Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează intrarea literaturii române
într-o nouă etapă, care îi permite modernizarea rapidă. Epoca marilor clasici este astfel
denumită, pentru că acum se afirmă scriitori deosebit de valoroși, repere ferme ale marii
literaturi: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici.
Specie a genului epic, valorificând miraculosul sau fabulosul, basmul este o narațiune
structurată pe un singur fir epic, la care participă personaje sau forțe supranaturale și care
înfățișează lupta dintre bine şi rău, terminată prin victoria binelui.Indentificam formule
specifice – mediane, iniţiale şi finale -, motive narative, un cadru spaţio-temporal
nedeterminat, cifre și obiecte magice.

Basmul cult respectă schema basmului popular, diferențiindu-se de acesta prin câteva
particularități: este elaborat în scris de către un autor cunoscut, acțiunea este mai puțin
stereotipă, presupune viziunea artistică proprie creatorului și un stil specific acestuia,
personajele sunt individualizate prin comportament, limbaj, atitudine, gestică, mimică.

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă reprezintă un basm cult, publicat în revista
« Convorbiri literare » în 1877, în contextul valorificării şi descoperirii creaţiilor populare.
Critica literară situează basmul sub semnul realismului, fantasticul fiind umanizat și
localizat; dialogul are un rol important, personajele individualizându-se prin felul de a
vorbi. În primul rând, din punct de vedere compozițional, basmul „Povestea lui Harap-
Alb” este de mari dimensiuni, critica literară afirmând că este alcătuit din două basme, primul
putându-se finaliza la sfârșitul probei din Pădurea Cerbului. Putem identifica două mari părți
izolate prin formula mediană se cam duc la împărăţie / Dumnezeu să ne ție / că cuvântul din
poveste/ înainte mult mai este. Intrarea în text se face prin formula inițială: amu cică era
odată un crai care avea trei feciori, deci autorul plasează acțiunea basmului într-un timp
existent, real, dar nedeterminat, spre deosebire de formula consacrată „A fost odată ca
niciodată” care plasează acțiunea sub semnul minciunii, al invenției. Formula finală este
particularizată prin nota de umor: Și mai fost-au poftiți la nuntă crai, crăiese și-mpărați,
oameni în seamă băgați, și-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Ieșirea din
ficțiune dobândește un aer satiric la adresa realității crude: Iar pe la noi, cine are bani bea și
mănâncă, iar cine nu se uită și rabdă.

1
În al doilea rând, nota de originalitate a basmului cult se remarcă la nivelul stilului lui
Ion Creangă, stil caracterizat prin oralitate şi umor. Oralitatea se realizează cu
ajutorul interjecțiilor, a exclamațiilor, a interogațiilor. Umorul ia naștere din surse
multiple: ironia, diminutive cu valoare augumentativă (buzișoare, băuturică), scene
comice precum certa dintre Gerilă și ceilalți în casa de aramă, proverbe și expresii
populare.

Narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea, stilul direct și stilul indirect. Narațiunea

heterodiegetică, la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar care
intervine adesea prin comentarii sau reflecții: Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să vă spun
povestea și vă rog să mă ascultați.

Titlul, Povestea lui Harap-Alb, sugerează procesul de inițiere și formare a tânărului.

Structura oximoronică Harap-Alb desemnează, prin termenul harap, o persoană cu tenul
măsliniu, o slugă, iar alb este simbolul purității, al inocenței, dar și al originii sale nobile.

Tema basmului o constituie lupta dintre bine și rău încheiată prin triumful binelui.
Concret eroul parcurge o aventură inițiatică la sfârșitul căreia va cunoaște împlinirea morală
și spirituală, ceea ce determină caracterul de bildungsroman.

O scenă semnificativă pentru modul în care se reflectă tema în basm este cea în care
Spânul profită de naivitatea fiului de crai și îl atrage fără prea mult efort într-o capacană, în
ciuda avertismentului formulat de tatăl său: „să te ferești de omul roș, iar mai alesde omul
spân.” Strategia lui e foarte simplă: varsă apa din plosca stăpânului său și îl convinge să intre
într-o fântână neobișnuită. Spânul poate fi considerat Diavolul, ființa de dincolo. Coborând în
fântână, Harap-Alb își pierde identitatea, devenind sluga acestuia. Trăiește prima sa moarte
simbolică și prima sa înviere. Inclus în acest episod, regăsim și simbolul jurământului pe
paloș. Intrarea sa în slujba Spânului se face sub jurământ cavaleresc. Spânul îl va învăța
umilința, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare cuvântul
dat, onoarea sa de om.

