Conf.univ.dr.

GHEORGHE COSTACHE

ELEMENTE DE CRIMINOLOGIE
Conf. univ. dr. GHEORGHE COSTACHE

ELEMENTE DE
CRIMINOLOGIE
Ediţia a II-a

Editura SITECH
Craiova, 2021
Corectura aparţine autorului.

© 2021 Autorul
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor
pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia autorului este
ilicită și constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri
strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes știinţific,
cu specificarea respectivei citări.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești acreditate

de CNCSIS și de asemenea face parte din lista editurilor cu
prestigiul recunoscut de CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; office@sitech.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

COSTACHE, GHEORGHE
Elemente de criminologie: ediția a doua / Gheorghe
Costache. - Craiova : Sitech, 2021
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-11-7688-5

343.9

ISBN 978-606-11-7688-5
 CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DE CRIMINOLOGIE

1.1. Originea criminologiei

Izvoarele istorice atestă faptul că despre

criminalitate s-au făcut studii de specialitate în mod
ştiinţific de abia începând cu secolul al XVII-lea, deşi
despre criminalitate ca fenomen social se poate vorbi
de la apariţia primelor forme de organizare a comunităţii
umane.
În dezvoltarea sa istorică, omul a reaizat că
sunt necesare luarea unor măsuri de protejare a
intereselor personale dar și a celor comune, faţă de cei
care nu manifestau respect faţă de semenii lor, faţă
de munca acestora, sau de asigurare a unui climat de
liniște și siguranţă, practic ignorau dorinţa majorităţii
de a avea un trai liniștit.
Necesitatea autoprotejării comunităţii umane a
generat implicit şi primele preocupări de pedepsire a
unor comportamente deviante ca o necesitate a protejării
valorilor şi normelor instituite de comunitate.
Conform istoricului O. Drîmba‚ "în mod firesc,
5
reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa
celor care prin acţiunile lor amplificau starea de risc.
Faptul că legea talionului răzbate prin negura timpului
până în civilizatul Babilon al regelui Hammurabi şi chiar
mult după aceea reprezintă o dovadă în acest sens".
În timp, fapta reprobabilă, dar şi pedeapsa ce
trebuia aplicată pentru săvârşirea acesteia a cunoscut
valenţe noi mai ales de ordin religios şi numai într-o
anumită măsură caracter socio-economic.
În scopul valorizării superioare a sentimentului
religios, crima a fost considerată fie ca o manifestare
diabolică, fie ca o expresie a păcatului1 din aceste
considerente actul de justiţie fiind privit ca un dar
divin.
Izvoarele istorice demonstrează că faptele
reprobabile au fost privite iniţial ca un păcat în faţa
divinităţii, și că măsura de sancţionare a acestora au un
caracter pur religios, cele mai multe ”sancţiuni”, fiind
cu preponderenţă constituit din măsuri de penitenţă
religioasă.
De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul
Louvre pe care sunt gravate articolele Codului său,
Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş,
de la care primeşte textul legii.
Conferind esenţă divină activităţii legislative,
regele transmitea normele juridice oamenilor, care

1
Jean Pinatel – Traite de droit penal et de criminologie, Tome
III Paris, Dalloz 1963 p. 61
6
trebuiau să le respecte întocmai, sub imperiul unor
sancţiuni extrem de severe2.
Din aceste considerente pedepsele erau
apreciate ca fiind o retribuţie pentru răul făcut ori ca
o ispăşire a păcatului săvârşit, iar aceasta este o
dovadă certă a celor afirmate anterior, că pedepsele
pentru lucrurile rele făcute, erau considerate ca
venind de la o forţă divină, ceea ce se înţelegea că
oricând faci o faptă nedemnă, divinitatea te vede, și
trimite pedeapsa cuvenită.
Cu toate că majoritatea pedepselor erau
modelate după principiul legii talionului- ochi pentru
ochi, dinte pentru dinte - (dacă cineva a scos ochiul
unui om liber să se scoată şi al lui, dacă cineva a scos
dintele unui om egal cu el să i se scoată şi dintele lui),
totuşi aplicarea lor se făcea diferenţiat în funcţie de
poziţia socială pe care o ocupa fie făptuitorul fie
partea vătămată.
Sistemul sancţinator faţă de cei care comiteau
fapte antisociale a cunoscut din cele mai vechi timpuri,
metode, care mai de care mai înfiorătoare: de la tăierea
nasului, stricirea corpului de către un elefant, aplicarea
unor măști de fier pe chip, arderea într-o cușcă3, etc.

2
O. Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei vol.I, Ed. Ştiinţifică si
Enciclopedică, Bucureşti 1985 p. 61-105
3
https://www.gandul.ro/magazin/top-6-cele-mai-bizare-si-
crunte-pedepse-din-antichitate-si-evul-mediu-de-la-taierea-
nasului-la-strivirea-capului-de-catre-un-elefant-foto-18127255
7
 În acest context este demn de remarcat faptul
că demnitarii se bucurau de unele privilegii în cazul în
care săvârşeau delicte minore însă erau pedepsiţi
aspru în cazul în care ar fi comis delicte grave.
Trebuie remarcat şi faptul că delictele premeditate
erau singurele care se pedepseau.
Codul lui Hammurabi a influenţat, într-o măsură
importantă reglementările penale ale popoarelor din
zona de confluenţă. Astfel în Egipt în timpul Regatului
Nou se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi
conspiraţie contra statului, pentru omucidere, viol şi
adulter feminin precum şi pentru furt din mormintele
regale. Judecătorii corupţi primeau de asemenea
pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere
impusă4.
Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea
voluntară, răpirea de persoane, vrăjitoria, adulterul,
incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin
uciderea cu pietre (lapidare) – era încredinţată fie
familiei care suferise ofensa fie întregii comunităţi.
Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe
rug, spânzurarea ori tragerea în ţeapă5.
Popoarele din antichitate bazându-se pe normele
de convieţuire pe care le-au îmbinat cu elemente ale
evoluţiei istorice şi cu preponderenţă a învăţăturilor
religioase şi-au elaborat norme legislative şi instituţii

4
O. Drîmba – op.cit. p. 126
5
Idem p. 185
8
ale căror sarcini rezolvau problemele pentru care au
fost create.
În Grecia antică începând cu secolul al VII-lea
î.e.n. s-au manifestat primele preocupări în vederea
realizării primelor reglementări juridice care ă fie
aplicabile tuturor membrilor societăţii cu obligaţia ca
aceştia să le şi cunoască.
Legile scrise au fost elaborate de învăţaţii
vremii numiţi legislatori. Din perioada respectivă
istoria reţine numele celebrilor legislatori Solon6 şi
Dracon7, remarcaţi, primul prin a fi recunoscut ca unul
dintre cei mai mari înţelepţi ai Greciei antice, iar cel
de-al doilea prin asprimea legilor pe care l-ea
formulat.
Legislatorii au rămas în istorie şi prin aportul
deosebit pe care l-au adus cu privire la creşterea
rolului statului în aplicarea legii penale prin crearea
unui cadru instituţional adecvat şi eliminarea arbitrariului.
În acest sens este de remarcat faptul că
legiuitorul atenian Drakon a fost printre primii oameni

6
Solon a fost un faimos om de stat atenian, legislator și poet. A
fost considerat printre cei "Șapte Înț elepț i" ai Greciei antice.
Reformele sale au oprit declinul economic și moral al Atenei și au
pus bazele democraț iei ateniene.
7
Dracon a fost un legiuitor atenian din secolul al VII-lea î.e.n.
Tesmotet la Atena, sub arhontele Aristaichmos, a primit puteri
extraordinare, fiind însărcinat de cetate cu fixarea în scris a
legilor cutumiare în circulaț ie. Legislaț ia lui reprezintă prima
încercare de codificare a dreptului atenian.
9
care au pus bazele codificării normelor de conduită
ateniene, practic se poate afirma că este promotorul
codificării drepturlui atenian.
Din cercetarea izvoarelor istorice legislative
rezultă faptul că un aport deosebit la cercetarea
criminalităţii l-au avut şi filozofii lumii antice cum ar fi
Platon8, Socrate9, Aristotel, Seneca, care în operele
lor au făcut referire la anumite concepte din care
unele sunt valabile şi azi.
Dintre filozofii menţionaţi mai sus, în scrierile
lui Platon găsim idei conform cărora pedeapsa nu putea
fi justificată prin ea însăşi ca reacţie la răul produs

8
Platon a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul
Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru
dezvoltarea filosofiei, în special a tradiț iei Occidentale
9
Socrate este unul dintre cei mai importanț i și cunoscuț i filosofi
ai lumii, deși acesta nu a lăsat moștenire nici măcar o lucrare
scrisă. Condamnat la moarte, înainte de a bea paharul cu cucută a
ț inut un discurs printre care a spus: „Acum vreau să vă
proorocesc vouă, celor care m-aţi osândit, căci mă aflu, într-
adevăr, în clipa în care oamenii obişnuiesc să proorocească, şi
anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci, vouă,
oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră,
îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea decât cea la
care m-aţi osândit pe mine. Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând
oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăţi drept,
atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu
putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai
uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai
bun tu însuţi”.
10
prin fapta reprobabilă ci trebuia să fie orientată către
un scop care să constituie temeiul juridic al aplicării
acesteia. De aici se poate trage concluzia că filozoful
antic identificase scopul pedepsei ca fiind acela al
prevenirii săvârşirii altor fapte în viitor.
Platon afirma că: „acela care vrea să
pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina
faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar
putea face ca fapta să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte
în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă
în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe
ceilalţi10”.
Aristotel, un alt filozof al lumii antice este
primul care surprinde efectul sărăciei şi mizeriei
sociale asupra factorilor favorizanţi în comiterea
delictelor. În operele sale se regăsesc două teze de o
importanţă deosebită conform cărora „omul în
perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în
aceeaşi măsură lipsit de lege şi dreptate este cea
mai rea dintre toate”. O a doua teză care scote în
evidenţă rolul preventiv pe care trebuie să-l aibă o
pedeapsă aplicată ce se aplică unei persoane care a
comis un delict se referă la aceea că „o persoană
comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o
pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din
fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei”.

10
Platon, Dialoguri, Protagoras,Paris,ed.Les Belles Lettres, 1966,
324, a.b.
11
 Preocupările faţă de problema criminalităţii se
regăsesc şi în operele literare ale antichităţii aşa cum
sunt poemele homerice, Antigona, Oedip, Medeea şi
altele.
De asemenea preocupări în domeniul studiului
cauzelor sau a stărilor care conduc la comiterea unor
fapte antisociale se regăsesc şi în datele furnizate de
istoria medicinei legale, chiar Hipocrate fiind consultat
de specialiştii vremii în situaţiile unor omoruri.
În concluzie se poate afirma că la fel ca şi
izvoarele dreptului, filozofiei sau artelor, izvoarele
știinţei care studia cauzele, condiţiile și fenomenele
generatoare de fapte antisociale, sunt îndepărtate în
timp, începând odată cu startul omului spre umanitate.

1.2. Formarea şi apariţia criminologiei

Apariţia criminologiei ca ştiinţă nu poate fi

precizată cu exactitate în timp, cei mai mulţi
specialişti în domeniu apreciind că medicul militar
italian Cesare Lombroso11 este întemeietorul acesteia.

11
Ezechia Marco Lombroso, cunoscut ca Cesare Lombroso, (n. 6
noiembrie 1835,d. 1909 a fost un criminolog și medic italian.
A fost fondator al Școlii Italiene Pozitiviste de Criminologie.
Este cunoscut pentru teoria pe care a elaborat-o în domeniul
criminologiei și care a avut la bază darwinismul social și
pozitivismul lui Auguste Comte. Astfel, el considera criminalul ca
având înnăscută tendința spre infracțiune care poate fi observabilă
12
 În lucrarea sa însă - Despre infracţiuni şi
pedepse – Cesare Beccaria12 dezvoltă primele idei
care scot în evidenţă umanismul şi importanţa
prevenirii delictelor.
Totuşi înaintea lui Beccaria, Thomas Morus13 a
scos în evidenţă necesitatea prevenirii infracţiunilor
prin măsuri economice şi sociale.
El considera că îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă economico-sociale, pot reduce simţitor fenomenul
infracţional.
Aceleaşi idei cu scop preventiv prin îmbunătăţirea
moravurilor se regăsesc şi în opera lui Montesquieu14,

în cadrul trăsăturilor fizice ale feței. Ulterior, această teorie

avea să fie contestată, fiind infirmată de rezultatele științifice.
12
Cesare Beccaria Bonesana, Marchiz de Gualdrasco și Villareggio
a fost un jurist, economist și publicist italian și unul dintre cei
mai mari gânditori ai Iluminismului.
13
Thomas Morus, a fost un avocat, scriitor și om de stat englez,
personalitate reprezentativă a umanismului din Europa. Pe durata
vieț ii sale și-a câștigat reputaț ia de important erudit, ocupând
mai multe posturi publice
14
În anul 1748, el scrie „De l’esprit des lois” („Spiritul legilor”) –
definitivată însă doi ani mai târziu – , prin care îşi propune să
explice legile umane și legile sociale şi care lansează una din
teoriile majore ale lumii moderne, anume separarea puterilor în
stat, care trebuie să rămână distincte şi echilibrate, pentru a
garanta libertatea individului.
„Spiritul legilor” avea 31 de volume şi a fost considerată o sinteză
a evenimentelor precedente din istoria teoriei politice şi din
domeniul jurisprudenţei.
13
care spunea ”Experienţa a arătat că în ţările în care
pedepsele sunt blânde, acestea produc asupra
spiritului cetăţeanului o impresie tot atât de puternică
precum pedepsele aspre din alte părţi. Nu trebuie să-i
conducem pe oameni cu ajutorul unor măsuri extreme.
Trebuie să fim cumpătaţi în folosirea mijloacelor pe
care natura ni le pune la dispoziţie pentru a-i
conduce… dacă se va cerceta cauza tuturor
dezmăţurilor se va vedea că ea constă în impunerea
infracţiunilor şi nu în moderaţia pedepselor”15.
Pornind de la ideile predecesorilor săi, Beccaria
a fost primul care a criticat tirania şi arbitrariul ce
dominau justiţia italiană scoţând în evidenţă importanţa
dreptului natural conform căruia toţi oamenii să fie
consideraţi egali în faţa legii şi să aibă aceleaşi drepturi
şi obligaţii, pledând împotriva dreptului „divin”.
Potrivit opiniilor sale dreptul de a pedepsi este
al societăţii raportând pedeapsa la pericolul social al
faptei şi vinovăţia făptuitorului.
Pe baza unor cercetări experimentale având ca
punct de pornire aspectele psihiatriei judiciare,

Filosoful francez consideră importantă existenț a unui sistem

legislativ, repartizat în două camere, a unui sistem executiv, care
să poată bloca anumite propuneri de legi și a unui sistem judiciar,
care să fie independent de celelalte două.
15
https://radioromaniacultural.ro/portret-montesquieu-
personalitate-exceptionala-a-iluminismului-francez-adeptul-
teoriei-separatiei-puterilor-in-stat/
14
medicul militar Cesare Lombroso a susţinut în opera sa
„Omul delincvent”, că ar fi găsit imaginea model a
infractorului descriindu-l ca pe o persoană predestinată
să comită delicte datorate unor stigmate fizice şi
psihice înnăscute.
Această operă a sa a avut un puternic impact
asupra lumii ştiinţifice din acea vreme dar şi după
aceea, el fiind recunoscut în domeniul criminologiei ca
fiind părintele criminologiei antropologice.
În domeniul cercetării criminologice, un rol
important în ocupă şi profesorul în drept şi sociologie
Enrico Ferri16 care a abordat în cercetările sale rolul
factorilor sociali în determinarea criminalităţii motiv
pentru care acesta este cunoscut în ştiinţa
criminologică ca întemeietorul criminologiei sociale.
Pentru prima dată în izvoarele istoriei
criminologice noţiunea de criminologie se regăseşte în
lucrarea cu acelaşi titlu a magistratului italian
Raffaele Garofalo în care a scos în evidenţă o teorie a
criminalităţii naturale independentă de oricare altă
ştiinţă lucru ce i-a adus critici vehemente din partea
specialiştilor în domeniu.
Raffaele Garofalo se dovedește a fi în istoria
criminologiei, un promotor al acestei știinţe, ” a fost

16
Enrico Ferri a fost un criminolog, sociolog și socialist italian
discipol al lui Cesare Lombroso. Spre deosebire de Lombroso,
care accentua latura psihologică a minț ilor criminalilor, Ferri s-a
axat pe studierea factorilor economici și sociali
15
student al lui Cesare Lombroso, adesea considerat
drept tatăl criminologiei. El a respins doctrina liberului
arbitru (care a fost principiul principal al Școlii clasice)
și a susţinut poziţia conform căreia crima poate fi
înţeleasă doar dacă este studiată prin metode
știinţifice. El a încercat să formuleze o definiţie
sociologică a criminalităţii care să desemneze acele
acte care pot fi reprimate prin pedeapsă. Acestea au
constituit „Crimă naturală” și au fost considerate
infracţiuni care încalcă cele două sentimente altruiste
de bază comune tuturor oamenilor, și anume probitatea
și evlavia. Crima este un act imoral vătămător pentru
societate. Aceasta era mai mult o orientare psihologică
decât antropologia de tip fizic a lui Lombroso” .
Cercetătorii italieni menţionaţi mai sus nu s-au
preocupat numai de identificarea şi studierea
fenomenelor criminologiei şi prin activitatea lor s-a
adus un aport substanţial la dezvoltarea politicii
penale şi la prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin
reacţia socială împotriva criminalităţii.
Controversele în domeniul criminologiei s-au
accentuat odată cu apariţia teoriilor elaborate de
cercetătorii francezi în domeniu, bazate pe etiologia
criminalităţii. Dacă italienii considerau criminalitatea
ca fiind cauzată de factori preponderent biologici,
francezii susţineau că aceasta este determinată de
factori preponderent sociali.
Această controversă s-a accentuat şi mai mult

16
odată cu apariţia teoriei medicului francez Andre
Lacassagne17 conform căreia responsabilitatea pentru
săvârşirea faptelor antisociale revine societăţii.
Toate aceste contradicţii au determinat
aprofundarea cercetărilor privind studiul fenomenului
infracţional într-un cadru instituţional bine definit
ceea ce a prefigurat apariţia noii discipline ştiinţifice
care s-a numit criminologie.

1.3. Evoluţia criminologiei

Starea şi dinamica fenomenului infracţional a

fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influenţa
mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în
cadrul sociologiei, iar studiul infractorului a fost
realizat de antropologie, psihologie şi psihiatrie18 .
Întrucât influenţa cercetărilor medicului militar
Lombroso s-a menţinut în cadrul studiilor făcute şi de
alţi cercetători, criminologia s-a numit o perioadă de
timp „antropologie criminologică „.
De altfel, sub această denumire s-au şi

17
Alexandre Lacassagne este un medic francez (medic legist și
medic expert în fața instanțelor). Profesor la Facultatea de
Medicină din Lyon, a ajutat la clarificarea eticii medicale și este
un fondator al criminalului antropologic, în tradiția școlii italiene
de criminologie (în) a lui Cesare Lombroso, va încerca mai târziu
să distingă.
18
R.M. Stănoiu, Introducere in criminologie, ed. Academiei,
Bucureşti 1989 p. 13
17
desfăşurat primele congrese în domeniu, perioadă în
care criminologia nu se constituise ca o disciplină
autonomă şi ea apărea ca parte componentă a altor
ştiinţe care abordau într-un fel sau altul probleme
legate de descrierea, explicarea şi interpretarea
fenomenului infracţional.
Cele două conflagraţii mondiale au produs o
stagnare a cercetării criminologice, însă odată cu
înfiinţarea în 1934 a Societăţii Internaţionale de
Criminologie cu sediul la Paris au fost reluate cercetările
în acest domeniu promovându-se la nivel internaţional
preocuparea cercetării ştiinţifice a criminologiei.
Societatea Internaţională de Criminologie a fost
integrată în structurile O.N.U. în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea sub auspiciile Consiliul Economic
şi Social care a creat iniţial Comitetul Consultativ
Special de experţi în problemele criminalităţii care
ulterior s-a transformat în Divizia Pentru Justiţie
Penală şi Prevenire a Criminalităţii.
De altfel cel mai important rol în combaterea
fenomenului infracţional revine ONU, care ”prin
Rezoluţiile nr.155 (VI) din 1948 şi nr. 415 (V) din 1950,
şi-a asumat o principală sarcină – prevenirea
criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor. Prin aceste
Rezoluţii, în cadrul ECOSOC a fost înfiinţată iniţial o
secţie administrativă numită „Secţiunea apărării
sociale”, transformată ulterior în „Serviciul prevenirii
crimei şi al justiţiei penale”. La fel, prin Rezoluţia

18
nr.415 (V) din 1950, atribuţiile Comisiei internaţionale
pentru penitenciare au fost preluate de ECOSOC, care
a creat în cadrul Secretariatului său Comitetul
consultativ special de experţi în problemele criminalităţii,
transformat ulterior în Divizia pentru justiţie penală
şi prevenirea criminalităţii. Printre ultimele modificări
structurale se înscriu cele din 1992, când prin
Rezoluţia 1/92 a ECOSOC apare Comisia Naţiunilor
Unite pentru prevenirea criminalităţii şi justiţie penală,
formată din specialişti din 40 de state membre ale
ONU.19”
Preocupările O.N.U. şi ale organizaţiilor
specializate din cadrul acestora în domeniul prevenirii
criminalităţii au determinat realizarea unor cursuri
internaţionale de criminologie în cadrul cărora se
analizează bazele teoretice şi conceptuale, principiile
generale şi metodele ştiinţifice de studiere a
criminalităţii.
În anul 1981 O.N.U. a realizat un acord cu
guvernul Finlandei şi au creat Institutul Helsinki
pentru controlul şi prevenirea criminalităţii, iar din
1993 acesta poartă numele de Institutul European
Pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, obiectivul
acestuia fiind reprezentat de schimbul de informaţii
între ţările europene în vederea prevenirii şi
combaterii fenomenului infracţional.

