține că în aceste suprafețe își are originea expe

Un copil de tip schizofren se deosebește foarte mult de copi

Materialul clinic demonstrează că un astfel de bebeluș apa

„conținerea" (din punct de vedere psihologic) de către un tera

Anihilarea este cea mai teribilă amenințare dintre toate, întru

autiști m-au învățat foarte multe lucruri despre acestea. în pri