O altă scenă semnificativă pentru modul în care se reflectă tema în basm o regăsim
în finalul basmului. Spânul începe să conștientizeze stadiul de maturizare la care a ajuns
Harap-Alb. Încă din momentul trimiterii acestuia în căutarea fetei Împăratului Roș, maestrul-
antagonist hotărăște să acționeze decisiv, fără să mai aștepte ca sluga să se „piarză singur: nu
te-am știut eu că mi-ești de aceștia, că de mult îți făceam felul!... Dar trăind și nemurind, te-oi

2
sluji eu, măi badeo!... Paloșul ista are să-ți știe de știre!...” Finalul confirmă această
amenințare; Spânul îl pedepsește pe protagonist tăindu-i capul, dar uciderea lui Harap-Alb
coincide cu eliberarea protagonistului de sub puterea jurământului. Harap-Alb a jurat să nu-și
dezvăluie identitatea până la moarte și își ține cuvântul. El renaște în alt mod de existență,
unul superior, al universalității.

Un element de compoziţie şi limbaj, semnificativ pentru basmul cult studiat este

acțiunea basmului, care presupune un lanț de situații convenționale care corespunde
momentelor subiectului. Expozițiunea sau situația inițială de echilibru prezintă un crai care
avea trei feciori, aflat la un capăt de lume, iar la alt capăt, un frate mai mare, Verde-Împărat
care avea doar fete.

Intriga constă în faptul că împăratul Verde nu are moștenitori la tron și trimite o scrisoare
Craiului prin care îi cere să-i trimită pe cel mai vrednic dintre fii ca să-l facă împărat.
Conform structurii formale a basmului, reușește să treacă proba impusă de Crai doar mezinul.
Fiii cei mai mari, mândri și orgolioși, pleacă în călătorie fără niciun fel de pregătire și la
primul obstacol (ursul care le iese înainte la pod), se întorc. În schimb, mezinul este milostiv
și îi dăruiește un bănuț Sfintei Duminici, deghizată în cerșetoare, și ea îl ajută să găsească
armele, hainele și calul tatălui său. Harap-Alb trece proba curajului, înfruntându-l pe Craiul
deghizat în urs. Proba podului este una crucială pentru evoluția fiului de crai, acesta fiind
punctul inițial al unui spațiu necunoscut sau trecerea de la imaturitate la maturitate. El va
primi pielea de urs de la tatăl său, precum și sfatul de a se păzi de omul roș și de cel spân.

Desfășurarea acțiunii prezintă călătoria inițiatică a eroului boboc în felul său la trebi de
aieste, călătorie care începe printr-un eșec, protagonistul părând a fi un antierou. El se
rătăcește în pădurea-labirint. Fiul de crai nu are încredere în forțele proprii și se lasă înșelat
de puterea de convingere a Spânului, care-i apare de trei ori, încălcând interdicția tatălui său
și luându-l drept călăuză. Spânul poate fi socotit Diavolul, ființa de dincolo care îl amăgește.

Coborârea în fântână îl transformă pe feciorul de crai în Harap-Alb, adică slugă a

Spânului până când îi muri și iar îi învie. Eroul își începe ascensiunea de pe cea mai de jos
treaptă. Ajunși la curtea Împăratului Verde, Spânul îl va supune la trei probe: aducerea
sălăților din grădina ursului (proba îndemânării și a rapidității, precum și a dobândirii
calităților de războinic), uciderea cerbului și intrarea în posesia pielii cu nestemate pe care o
va aduce Spânului ( proba ascultării, a indiferenței la bogățiile lumești, dar și proba prin care

3
dobândește atributele unei ființe nemuritoare și statutul de erou civilizator) și aducerea fetei
Împăratului Roș (prin care eroul primește statutul de conducător desăvârșit).

El depășește primele două probe cu ajutorul Sfintei Duminici. La masa lui Verde Împărat,
salatele sunt o raritate și nu întâmplător, prima probă la care este supus Harap-Alb este să le
aducă din Grădina Ursului. El ajunge în zbor la Insula Verde, spațiu al vieții, la o căsuță
singuratică, secretă, aptă pentru un ritual, unde o găsește pe Sfânta Duminică, „singura care
știe ce e de făcut.” Harap-Alb stă în căsuța inițierii cam o zi și o noapte, timp în care Sfânta
Dumninică prepară o licoare magică din lapte, miere și somnoroasă ce-i va aduce ursului,
spirit păzitor, duh al rodniciei, simbol al longevității și nemuririi, somnul cel lung. Intrând în
grădină, tânărul culege „o sarcină mare mare, cât pe ce să nu o poată căra în spinare”. Când
efectul licorii dispare, ursul se repede la Harap-Alb care este nevoit să fugă. Prima probă ia
sfârșit în momentul în care Harap-Alb aruncă blana de urs și se întoarce la coliba inițiatică a
Sf. Duminici.