19
http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/19.-p.99-1022.pdf
19
 În ţara noastră după o perioadă îndelungată în
care studiile criminologice au avut un caracter
sporadic, în 1990 s-a înfiinţat Societatea Română de
Criminologie şi Criminalistică.
Preocuparea cercetătorilor români în domeniul
criminologiei a făcut posibilă organizarea în România în
anul 2003 de către Institutul Naţional de Criminologie
din România a primului curs internaţional de
Criminologie.
Aprecierile specialiștilor în domeniu, au
însemnat o recunoaştere a contribuţiei criminologilor
români la dezvoltarea unei ştiinţe extrem de
importante în peisajul lumii care se globalizează într-
un ritm extrem de rapid
De asemenea a cunoscut o nouă dezvoltare
învăţământul superior în domeniul criminologiei şi au
fost înfiinţate colective de cercetători în domeniu la
Inspectoratul General al Poliţiei din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, la Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în
cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din
Ministerul Justiţiei.

1.4. Criminologia generală

Afirmarea criminologiei ca ştiinţă a trebuit să

demonstreze prin metode proprii de cercetare şi
tehnici de explorare a criminalităţii că are un obiect

20
propriu de studiu apt să facă aprecieri privind
fenomenul infracţionalităţii şi că pe baza cercetărilor
efectuate este în stare să propună metode şi
programe specifice şi eficiente în vederea limitării şi
prevenirii fenomenului infracţional.
Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia
că saltul de la criminologiile specializate la criminologia
generală se dovedeşte a fi dificil20. Această stare de
fapt rezultă din complexitatea obiectului de
cercetare, din dificultatea de a integra în planul
explicaţiei cauzale diferitele laturi ale acestui obiect,
din dependenţa criminologiei faţă de stadiul
dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de
formarea unor specialişti în acest domeniu.21
În contextul profundelor schimbări sociale,
mondiale o parte din cercetătorii criminologi
manifestă reţineri în ceea ce priveşte posibilitatea
abordării la nivel global a problemei criminalităţii şi au
criticat studiile criminalităţii la nivel general care au
abordat nediferenţiat conceptele legate de crimă,
criminal, criminalitate şi reacţie socială.
Ţinând cont de considerentul potrivit căruia
criminalitatea este un fenomen complex şi se află
permanent în evoluţie, criminologia contemporană
abordează o orientarea realistă şi pragmatică având
drept scop adaptarea cadrului şi metodelor sale la

20
R.M. Stănoiu op.cit. p. 15
21
R.M. Stănoiu op.cit. p. 16
21
nevoile contemporane care vor contribui în mod sigur
la realizarea sarcinilor şi obiectivelor pe care această
ştiinţă şi le-a propus.

22
 CAPITOLUL II

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

2.1. Evoluţie. Obiectul criminologiei ca subiect

de controverse teoretice

De-a lungul istoriei criminologiei obiectul său de

studiu a reprezentat un punct sensibil cu privire la
controversele ştiinţifice pe acest domeniu de cercetare.
Acestea se refereau la aprecieri cu privire la
dinamica fenomenului infracţional şi capacitatea
acestei ştiinţe de a elabora teze şi idei adecvate în
vederea prevenirii şi combaterii acestuia.
Controversele cu privire la ştiinţa criminologiei
au fost evidenţiate la cel de-al doilea congres de
criminologie desfăşurat la Paris în anul 1950 unde
sociologul american Thorsten Sellin făcea afirmaţii cu
privire la criminologie că obiectul său de studiu şi
rezolvarea acestei probleme nu este încă rezolvată,
criminologia fiind considerată „regină fără regat”.
Cu toate că de-a lungul timpului specialiştii în
domeniu au adus numeroase clarificări cu privire la
obiectul de studiu al criminologiei şi în prezent există
23
opinii divergente referitoare la preocupările ştiinţifice
pe această temă.
Situaţia de controverse a fost consecinţa
modului în care criminologia a apărut în domeniul
ştiinţelor deoarece aceasta s-a dezvoltat iniţial în
cadrul altor ştiinţe şi a folosit sisteme de referinţă
tehnice şi modele etiologice proprii ştiinţelor respective.
Acest lucru a făcut ca şi obiectul său de
cercetare să fie fragmentat astfel că el prezenta
numai anumite laturi şi aspecte ale fenomenului
infracţional ceea ce a determinat o lipsă de unitate
între specialiştii care abordau problema fenomenului
infracţional din perspectiva ştiinţei în care îşi
desfăşurau activitatea.
Întrucât cercetarea criminologică a fost
abordată în primele ei forme de către antropologi,
studiul infractorului a reprezentat principala lor
preocupare considerând-o ca prioritară în abordarea
fenomenului infracţional.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul
activ al actului infracţional a constituit ulterior o
constantă a poziţiilor teoretice care consideră
personalitatea individuală drept cauză exclusivă sau
prioritară în săvârşirea faptelor antisociale.22
Având în vedere că aceste teorii cuprindeau
modele explicative începând cu cele de ordin eredo-

22
R.M. Stănoiu, Introducere in criminologie, ed Academiei
Bucureşti 1989, p. 17
24
constituţional şi până la cele ale personalităţii
criminale, conceptele pe care le-au utilizat cercetătorii
criminologi au fost: criminalul, deviantul, infractorul
sau anormalul.
În afara acestor concepte ce făceau referire
directă la autorul infracţiunii o altă grupare de
specialişti abordau problema criminologiei din perspectiva
faptei antisociale în sine, aceştia fiind în special din
domeniul psihologiei sociale şi sociologiei.
În acest context conceptul de infracţiune este
privit de pe o poziţie care este în afara normativului
juridic, astfel că sociologul american Thorsten Sellin
înţelegea prin crimă orice faptă care aducea atingere
normelor şi valorilor de conduită în general chiar dacă
acestea făceau sau nu obiectul unor reglementări
juridice.
Criminologul german Hans Goppinger aprecia
infracţiunea ca obiect al ştiinţei criminologiei atât ca
fenomen juridic cât şi în strânsă legătură cu morala,
religia şi cultura.
Fenomenul infracţional a fost privit şi ca
fenomen social fiind reprezentat de preocupările de
ordin statistic, însă ulterior el s-a concretizat în teorii
sociologice fiind privit sub aspectul dezorganizării
sociale ale conflictului de cultură sau teoriilor
patologiilor sociale.
Abordarea monocauzal a problematicii criminologiei
reprezintă o carenţă privind obiectul de cercetare şi

25
ar situa disciplina în contextul altor ştiinţe ceea ce ar
pune sub semnul întrebării autonomia existenţială a
criminologiei.
Reducerea obiectului de cercetare la persoana
infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul
infracţional, după cum abordarea criminalităţii, fie din
perspectiva analizei cantitative, fie explicând „socialul
prin social”, neglijează parţial sau total personalitatea
celui care încalcă legea penală23.
Afirmarea criminologiei ca ştiinţă autonomă a
cunoscut o puternică afirmare după cel de-al doilea
război mondial, perioadă în care au avut loc numeroase
reuniuni ştiinţifice internaţionale pe această temă
ocazie cu care au fost abordate aspecte de ordin
conceptual precum şi alte probleme ale ştiinţei ca
atare.
Aceste întâlniri ştiinţifice au început să pună
bazele criminologiei sub aspectul analizării multifactoriale
a fenomenului infracţionalităţii, modelele explicative
monocauzale fiind din ce în ce mai mult abandonate.
Considerând că „obiectul îl constituie factorii
sociali şi individuali teoria multifactorială asupra
cauzelor criminalităţii reprezintă un progres în raport
cu poziţiile anterioare, dar ea nu constituie o
concepţie aptă să integreze diferitele niveluri de
analiză cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai

23
R.M. Stănoiu, op. cit. p. 18
26
degrabă, o listă bogată de factori implicaţi în geneza
crimei24 ”.
O încercare de unificare a conceptelor în
obiectul său de studiu şi în problemele care făceau
trimitere la crimă, criminal şi criminalitate a fost în
perioada deceniilor VI-VII din secolul XX având ca
exponenţi de bază mai mulţi criminologi, detaşându-se
dintre ei Jean Pinatel şi Hermann Mannheim.
Criminologul Hermann Mannheim aborda problema
criminologiei sub două aspecte, primul făcând trimitere
la studiul crimei ca obiect de studiu al criminologiei
privită într-un sens restrâns sau incluzând alături de
acesta şi probleme legate de tratament şi resocializarea
infractorilor şi aspecte legate de penologie în general
şi metode de prevenire ale criminalităţii în special,
într-o abordare largă a fenomenului infracţional.
Autorul insista în ideologia sa pe descoperirea şi
identificarea tuturor cauzelor ce determină fenomenul
infracţional pentru a putea lua cele mai eficiente
măsuri în vederea limitării sau lichidării acestui flagel.
Şi criminologul francez Jean Pinatel aborda
problema cercetării criminologice sub trei aspecte
care se refereau la studiul crimei, ce avea ca obiect de
cercetare principală fapta în sine, studiul criminalului,
care se referea la personalitatea infractorului precum
şi la cauzele care îl influenţau în determinarea

24
idem p. 19
27
comiterii faptei antisociale precum şi sub aspectul
criminalităţii în care lua în calcul totalitatea delictelor
comise într-o perioadă de timp bine determinată pe o
arie geografică bine definită.
Este demn de remarcat faptul că J. Pinatel
surprinde deosebit de bine complexitatea ştiinţei
criminologice abordându-o sub cele trei aspecte
menţionate mai sus însă cu toate acestea el face unele
diferenţieri cu privire la împărţirea criminologiei într-
o „criminologie generală„ (cu caracter enciclopedic, dar
şi sintetic, ce urmăreşte să compare şi să unifice
datele criminologiilor specializate) şi o „criminologie
clinică„ (având ca obiect abordarea multidisciplinară a
cauzelor individuale), ceea ce a făcut ca unii autori să
aprecieze că acest aspect este de natură să rupă
individualul de fenomenul global al criminalităţii25.
Şi după aceste abordări au continuat disputele
în legătură cu obiectul de studiu al criminologiei
apărând noi curente teoretice conform cărora
criminologia nu are dependenţe faţă de dreptul penal,
idei abordate în special de adepţii criminologiei
„critice” şi ai curentului criminologiei „reacţiei sociale”.
Aceştia au abordat ideea conform căreia
criminologia are un obiect de cercetare împrumutat de la
dreptul penal lucru ce are efecte asupra capacităţii de a
se constitui într-o ştiinţă unitară, sens în care s-au făcut

25
R.M. Stănoiu, op. cit p. 19
28
propuneri privind redefinirea conceptelor de crimă,
criminal, criminalitate într-o perspectivă interacţionistă.
Un element nou care apare în domeniul
cercetării criminologice este introducerea în obiectul
de studiu all știinţei criminolgiei, un alt element
fundamental și anume : reacţia socială.
În acest context sociologul american Edwin H.
Sutherland defineşte criminologia ca fiind „totalitatea
cunoştinţelor referitoare la criminalitate ca fenomen
social” adăugând mai departe că ea are ca obiect de
studiu şi „procesele elaborării legilor, ale încălcării
acestora şi ale reacţiei sociale împotriva acelora care
încalcă legile”.
Tot el a apreciat că toate procesele menţionate
în definiţie fiind legate între ele, interacţiunile care le
unesc ar reprezenta de fapt obiectul de studiu al
criminologiei.

2.2. Obiectul criminologiei – analiză sintetică

Dezvoltarea permanentă a cercetărilor în

domeniul criminologiei a impus o reconsiderare continuă
a limitelor şi conţinutului elementelor componente,
datorate în principal acumulărilor de ordin ştiinţific pe
care le-a cunoscut ştiinţa.
Studiile privind fenomenul infracţional în
ansamblul său, au cunoscut permanente contradicţii între
specialiștii în domeniu, fiecare operând cu constante

29
diferite, astfel încât nu există fundamentată o
concepţie unitară cu privire la aspectele criminologice.
Totodată, este necesar ca tratarea acestei
probleme să fie făcută în mod echilibrat şi judicios
astfel încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi
conferă identitatea şi îi stabileşte locul în sistemul
ştiinţelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de
cercetare, dar nici restrâns nejustificat.26
Acumulările ştiinţifice ce s-au făcut în domeniul
criminologiei precum şi problematica majoră analizată
de această disciplină, determină să apreciem că
obiectul de studiu al criminologiei este dat de
următoarele elemente:
a) criminalitatea ca fenomen social
b) infracţiunea
c) infractorul
d) victima
e) reacţia socială împotriva criminalităţii.

2.2.1. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea reprezintă un sistem cu

proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele
ale elementelor componente27.
Evoluţia fenomenului infracţional de la o etapă

26
Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie, ed. Europa Nova,
Bucureşti 1996, p. 23
27
idem p. 23
30
de dezvolare a societăţii la alta, în funcţie de nivelul de
dezvoltare al societăţii, face ca fenomenul infracţional
să poată fi privit sub aspectul unui fenomen social.
Pentru a aborda criminalitatea ca fenomen
social, ca fiind obiectul sintetic de cercetare al
criminologiei, se impune adoptarea unui model sistemic
de analiză privit fiind ca orice fenomen social.
În acest context nu putem analiza doar din
punct de vedere cantitativ reprezentat de numărul de
infracţiuni săvârşit pe un teritoriu dat într-o anumită
perioadă de timp cercetarea criminologică ci ca un
fenomen generat de anumiţi factori ce trebuie avuţi în
atenţie la evaluarea fenomenului.
Analizând fenomenul infracţional, se pot emite
teorii sau ipoteze diferite cu privire la ceea ce
constatăm că este la un moment dat și ceea ce se
cunoaște la nivelul celor chemaţi să înfăptuiască justiţia.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că
specialiștii criminologi operează cu trei elemente de
susţinere a cercetării criminologice și anume:
- criminalitatea reală,
- criminalitatea aparentă,
- criminalitatea legală.
Sub aceste concepte criminalitatea reală
reprezintă numărul de fapte antisociale săvârşite într-
o anumită perioadă de timp bine determinată pe un
teritoriu dinainte stabilit.
În acest sens, cei care fac măsurători

31
referitoare la fenomenul infracţional, stabilesc în
cadrul cercetărilor un teritoriu bine definit, pe care
se urmăresc toate faptele antisociale comise,
indiferent de natura sau gravitatea lor, ori timpul de
comitere: ziua sau noaptea.
Pe această bază se face o evidenţă strictă a
fenomenului infracţional real, adică nu scapă nicio
faptă fărăr să fie evidenţiată și notificată.
În ceea ce priveşte criminalitatea aparentă,
aceasta este dată de numărul de infracţiuni ce sunt
înregistrate în sistemul justiţiei penale.
Aspectele referitoare la criminalitatea legală
reprezintă faptele pentru care s-au dispus măsuri
corespunzătoare conform prevederilor legale și cele
pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti de
condamnare rămase definitive.
Trebuie remarcat totuşi faptul că oricât de
multe activităţi s-ar întreprinde şi orice măsuri ar fi
luate rămân totuşi un număr important de fapte penale
care nu sunt cunoscute de instituţiile abilitate şi ele
sunt date de diferenţa dintre criminalitatea aparentă
şi criminalitatea reală ceea ce constituie cifra neagră
a criminalităţii.
Criminologia, ca știinţă de sine stătătoare,
referitoare la fenomenul infracţional în ansamblul său,
are ca obiect principal de studiu criminalitatea reală.

32
 2.2.2. Infracţiunea

Conform accepţiunii Codului penal românesc

infracţiunea este „fapta prevăzută de legea penală,
săvârș ită cu vinovăţie, nejustificată ș i imputabilă
persoanei care a săvârș it-o” (art. 15).
Consacrat în cuprinsul unei norme juridice acest
concept reflectă aspectul material, uman, moral şi
juridic al conţinutului infracţiunii, evidenţiind factorii
de condiţionare şi determinare socială ai dreptului
penal, fundamentul ontologic al acestuia28.
Includerea faptelor antisociale în obiectul de
studiu al criminologiei are la bază criteriul normei penale.
Având în vedere prevederile art.23,alin.13 din
Constituţia României, ”sancţiunea privativă de
libertate nu poate fi decât de natură penală”,
legiuitorul a stabilit în prevederile dreptului penal
românesc că ”infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale” (art.15, alin.2, C.P.).
Având rolul de cunoaştere ştiinţifică a
fenomenului infracţional, a proceselor dinamice care
au un impact semnificativ asupra acestui fenomen,
criminologia îşi aduce contribuţia la procesul de
perfecţionare a reglementării juridice, la realizarea
unei mai bune concordanţe între legea penală şi
realitatea socială pe care o protejează.29

28
R.M. Stănoiu, op cit. p. 28
29
Gh. Nistoreanu, C. Păun. op. cit p. 24
33
 Criminologia poate fi considerată izvorul
principal al politicii penale al unui stat, studiile
criminologice stau la baza elaborării întregului sistem
legislativ .

2.2.3. Infractorul

Din analiza conţinutului definiţiei infracţiunii

rezultă faptul că infractorul este acea persoană care
săvârşeşte cu vinovăţie, în mod nejustificat și
imputabil o faptă prevăzută şi sancţionată de legea
penală.
Aceste trăsături esenţiale ale infracţiunii,
constituie în mod indubitabil la clasificarea unei fapte
antisociale în categoria infracţiunilor sau a faptelor de
altă natură.
Faptele de natura celor descrise mai sus sunt
comise de o persoană sau de un grup de persoane care
au caractere diferite sau cel mult asemănătoare.
Analizând însă din punct de vedere criminologic
persoana infractorului acesta este privit mult mai
complex determinat de condiţionările bio-psiho-sociale
care îl conduc pe acesta să săvârşească o faptă
prevăzută şi sancţionată de legea penală.
Cu toate că au existat teoriile lombrosiene cu
privire la persoana făptuitorului, până în prezent nu au
fost identificate şi stabilite cu certitudine trăsături
de natură bio-antropologice prin care să se poată

34
diferenţia persoana infractoare de cea non-
infractoare. Se poate aprecia practic că cel care
încalcă legea într-un fel sau altul şi comite o faptă
antisocială este un eşec al procesului de socializare.
Totuşi există componente de ordin biologic,
social, psihologic, cultural, economic şi de altă natură
care sunt relevante în alegerea conduitei infracţionale.

2.2.4. Victima infracţiunii

În general, cercetătorii criminologi şi-au axat

problema de studiu pe studierea infractorului
rămânând în afara preocupării problemelor lor aspecte
legate de victima infracţiunii.
Acest lucru a adus pe bună dreptate critici la
adresa criminologiei, iar în ultima perioadă studiul
victimei infracţiunii a cunoscut noi valenţe şi au
demonstrat legăturile complexe ce există între
infractor şi victima lui, considerându-se că nu poate fi
analizat actul infracţional fără studiul victimei
infracţiunii aceasta neputând fi exclusă din sfera de
cercetare.
În altă ordine de idei pentru a putea stabili
dimensiunea criminalităţii reale trebuie neapărat luate
în calcul studiile de victimizare.