Următoarea încercare este vânarea cerbului solomonit, împodobit cu pietre prețioase.

Sfânta Duminică îi oferă obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Groapa nu este
altceva decât propriul mormânt, intrarea în ea înseamnă moartea neofitului, sângele ce se
scurge este viața însăși, iar ieșirea din groapă reprezintă renașterea simbolică.

A treia probă, pețirea fetei Împăratului Roș, descrie o călătorie de verificare a experienței
și a calităților pe care le-a acumulat. Harap- Alb are acum inițiativa actelor sale.

Ocrotește generos furnicile (proba sacrificiului ) și albinele (altruismul) din imbold

interior: după ce s-a sfătuit cu gândul său.

Pe parcursul călătoriei, se împrietenește cu cei cinci uriași, deși aceștia par dihanii de om.
Cele cinci apariții bizare reprezintă întruchipări ale forțelor cosmice: gerul (Gerilă), foamea
(Flămânzilă), setea (Setilă), Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăți-
Lungilă, un săgetător coborât pe pământ.

Harap-Alb se confruntă cu o altă forță malefică, împăratul Roș, pe care-l înfruntă

împreună cu ajutoarele sale. De la început, Harap-Alb a fost atenționat de tatăl său cu privire
la acesta: „să te ferești de omul roș… cât îi pute”. La curtea Împăratului Roș, Harap-Alb trece
câteva probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, ghicirea fetei
adevărate, vegherea fetei, aducerea apei vii și apei moarte și a celor trei smicele de măr.

4
Dobândește astfel fata. Călătoria de întoarcere surprinde idila dintre Harap-Alb și fata de
împărat, proba de foc, adică cea a descoperirii sentimentului erotic.

Punctul culminant se dezvoltă dramatic, fata împăratului dezvăluie adevărata identitate a

Spânului și acesta retează capul lui Harap-Alb.

Deznodământul este la fel de dinamic: calul îl ucide pe Spân, iar fata împăratului Roș îl
învie pe erou cu ajutorul obiectelor magice (apa vie, apa moartă, smicelele de măr). Murind,
Harap-Alb se eliberează de jurământul pe care l-a făcut Spânului, înviind el își redobândește
condiția inițială de prinț, își recapată arma magică, paloșul, și primește ca recompensă pe fata
împăratului Roș. Se reface astfel echilibrul inițial.

Finalul se construiește în manieră optimistă. Maturizat de experiențele dramatice, de

întâlnirea cu suferința, eroul devine rege al lumii, atingând perfecțiunea morală și spirituală,
așa cum îi prezisese Sfânta Duminică: Ai să ajungi împărat care n-a mai stat altul pe fața
pământului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. Harap-Alb ajunge în ipostaza unui om total,
iar nunta cu fata Împăratului Roș reprezintă un mijloc de realizare a unității și de restabilire a
echilibrului în univers. Lumea este reproiectată acum prin iubire, iar iubirea înseamnă
renunțatrea la ființa personală și identificarea cu celălalt.

Un alt element de compoziţie şi limbaj semnificativ pentru basmul cult studiat este
construcția personajelor, element ce îl diferențiază de basmul popular. Deși apar personaje
negative și pozitive, unele dintre acestea își depășesc tipologia. Astfel, fata împăratului Roș,
mare farmazoană, are la început atribute malefice, dar devine în final personaj pozitiv,
justițiar. În construcția celor cinci personaje fabuloase, Ion Creangă este original prin
asocierea principiului binelui cu o înfățișare aproape hidoasă. Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă constituie personajul colectiv al basmului, căci împreună
formează ceata lui Papuc.

Harap-Alb, protagonistul basmului, nu are puteri supranaturale și nici însușiri

excepționale ( vitejie și dârzenie), dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități
psiho-morale (milă, generozitate, bunătate) necesare unui împărat, în viziunea autorului.

Spânul, antagonistul, nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este
un rău necesar. Eroul este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale
( Sfânta Duminică), animale fabuloase (Calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor) sau
obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă).

5
 În concluzie, călătoria și evoluția protagonistului de la naivitate la maturitate fac din text
un bildungsroman. Ion Creangă a dat strălucire în literatura română basmului cult, care se
îndepărtează de modelele folcorice prin complexitatea acțiunii și a personajelor, prin stilul
său inconfundabil, prin umor, oralitate, plăcerea zicerii și jovialitate.