35
 2.2.5. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Având în vedere faptul că obiectul de studiu al

criminologiei are ca principal scop găsirea de forme şi
metode care să conducă la prevenirea fenomenului
infracţional, acesta nu se poate realiza fără a lua în
calcul reacţia socială asupra fenomenului infracţional
în ansamblul său.
Trebuie avut în vedere faptul că reacţia socială
poate fi privită sub două aspecte:
a) înainte de săvârşirea faptei (ante-factum);
b) după săvârşirea faptei (post-factum).
Dacă în ceea ce priveşte atitudinea ante-factum
a reacţiei sociale se poate vorbi de programe de
măsuri care vizează prevenirea şi combaterea faptelor
antisociale, atitudinea post-factum este dată de
tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit
infracţiuni.
Aplicarea unei politici penale eficiente, corecte
și imparţială, poate constitui un factor fundamental în
ceea ce privește prevenirea fenomenului infracţional.
Tergiversarea luării măsurilor legale sau aplicarea
preferenţială a prevederilor legale, accentuează
fenomenul infracţional, favorizând creșterea numărului
faptelor antisociale, constituind astfel o frână în calea
reducerii criminalităţii.
Un factor esenţial privind reacţia socială faţă
de cei care au comis fapte antisociale, este dat de

36
atitudinea și implicarea societăţii în complexul de
activităţi desfăşurat pe perioada detenţiei cu privire
la tratamentul, educarea, reeducarea precum şi
reinserţia socială a acestora.
Problematica reacţiei sociale constituie obiect
de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea
socială accelerată determină rămânerea în urmă a
sistemului de apărare antiinfracţională, după cum,
elaborarea unei politici adecvate de prevenire şi
control a criminalităţii constituie unul din scopurile
acestei ştiinţe.30

30
Gh. Nistoreanu, C. Păun op.cit. p. 26
37
 CAPITOLUL III

SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

3.1. Scopul criminologiei

La fel ca şi obiectul său de studiu, scopul

criminologiei devine permanent, odată ce evoluează
cercetările ştiinţifice în domeniu, din ce în ce mai clar,
mai bine conturat şi mult mai precis.
Criminologia, având în vedere permanenta sa
confruntare cu realitatea infracţională, a fost necesar
să îşi reanalizeze şi să se reorienteze în ceea ce
priveşte scopul cercetării sale şi a introdus în obiectul
de studiu măsurile de prevenire a criminalităţii.

3.1.1. Scopul general al criminologiei

În studiile sale, criminologul francez J. Pinatel

arată că: "Definirea noii politici de apărare socială
trebuie să fie bazată pe datele stabilite de
criminologie, ştiinţă complexă care se sprijină pe
biologie, psihologie, sociologie şi ştiinţele juridice31".

31
Jean Pinatel - La societe criminogene, Paris, Ed. Calmann-Levy,
1971, p.7
38
 Din acest context se poate concluziona că scopul
general al criminologiei îl constituie realizarea unei
politici penale eficiente, care să conducă nemijlocit la
combaterea faptelor antisociale şi, bineînţeles, la
realizarea unui deziderat major, acela de prevenire a
fenomenului infracţional.
Sintetizând, se poate face afirmaţia că scopul
general al criminologiei este identic cu cel al ştiinţelor
penale, însă el se deosebeşte esenţial de acestea, în
sensul că dacă dreptul penal este o ştiinţă normativă,
criminologia este o disciplină ce are în studiu
fenomenologia penală.
Cu toate acestea, ele nu se exclud, ba, din
contră, între ele există raporturi permanente, ambele
conlucrând la elaborarea doctrinelor de prevenire şi
represiune, contribuind astfel la aplicarea concretă în
practică a activităţilor multiple de combatere a
fenomenului infracţional.
Criminologia este știinţa fundamentală care stă
la baza elaborării întregii politici penale.
Pentru a fi eficientă, elaborarea de noi acte
normative trebuie să aibă ca fundament cercetările și
studiile criminologice, care au menirea să stabilească
prin metodele specifice cercetării criminologice
cauzele, condiţiile și factorii care influenţează fenomenul
infracţional și pe baza acestora recomandă modificarea
sau adaptarea sistemului legislativ la realitatea socială.
Elaborarea unei politici penale care nu are la

39
bază studii criminologice, nu face decât să creeze
confuzii, neclarităţi sau mai mult, agravează fenomenul
infracţional decât să îl prevină sau să-l elimine.
Criminologul francez J.Pinatel spunea: ”Definirea
unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată
pe datele stabilite de criminologie, ştiinţă complexă
care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie şi
ştiinţele juridice”.

3.1.2. Scopul imediat al criminologiei

Am prezentat mai sus în mod detaliat şi explicit,

diferenţele dintre scopul general al criminologiei şi
scopul ştiinţelor penale.
În referire la scopul imediat, există de asemenea
o diferenţiere semnificativă, aceasta rezultând din
faptul că în timp ce criminologia are în vedere să
găsească, să identifice şi să stabilească cauzele
concrete ce conduc la producerea criminalităţii, dreptul
penal are în vedere să apere prin normele sale, valorile
şi relaţiile sociale fundamentale.
În acest context, scopul imediat al criminologiei
este acela de a elabora studii operative culese din
realitatea socială în așa fe încât comiterea de fapte
antisociale să nu găsească instituţiile abilitate fără baza
legală care să reglementeze, să prevină sau să stopeze
fenomenul infracţional într-un domeniu nou, sau ca
urmare a modificărilor survenite în viaţa socială.

40
 3.2. Funcţiile criminologiei

Criminologia contemporană scoate în evidenţă

faptul că obiectul şi scopul acestei ştiinţe îşi găsesc
cel mai bine înţelegerea în funcţiile pe care aceasta le
are.
Aceste funcţii conduc la cunoaşterea şi explicarea
ştiinţifică a problemelor de bază ale fenomenului
criminal și prin aceasta a rolului știinţei criminologiei.
În acest context, marea majoritate a
cercetătorilor în domeniu consideră că funcţiile de
bază ale criminologiei sunt:
- funcţia descriptivă
- funcţia explicativă.
Pe lângă aceste două funcţii de bază, promotorii
teoriilor moderne în domeniu, care iau în calcul şi
domeniul politicii penale, în care criminologia trebuie
să aibă o reală implicaţie, mai adaugă celor două funcţii
menţionate mai sus şi funcţia predictivă (de anticipaţie)
şi funcţia profilactică (de prevenire)32.

3.2.1. Funcţia descriptivă

Este una din cele mai importante funcţii care

stau la baza cunoaşterii criminalităţii şi prin ea se
studiază şi consemnează principalele date referitoare

32
R. M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989, p.32
41
la "volumul" criminalităţii dintr-o zonă teritorială bine
definită (ţară, regiune, oraş), într-o perioadă de timp
dată (1 an, 10 ani etc.).
Tot prin această funcţie, se pot cunoaşte mai
multe elemente ale fenomenului criminalităţii, cum ar fi:
a) felul crimelor (actelor antisociale) comise -
infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra
patrimoniului etc.;
b) categoriile de persoane care au comis faptele
antisociale - clasificate după sex, vârstă, cultură etc.;
c) locurile cele mai "favorabile" care au uşurat
săvârşirea faptelor antisociale - mediu urban, mediu
rural;
d) factorii sociali care au influenţat într-un fel
sau altul comiterea de infracţiuni – schimbări socio-
politice, procese de urbanizare, situaţii economice, etc.
Pentru o înţelegere mai corectă, vom detalia
conceptele folosite de criminologul francez J. Pinatel
în domeniu şi anume: mediul, terenul, personalitatea şi
actul, care sunt cele mai uzitate concepte operaţionale
de ordin descriptiv.
Mediul - este un concept care poate fin analizat
sub mai multe accepţiuni şi anume:
a) mediul fizic sau geografic, care se referă la
mediul înconjurător, natural, realizat de formele de
relief, de anotimpuri, de climă şi care au o puternică
influenţă asupra personalităţii omului;
b) mediul social, care din punct de vedere

42
criminologic poate fi analizat din două perspective şi
anume: mediul personal şi mediul social global.
Mediul personal scoate în evidenţă modelele de
comportament promovate, scopurile şi acţiunile
colective, relaţiile interpersonale, sistemele de norme
şi valori la care aderă.
Criminologul francez J.Pinatel, în lucrarea sa ”La
societe criminogene”, făcea următoarea menţiune :
”Mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea
ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi prin
faptul că uşurează structurarea personalităţii criminale”.
Referindu-se la mediul personal sau psihosocial,
criminologul belgian E. de Greeff a făcut o clasificare
a mediilor:
a) mediul ineluctabil (mediul familial);
b) mediul ocazional (şcolar-profesional);
c) mediul ales sau acceptat (anturajul);
d) mediul impus (militar, penitenciar).
În acest context, trebuie făcută precizarea că
dacă o persoană se adaptează mai uşor sau mai greu la
unul din aceste tipuri de mediu, nu înseamnă că
automat este şi de acord cu el.
Tocmai de aceea, permanent, poate exista un
dezacord care poate evolua şi care poate duce la o
inadaptare care naşte de cele mai multe ori un
conflict.
Un alt concept folosit în cercetarea criminologică
de funcţia descriptivă este terenul, care are rolul de a

43
desemna trăsăturile de ordin bioconstituţional al
individului.
În vederea stabilirii sferei sale de acţiune, J.
Pinatel face următoarele precizări33:
a) la bază este ereditatea, moştenirea informaţională
genetică;
b) dacă la ereditate se adaugă mutaţiile
genetice, se obţine nativul;
c) dacă la nativ se adaugă modificările intervenite
asupra fătului, în uter, se obţine congenitalul;
d) dacă la congenital se adaugă modificările
somatice care intervin odată cu creşterea, se obţine
constituţionalul;
e) dacă la constituţional se adaugă modificările
determinate de influenţele fizice şi psihice de-a lungul
existenţei umane, se obţine terenul.
Un concept cu care se va lucra foarte mult în
cadrul criminologiei în general şi al acestei funcţii în
special, este cel de personalitate - concept faţă de
care au fost diverse controverse şi diferenţe de
opinie, însă cel mai recomandat este folosirea acestuia
conform definiţiei date de psihologie şi anume:
"personalitatea semnifică subiectul uman considerat
ca unitate bio-psiho-socială, purtătorul funcţiilor
epistemice, pragmatice şi axiologice34".

33
J. Pinatel. op. cit., p.45-46
34
P. Popescu-Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.
Albatros, 1978, p.268
44
 Trebuie remarcat faptul că, componentele
enumerate mai sus, ar fi insuficiente dacă nu s-ar pune
în discuţie şi conceptul de situaţie, care reprezintă un
ansamblu de împrejurări subiective şi obiective ce
preced actul criminal, cu o participare directă şi
nemijlocită a personalităţii.
Cele mai importante dintre situaţiile ce preocupă
studiul criminologic sunt situaţiile precriminale, care
au fost abordate în mod deosebit de criminologul
suedez Olof Kimberg, făcând în acest sens următoarea
clasificare:
a) situaţii specifice sau periculoase, în care
ocazia nu trebuie căutată de infractor;
b) situaţii nespecifice sau amorfe, în care ocazia
trebuie căutată de infractor;
c) situaţii mixte sau intermediare, în care pe de
o parte situaţia este căutată, iar pe de altă parte
există un stimul specific rezultat din presiunea
exercitată asupra individului pentru a comite fapta.
Psihologul austriac S. Exner a reliefat în opera
sa cel mai pregnant caracterul complexului personalitate-
situaţie şi a evidenţiat că felul în care se pot săvârşi
unele infracţiuni sunt favorizate de diverse
împrejurări.
În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte un
individ cu o anume personalitate, acesta trebuie să-i
dea un răspuns. Răspunsul dat este actul infracţional.
În criminologia clinică, complexul personalitate-

45
situaţie constituie schema fundamentală a explicaţiei
trecerii la act35.
Aşa după cum am precizat anterior, fenomenul
criminalităţii şi legăturile acestuia cu alţi factori de
ordin economic, cultural, social etc. se realizează pe
baza unor documentări întocmite pe diverse căi,
printre care cele mai importante sunt datele statistice.
Criminologia însă, nu dispune de baze statistice
proprii şi atunci îşi culege datele ce o interesează din
alte domenii, cum ar fi statistici judiciare, date din
penitenciare, studii demografice etc.
Având în vedere aceste greutăţi în colectarea
datelor ce interesează, analiza situaţiei criminalităţii
trebuie să ia în calcul şi o serie de factori de o
complexitate deosebită, cum ar fi: cadrul legislativ,
tipul de politică penală, nivelul de dezvoltare socio-
economică etc.
Aşa de exemplu, atunci când se procedează la o
descriere a dinamicii criminalităţii pe o perioadă mai
mare de timp, un factor important care trebuie luat în
considerare este evoluţia politicii penale36.
Acest lucru este deosebit de important,
întrucât faptele considerate ca antisociale, ce se
impun a fi pedepsite, se modifică de la o perioadă la
alta de timp, astfel că este imperios necesar
cunoaşterea aspectului, deoarece de el depinde într-o

35
J. Pinatel, op. cit., p.48-49
36
R. M. Stănoiu, op. cit., p.34
46
mare măsură incriminarea unor fapte sau
dezincriminarea altora.
Evoluţia societăţii creză premisele comiterii
unor fapte ce nu au ajuns să fie incriminate, si aceasta
se înâmplă când politica penală se elaborează fară a
avea la bază studii criminologice, sau se comit fapte
care nu mai sunt incriminate ori acestea nu mai
necesită luarea măsurilor stbilite prin legile
anterioare, acestea fiind considerate fie mai grave fie
mai puţin grave, iar sistemul de sancţionare să difere.

3.2.2. Funcţia explicativă

Pentru a accede mai uşor la interpretarea

funcţiei explicative, vom porni de la opinia lui Hermann
Mannheim37, conform căreia "faptele nu au nici un fel
de înţeles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere
generală, iar noi avem nevoie de un nivel considerabil
de cunoaştere a vieţii în general şi experienţa
anumitor sectoare specifice, pentru a ajunge la o
interpretare corectă a faptelor observate".
În acest context, trebuie precizat că pentru a

37 Hermann Mannheim a lucrat ca cercetător la London School of

Economics, din 1935. Mannheim a devenit un criminalist de frunte
internațional, iar în 1946 a fost numit profesor. Unul dintre
principalele sale domenii de activitate a fost criminologia
comparată. Opera sa standardă Criminologie comparată compară
perspective sociologice și juridice
47
înţelege care este scopul imediat al cercetării
criminologice, trebuie pornit de la înţelegerea esenţei,
a naturii, a condiţiilor şi cauzelor ce favorizează
fenomenul infracţional.
Cei mai mulţi criminologi au avut în preocupările
lor căutarea explicării cauzelor fenomenului infracţional,
ceea ce duce la concluzia că istoria criminologiei poate
fi considerată ca o istorie a modelelor etiologice.
Pentru a explica mai bine istoria criminologiei, s-
au folosit o serie de concepte, ca de exemplu:
factorul, condiţia, cauza, mobilul, indicele.
De-a lungul timpului însă, o serie de cercetători
în domeniu, mai ales în deceniile 6-7 din secolul al XX-
lea şi-au manifestat unele rezerve cu privire la
folosirea conceptelor mai sus menţionate şi a modului
de cercetare, astfel că dintr-o cercetare etiologică a
fenomenului infracţional, având drept elemente cauza,
condiţia, le-au abandonat şi au mers pe ideea folosirii
conceptului de factori, care ar reprezenta ca o
observare globală orice element care ar avea legătură
cu actul infracţional.
În acest context, H. Mannheim arăta că:
"Înainte de toate, există o concluzie foarte simplă,
dar fundamentală, că în criminologie nu există cauze
ale crimei să fie atât de necesare, cât şi suficiente.
Există numai factori care pot fi necesari pentru a se
produce crima, în conjugare cu alţi factori.
Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur

48
factor, care în mod invariabil, ar determina acest
rezultat".
Această ipoteză a fost însă criticată de alţi
cercetători în domeniu, bazându-se pe faptul că intră
în contradicţie cu obiectul şi scopul criminologiei.
Pentru a clarifica conceptele operaţionale
utilizate pentru explicarea fenomenului infracţional,
adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice
element obiectiv care intervine în producerea
infracţiunii, indicele este un simptom care permite un
diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului
studiat38.

3.2.3. Funcţia predictivă

Evoluţia criminalităţii prin fapte antisociale

izolate sau de grup restrâns şi apariţia criminalităţii
organizate, precum şi a altor fapte noi de la o etapă la
alta, în funcţie de evoluţia condiţiilor socio-economice,
a pus şi pune serioase probleme oamenilor de ştiinţă,
forurilor naţionale şi internaţionale, pentru contracararea
şi limitarea acestui fenomen.
Având în vedere gravele prejudicii pe care le
creează, s-a impus realizarea unei aprecieri ştiinţifice
a acestui fenomen infracţional şi a dinamicii sale,
pentru a putea fi evaluat corespunzător, în vederea

38
J. Pinatel - op. cit., p.51
49
luării tuturor măsurilor ce se impun pentru prevenirea
şi combaterea criminalităţii.
Pentru a realiza procedee sau metode predictive,
ştiinţa criminologiei va apela la modelele din alte
domenii de activitate din sfera cunoaşterii.
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea
unor modificări cantitative şi calitative în dinamica
fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte
tipologiile infracţionale, cât şi autorii implicaţi39.
Pentru a realiza o cercetare de predicţie, se
folosesc în criminologie concepte precum: prezent,
viitor, probabilitate, similitudine, hazard, risc, prognoză.
În elaborarea unei cercetări de predicţie,
criminolgia trebuie să interacţioneze cu alte domenii
cum ar fi: cercetarea, dezvoltarea socio-economică,
evoluţia socială, modul în care acestea dar și altele se
vor dezvolta, la ce parametrii vor ajunge, care vor fi
resursele și finalitatea cercetărilor în toate domeniile
vieţii sociale.

3.2.4. Funcţia profilactică

În dinamica dezvoltării economico-sociale şi a

permanentelor schimbări politice, apar permanent
dezechilibre datorate acestor treceri de la o etapă la
alta, astfel că în acest context şi activităţile specifice

39
Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996, p.33
50
de prevenire şi combatere a fenomenului infracţionalităţii
nu poate rămâne în aşteptare.
Criminologia, ca ştiinţă, se implică plenar, prin
toate pârghiile sale, în realizarea de studii, în vederea
întocmirii de programe specifice de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional, aceasta fiind
practic principala sa misiune. Dar pentru a putea
realiza acest lucru, trebuie să aibă o strânsă
colaborare cu alte ştiinţe, cum ar fi dreptul penal,
penologia şi politica penală în general.
Funcţia profilactică a criminologiei se
materializează în sintetizarea rezultatelor privind
etiologia criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi
transpunerea acestora într-un sistem coerent de
măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional40.
În realizarea funcţiei profilactice se operează
cu o serie de concepte specifice, cum ar fi: reacţie
socială, modelul clasic de prevenire, control social,
răspuns social, tratament, resocializare, reinserţie
socială.
Studiile criminolgice urmate de elaborarea unei
politici penale coerente, nu poate să își atingă scopul
final fără o abordarea și o implicare plenară a
societăţii în ceea ce privește educarea și reeducarea
persoanelor care au încălcat prevederile legale și au

40
Gh. Nistoreanu, C. Păun - idem, pg.34
51
fost sancţionate cu pedepse neprivative dar mai ales
privative de libertate.

3.3. Definirea criminologiei

Din obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei ca

ştiinţă, rezultă că aceasta este într-o strânsă legătură
cu alte ştiinţe şi acţionează în acele sectoare care
vizează în principal fenomenul infracţional, pentru a-l
înţelege şi a cunoaşte mai bine condiţiile, factorii şi
alte elemente ce conduc spre comiterea infracţiunii.
De altfel, rezultatele cercetării criminologice
declanşează uneori modificări ale doctrinei în general
şi ale legislaţiei penale în special, criminologia aflându-
se într-o relaţie de interdependenţă cu dreptul penal
ca ramură din cadrul sistemului de drept în general şi
cu dreptul penal ca ştiinţă în cadrul acestui sistem.
Acest lucru face ca în activitatea practică, prin
rezultatele obţinute de criminologie, să se acţioneze
pentru corectarea unor mijloace juridice care sunt
deja puse în practică, dar care nu-şi pot atinge scopul
general de prevenire a fenomenului infracţional, fie să
stea la baza creării altora noi, pentru înfăptuirea
scopului propus.
În cadrul cercetărilor ştiinţifice ce le efectuează,
criminologia are în vedere atât studierea fenomenului
infracţional pentru cunoaşterea acestuia sub toate
valenţele sale, cât şi realizarea unei practici anticriminale.

52
 De asemenea în studiile sale, criminologia scoate
în evidenţă rolul și eficienţa măsurilor privative sau
neprivative de libertate dispuse faţă de cei care
încalcă normele de convieţuire socială și ale
prevederilor actelor nrmative în vigoare
Sintetizând cele prezentate, o posibilă definire
a criminologiei ar fi următoarea:
Criminologia este ştiinţa care studiază
fenomenul infracţional, cauzele ș i condiţiile care îl
generează şi acţionează în direcţia prevenirii şi
combaterii acestuia.

53
 CAPITOLUL IV

METODE ŞI TEHNICI
DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

4.1. Metodele cercetării criminologice

Pentru a obţine rezultatele ştiinţifice dorite,

criminologia se foloseşte de o serie de metode de
lucru adaptate la obiectul său de studiu.
Dintre metodele folosite, unele au un domeniu
de aplicare mai mare, fiind folosite şi de alte domenii
de cercetare, pe când altele sunt proprii sau specifice
numai uneia sau alteia dintre ştiinţe.
Dintre metodele generale, folosite şi de alte
ştiinţe, enumerăm:
a) metoda observării;
b) metoda experimentală;
c) metoda istorică, etc.
Aceste metode sunt aplicate la studiul
criminologic în condiţiile impuse de diversitatea lumii,
sau de găsirea unor fenomene sau aspecte identice în
alte domenii ale realităţii, care aparent sunt lipsite de
contingenţă.

54
 În acest context se poate exemplifica metoda
istorică care este aplicată oricărui fenomen ce are o
oarecare evoluţie temporală, care, se naşte, se
dezvoltă şi dispare.
Dacă luăm să analizăm fenomenul infracţional
care ne interesează în cauză, într-o anumită perioadă
de timp şi desfăşurat pe o anumită arie geografică, nu
se poate analiza corespunzător, fără a fi comparat cu
evoluţia aceluiaşi fenomen într-o perioadă anterioară,
deoarece nu ar avea la ce să fie raportat şi de aici se
poate observa evoluţia sau involuţia fenomenului şi
transformările care au avut loc ca urmare a curgerii
timpului.
De-a lungul timpului, cercetarea criminologică a
cunoscut şi a perfecţionat mai multe metode de
predicţie.
De altfel se poate aprecia faptul că metodele de
cercetare cum ar fi observarea, ipoteza, experimentul
şi teoria, îşi găsesc locul în metode precum cele:
descriptivă, explicative sau predictive.
Studiind aspectele generale, cât şi pe cele
individuale, atât factorii obiectivi cât şi factorii
subiectivi implicaţi în geneza, starea şi dinamica
fenomenului infracţional, urmând o explorare, dar şi o
măsurare a criminalităţii, criminologia apelează în egală
măsură la metode apte să studieze fenomenul în
ansamblul său, dar şi la metode de cunoaştere a
personalităţii infractorului, la metode susceptibile să

55
dezvăluie atât latura cantitativă cât şi pe cea
calitativă a obiectului supus cercetării.41

4.1.1. Observarea

Este una din metodele de baza ale cercetării

criminologice şi ale cunoaşterii fenomenului infracţional,
care, prin caracterul său cuprinzător şi indispensabil
tuturor celelalte metode, prin calitatea sa de a decela
frecvenţa fenomenelor, de a le surprinde în stare
naturală, de a le sesiza dependinţele complexe şi
condiţionările factoriale.42
Din contactul permanent pe care un individ îl
realizează cu lumea înconjurătoare, ia naştere o
observare empirică dar care se limitează la graniţa
grupului din care individul face parte, însă nu poate să
dea o imagine complexă şi completă a fenomenelor pe
care le observă.
Această metodă de observare nu reţine decât
aspecte care sunt cu totul deosebite, ea fiind în
general superficială şi de cele mai multe ori inexactă,
de cele mai multe ori având un caracter pur subiectiv.
Cu toate că observarea empirică are un caracter
subiectiv şi de reţinere a aspectelor spectaculoase, ea

41
RM Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed.
Academiei, Bucureşti 1981, p.62
42
Ana Tucicov-Bogdan, Psihologia generală şi psihologia socială,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 66
56
are un aport consistent la cercetarea ştiinţifică, multe
din bazele de cunoaştere ale criminologiei şi care s-au
acumulat în timp realizându-se pe observarea de acest
gen.
Cunoaşterea cu adevărat profundă a
fenomenului infracţional necesită depăşirea
empirismului, transformarea observării empirice în
observare ştiinţifică.43

4.1.2. Observarea ştiinţifică

Presupune o contemplare intenţionată şi

metodică a realităţii, fiind orientată către un scop
bine determinat.44
În cercetarea criminologică, observarea
presupune studiul comportamentului delincvent de
grup sau al individului, acţiunile prin care acesta se
manifestă precum şi reacţiile membrilor societăţii la
faptele antisociale.
Observarea se face deci, pe baza unor analize
efectuate anterior și are în vedere derularea unor
activităţi riguros planificate cu obiective și aspecte
clare de urmărit.
În cadrul acestor observaţii se au în vedere
persoanele ca entitate individuală, dar și

43
Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova
Bucureşti 1996, p.58
44
Idem, p.58
57
comportamentul acestora în grupul sau grupurile din
care fac parte sau pe care le frecventează.
În domeniul criminologiei clinice, punctul de
bază al observării criminologice îl constituie
comportamentul delincvent al individului, însă
criminologia reacţiei sociale pune accent deosebit pe
studiul grupului social.

4.1.3. Experimentul

Este acea metodă de cercetare a criminologiei

care presupune o observare impusă de anumite condiţii
provocate de cel care face experimentul.
Această metodă dă posibilitatea cercetătorului
să descifreze ce conexiuni sunt între diferite
fenomene şi ce legături de cauzalitate se află între
ele.
Pentru a realiza un experiment, se porneşte de
la identificarea unei probleme de analiză, elaborarea
unor ipoteze care pe parcursul cercetărilor se vor
dovedi a fi false sau adevărate.
În vederea realizării scopului propus de
experimentator, acesta are obligaţia să respecte la
rândul său nişte reguli care sunt general valabile
pentru orice experiment, ca de exemplu:
a) elaborarea ipotezelor de lucru;
b) abordarea problemelor studiate în mod
cauzal;
c) crearea unor grupuri de control cât mai
58
asemănătoare grupului asupra căruia se acţionează
experimental;
d) asigurarea acţiunii unui singur factor – unei
singure variabile – în acelaşi timp;
e) eliminarea influenţei factorilor externi pe
toată durata experimentului;
f) obiectivitatea cercetătorului în efectuarea
experimentului, în analiza şi sinteza datelor obţinute.45
Având la bază mai multe criterii luate în seamă
de o serie de cercetători în domeniu, experimentul a
fost clasificat după următoarele criterii:
a) natura variabilei independente:
- provocat;
- invocat
b) locul de desfăşurare a experimentului:
- de laborator
- de teren
c) procedeele de manipulare şi verificare utilizate.
În cazul variabilei independente, există tipul de
experiment „înainte” şi tipul „după” care presupun o
observare atentă a fenomenului atât înaintea cât şi
după introducerea variabilei.
Ex: cunoaşterea manifestărilor unui grup şi
influenţa pe care o are asupra sa vizualizarea unui film
cu o violenţă agresivă.
Analiza comportamentului grupului supus

45
Idem p. 60.
59
experimentului, se realizează atât înaintea prezentării
filmului, dar mai ales comportamentul acestuia după ce
a urmărit pelicula respectivă, pentru a urmări
influenţa acestuia asupra comportamentului membrilor
grupului.

4.1.4. Metoda clinică

În cazul experimentelor, cercetătorul are

ocazia să observe comportamentul infractorului în
general şi nu al unui individ.
De aceea, această metodă se impune a fi
completată cu alte metode de natură a aborda un
infractor sub aspectele personalităţii sale, în unitatea
şi dinamica sa.
Această metodă poartă denumirea de metoda
clinică care are drept scop să investigheze individul în
complexitatea sa, să stabilească un diagnostic şi să
prescrie un tratament.
Spre deosebire de celelalte metode, care se
bazează pe variabile operaţionale, metoda clinică are
ca punct de plecare anamneza (studiu de caz).
De regulă, studiul personalităţii infractorului
are o importanţă deosebită în cercetarea criminologică,
lucru ce face ca această metodă să fie folosită cel mai
frecvent. Această metodă duce la o cunoaştere a
personalităţii infractorului din toate punctele de
vedere.

60
 Pe baza unor tehnici complexe de examinare, se
poate ajunge la relevarea unor trăsături ale
personalităţii infractorului care vor permite
formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul
clinician urmează să evalueze conduita viitoare a
subiectului şi să formuleze un prognostic social.46
Pornind de la diagnosticul şi prognosticul
formulat se va elabora un program adecvat de
tratament.
În acest sens J. Pinatel precizează că noţiunea
de tratament îmbracă în criminologia clinică, cel puţin
două accepţiuni:
a) aceasta se referă la modul de acţiune faţă de
un delincvent, ca urmare a pronunţării unei sentinţe
(pedeapsă, normă de siguranţă, măsură educativă) etc.
b) într-o a două accepţiune, mai puţin juridică,
noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală
desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modulării
personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura factorii
de recidivă şi a favoriza resocializarea.
Trebuie remarcat faptul că metoda clinică se
deosebeşte de studiile de follow_up (urmare), care au
ca obiect să studieze în mod descriptiv cariere
criminale.

46
J. Pinatel - Traité de droit pénal et de criminologie. Tome III
Criminologie, Paris Dalloz, 1963, p. 395-396
61
 4.1.5. Metoda tipologică

Este una din metodele vechi de cercetare ale

criminologiei şi a început cu studiul tipurilor psihiatrice
(criminali nebuni) şi a continuat cu tipurile sociologice
(criminalul profesional) şi îndeosebi tipurile psihologice
şi psihopatice.
Această metodă a fost folosită pentru:
a) descrierea aşa zisului „tip criminal”, în
contrast cu tipul noncriminal;
b) descrierea unor tipuri particulare de criminali
( de ocazie, pasional, violent, escroc etc.);
c) stabilirea unei tipologii criminologice a actului
criminal.
Metoda tipologică este un instrument util de
cunoaştere a fenomenului criminal, fiind o metodă de
trecere de la cunoaşterea fenomenului general la
cunoaşterea fenomenul individual.
Această metodă are la bază noţiunea de tip,
ceea ce reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice ale fenomenului studiat.
Tipologia reprezintă o grupare de tipuri între
care se repartizează diferitele trăsături
caracteristice ale fenomenului studiat.
Cesare Lombroso şi Enrico Ferri au realizat în
cadrul studiilor lor primele tipologii specifice.
De altfel, aşa cum deja am arătat în cursurile
anterioare, Lombroso a încercat să demonstreze

62
existenţa tipului unic de criminal înnăscut, teorie care
ulterior a abandonat-o, realizând o tipologie mult mai
diferenţiată, abordând în cercetări şi tipul de criminal
pasional, bolnav mintal, etc.
Criminologul austriac Seeling, a realizat într-o
clasificare, opt tipuri de criminali:
a) criminali profesionişti, care evită în general
să muncească, principala lor sursă de venit provenind
din săvârşirea de infracţiuni;
b) criminali contra proprietăţii;
c) criminali agresivi;
d) criminali cărora le lipseşte controlul sexual;
e) criminali care într-o situaţie de criză nu
găsesc decât o soluţie: crima;
f) criminali caracterizaţi prin lipsa de disciplină
socială;
g) criminali dezechilibraţi psihic;
h) criminali care reacţionează în baza unor
reacţii primitive.

4.1.6. Metoda comparativă

Constă în studiul unui grup de criminali în

comparaţie cu un grup de necriminali. Este des
întâlnită în criminologia juvenilă (a minorilor).
Pentru a putea realiza metoda comparativă (de
comparaţie) trebuie să existe cel puţin două elemente
care să poată fi comparate, caz în care, pentru

63
început, se vor evidenţia asemănările şi deosebirile
între ele iar după aceea se vor face comentariile
corespunzătoare.
În vederea efectuării studiilor comparative se
cer respectate anumite condiţii:47
a) grupele comparate să fie omogene (ex:
infractori majori cu neinfractori majori, infractoare
femei cu neinfractoare femei) etc.;
b) aspectele studiate să fie de acelaşi fel sau de
aceeaşi natură (ex: mediu de familie la o familie şi la
alta) etc.;
c) examenul să se facă în condiţii similare –
timp, loc, stare psihică, etc.48
Aceste cercetări comparative, pot conduce la
elaborarea unor ipoteze privind factorii criminali şi
anume că:
a) nivelul de pregătire şi instrucţie în general
este mult mai redus la un grup de criminali decât la un
grup de necriminali;
b) condiţiile de mediu ale familiilor unui grup de
criminali sunt mult mai rele decât în cazul unui grup de
necriminali, etc.
Practica judiciară a scos în relief însă și ipoteze
care au venit să infirme cele menţionate mai sus.
Nu de puţine ori, s-au format grupuri de

47
D. Szabo: Crime et villes, Payai, Paris, 1960.
48
I. Oancea: Probleme de criminologie, Ed. All Educational SA,
Bucureşti, p. 25-26
64
infractori care aveau o pregătire temeinică, chiar
studii superioare și care au profitate de cunoștinţele
dobândite în procesul de pregătire și instruire pentru
a comite fapte antisociale.

4.1.7. Metoda de predicţie

În general, cercetarea în domeniul previziunii

este foarte complexă şi cuprinde în general toate
domeniile: politica penală, dreptul penal, penologia dar
în egală măsură şi criminologia.
Aspectele de previziune în domeniul criminologiei
se referă la:
a) raportul dintre legităţile statistice şi
prognosticul fenomenului infracţional;
b) opţiunea cu privire la factorii de predicţie de
natură individuală;
c) activitatea de planificare în domeniul
prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.49
Obiectivele urmărite care au stat la baza
metodei de predicţie au fost:
a) realizarea unei previziuni privind fenomenul
infracţional pe o perioadă de timp stabilită;
b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă,
care la rândul ei presupune:
- să evalueze probabilitatea delincvenţei
juvenile,

49
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit. p. 67
65
 - să evalueze probabilitatea recidivei.
Indiferent ce fel de predicţie se realizează, fie
asupra unui grup, fie asupra unui individ, metodele
criminologice de predicţie au la bază un principiu
comun şi anume ipoteza unui anumit număr de factori
care fac posibilă apariţia conduitei delincvente.
Comportamentul delincvent, are de cele mai
multe ori o legătură strânsă cu evoluţia știinţei, a
descoperirilor și mai ales ale aspectelor ce ţin de
dezvoltarea economico-socială a unei societăţi.
Apariţia în peisajul economico-social a unor
activităţi sau procedee de lucru noi, nasc automat și
comportamente delincvente, aspecte care sunt dificil
de prognozat.

4.2. Tehnici de cercetare criminologică

4.2.1. Observarea

Observarea dezvoltă aspecte privitoare la

probleme referitoare la adaptarea sa la obiectivele
cercetării criminologice, la adecvarea acesteia la
grupurile studiate şi relaţia creată între cei care fac
observarea şi cei observaţi.
Observarea reprezintă o tehnică fundamentală
de percepere şi interpretare a fenomenului infracţional.
Tehnica observării este recomandată a fi folosită în
studierea unor grupuri reduse ca număr şi a activităţilor
66
concrete, deoarece atitudinile comportamentale se
studiază şi se pot interpreta mai uşor.
Această tehnică presupune să urmărească, să
surprindă şi să examineze unele manifestări şi
atitudini comportamentale ale unor grupuri sau a unor
subiecţi infractori care pot fi în stare de deţinere sau
în stare de libertate.
În activitatea de cercetare criminologică sunt
cunoscute mai multe tipuri de observare şi anume :
a) în raport cu ţelurile avute de cercetătorul
criminolog observarea poate fi: sistematizată sau
nesistematizată cu precizarea că în cel de-al doilea
caz există totuşi la observarea ştiinţifică o
sistematizare mai redusă ;
b) în raport de etapa cercetării, aceasta poate
fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul
de situaţii în care se manifestă persoanele vizate sau
parţiale când se axează numai pe o anumită tematică50 ;
c) având în vedere modul în care observatorul
percepe problema în realitate, observarea poate fi
directă (nemijlocită) sau indirectă (prin analiza şi
studiul unor documente);
d) observarea poate fi internă (participativă)
atunci când observatorul participă activ la viaţa
grupului studiat, se integrează practic în grup, care la
rândul ei poate să fie activă sau pasivă ori să fie o

50
A. Tucicov-Bogdan - Psihologie Generală şi Psihologie Socială,
Bucureşti, Ed. Didactica si Pedagogica 1973, p.66
67
observare externă care presupune ca cercetătorul să
studieze grupul din afara sa.
În general, în cazul cercetărilor cu scop de
explorare a fenomenului infracţional, unde se urmăreşte
o abordare globală, o identificare a problemelor ce
urmează a fi studiate, observarea va fi aproape
întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va
realiza în limitele unei scheme clasice, cu categorii
largi, suple51.
Atunci când se fac cercetări de diagnostic,
observarea se va opri asupra unor aspecte
semnificative în funcţie de obiectivul ales iar ipotezele
de cercetare sunt stabilite dinainte, lucru ce face ca
observarea să capete un caracter sistemic.
Utilizarea observării sistematizate este de dată
mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul
unor preocupări mai largi de organizare, de
standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii
posibilităţilor de comparare, de identificare a unor
constante şi chiar a anumitor legităţi a fenomenului
infracţional52.
Efectuarea unui anumit tip de observare ţine
cont de o serie de factori dintre care cei mai
importanţi ar fi:
a) nivelul de cunoştinţe atins de criminologie;

51
M. Grawitz – Methodes des sciences sociales, Paris ed. Dalloz
1973, p. 801
52
R.M. Stănoiu – op.cit., p. 62
68
 b) scopul şi natura cercetării întreprinse;
c) condiţiile în care se desfăşoară cercetarea
etc.
Tehnica observării se poate face fie de un
singur cercetător fie de mai mulţi cercetători reuniţi
într-o echipă de cercetare.
Dacă la realizarea unei observări sistematizate
se impune realizarea unei echipe cu un număr mare de
specialişti care colaborează activ la realizarea scopului
propus, observarea internă sau participativă nu se
poate realiza decât de un singur observator sau în
situaţii deosebite de o echipă dar foarte redusă ca
număr de cercetători.
În cazul observatorului participativ, acesta
poate să fie cunoscut de membrii grupului supus
observării sau poate să rămână anonim.
Aşa după cum susţinea cercetătorul canadian A.
Normandeau, "Observatorul anonim poate pătrunde
mai profund în intimitatea grupului observat, dar va fi
mai limitat în privinţa posibilităţilor de mişcare şi a
întrebărilor pe care trebuie să le pună. Pe de altă
parte, observatorul cunoscut se va putea mişca şi va
interoga fără restricţii, dar între el şi membrii
grupului va exista întotdeauna o subtilă demarcaţie53".
Trebuie totuşi subliniat faptul că indiferent
cărui tip va aparţine observatorul, acesta are un rol

53
Citat din: Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminolgie,ed.Europa Nova
pag.70
69
deosebit în ceea ce priveşte reuşita cercetărilor
întrucât culegătorul de informaţii este totuşi factorul
uman, în cazul de faţă însuşi cercetătorul criminolog.
În vederea realizării acestei tehnici trebuie
avut în vedere faptul că observatorul trebuie să aibă
un bagaj de cunoştinţe corespunzător, să fie uşor
acceptat de grup şi să se integreze efectiv în acţiunile
şi manifestările lor însă să dea dovadă de foarte multă
obiectivitate în demersul făcut.
Observarea şi investigarea unui grup în general
şi a unui grup de delincvenţi în special presupune în
primul rând realizarea unor relaţii de apropiere între
observator şi observaţi, lucru care este greu în cazuri
de generalitate, însă deosebit de dificil atunci când
este vorba de investigaţii în mediul infracţional.
Acest mediu este aparte, are legi proprii
nescrise iar pătrunderea şi mai ales rămânerea în
structura grupului este deosebit de dificilă, iar de
multe ori chiar imposibilă.
Cercetătorul criminolog ia de regulă contact cu
infractorii după ce aceştia au fost prinşi şi cercetaţi
iar observarea pe care o poate realiza se poate face
într-un mediu închis (aresturi, penitenciare, centre de
detenţie, etc.) sau într-un mediu deschis atunci când
observarea se face asupra unor persoane faţă de care
s-a luat măsura unor pedepse neprivative de libertate.
Trebuie avut însă în vedere că mediul închis
schimbă de cele mai multe ori trăsăturile

70
comportamentale şi de caracter ale individului, îi
modifică dorinţele şi aspiraţiile sau reacţiile la diferiţi
stimuli, astfel că cercetarea din mediul închis se
impune a fi completată permanent cu cea efectuată în
mediul deschis.
O problemă deosebită în realizarea acestei
tehnici este aceea legată de acceptarea observatorului
de către grupul observat care are în primul rând la
bază calităţile şi abilităţile de care dispune cercetătorul,
dar care, la rândul lui, în funcţie de natura şi structura
grupului, trebuie să-şi aleagă cele mai potrivite mijloace
şi tehnici de observare-investigare.
În cadrul acestei relaţii observator-observaţi,
cercetătorul trebuie să stabilească de la început
anumite limite pentru a putea evita anumite suspiciuni
din partea componenţilor grupului dar mai ales să
poată evita manipulări sau angajări în activităţi ilicite.

4.2.2. Chestionarul

La fel ca şi în alte domenii de cercetare, tehnica

folosirii chestionarului este frecvent utilizată în
cercetarea criminologică, având în vedere faptul că
poate fi folosită pe un număr mare de subiecţi, ce se
pot afla pe arii geografice diferite şi să reprezinte o
structură eterogenă de persoane.
Această tehnică poate fi aplicată pentru a
evalua ansamblul infracţional în afară de datele
statistice oficiale dar şi pentru a studia reacţia
71
socială faţă de faptele antisociale, reintegrarea post-
condamnatorie, natura şi frecvenţa diferitelor tipuri
de infracţiuni, predicţia comportamentului delincvent,
etc.
Având în vedere scopul urmărit, tipurile de
chestionar diferă după cum urmează :
a) după natura informaţiei de care este nevoie :
- chestionarul factual, prin care se urmăreşte
culegerea de date, fapte, evenimente, şi împrejurări
concrete ;
- chestionarul de opinie, prin care se urmăreşte
studierea unor factori de natură subiectivă, caz în
care cercetătorul trebuie să urmărească cu foarte
mare atenţie modul, tipul şi succesiune logică a
întrebărilor care pot influenţa răspunsurile subiecţilor ;
b) în funcţie de felul în care se codifică
informaţia, chestionarele pot fi :
- cu întrebări precodificate, la care subiectul
chestionat este limitat la a opta pentru un răspuns fix
(da, nu, probabil). De regulă acest tip de chestionar se
foloseşte când răspunsurile sunt deja anticipate iar la
acest procedeu se adaptează cel mai bine procedeul
factual ;
- cu întrebări post-codificate, care permit
subiectului investigat să-şi exprime liber răspunsul
lăsându_i posibilitatea să dezvolte aspectele despre
care este chestionat, caz în care informaţiile vor fi
mult mai bogate şi mai variate ;

72
 - cu întrebări mixte, care combină primele două
tipuri pentru a putea realiza o interpretare cât mai
complexă a fenomenului urmărit.
Pentru a putea realiza un studiu corespunzător
al acestei tehnici, cercetătorul George Gallup54 a
propus folosirea “Planului în cinci dimensiuni de
alcătuire a chestionarelor” care avea următoarea
structură:
a) întrebări puse cu scopul de a afla dacă
subiectul cunoaşte problema, dacă s-a gândit la ea ;
b) întrebări deschise care au scopul de a afla
părerea subiectului asupra problemei ;
c) întrebări închise care urmăresc obţinerea
unor răspunsuri ale acelor aspecte specifice problemelor
investigate;
d) întrebări ce urmăresc să descifreze motivaţia
opiniilor;
e) întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii
opiniilor.
Rezultatele scontate ca urmare a acestei
tehnici depind în mare măsură de felul în care

54
George Horace Gallup a fost un pionier american în tehnicile de
eșantionare a sondajului și inventatorul sondajului Gallup, o
metodă statistică de succes de prelevare de sondaje pentru
măsurarea opiniei publice.
(https://www.google.com/search?ei=alheXou_H9CKmwXi1oDwDg&q=george+gallup
&oq=george+gallup&gs_l=psy-ab.3..0l2j0i22i30l8.741308.746978..747735...0.0..
2.340.3565.9j18j0j1......0....1..gws-wiz.....0..0i131.kAJOAZ-PU&ved=0ahUKEwiLn
P3Esf7nAhVQxaYKHWIrAO4Q4dUDCAs&uact=5)
73
cercetătorul ştie să_şi alcătuiască chestionarul şi dacă
va ţine cont de următoarele aspecte:
a) forma de prezentare;
b) mărimea chestionarului;
c) modul de formulare a întrebărilor;
d) succesiunea întrebărilor.
În referire la forma chestionarului, acesta
trebuie să fie atractiv, să fie uşor de umblat cu el, să
aibă un conţinut politicos şi pe cât posibil cât mai
simplu.
În ceea ce priveşte mărimea chestionarului,
acesta trebuie să nu fie de dimensiuni impresionante,
cum de altfel nici să fie subdimensionat şi trebuie să
fie în limitele tematicii abordate în funcţie şi de tipul
de chestionar folosit.
Formularea întrebărilor este principala cale de a
obţine rezultatele preconizate, ele trebuie să fie
clare, concise, să folosească un mod de exprimare
corect şi să nu lase loc de interpretări sau să se
refere la aspecte cu dublu sens ori ambigue.
De asemenea, întrebările nu trebuie să fie
sugestive care ar putea uşor să influenţeze răspunsul
subiectului chestionat.
Totodată se recomandă ca întrebarea esenţială
să fie pusă între alte întrebări colaterale iar între
alternativele de răspuns varianta corectă nu va fi pusă
nici prima dar nici ultima.
Având în vedere aceste considerente,

74
cercetătorul, va urmări ca în structura chestionarului
întrebările să se succeadă în asemenea fel încât
legătura dintre ele să nu fie afectată, altfel rezultatul
va fi modificat întru-cât întrebările trebuie să se
condiţioneze reciproc.
În acest context cercetătorul trebuie să ţină
cont de următoarele aspecte:
a) întrebările de la începutul chestionarului să îl
pună pe cel chestionat în contact cu aspectul
investigat;
b) întrebările următoare determină subiectul să
treacă mai uşor la aspectele ce vor fi analizate în
continuare;
c) întrebările "filtru ", selectează subiectiv
obligând o parte din ei să treacă la următoarele
probleme vizate;
d) întrebările bifurcate, separă răspunsurile
pozitive de cele negative şi permit subiecţilor rămaşi
în studiu să treacă la următoarele întrebări;
e) întrebările de identificare au rolul de a
analiza şi a separa răspunsurile în funcţie de aspecte
ce ţin de persoană;
f) întrebările de control au rolul de a verifica
dacă subiectul a fost sincer, dacă se contrazice la
diferite răspunsuri etc.

75
 4.2.3. Interviul

Se deosebeşte de tehnica de cercetare prin

chestionare care este de natură a se aplica la
studierea fenomenelor globale, prin aceea că este o
tehnică flexibilă şi s-a impus ca un mijloc de
investigare şi aprofundare a unor aspecte legate de
persoana infractorului sau nemijlocit de cunoaşterea
unei fapte.
Este o tehnică de cercetare fundamentală fiind
des utilizată în domeniul criminologiei.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală
între două persoane, anchetatorul şi anchetatul ce
permite anchetatorului să culeagă de la anchetat
anumite date privitoare la o anumită temă.55
Fiind o tehnică ce presupune în principal o
legătură interpersonală, interviurile pot avea diverse
forme în funcţie de anumite criterii, cum ar fi :
a) în funcţie de gradul de formalism:
- interviul formal, care are specific faptul
că întrebările sunt stabilite dinainte, ocazie cu care se
stabileşte şi o ordine a lor, însă criminologul în acest
caz nu poate depăşi limita întrebărilor prestabilite el
încadrându-se strict în acestea şi în succesiunea lor;
- interviul neformal, care presupune că
criminologul nu vine cu întrebări prestabilite, el este
un interviu mai flexibil şi dă posibilitatea

55
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. p.74
76
criminologului să dirijeze cursul interviului în direcţia
pe care o doreşte. El nu face decât a preciza
intervievatului tema generală de discuţii după care
lasă subiectul să dezvolte aspectele pe care le
cunoaşte în legătură cu problemele dezbătute,
operatorul criminolog intervenind pe parcursul
relatărilor acolo unde consideră că îl interesează
aspecte de amănunt sau atunci când este cazul de a-l
stimula pe subiect să continue relatarea. Pentru a
realiza acest tip de interviu operatorul trebuie să
realizeze un climat corespunzător care să permită
subiectului să relateze toate datele despre care are
cunoştinţă în legătură cu problema cercetată;
- interviul conversaţie, care sporeşte
rolul operatorului criminolog, acesta fiind mult mai
activ decât în cazurile precedente şi se desfăşoară
sub forma unui dialog între cei doi cu schimburi de
păreri şi opinii referitoare la o temă dată;
- interviul ghidat, care presupune
realizarea de către operatorul criminolog a unei liste
de întrebări pentru interviu, însă, spre deosebire de
interviul formal, acest tip de interviu nu este atât de
rigid, întrebările concentrându-se în jurul unei teme
prestabilite în cadrul căreia se va realiza interviul.
De reţinut faptul că de regulă în activitatea
practică se folosesc procedee care îmbină elemente
formale cu altele mai puţin formale pentru a putea să
se ajungă cât mai operativ la rezultatul dorit.

77
 b) ţinând cont de felul în care intră în posesia
datelor şi de felul în care se pot interpreta, există
autori56 ce fac următoarele deosebiri între interviuri:
- interviul direct, care se bazează pe
modul direct în care se pun întrebările şi se
interpretează rezultatele, considerându-se că răspunsul
dat de subiect este ceea ce subiectul a înţeles şi a
dorit să exprime;
- interviul indirect, care foloseşte o cale
de a culege informaţiile ocolitoare, căutând răspunsurile
prin întrebări indirecte;
c) interviul clinic este un tip aparte de interviu,
folosit cu precădere în psihiatrie având ca principal
scop de a cunoaşte trecutul subiectului şi a-i analiza
personalitatea pe baza mărturiilor sale;
d) în funcţie de relaţia ce se stabileşte între
criminolog şi subiectul intervievat se deosebesc
interviurile sensibile, neutre şi severe:
- interviul sensibil, care presupune o
apropiere a operatorului faţă de subiect, o simpatie
faţă de el dar nu şi de faptele şi ideile acestuia;
- interviul neutru, care presupune o
neutralitate totală a operatorului faţă de subiect;
- interviul sever, care este asemănător cu
un interogatoriu şi de regulă nu este recomandat a fi
utilizat în cercetarea criminologică.

56
M. Grawitz – op cit, p 612
78
 Un operator de interviu trebuie să aibă calităţi
deosebite pentru a obţine de la interlocutor, de cele
mai multe ori necunoscut, părerile, sentimentele,
trăirile şi preocupările sale. În acest sens trebuie să
fie bine instruit, cu un nivel bogat de cunoştinţe, cu o
cultură generală bogată şi nu în ultimul rând să
manifeste preocupare şi interes pentru cercetarea
criminologică.
În acest context, relaţia între intervievat şi
operator trebuie să ocupe un loc central pentru a
permite subiectului să se degajeze, să manifeste
încredere faţă de persoana operatorului, să nu aibă
nici un fel de suspiciune mai ales când subiectul se află
în postura de privare de libertate.
Întreaga activitate a operatorului trebuie să fie
de aşa natură încât să nu lase impresia subiectului că
este la un nou interogatoriu, se fac noi cercetări cu
privire la alte fapte sau se urmăreşte obţinerea unor
dovezi noi de incriminare.
Operatorul trebuie să-i explice într-un limbaj pe
înţelesul subiectului care este scopul discuţiilor cu el
şi să-l determine să se destăinuie, să aibă dorinţa de a
comunica, de a se explica.
Un aspect deosebit de important cu care
trebuie convins subiectul şi care este dificil de
realizat constă în convingerea acestuia că răspunsurile
sale sunt confidenţiale şi nu servesc decât scopului
cercetărilor.

79
 În acest context, trebuie stabilit de la început
că indiferent ce răspunsuri va da, acestea nu vor
influenţa în nici un fel soarta şi situaţia lui juridică şi
operatorul va căuta să-l incite pe subiect la discuţii în
scopul obţinerii unor răspunsuri cât mai sincere.

4.2.4. Tehnica documentară

Tehnica documentară sau observarea indirectă

presupune studierea unor documente şi culegerea de
date şi informaţii necesare obiectului cercetării.
Această tehnică mai este denumită şi indirectă
întru-cât nu operează printr-un contact direct cu
oamenii ci cu documentele.
În vederea obţinerii datelor ce interesează se
pot consulta şi studia o serie de documente şi fapte ce
se pot clasifica în :
a) statistici oficiale, care cumulează date
importante din toate sferele de activitate (social,
economic, juridic, etc.). În cazul folosirii acestor date,
trebuie însă avut în vedere faptul că în domeniul penal
statisticile oferă date numai cu privire la criminalitatea
aparentă (cea descoperită) sau cea legală (faptele
pedepsite) însă nu evidenţiază cu nimic criminalitatea
reală - cea care interesează în vederea elaborării unei
corecte politici penale, de aceea datele statistice
trebuie interpretate cu multe rezerve în cercetarea
criminologică ;

80
 b) dosarele privind cauzele penale, care oferă o
imagine de ansamblu a cauzelor şi împrejurărilor
săvârşirii faptelor, a mobilului dar şi unele trăsături de
personalitate ale infractorului ;
c) reacţia socială, care este cel mai fidel
reprezentat de mijloacele de informare în masă
(presă, radio-tv, etc.).
Examinarea ştiinţifică a documentelor se poate
face printr-o gamă variată de procedee, fie ele de
natură istorică, lingvistică, literară, însă din punct de
vedere al cercetării criminologice se disting numai
două tipuri de analize menite să realizeze o mai bună
ierarhizare şi împărţire a fenomenului criminalităţii,
astfel:
a) analiza de conţinut, care are menirea de a
aplica metode şi procedee standardizate ce vizează
determinarea unităţilor de măsură, alegerea categoriilor
specifice, verificarea analizei de conţinut şi cuantificarea
rezultatelor. Cele mai frecvente categorii folosite sunt
nivelul de instruire, sexul, vârsta, naţionalitatea,
starea de recidivă etc.;
b) analiza statistică, ce permite operatorului o
apreciere globală privind evoluţia şi structura
fenomenului infracţional însă, deşi este extrem de
utilă, întrucât ne prezintă principalele caracteristici
ale fenomenului infracţional, are un mare neajuns şi
anume că ea ne prezintă situaţia numai cantitativ, nu şi
calitativ, a spiritului şi cauzelor determinante.

81
 4.2.5. Tehnicile secundare

Pentru o cunoaştere complexă a trăsăturilor

psihologice ale infractorului, factorii de inadaptabilitate
şi rolul lor în determinarea acţiunii antisociale, se
impun cercetări mult mai complexe, denumite de
specialişti ca tehnici secundare deoarece ele se
folosesc alături de tehnicile fundamentale studiate.
Acestea dau posibilitatea de a cunoaşte mai
profund universul infractorului şi permit mai bine să se
realizeze o diagnosticare corectă şi punerea unui
prognostic social corect.
De regulă, pentru a scoate în relief mai bine
trăsăturile psihologice ale infractorului se folosesc
testele.
Testul este o probă care implică rezolvarea unor
sarcini identice pentru toţi subiecţii examinaţi, în
scopul aprecierii succesului sau eşecului ori notării
numerice a reuşitei57
De regulă cercetarea criminologică operează cu
testele de personalitate şi testele de eficienţă.
Testele de personalitate au menirea de a
descoperi trăsăturile individuale ce îl fac pe subiect să
aibă o anumită reacţie la un anumit moment dat.
Testele de personalitate sunt utilizate în
cercetările criminologice experimentale prin care se

57
Gh. Nistoreanu, C. Păun – op cit p. 79
82
urmăreşte explorarea personalităţii infractorului,
dezvăluirea - într-o primă etapă - a acelor factori care
ar putea diferenţia pe plan psihologic infractorul de
noninfractor, pentru ca într-o etapă ulterioară să se
poată concluziona asupra unei eventuale corelaţii între
criminalitate şi anumite tipuri de personalitate58.
Testele de eficienţă se folosesc în general
pentru a stabili gradul de inteligenţă şi ele studiază în
principal aptitudinile operaţionale ale persoanei în
funcţie de aceasta.

58
R.M. Stănoiu – op cit p. 161
83
 CAPITOLUL V

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

5.1. Orientarea biologică

Dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă, s-a

desfăşurat de-a lungul timpului ca urmare a unor
controverse de idei şi opinii, specifice de altfel şi
altor domenii de activitate, însă acestea au avut un rol
pozitiv, promovând acele idei şi teorii ce au creat
curente noi de gândire ceea ce a făcut ca în domeniul
criminologiei să se cunoască un progres substanţial de
la o etapă la alta.
În acest context se mai poate arăta faptul că
deseori oamenii de ştiinţă care studiază acelaşi
domeniu de activitate - în speţă criminologia - deşi au
teorii şi păreri comune în multe probleme supuse
dezbaterii, totuşi acestea diferă între ele în privinţa
altor aspecte ale aceluiaşi domeniu cercetat.
Aprofundând modul în care s-au abordat
problemele criminologiei, s-a constatat că marea
majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat
asupra cauzalităţii fenomenului infracţional, istoria
84
criminologiei, fiind una a metodelor etiologice59.
În decursul timpului, curentul respectiv a fost
preluat şi folosit de cercetători în domeniul criminologiei
fiind apreciat ca relevant, ceea ce a condus la
includerea teoriilor criminologice în diverse domenii de
activitate.
Orientarea biologică a reunit teorii conform
cărora la baza realizării actului criminal stau factorii
biologici.
Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări
este limitarea obiectivului criminologiei la studiul
infractorului, în încercarea de a demonstra existenţa
unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care
diferenţiază infractorul de noninfractor, trăsături
care determină comportamentul antisocial al individului60.

5.1.1. Teoria atavismului evoluţionist

Aşa după cum am putut constata şi în

subcapitolele anterioare, părintele criminologiei
antropologice este considerat medicul militar Cesare
Lombroso care afirma despre teoriile şi opera sa că
aceasta a fost pregătită de predecesorii săi: “Eu n-am
făcut decât să dau un corp organic concluziilor care

59
R.M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei
Bucureşti 1989
60
R.M. Stănoiu, op. cit. p. 98
85
pluteau în aer, încă nedescoperite” susţinea
cercetătorul italian.
De altfel şi alţi cercetători ai domeniului au
accentuat cele prezentate de Lombroso, subliniind că
teoriile lui îşi găsesc originea în teoriile evoluţioniste
ale lui Darwin, în lucrările sale de frenologie61, precum
şi în lucrările altor cercetători în domeniu.
Lombroso a efectuat studii de medicină la
Padova, Viena şi Pavia, în urma cărora s-a axat pe
studiul şi cercetarea patologiei craniului şi a
psihiatriei.
Lucrând ca medic militar acesta a putut să
realizeze studii antropometrice pe un eşantion de
peste 3.000 de militari în vederea stabilirii
diferenţelor de ordin fizic între militarii italieni din
diferite zone ale ţării.
Cea mai importantă lucrare a sa a fost “L’uomo
deliquente” (Omul delicvent) în care autorul face
extinderi ale teoriilor medicului vienez Frederik
Joseph Gall62 privind corelaţiile care există între
anomaliile craniului şi funcţiile creierului precum şi la
alte trăsături ale individului.
Pe baza acestor teorii el a extins domeniul de
cercetare făcând studii asupra a peste 6.000 de
delicvenţi după care a elaborat teoria atavismului

61
Studiul craniilor
62
Anatomist și fiziolog german, a dezvoltat teoria studierii
personalităț ii umane prin studiul formelor craniului
86
evoluţionist conform căreia caracterele omului primitiv
pot apare la anumite persoane sub forma unor
„stigmate anatomice” (malformaţii ale scheletului şi
cutiei craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea
masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor,
ochilor, nasului , mâinilor şi picioarelor).
Ulterior, această ipoteză a fost aprofundată de
Lombroso, şi a adăugat şi alte anomalii de natură
fiziologică, constituţională şi psihologică inclusiv
degenerescenţa epileptică.
Pe baza acestor opinii s-a elaborat ipoteza
potrivit căreia, când la un individ apar mai multe
anomalii şi mai cu seamă cele de natură atavică, acesta
poate fi clasificat ca un criminal înnăscut sau o
persoană cu puternice înclinaţii criminogene care nu
pot fi modificate prin influenţa pozitivă a mediului.
Totuşi, conform criminologului Jean Pinatel,
termenul de criminal înnăscut nu îi aparţine lui
Lombroso, ci lui Enrico Ferri.
Deşi toate aceste anomalii stau la baza teoriei
conform căreia ar aparţine criminalului înnăscut, totuşi
ele nu presupun neapărat că un individ care le are, ar fi
imperios necesar să săvârşească infracţiuni, dar ele
pot constitui previziuni în acest sens.
Teoria lui Lombroso a cunoscut vehemente şi
aprigi critici, şi, dacă în primă fază a studiilor sale
estimase tipul criminalului înnăscut la o proporţie de
65-70 % din totalul criminalilor, ulterior s-a limitat la

87
un procent de 30-35%, însă a adăugat alături de
criminalul înnăscut şi tipurile: pasional, ocazional, din
obişnuinţă sau epileptic.
Cu toate că Lombroso a acceptat şi alţi factori
în etiologia crimei, în încercarea sa de a demonstra că
între noncriminal şi criminal există o deosebire de
natură biologică, ideile teoriei sale rămân cele cu
privire la inferioritatea de ordin biologic.
Teoriile sale au fost vehement criticate,
subliniindu-se în cele mai dese ocazii lipsa fundamentelor
ştiinţifice şi absurditatea unor teze, cel mai aspru critic
fiind englezul Charles Buckman Goring63 care a făcut un
studiu pe 3.000 de deţinuţi recidivişti, ocazie cu care a
sintetizat 96 de trăsături a căror distribuire o compară
cu cea a unui grup de studenţi selecţionaţi de la
Cambridge şi Oxford.
Cercetările sle, infirmă teoria lui Lombroso cu
privire la criminalul înnăscut, dar nu neagă o anumită
inferioritate intelectuală a infractorului faţă de
noninfractor. El explică aceste diferenţe prin aspecte
de ordin ereditar.

5.1.2. Teoria eredităţii

Odată cu cercetările efectuate de Charles

Goring a fost înlocuită o perioadă de timp teoria

63
Criminolg englez, cunoscut pentru lucrarea sa celebra:
Convictul englez: un studiu statistic
88
atavismului evoluţionist cu teoria eredităţii care
considera că factorul ereditar este principala cauză în
geneza criminalităţii.
În etiologia factorului criminal, studiile privind
rolul eredităţii îl cataloghează astfel:
a) studiile de arbore genealogic;
b) studiile efectuate asupra gemenilor;
c) cercetările de antropologie comparată
Studiile de arbore genealogic s-au efectuat în
S.U.A. şi cercetătorii care au abordat această temă au
concluzionat că în familiile în care existau antecesori
cu antecedente penale, datorită eredităţii există un
număr mai mare de infractori, lucru aspru criticat de
H. Mannheim, datorită unor erori de ordin metodologic
comise în timpul cercetărilor.
Studiile efectuate asupra gemenilor monozigotici
şi dizigotici efectuate de psihiatrul german Johannes
Lange64 au încercat să scoată în evidenţă o predispoziţie
ereditară a gemenilor monozigotici în comiterea
infracţiunilor.
Cercetările de antropologie comparată efectuate
de Earnest Albert Hooton65 au încercat să demonstreze
că actul săvârşirii infracţiunii este influenţat de
trăsăturile de comportament şi exterioare ale
individului însă acestea nu au condus la viciu rezultat,
acesta fiind doar teze teoretice care au fost criticate

64
Cercetător german în domeniile psihiatriei și a biologiei criminale
65
Antropolog american (1887-1954)
89
în perioada respectivă, dar care ulterior au fost luate
în considerare.

5.1.3. Teoriile biotipurilor criminale

Antropologia criminală a cunoscut una din cele

mai moderne variante ale sale prin curentul biotipurilor
criminale.
În acest domeniu s-au remarcat o serie de
cercetări în domeniu din Germania, SUA, Italia.
Astfel, Ernst Kretschmer 66a analizat relaţiile
care se nasc între diferite tipuri biologice şi
anormalitatea mentală a caracterului.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, el
a stabilit mai multe tipuri, astfel:
a) leptosom sau astenic, care se caracterizează
prin trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură
subdezvoltată; este tipul rece, rezervat, nesociabil;
b) atletic, care presupune un tip robust, cu o
bună stabilitate psihologică, cu musculatură puternică;
poate deveni exploziv la anumite momente ocazionale;
c) picnic, care presupune un tip prietenos,
sociabil însă cu trăsături fizice diferite de celelalte:
scund, cu tendinţe de îngrăşare.
d) displazic (corp neuniform, disproporţionat)67.

66
Psihiatru german, (1888- 1964) a studiat și a făcut un
clasament al tipologiei umane
67
https://en.wikipedia.org/wiki/Ernst_Kretschmer
90
 În analiza acestor trei categorii, autorul face
referiri accentuate privind tipulul mixt ce se poate
întâlni destul de frecvent, remarcând în mod deosebit
că tipul displazic care are anumite disfuncţionalităţi
glandulare.
Conform lui Kretschmer, între criminalitate şi
tipurile descrise mai sus, există următoarele relaţii:
a) existenţa unei distribuţii relativ egale a
tipurilor identificate în câmpul infracţional;
b) existenţa unei oarecare corelări între tipul
de infracţionalitate săvârşită şi tipul constituţional,
astfel atleticul este asociat cu infracţiunile contra
persoanei, astenicul cu infracţiuni contra proprietăţii,
picnicul cu fraudele, escrocheriile, iar displazicul cu
infracţiunile sexuale.
La rândul său, tipologul american W. Sheldon68
a elaborat teoria conform căreia dezvoltarea diferită
a embrionului uman este la baza raportului între
dezvoltarea corporală şi trăsăturile energo-dinamice
ale personalităţii de tipul:
a) endomorf – viscerotonic (cu o dezvoltare mai
puternică a organelor interne);
b) mezomorf – stomatotonic (cu o dezvoltare
mai puternică a musculaturii);
c) ectomorf – cerebrotonic (cu o mai mare
dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a inteligenţei).

68
Psiholog american (1898-1977). El a creat domeniul somatotipului și
psihologiei constituționale care corelează tipurile de corp cu temperamentul
91
 Pe baza cercetărilor efectuate W. Sheldon a
concluzionat că urmare a experimentelor, cele mai
multe cazuri de delicvenţă se întâlnesc la persoane din
tipul mezomorf.
Cu toate că şi teoriile biotipologice au fost
aspru criticate şi combătute pe motiv, în special, de lipsă
de suport ştiinţific, totuşi ele nu au fost abandonate.

5.1.4. Teoria constituţiei delincvente

Teoria constituţiei delincvente a fost promovată

de italianul Benigno di Tulio69, potrivit căruia constituţia
cuprinde pe de o parte elementele ereditare şi
congenitale, iar pe de altă parte elemente dobândite în
timpul vieţii şi, în special, în prima parte a ei.
În acest context, constituţia delincventă ar fi
un rezultat al plurităţii de elemente de ordin
congenital, ereditar sau înnăscut ce ar avea influenţe
asupra tendinţelor criminogene, care nu conduc
automat şi la săvârşirea de fapte antisociale, însă pot
favoriza pe individul ce le posedă să comită o
infracţiune mai uşor decât altul.
În teoria lui Benigno di Tulio apare un concept
deosebit, acela de prag, care reprezintă nivelul de la
care excitaţiile exterioare îl determină pe individ să
comită acte infracţionale.

69
Cerecetător italian (1896-1979), cu o bogată operă în domeniul
studiilor criminologice
92
 Ţinând cont de acest aspect, dacă toţi membrii
unei societăţi ar avea reacţii antisociale, declanşarea
acestora s-ar face diferit la apariţia aceloraşi stimuli,
aceştia fiind diferiţi în intensitate la declanşarea
actului infracţional.
Cercetătorul italian a susţinut în operele sale că
există diferenţe între noninfractor şi infractor bazate
pe constituţia delincventă.

5.1.5. Varianta modernă

Progresele care s-au făcut în domeniul ştiinţelor

naturii, a biochimiei sistemului nervos, neuro-fiziologie
şi genetică stau la baza cercetărilor din domeniul
criminologiei, dar cu toate acestea, raportul dintre
factorii biologici şi criminalitate nu este un sector de
cercetare abandonat.
Pe baza evaluărilor efectuate, privind rolul
factorilor biologici în realizarea actelor infracţionale,
se fac aprecieri mai prudente decât cele ce s-au făcut
în trecut, concluzionându-se că nu s-a putut stabili un
număr de factori biologici care să constituie rolul
determinant în comportamentul criminal.
Totuşi, există subiecţi care, pe baza unor
anumite tulburări de ordin biologic, pot să fie mai
predispuşi a comite fapte antisociale, la anumiţi stimuli
favorizatori.
În acest sens, există o serie de factori care pot

93
avea o legătură mai mare cu comportamentul
antisocial, cum ar fi:
a) anomaliile de ordin endocrin;
b) epilepsia sau diferite forme ale sale;
c) afecţiuni ale sistemului nervos care pot
genera tulburări de comportament.
O altă categorie de factori pot însă influenţa
mai puţin comportamentul antisocial, cum ar fi:
a) anomaliile cromozomice;
b) complicaţiile prenatale;
c) tulburări de comportament pe fondul unor
microsechele.
Prin studiile anomaliilor cromozomice70, s-a

70
http://www.eurogentest.org/index.php?id=281- Corpul nostru e
format din milioane de celule. Cele mai multe celule conţin un set
complet de gene. Oamenii au mii de gene. Genele acţionează ca un
set de instrucţiuni care controlează creşterea şi funcţionarea
corpului omenesc. Genele sunt responsabile pentru multe din
trăsăturile noastre, cum ar fi culoarea ochilor, grupa sangvină sau
înălţimea.
Genele sunt situate pe structuri filiforme numite cromozomi.
Oamenii au 46 de cromozomi în majoritatea celulelor. Fiecare dintre
noi moşteneşte cromozomii de la părinţi, 23 de la mamă şi 23 de la
tată, aşa că avem două seturi de căte 23 de cromozomi, deci 23 de
“perechi”. Deoarece cromozomii sunt alcătuiţi din gene, noi moştenim
două copii din majoritatea genelor, cite o copie de la fiecare părinte.
Acesta este motivul pentru care noi avem adesea caracteristici
similare cu părinţii noştrii. Cromozomii, şi genele în acelaşi timp, sunt
alcătuiţi dintr-o substanţă chimică denumită ADN.
Cromozomii numerotaţi de la 1 la 22, arată la fel atât la bărbaţi
94
ajuns la teoria conform căreia unii infractori ar fi
purtători ai unui cromozom Y în plus faţă de
noninfractori. Astfel, dacă la un om normal, cariotipul71
este 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei, studiile au
arătat că cei care posedă formula 46,XYY sunt mai
predispuşi la comiterea de fapte antisociale, ceea ce a
făcut pe unii cercetători să denumească acest
cromozom suplimentar Y drept “cromozomul crimei”.
Ulterior, s-a demonstrat însă că posesorii de
cromozomi 46,XYY sunt relativi egali atât la
noninfractori cât şi la infractori, ceea ce nu poate
face o separare certă, ci mai degrabă s-au asociat cu
factorii defavorizanţi de ordin social.

5.2. Orientarea psihologică

Teoriile criminologice care au la bază conceptul

de personalitate criminală ca principal factor în
explicarea fenomenului criminal sunt reunite în cadrul
orientărilor de ordin psihologic.

cât şi la femei. Aceştia se numesc autozomali. Perechea 23 este

diferită la bărbaţi şi femei şi poartă denumirea de cromozomi
sexuali. Există două feluri de cromozomi sexuali, cromozomul X şi
cromozomul Y. Femeile, de regulă, au doi cromozomi X (XX). O
femeie moşteneşte un X de la mamă şi un X de la tată. Barbaţii,
de regulă, au un cromozom X şi un cromozom Y (XY). Un bărbat
moşteneşte un X de la mamă şi un Y de la tată.
71
Cariotipul reprezintă formula (scrisă cu cifre și litere) ce
descrie numărul cromozomilor unei specii
95
 Prin modalităţile de abordare a acestui concept
cât şi prin caracterul mai mult sau mai puţin accentuat
al determinismului psihologic în etiologia criminalităţii,
aceste teorii sunt extrem de diverse, în unele situaţii
apropiindu-se fie de orientarea biologică, fie de cea
sociologică.72
Mergându-se pe teoria lombrosiană, abordarea
problemei psihologiei infractorului a fost neglijată o
perioadă de timp sau i s-a acordat o mai mică
importanţă în cercetare, aceasta revenind în centrul
preocupărilor criminologilor la începutul secolului XX.
Trebuie remarcat faptul că şi marii scriitori
clasici ai literaturii universale cum ar fi Shakespeare,
Schiller, Dostoievsky, Balzac şi alţii, prin operele lor,
au avut un aport însemnat asupra orientărilor de ordin
psihologic a persoanei infractoare.
Un aport însă remarcabil în abordarea orientării
psihologice au avut-o studiile lui Sigmund Freud.

5.2.1. Teoria freudiană

Sigmund Freud (1856-1939), cercetător austriac,

a elaborat doctrina psihanalitică care a fost dominantă
în cercetarea criminologică ca principală orientare
psihologică.

72
R.M. Stănoiu – Introducere in Criminologie, Bucureşti, Ed.
Academiei 1989 p60
96
 Cea mai importantă teorie a sa este cea referitoare
la “inconştinent” care reprezintă partea invizibilă a
iceberg-ului, care formează cel mai larg şi, într-un anume
fel, cel mai puternic sector al minţii noastre.
Trebuie remarcat faptul că inconştientul se
poate practic diferenţia de preconştient deoarece,
acesta din urmă prin procesele gândirii poate fi
stimulat şi atunci devine conştient.
Inconştientul cuprinde toate impulsurile instinctive
ale omului şi memoria lui refulată (reprimată, alungată)
din sfera conştientului în inconştient, în mare parte
provenind din experienţele traumatizante din timpul
copilăriei timpurii.73
În acest context se poate afirma că acţiunile,
gândirile şi emoţiile omului sunt stăpânite în procesele
memoriei sale de forţe ascunse dar care pot fi scoase
la iveală prin psihanaliză.
În concepţia lui Freud, “pulsurile inconştiente
reprezintă factorul determinant al vieţii psihice.”
Conform opiniilor sale, o altă teorie a lui Freud
ce se referă la personalitate este aceea conform
căreia, personalitatea omului are mai multe elemente,
care ar conţine: Eul, Supereul şi Sinele.
Eul este nucleul personalităţii şi reprezintă ceea
ce se numeşte conştiinţa de sine în componenţa căreia
intră imaginea şi cunoştinţele despre sine.

73
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit.p94
97
 Supereul este purtătorul normelor etico-morale
şi al regulilor de convieţuire socială, el este conştiinţa
morală şi este o achiziţie relativ fragilă a individului.
Sinele este cea de-a treia entitate a
personalităţii, care are caracter apersonal şi nu este
trăit în mod conştient, este apreciat ca fiind o
componentă biologică a personalităţii, reprezentând
influenţele ereditare ca exponent al lumii interioare şi
al lumii subiective.
În concepţia lui Freud, diferenţa între infractor
şi noninfractor s-ar situa la nivelul Supereului.
Pulsurile organice antisociale, tendinţele infracţionale,
ar fi prezente la toţi indivizii, dar rămân ascunse în
procesele profunde ale personalităţii acestora, fiind
controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării şi
trecerii la faza adultă de către Eu, care se
desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor
succesive acumulate precum şi prin structura
Supereului.
Supereul este cel care dictează Eului, acesta din
urmă supunându-se sau nu ordinului de a controla şi
stăpâni pulsurile sinelui.74
Eşuarea tentativelor de sublimare ori de
compensare a conflictelor interioare ale individului pot
conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot
determina trecerea la actul infracţional.

74
R.M. Stănoiu op. cit p 61
98
 Psihanaliza face o clasificare a persoanelor care
comit fapte antisociale şi un loc important în aceasta îl
ocupă individul care a săvârşit o infracţiune ca urmare
a “ complexului de vinovăţie”.
Conform acestei teorii, practic sunt infractori
care la comiterea unai fapte antisociale, lasă urme
clare şi certe în mod intenţionat pentru a putea fi cât
mai uşor şi repede descoperiţi.
Cea mai importantă teorie psihanalitică însă
aparţine lui Alfred Adler75 care în analiza criminologică
a comportamentului infracţional a elaborat teoria
conceptului de “complex de inferioritate”.
Prin aceasta, Adler acordă o importanţă
deosebită slăbiciunii umane şi pleacă de la sentimentul
de inferioritate al individului care-şi doreşte prin
orice mijloace să-şi depăşească condiţia proprie.
Individul devine conştient de lipsurile sale şi
doreşte să le compenseze ajungând uneori la
supracompensare. Ex.: Beethoven care depăşindu-şi
surzenia accentuată de care suferea a creat opere
nemuritoare.
În cazul în care deficienţa avută nu poate fi
trecută sau depăşită în vreun fel, sentimentul de
inferioritate poate degenera în complex de inferioritate.
Acest complex se poate atribui oricărei

75
A.Adler (1870-1937) a fost un medic psihiatru austriac,
fondator al școlii de psihologie individuală; a doua școală vieneză
de psihoterapie
99
persoane şi este cel mai uzitat mecanism de
interpretare a comportamentului uman, totdeauna un
om se va simţi inferior într-un anumit domeniu, fie că
este vorba de viaţă, sex, inteligenţă, rasă sau clasă
socială din care face parte.
Acest complex poate oricând conduce la
săvârşirea de infracţiuni sau de fapte antisociale, prin
aceasta, individul reuşind să atragă asupra sa atenţia
opiniei publice, compensându-şi psihologic propria-i
inferioritate.

5.2.2. Teoria personalităţii criminale

Aparţine criminologului francez Jean Pinatel şi

este bazată pe conceptul de personalitate criminală în
cadrul căreia sunt sintetizate elementele de bază ale
teoriilor anterioare şi cu precădere a viziunii dinamice
asupra entităţilor personalităţii şi abordarea diferenţiată
a mecanismelor şi proceselor criminogene ale trecerii
la act din varianta psihomorală.
Pinatel respinge ideea existenţei unei diferenţe
de natură umană între noninfractor şi infractor şi
preia ideile lui Etienne de Greeff conform căreia
există o diferenţă de grad.
Prin grad înţelegând nivelul de la care impulsurile
endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe individ
să comită o faptă antisocială.
De asemenea, consideră că trăsăturile cele mai

100
des întâlnite la infractori cum ar fi: labilitatea psihică,
agresivitatea, egocentrismul, etc. nu sunt specifice
luate izolat numai infractorilor ci numai reunirea lor
într-un tot unitar dau personalităţii un caracter
infracţional.
Această constelaţie de trăsături ar reprezenta
modelul central al personalităţii criminale care apare
ca o reprezentantă şi nu ca un destin.76
Conceptul de personalitate criminală conduce la
concluzia că şi infracţiunea este o faptă omenoasă iar
infractorii sunt oameni ca toţi ceilalţi numai că între ei
există deosebirea esenţială de “trecere la act” ceea
ce reprezintă “diferenţa de grad”.
Aşadar între personalitatea noninfractorilor şi
cea a infractorilor este o diferenţă cantitativă şi nu
una calitativă.

76
R.M. Stănoiu, op.cit., p.67
101
 CAPITOLUL VI

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ.
TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE

6.1. Modelul conflictual

Criminologia modelată pe sistemul consensului

natural, a început odată cu a doua jumătate a secolului
XX să facă locul unor orientări şi curente de opinie noi
pe fondul unor stări tensionate ce s-au manifestat în
lumea occidentală şi în special atitudinea ostilă faţă de
războiul din Vietnam, acţiunile studenţilor din Franţa
şi Germania şi a păturilor defavorizate din alte state.
În același context, evenimentele ce au avut loc
la începutul secolului XXI, conflictele internaţionale
politice, economice și militare, au deschis noi perspective
asupra cercetărilor în toate domeniile, implicit în cel
din domeniul cunoașterii, prevenirii și stăpânirii fenmenului
infracţional
Toate au făcut ca în majoritatea domeniilor şi
planurile existente inclusiv în cel al ştiinţelor sociale
să se cunoască profunde mutaţii.
Modelul conflictual a apărut ca o reacţie faţă de
102
modelul consensual şi este caracterizat de scoaterea
în evidenţă a intereselor opuse ce presupun apariţia de
conflicte între diferite grupuri sociale care nu se
resorb ca în cazul modelului consensual prin ajustări şi
reechilibrări.
În conformitate cu teoriile modelului conflictual,
obiectul de studiu al acestuia este reprezentat de
clasele sociale definite ca atare în raport cu relaţiile
ce se nasc între acestea şi mijloacele de producţie.
Schimbarea regimurilor totalitare din Europa
centrală și de este și instaurarea democraţiei, a adus
schimbări majore nu numai în domeniul politic ci și în
cel social, declanșând o nouă perspectivă aspra a tot
ceea ce până atunci se considera în multe sectoare ca
putând fi tratat ca un model consensual.
Conform acestui model, întregul fenomen social
este explicat în termenii „conflictelor între clase” cu
interese opuse, în termeni de interacţiune, de
dominaţie între organisme de ordin naţional, religios,
etnic, profesional, etc.77.
Modelul consensual presupune că omul se va
confrunta cu greutăţile vieţii având la bază un bagaj
bio-genetic şi socio-cultural de o mare varietate.
Atunci când se analizează modelul consensual, se
va observa că acesta pune bazele egalităţii ontologice
între toţi oamenii, aşa încât dacă există oarece

77
D. Szabo, Criminologie et politique criminelle, Paris-VRN,
Montreal PUM 1978 p 27
103
inegalităţi sau diferenţe între indivizi, acestea trebuie
eliminate şi nu prin ajustări „naturale” ci prin conflicte
de genul revoluţiilor.
În acest context, teoria conflictuală constituie
atât un principiu explicativ cât şi unul justificativ78.
Dacă, în cazul modelului consensual se face o
abordare cantitativă a fenomenului infracţional,
reprezentanţii modelului conflictual vor acorda o mai
mare importanţă analizei calitative, făcând trimitere
la o implicare politică, apreciind că datoria lor este de
a denunţa nedreptăţile sociale care trebuie neapărat
să fie eliminate prin cele mai democratice metode,
inclusiv pe cale revoluţionară.
Alături de polarizarea politică excesivă, aceste
teorii considerate criminologii ideologice, s-au mai
caracterizat prin catastrofism (în caz că pretenţiile
nu vor fi satisfăcute se vor petrece evenimente
negative), exagerarea faptelor (grupurile de militanţi
sunt supraevaluate, reprezentanţii controlului social
sunt anatemizaţi) şi distorsiunea sistemică a poziţiilor
adversarului79.
Noile orientări în criminologie au creat şi reacţii
din partea criminologilor clasici, astfel J. Pinatel
spunea că: ”În mod cert, au existat întotdeauna opoziţii
importante între criminologi şi reprezentanţii şcolilor

78
D. Szabo, op cit. p 27
79
D. Szabo, op. cit p 78-79
104
penale clasice. Dar, întotdeauna aceste opoziţii au fost
exprimate de curtoazie, serenitate şi obiectivitate. Ele
nu au împiedicat o cooperare între criminologi şi
penalişti. În privinţa anticriminologilor, tabloul s-a
schimbat, climatul s-a înnegurat şi degenerat. ”
El acordă însă unele merite noilor criminologi,
mai ales în ceea ce priveşte raporturile între
infractori şi victime pe care uneori criminologii clasici
le-au neglijat.
Modelul conflictual îşi găseşte fundamentarea
teoretică și în filozofia lui K. Marx şi F. Engels, care
în teoriile elaborate au catalogat societatea
capitalistă în clase sociale a căror existenţă se
bazează pe contradicţii, iar atunci când aceste
contradicţii devin antagonice, schimbarea socială se
face de regulă pe cale revoluţionară.
Cei doi au abordat şi problema criminalităţii în
lucrarea „Condiţiile clasei muncitoare în Anglia anului
1844”, în care apreciau că infracţiunea este o funcţie a
demoralizării sociale, un colaps al sentimentelor umane
care reflectă declinul social.
Analizând rolul statului capitalist în geneza
societăţii criminogene, gândirea marxistă a constituit
baza teoretică a modelului conflictual chiar şi atunci
când criminologi ai acestei orientări au negat influenţa
marxismului80.

80
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, ed. Europa Nova -
Bucureşti 1996 p. 124
105
 De altfel, factorii economici - regăsiţi în teoria
marxistă - cum ar fi şomajul, sărăcia, exploatarea,
corupţia, etc. au fost nominalizaţi ca principale surse a
criminalităţii de mai mulţi autori occidentali între care
cel mai de marcă reprezentant al şcolii economice a
fost olandezul Wilhelm Bonger , car afirma că ”forma
ș i caracterul sistemului juridic, pot fi înţelese ca
derivând din conflictele inerente structurii scestor
societăţi care sunt stratificate economic ș i politic81”.
Conform aceluaiși cercetător remarcabil,cauzele
și condiţiile generatoare de fapte antisociale se
datoresc în principal următoarelor considerente:
a) cauzele crimei sunt sociale şi nu biologice. Cu
mici excepţii, crima este rezultatul unui comportament
social normal;
b) reacţia la actul infracţional este pedeapsa
aplicată de cei care deţin puterea politică;
c) nici un act nu este imoral ori criminal prin
natura lui. Criminalitatea însumează acţiunile care
reflectă moralitatea socială curentă. Întru-cât
structura socială se schimbă mereu, ideile despre ce
este moral sau imoral se schimbă în consecinţă.
Încercarea de a controla prin forţă încălcarea legii
este o dovadă a slăbiciunii sociale;
d) infracţiunile sunt acte sociale care afectează
clasa dominantă;

81
https://en.wikipedia.org/wiki/Marxist_criminology
106
 e) în orice societate bazată pe dominaţia unei
clase sociale dreptul penal va apăra interesele
acesteia. Chiar şi atunci când legea penală pare să
apere interesele tuturor claselor, cel mai sever vor fi
pedepsite faptele antisociale care afectează clasa
conducătoare;
f) societatea nu este împărţită în bogaţi şi
săraci pe baza capacităţii intelectuale a indivizilor, ci
în funcţie de raporturile lor în cadrul relaţiilor de
producţie;
g) sistemul capitalist, caracterizat printr-o
competiţie extremă, este menţinut mai degrabă prin
forţă decât prin consens. Ordinea socială, ale cărei
costuri sunt suportate de întreaga societate,
protejează interesele clasei conducătoare;
h) ca o consecinţă a sistemului capitalist, omul
devine mai egoist şi mai capabil să comită infracţiuni;
i) deşi sistemul capitalist îndeamnă fără
discriminare pe oameni să comită infracţiuni, numai cei
din păturile sărace vor fi sancţionaţi ca atare, sistemul
neincriminând activităţile antisociale ale celor bogaţi;
j) reprezentanţii clasei dominante vor săvârşi
infracţiuni dacă:
- vor avea prilejul să obţină avantaje
nelegitime;
- lipsa lor de bun simţ îi va împinge să
încalce normele în vigoare. În drumul lor către succesul
social bogaţii săvârşesc cele mai reprobabile acte;

107
 k) crima este rezultatul sărăciei. Această
relaţie poate fi directă, în cazul în care o persoană
fură pentru a supravieţui, şi indirectă, atunci când
sărăcia ucide cele mai nobile sentimente ale oamenilor.
Criminalitatea nu este influenţată de nivelul
bunăstării, ci de modul de distribuţie a bogăţiei;
l) sistemul economic acutizează problemele
individuale ale oamenilor (de exemplu problemele
psihologice) determinând creşterea disponibilităţii în
favoarea comiterii faptelor antisociale;
m) dacă bogăţia socială ar fi redistribuită în
conformitate cu nevoile fiecăruia, criminalitatea
reziduală ar dispare şi se vor comite numai infracţiuni
determinate patologic.

6.2. Curentul interacţionist

Curentul interacţionist în criminologie a fost

inspirat de şcoala sociologică a interacţionalismului
simbolic82, creat de un grup de cercetători americani
care susţineau că :
a) oamenii acţionează în conformitate cu propria
lor interpretare a realităţii;
b) ei învaţă sensul valorilor şi nonvalorilor din
felul în care ceilalţi oameni reacţionează la ele atât
pozitiv cât şi negativ;

82
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit p.125
108
 c) oamenii reevaluează şi interpretează propriul
lor comportament în conformitate cu sensurile şi
simbolurile pe care le-au dobândit de la alţii.
În cadrul acestor orientări sunt reunite teoriile
cunoscute ca: teoria etichetării, teoria stigmatizării,
teoria reacţiei sociale şi teoria interacţionistă.
În cadrul curentului interacţionist apare
conceptul de interacţiune ceea ce presupune că în
relaţiile de grup sau individuale are loc un proces
dinamic în care actul unui participant la reacţia socială
constituie un răspuns la un stimul declanşat de
altcineva, iar la rândul sau acest act va constitui un
nou stimul pentru următorul ş.a.m.d.
În acelaşi context găsim în opera lui George
Herbert Mead conceptul potrivit căruia, personalitatea
unui individ se formează lent, în timp şi ca efect al
interacţiunilor dintre oameni.
El considera că ”oamenii dezvoltă imagini de sine
prin interacţinui cu alţi oameni” . El a susţinut că ”eul
care este parte a personalităţii unei persoane
constând în conș tiinţa de sine ș i imaginea de sine este
un produs al experienţei sociale83”
Iată aşadar că teoria de interacţiune nu-şi

83
https://www.google.com/search?ei=4Kl4XqaqLaaprgTHjqHA
Dg&q=George+Heman+Mead+&oq=George+Heman+Mead+&gs_l=psy
-ab.3...6766.6766..8822...0.0..0.291.560.1j1j1......0....2j1..gws-
wiz.......0i13j0i13i30j0i10i30.bWW4eE7iYoI&ved=0ahUKEwimmob
xyrDoAhWmlIsKHUdHCOgQ4dUDCAs&uact=5
109
găseşte locul numai în raporturile ce se nasc între
indivizi sau grupuri sociale ci şi la formarea
personalităţii individului, factor deosebit de important
în analiza şi dezvoltarea ideii fenomenului infracţional.
Cercetătorii criminologi interacţionişti îşi pun
problema fundamentală cu privire la următorul
considerent: „de ce o persoană este considerată
delincvent?” şi nu la cea legată de „de ce individul este
delincvent?”
Pentru interacţionişti, infracţiunea capătă înţeles
numai atunci când reacţia socială împotriva făptuitorului
este determinantă. În acest concept, criminologii
interacţionişti consideră că prin activitatea instituţiilor
statului se poate aprecia că acestea determină ceea ce
se poate denumi „carieră penală”.
Trebuie remarcat faptul că de modul cum este
etichetată o persoană care este considerată drept
infractor, aceasta va avea foarte multe consecinţe
atât în familie cât şi în societate, atât la persoana
majoră dar în mod deosebit în viaţa şi situaţia
minorului.
Acest proces negativ de etichetare nu va face
decât să stigmatizeze şi mai mult pe făptuitor care
văzându-se izolat se poate alipi la un grup de
socializare negativă sau mai mulţi indivizi din aceeaşi
categorie pot constitui grupuri de socializare negativă,
practic ei abordând în continuare viaţa infracţională şi
implicit comportamentul ilicit.

110
 Conform teoriilor sociologilor și psihologilor,
oamenii se pot angrena în comportamente ilicite în
următoarele situaţii:
a) când aparţin unor subculturi sau grupuri
minoritare ale căror norme şi valori sunt diferite faţă
de cele ale clasei dominante;
b) când sunt implicaţi în conflicte interpersonale;
c) aspiraţiile lor şi credinţa că acestea nu şi le
vor putea îndeplinii niciodată pe căi legale;
d) când nu cunosc legea şi o încalcă neintenţionat.
Interacţioniştii consideră că „etichetarea” unui
individ ca infractor are un efect puternic de stigmat
psihic, iar condamnarea publică a actului infracţional
săvârşit îl va separa pe individ de societate aşezându-l
în afara grupurilor cu un comportament normal.
Această etichetare negativă îl poate determina
pe subiectul analizat să se integreze unor grupuri
catalogate la fel, care de fapt vor constitui oamenii
cei fără de şanse, lucru ce nu poate avea efecte
pozitive la nivel macrosocial.

6.3. Criminologia reacţiei sociale

Criminologia sociologică a avut de-a lungul

existenţei sale mai multe curente care s-au împletit şi
care s-au dezvoltat necontenit, astfel că cu mare
greutate ar putea fi precizate în timp.
În acelaşi context, teoriile reacţiei sociale,
aparţinând modelului criminologic conflictual, la fel ca
111
şi teoriile etichetării, îşi propun să deplaseze centrul
de greutate al cercetării din sfera personalităţii
criminale şi a mecanismelor „trecerii la act” către
elucidarea proceselor sociale care produc devianţa şi
delincvenţa84.
Criminologia reacţiei sociale are drept scop să
aprofundeze viziunea interacţionistă cu privire la
ansamblul proceselor ce vizează reacţia socială faţă de
criminalitate.
Practic criminologia reacţiei sociale vizează
modul în care norma penală, politica penală în ansamblul
său are influenţă asupra comportamentului general al
individului.
În acelaşi context, Ralf Dahrendorf85 apreciază
că „fiecare sistem social se bazează pe exercitarea de
către clasa conducătoare a coerciţiei asupra restului
complexului social”.
De altfel, se poate aprecia că legea penală este
creată de clasa politică conducătoare cu scopul vădit
de aş apăra propriile interese şi de a obtura pe cât
posibil acţiunile de orice natură a clasei dominate.
Pornind de la premizele teoretice, reprezentanţii
„reacţiei sociale” au încercat să lămurească felul în

84
R.M. Stănoiu - Introducere in criminologie, Bucureşti ed
Academiei 1989 p. 88
85
Ralf Gustav Dahrendorf, Baron Dahrendorf, ocazional sub
pseudonimul Wieland Europa, a fost un sociolog și politician
germano-britanic.
112
care procesul interacţionist în încercarea sa de
aplicare a legii penale are influenţă asupra criminalităţii
şi felul în care sistemul de legi apără interesele
grupului conducător.
Raportul dintre cei bogaţi şi puternici şi cei
dominaţi se poate observa cel mai concludent în poziţia
teoretică a sociologului american William Chambliss86
care în operele sale precizează că:
a) în ce priveşte conţinutul şi funcţiile dreptului
penal:
- anumite acţiuni sunt calificate drept
infracţiuni, în interesul clasei sau grupului conducător
- odată cu industrializarea, clivajul dintre
clase se măreşte; dreptul penal va avea ca funcţie în
aceste condiţii, supunerea proletariatului, prin violenţă
în interesul clasei conducătoare;
b) în privinţa consecinţelor criminalităţii pentru
societate:
- infracţionismul reduce şomajul, creând,
totodată, locuri de muncă în organele de control social;
- crima deturnează atenţia proletariatului
de la exploatarea a cărei victimă este, la problemele
propriei clase, deci puterea este interesată în realizarea
unor diversiuni urmate de „etichetări” legale;
c) etiologia conduitei infracţionale:
- conduita umană, fie ea delincventă sau

86
Criminolog și sociolog american. A fost profesor de sociologie
și justiț ie penală la Universitatea George Washington
113
nu, este raţională şi conformă poziţiei pe care individul
o ocupă în structura de clasă a societăţii;
- criminalitatea variază de la o societate la
alta în funcţie de structura economică şi politica societăţii.
Şi în alte lucrări de specialitate sunt analizate
procesele în care puterea se distribuie diferenţiat şi
aplicarea acesteia prin prisma dreptului penal generează
infracţionalitate.

6.4. Criminologia "radicală" sau "critică"

În deceniile VI-VII din secolul al XX-lea au

apărut noi curente în cadrul modelului criminologic
conflictual, care au fost denumite "criminologie
critică", "criminologie radicală" sau "noua criminologie",
aceasta şi pe fondul faptului că o parte din criminologii
interacţionişti au negat izvoarele marxiste din care s-
au inspirat în elaborarea teoriilor emise.
Conform teoriilor unor cercetători englezi,
publicate în lucrarea "The New Criminology", actul deviant
ar fi rezultatul unei stări conflictuale între individ şi
structurile sociale şi economice, iar infracţiunea ar
reprezenta actul politic prin care delincventul îşi exprimă
refuzul faţă de organizarea socială existentă.
În analiza actului infracţional ei disting 5 etape
cu valoare explicativă87:

87
R. M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1989, p.89
114
 a) originile îndepărtate ale actului deviant.
Pentru a le explica, autorii consideră necesar să se
analizeze inechităţile sociale în distribuirea puterii, a
bogăţiei, a privilegiilor de clasă;
b) originile imediate ale actului. Pentru a
înţelege de ce, în condiţii identice, unii dintre indivizi
comit infracţiuni, iar alţii nu, este necesar ca analiza
politică a crimei să fie completată cu "psihologia
socială a crimei";
c) actul însuşi. Infracţiunea, ca faptă antisocială
prevăzută de legea penală, aduce atingere unor interese
ce privesc valori de natură şi importanţă diferită.
Criminologia este chemată să explice "alegerea pe care
infractorii o fac în acest sens". Acest palier explicativ
implică, după opinia autorilor englezi, elaborarea unei
teorii sociale complexe asupra devianţei, care să
aprofundeze studiul dinamicii sociale a devianţei, care
să elucideze dinamica socială a actului infracţional;
d) originile imediate ale reacţiei sociale. Comiterea
unei infracţiuni dă naştere la reacţii sociale dintre cele
mai diverse: de puternică dezaprobare, de dezaprobare
moderată, de toleranţă, de acceptare sau de indiferenţă.
Elaborarea unei "psihologii a reacţiei sociale" ar fi în
măsură să explice motivul pentru care oamenii au atitudini
atât de diferite faţă de actele antisociale;
e) originile îndepărtate ale reacţiei sociale. Ele
trebuie căutate în structurile politico-sociale specifice
fiecărei societăţi. De aici, necesitatea elaborării unei

115
"analize politice a reacţiei sociale" care să studieze
modul în care întregul sistem penal, departe de a fi
neutru, reprezintă un veritabil instrument de dominare
asupra claselor şi grupurilor defavorizate.
Teoriile cu orientare radicală şi-au găsit un loc
fertil în SUA, unde un număr de cercetători au
constituit nucleul de orientare radicală al cercetării
criminologice având centrul la Universitatea Berkeley88
din California.
Teoriile produse de cercetătorii din această
universitate au fost destul de contestate, în special de
factorii de ordin politic, lucru ce nu a făcut decât să
dea posibilitatea să apară noi curente în cadrul
modelului conflictual.
Analizele elaborate de Gresham Sykes (1922-
2010, sociolog și criminolog american) cu privire la
dreptul penal şi sistemul justiţiei penale au relevat
următoarele89:
a) dreptul penal şi sistemul justiţiei penale îi
ajută pe cei bogaţi şi puternici să-şi impună propriile
standarde şi interese; le protejează bogăţia şi siguranţa

88
Conform „Times Higher Education” este considerată una dintre
cele mai bune universităț i din lume, fiind situată în 2015 pe locul
al optulea. Berkeley oferă aproximativ 350 de programe
universitare și postuniversitare într-o gamă largă de discipline. A
fost înființ ată în 1868
89
Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova, 1996,
p.132-133
116
personală; asigură coerciţia împotriva acelora care ar
dori să modifice statu_quo_ul;
b) cei săraci comit fapte antisociale întrucât: legea
penală nu corespunde normelor morale ale claselor
exploatate; idealurile vehiculate şi valorizate de cei
bogaţi sunt de neatins pentru cei săraci, fapt care
determină o puternică stare de frustrare; imposibilitatea
participării la întocmirea normelor ordinii sociale
declanşează o stare de puternică ostilitate.
Teoriile respective au fost preluate şi de alţi
cercetători criminologi care, practic, au vrut să scoată
în relief faptul că societatea capitalistă nu este cea
care determină creşterea fenomenului infracţional,
însă este cea care creează premisele şi condiţiile -
prin sistemul socio-economic şi politic - stimulatoare
ale criminalităţii.

6.5. Evaluarea critică a modelului conflictual

Conceptele elaborate de reprezentanţii curentului

interacţionist au cunoscut o slabă apreciere din partea
specialiştilor şi asta din cauza faptului că ei nu au
reuşit să facă o delimitare clară între deviant şi non-
deviant, nu au putut să susţină prin teoriile lor ce
condiţii trebuie să existe pentru ca un individ să poată
fi "etichetat" în asemenea fel.
Tocmai de aceea, teoriile lor nu au fost apreciate
în mod unanim de cercetătorii în domeniul criminologiei.

117
 Teoria "etichetării" elaborată de aceştia nu a
reuşit să explice suficient de clar de ce oamenii comit
actul deviant, care este diferenţa în rata criminalităţii,
precum şi nici alte probleme fundamentale ale ştiinţei
criminologiei.
Modelul conflictual a fost analizat în amănunt de
criminologul român Rodica-Mihaela Stănoiu, conform
căreia90:
a) negând actului infracţional orice suport
obiectiv, considerând că fenomenul de delincvenţă nu
există ca atare, ci numai ca produs al reacţiei sociale,
exponenţii acestei concepţii oferă semnificaţii de
relaţie cauzală unei relaţii incontestabile, dar nu de
această natură. Mai mult decât atât, spre a putea
ajunge la această concluzie, a fost necesar să se
afirme că temporal, reacţia socială precedă fenomenul
de delincvenţă. Nu se poate nega că delincvenţa este şi
un produs al reacţiei sociale, dar formularea consensului
social de condamnare are drept impuls iniţial actul
infracţional, înţeles ca o încălcare a unor prescripţii
legale imperative şi nu ca un produs ineluctabil al
reacţiei sociale;
b) edictate de clasa sau grupul social dominant,
aceste prescripţii obligatorii, ce se constituie în norme
juridice, stabilesc un anumit cadru de comportament
membrilor societăţii, de natură să asigure integrarea

90
R.M. Stănoiu - op.cit., p.94-95
118
lor în contextul relaţiilor sociale existente. Există
valori sociale perene, anumite constante a căror
protecţie trebuie să se regăsească şi realmente se
regăsesc, în contextul oricăror norme juridice,
indiferent de tipul de societate care le-a adoptat.
Astfel, avem în vedere viaţa, integritatea corporală,
libertatea, demnitatea omului. Desigur, modul în care
au fost înţelese, interpretate şi mai ales aplicate
normele care ocroteau aceste valori în decursul
timpului a diferit, determinant fiind până la urmă tot
interesul grupului social dominant;
c) ceea ce se pierde din vedere este că
adeseori, infractorii se recrutează chiar din rândurile
membrilor clasei sau grupului dominant, aşa încât ideea
adepţilor teoriei reacţiei sociale conform cărora
infracţiunea este o etichetă aplicată arbitrar de clasa
sau grupul dominant unor fapte săvârşite de cei din
afara sa, nu se verifică;
d) o ultimă remarcă priveşte faptul că, atât în
procesul de legiferare, ca şi în procesul de aplicare a
legii, rolul hotărâtor îl are clasa sau grupul social
dominant.
Ideile mai sus-menţionate au fost abordate la al
VII-lea Congres internaţional de criminologie de către
Milan Milutinovici91 în raportul privind tendinţele de
bază în criminologia contemporană.

91
Secretar pentru educaț ie și științ ă al Serbiei 1977-1982
119
 Căderea "cortinei de fier", încetarea războiului
rece şi dispariţia sistemului comunist în ţările Europei
Centrale şi de Est, are deja, ca un început, scăderea
preocupărilor criminologilor de inspiraţie şi orientare
marxistă.
Cu ocazia celui de al XI-lea Congres al Societăţii
Internaţionale de Criminologie (Budapesta, 1993), nu
au mai fost exprimate teorii în favoarea "radicalismului"
criminologic, fiind relevată preocuparea pentru faptul,
deja vizibil, că schimbarea social-politică din ţările
Europei Centrale şi de Est va provoca o creştere
explozivă a criminalităţii în aceste ţări92.

6.6. Tendinţe actuale în criminologie

Cercetarea în domeniul criminologiei a cunoscut

o diversitate de preocupări, problemele abordate fiind
de o varietate deosebită, care nu pot fi prezentate
într-un mod exhaustiv, dintre acestea se pot reţine şi
trata o serie dintre ele, cum ar fi:
a) impactul criminalităţii tradiţionale (crimă
organizată şi terorism);
b) criminalitatea şi procesele schimbărilor sociale;
c) integrarea culturală internaţională şi
criminalitatea;
d) victima în complexul infracţiune-lege penală-
pedeapsă.

92
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op. cit., p.135
120
 6.6.1. Criminalitatea şi transformările sociale

Această problemă deosebit de importantă este

abordată cu deosebit interes de specialişti în domeniu
la nivel naţional, dar mai ales cu prilejul unor întâlniri
ale acestora la nivel internaţional.
În abordarea aspectului enunţat, s-a pornit de la
necesitatea stabilirii impactului pe care transformările
ce se produc la nivel social îl are asupra naturii
infracţiunilor săvârşite, a frecvenţei cu care acestea
se produc, a relaţiei ce se stabileşte între criminalitate,
schimbarea socială şi puterea controlului social asupra
fenomenului infracţional.
Colocviul pregătiror al celui de-al XV-lea
Congres al Asociaţiei Internaţionale de drept penal,
desfășurat la Helsinki, în perioada 1-6 septembrie
1992, sub denumirea ”Regionalizarea dreptului penal
internaţional ș i protecţia drepturilor omului prin
mijloacele procedurii penale”, a abordat pe larg
această problemă. În urma dezbaterilor care au avut
loc s-a concluzionat că în perioada actuală există un
interes evident din partea tuturor statelor europene
pentru armonizarea legislaţiei penale și procesual –
penale, în scopul asigurării unei mai bune protecţii
sociale, prin sporirea eficienţei sistemului justiţiei
penale și a protejării drepturrilor omului93

93
https://www.academia.edu/26125204/Criminologie_Generala,
pg.78
121
 Conform teoriei criminologului N. Queloz din
Elveţia, "schimbarea socială reprezintă procesul
transformărilor politice, economice, sociale şi culturale
care afectează societatea, atât în sens pozitiv
(progres, inovaţie, ameliorarea condiţiilor de trai etc.),
cât şi în sens negativ (regresiune, recesiune, criză,
criminalitate, conflicte etc.)".
În viziunea cercetătorilor criminologi, criminalitatea
şi schimbarea socială se condiţionează reciproc, astfel
că se impune neapărat studierea lor într-o manieră
interacţionistă.
Congresul organizat în anul 2019 la Quebec de
către Societatea de criminologie din Quebec, cu tema
”100 de ani de justiţie penală: un secol de istorie de
împărtăș it, un viitor de modelat” a pus bazele dezvoltării
cercetărilor criminologice pentru stabilirea reperelor
teoretice și practice în domeniul justiţiei penale.
Având în vedere faptul că relaţia "schimbare
socială-criminalitate-control social" nu are un sens
unic, fiind determinat de inter-reacţii, se preferă
utilizarea modelelor de analiză interacţionistă, având
la bază următoarele axiome:
a) nu se poate explica un fenomen sau un
ansamblu de fenomene decât prin raportarea lor la un
sistem localizat precis în spaţiu şi timp;
b) fenomenele sociale sunt rezultanta acţiunilor
individuale ale agenţilor (indivizi, grupuri, instituţii),
sistemului luat în considerare;

122
 c) fenomenele globale identificate nu sunt
rezultatul direct al voinţei agenţilor, ci efectul deciziilor
lor.
O analiză destul de realistă a raporturilor ce se
nasc între componentele schimbării sociale şi conţinutul
lor criminogen oferă criminologul elveţian N. Queloz,
conform căruia, pentru cercetare, marea problemă o
constituie materializarea acestor variabile şi găsirea
celor mai realiste modalităţi de a le cuantifica, folosind
pentru această cercetare următoarele tipuri de
variabile:
a) dezvoltarea socio-economică, măsurată printr-o
serie de indicatori economici, demografici, socio-
culturali etc.;
b) modernizarea privită ca un ansamblu între
industrializare-urbanizare;
c) criza economică şi şomajul;
d) sistemul politic şi sistemul justiţiei penale.
Din studiile elaborate în domeniu, s-a desprins
ideea că aceleaşi procese ale schimbărilor sociale în
plan teritorial (geografic) diferit, produc de asemenea
efecte diferite asupra fenomenului şi evoluţiei ratei
criminalităţii.
Aceasta se datorează în principal - potrivit
opiniilor oferite de specialişti în domeniu - faptului că
există o oarecare "rezistenţă" psihologică a indivizilor
faţă de progres, faţă de schimbările sociale în general,
care nu sunt echilibrate, ceea ce face ca şi rata

123
criminalităţii să cunoască o dinamică accelerată. De
asemenea, aceste aspecte legate de transformările
sociale fac ca o parte din membrii societăţii să se simtă
marginalizaţi, să nu se adapteze la transformările ce au
loc, iar aceştia nu pot să se alinieze la noile condiţii,
ceea ce duce, inevitabil, la stări conflictuale.
Rata criminalităţii afectează practic pe toţi
cetăţenii, această afectare fiind însă distribuită în
mod diferenţiat pe diferitele categorii sociale.
Această povară a criminalităţii afectează grupurile
sociale ce determină ca victimele dezvoltării să devină
şi subiecţi ai crimei şi de aici impactul inevitabil al
acestora cu legea penală.
Din statisticile ONU rezultă faptul că, de
regulă, la nivel naţional, costurile crimei cad tot în
sarcina celor defavorizaţi, iar la nivelul crimei
transnaţionale, aceste costuri sunt suportate în cele
mai multe cazuri de statele subdezvoltate.

6.6.2. Criminalitatea şi integrarea culturală

În conformitate cu teoria integrării sociale

diferenţiate, fiecare societate este caracterizată de
o combinare specifică a 3 elemente94:
a) structura socială, care include distribuţia
populaţiei după vârstă, sex, profesie, apartenenţă
socială, mobilitate;

94
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op. cit, p.139
124
 b) cultura, respectiv ansamblul de obiceiuri,
valori şi norme care orientează conduita oamenilor;
c) personalitatea de bază, respectiv profilul
psihologic al persoanei, realizat în procesul de resocializare.
Cele 3 elemente menţionate mai sus sunt
combinate în jurul axei formate de valorile culturale,
care dau celorlalte subsisteme semnificaţii aparte.
Pornind de la aceste repere, criminologul R.
Gassin95 face distincţie între gradele de integrare
socială în trei planuri diferite de la o ţară la alta şi
anume:
a) societăţi integrate totalmente cultural;
b) societăţi integrate parţial;
c) societăţi neintegrate cultural.
Conform teoriei criminologului D. Szabo96, tipul
de integrare culturală determină structura şi dinamica
procesului infracţional. Astfel, în ţările integrate
totalmente, rata criminalităţii este scăzută, în ţările
integrate parţial, rata criminalităţii este puternică, iar
în ţările neintegrate cultural, rata infracţionalităţii
este explozivă.

95
Profesor la facultatea de Drept și Științ e Plitice din Aix-
Marsilia unde a predat Criminologia și Dreptul penal. A fost
director al Institutului de Științ e penale și Criminologie din Aix-
Marsilia, președinte al Asociaț iei franceze de criminolgie.
96
Criminolog, considerat fondatorul scolii de criminologie din
Quebek și Montreal, a contribuit esenț ial la formarea
criminologilor canadieni
125
 Autorul a explicat acest fenomen prin aceea că
nivelul integrării culturale este o consecinţă a
egalizării sociale, ceea ce determină într-o măsură
importantă reducerea procentului de inadaptaţi.
Dezintegrarea socio-culturală din ţările foste
comuniste duce inevitabil, în perioada următoare, la o
creştere a ratei criminalităţii.

126
 CAPITOLUL VII

CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL

7.1. Consideraţii generale

Un aspect deosebit de important în combaterea

fenomenului infracţional îl reprezintă analiza crimei ca
factor individual, aspect ce are în principal căutarea şi
găsirea cauzelor care determină şi concură la
înfăptuirea faptelor antisociale.
Fenomenul infracţional în general este privit ca
un fenomen social, însă el este un fenomen ce ţine de
individ care însumează faptele acestuia comise cu
vinovăţie care prin acţiuni sau inacţiuni prezintă
pericol social şi sunt sancţionate de sistemul legislativ
penal.
Sistemul legislativ românesc definește infracţiunea
ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârș ită cu
vinovăţie, nejustificată ș i imputabilă persoanei care a
săvârș it-o97”.
Pentru a putea clasifica toate elementele
cauzale ale actului infracţional, trebuie mai întâi

97
Art.15 alin.1 din Codul penal
127
căutate şi studiate componentele personalităţii
infractorului, a condiţiilor în care el săvârşeşte fapta
şi toate mecanismele care au concurat la determinarea
trecerii la comiterea actului interzis, inclusiv a
situaţiei concrete de viaţă.
Altfel spus, fapta antisocială este rezultatul
dintre interacţiunile ce iau naştere între situaţia
concretă de viaţă şi personalitatea făptuitorului.
Teoriile criminologice care abordează etiologia
infracţională acordă valori diferite rolului acestor
factori.
În acest sens, teoriile de orientare bio-
psihologică accentuează în mod deosebit asupra rolului
personalităţii infractorului.
Dintr-o altă perspectivă, susţinătorii teoriilor
sociologice acordă cea mai mare atenţie situaţiilor
pre-criminale, afirmând că între personalitatea non-
infractorilor şi cea a infractorilor nu sunt deosebiri
esenţiale, ci numai factorii de mediu (aici a se avea înn
vedere că noţiunea de mediu se referă la cel din
interpretarea criminologică), determină apariţia
comportamentului deviant, antisocial.

7.2. Personalitatea infractorului

Studiind rolul factorilor individuali în geneza

infracţiunii, criminologia operează cu conceptul de
personalitate a infractorului ca variantă a

128
personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea legată de
unitatea bio-psiho-socială98.
Din punctul de vedere al cercetării criminologice,
personalitatea infractorului este complexă şi însumează
noţiuni psiho-sociale de personalitate şi noţiunea
juridico-penală de infractor.
În ansamblul său, personalitatea este un concept
de ordin descriptiv, care reprezintă un proces de
adaptare la lume a fiinţei umane având ca obiectiv
dezvoltarea şi conservarea.
Premisa formării personalităţii are la bază
componentele native ale individului, dar ele sunt puternic
influenţate de condiţiile politice, socio-economice, şi
culturale în care trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană.
Infrastructura biologică reprezintă pilonul
central în jurul căruia se formează personalitatea unui
individ, dar în strânsă legătură cu structura socială în
care trebuie să se integreze.
Fiinţa umană în general având scopul central de
dezvoltare, conservare şi adaptare la lumea înconjurătoare
şi la societate, pentru a atinge parametrii de eficienţă
maximă, trebuie să pornească de la cea mai importantă
componentă a sa şi anume componenta biologică, ce
este reprezentată de sistemul nervos central.
Activitatea sistemului nervos cerebro-spinal, de
care depinde viaţa psihică, se întregeşte cu cea a

98
P. Popescu-Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.
Albatros, 1978, p.532
129
sistemului neuro-vegetativ, care reglează procesele
interne de metabolism. De aici rezultă legătura dintre
biotip şi componentele personalităţii, respectiv
aptitudinile, temperamentul şi caracterul99.
Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale
stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă100.
De regulă, aptitudinile sunt moştenite, însă ele
se pot dobândi şi prin procesele învăţării şi ale
perfecţionării individului.
Un rol însemnat în ce privește dezvoltarea
acestora îl are familia și mai ales mediul în care
trăiește.
Temperamentul exprimă gradele de activare a
energiei bio-psihice determinate atât de secreţiile
endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei,
precum şi de sistemul de activare reticulară din
diencefal. Componenta temperamentală poate fi
integrată ca element explicativ al etiologiei, dar numai
pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană,
care arată că nu există tipuri pure de temperament şi
că aceste tipuri conţin atât trăsături pozitive, cât şi
negative101.
Caracterul reprezintă ansamblul de însuşiri care

99
N. Mărginean - Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
p.14
100
P. Popescu-Neveanu - op.cit., p.60
101
R.M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989, p.116
130
se manifestă constant şi durabil în faptele de conduită
ale individului102.
Comportamentul (conduita) reprezintă raportul
dintre activitatea sistemului nervos central care
reglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul
neurovegetativ care conduce procesele interne de
metabolism103.
Analizând în profunzime componentele bio-
constituţionale şi bio-psihologice care se transformă
ca urmare a factorului iniţial biologic care este
componenta de bază a personalităţii, se poate
concluziona că personalitatea umană nu este numai
consecinţa eredităţii, ci interacţiunile dintre individ şi
mediu ce se răsfrâng efectiv asupra componentelor
personalităţii.
Permanent, omul îşi modelează personalitatea în
cadrul procesului de socializare, de maturizare
biologică şi socială prin acumularea şi înmagazinarea
complexului socio-cultural pe care îl alege din
societatea în care trăiește, se dezvoltă și își
desfășoară activitatea.
Orice tip de personalitate, definită prin
activitatea sa este modelată prin procesul de socializare,
în conformitate cu modelul societăţii în care există, în
concordanţă cu nivelul cultural promovat de aceasta.

102
Al. Roşca - Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, p.504
103
N. Mărginean - op.cit., p.14
131
 Aşadar, conceptul de personalitate presupune o
evoluţie a fiinţei umane în raport de modificările ce se
produc în sfera relaţiilor sociale şi a mediului social.
Pentru a identifica factorii care determină ori
care promovează atitudinile antisociale ale
personalităţii, trebuie examinate în mod obligatoriu
condiţiile sociale în care individul îşi desfăşoară
procesul de socializare.
Formarea personalităţii este influenţată în mod
decisiv de relaţiile sociale, dar la rândul lor sunt
determinate de activitatea oamenilor care sunt
creatorii factorilor sociali.
Concluzionând, se poate spune că personalitatea
umană este produsul epocii în care trăieşte omul şi pe
care o reflectă la nivelul conştiinţei, acţionând
totodată, constructiv sau distructiv, asupra sa.
Astfel, dacă adaptarea pasivă la mediu, cu scop
de conservare, este operată de reflexe şi instincte
care sunt precumpănitor ereditare, adaptarea activă,
cu scop de conservare şi dezvoltare, este operată de
voinţa organizată a caracterului, luminată de învăţare
şi inteligenţă şi controlată de emoţii şi sentimente104.
Maturizarea poate fi caracterizată ca fiind un
amplu proces ce vine din interior spre exterior pentru
dezvoltare şi împlinire, dar aici trebuie remarcat
faptul că învăţarea este un proces complementar al

104
N. Mărginean - op.cit., p.39
132
maturizării în vederea unei adaptări la condiţiile de
mediu, lucru ce nu se poate realiza numai printr-o
repetare a instinctelor ereditare.
Procesele de maturizare sunt marcate de o
serie de valenţe şi de tendinţe ca urmare a condiţiilor
și mediului de viaţă al individului.
Valenţele sunt excitaţii ale mediului social, iar
tendinţele provin din interiorul fiinţei umane şi pot fi
de natură ereditară, ori pot fi dobândite prin procesul
de învăţare.
Trebuie totuşi făcută distincţia că tendinţele
biologice sunt în general de ordin ereditar, pe când
tendinţele sociale sunt rezultatul învăţării.
Cele două componente, valenţele şi tendinţele,
se conjugă între ele, rezultând ceea ce este cunoscut
sub denumirea de comportament, componentă esenţială
și firească oricăror fiinţe umane.
În domeniul criminologiei, cea mai importantă
componentă a personalităţii umane rămâne caracterul,
care, interpretat şi cercetat corespunzător, cu acţiuni
asupra sa, poate avea un rol de seamă în prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional, dar mai ales în
educarea, reeducarea şi reinserţia socială a delincvenţilor.
Pentru a putea analiza aspecte privind
personalitatea infractorului, trebuie mai întâi clarificată
noţiunea de infractor în accepţiunea criminologiei.
În vederea stabilirii noţiunii de infractor,
trebuie pornit de la ceea ce îl etichetează pe om

133
pentru a avea această denumire şi anume de la
infracţiune, care este fapta pe care acesta a săvârşit-
o, iar între faptă şi individ există o legătură organică.
În accepţiunea Codului penal, la art.15, am văzut
că este stipulat că infracţiunea este definită ca fiind:
"fapta prevăzută de legea penală, săvârș ită cu
vinovăţie, nejustificată ș i imputabilă persoanei care a
săvârș it-o ".
În acest context, se poate lesne înţelege că
infractorul este acea persoană care a săvârşit cu
vinovăţie o faptă antisocială şi care este pedepsită de
legea penală.
Din acest enunţ se poate trage concluzia că nu
orice persoană poate fi "etichetată" ca infractor, ci
numai acelea care au săvârşit cu vinovăţie, în mod
nejustificat și imputabilă celui care a comis-o, o faptă
antisocială, care generează implicit efecte juridice
penale.
Aşa cum preciza însă reputatul criminolog R.M.
Stănoiu, "în criminologie, personalitatea infractorului
este o noţiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-
penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însuşirilor,
calităţilor persoanei care a comis o infracţiune,
exprimând totodată interrelaţia dintre individualitatea
persoanei şi esenţa socială a acesteia".
În această viziune sistemică, personalitatea
infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor
bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate,

134
deficitară pentru individul care a comis o
infracţiune105.
Personalitatea unui individ nu este statică, ea
cunoaşte profunde transformări, este într-o dinamică
continuă, ea se formează de regulă până la vârsta de
25 de ani, însă şi după această vârstă, ea evoluează în
funcţie de influenţa factorilor exogeni.
Deci, cunoscând aceste aspecte, pentru analiza
structurii personalităţii infractorului există controverse
în ceea ce priveşte acordarea de prioritate fie
factorilor endogeni (individuali), fie factorilor exogeni
(cei din mediul social).
Deşi în prezent cercetătorii pornesc de la
premisa conform căreia nu se mai pot face aprecieri că
unii se nasc infractori, rolul factorilor endogeni nu se
neglijează, dar nici nu se cuantifică, acordându-se o
atenţie deosebită celor doi factori interni şi externi,
fiecare având rolul lui în determinarea personalităţii
infractorului la a comite fapte antisociale.
Odată cu înaintarea în vârstă - am arătat că
maturizarea se produce până în jurul vârstei de 25 de
ani - şi acumularea de noi cunoştinţe socio-culturale,
fiecare individ îşi desăvârşeşte formarea personalităţii,
socializarea devenind pozitivă sau negativă, în funcţie
de factorii sociali preexistenţi.
Trebuie menţionat faptul că personalitatea unui

105
R.M. Stănoiu - op.cit., p.119
135
individ se poate schimba de la o etapă a vieţii la alta,
uneori în mod fundamental, alteori numai de
conjunctură, individul pozând în altceva decât în ceea
ce este numai pentru o perioadă care să îi asigure un
avantaj, lucruri care nu pot rezista la infinit, iar
adevărata personalitate, mai devreme sau mai târziu,
iese la suprafaţă.
Faptul că factorii sociali favorizează sau
determină orientarea antisocială a personalităţii au
făcut să confere orientării sociologice în criminologie
posibilitatea de a arăta că factorii de mediu au o
importanţă determinantă în formarea personalităţii.
Trebuie totuşi avut în vedere şi faptul că
situaţia socio-economică, dezorganizarea socială, aspectele
legate de conflictele culturale au un rol important
asupra ratei criminalităţii ca fenomen social, însă, la
nivelul individului, nu se poate concluziona că o
socializare negativă atrage implicit după ea săvârşirea
de infracţiuni.
Aşadar, conceptul de personalitate a infractorului
nu surprinde imaginea unei periodicităţi predestinate
pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi
neexistând o diferenţă de grad106.
Personalitatea cu un comportament antisocial se
formează în aceleaşi condiţii ale vieţii sociale (şcoală,
familie, mediu de muncă etc.) ca şi în cazul indivizilor

106
J. Pinatel - op.cit., p.475
136
cu o personalitate noninfractoare, numai că diferă
modul de receptare, ca şi conţinutul informaţiilor
receptate, precum şi importanţa pe care le-o acordă,
chiar în condiţiile în care toţi sunt receptorii acelorași
informaţii.
Astfel, personalitatea uniu individ cu un
comportament antisocial, va asimila cu predilecţie
acele informaţii cu caracter perturbator, care îi vor
influenţa negativ comportamentul.
Un individ cu trăsături negative de comportament
va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i
stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante,
determinând orientarea antisocială a individului107.
O influenţă deosebită asupra formării personalităţii
cu orientări antisociale o au şi componentele mediului
psihosocial, atenţia criminologică fiind îndreptată mai
ales asupra familiei, şcolii, profesiei / locului de muncă.
Familia este cea mai importantă componentă cu
rol determinant asupra socializării individului care are
rolul pe de o parte de a realiza socializarea copiilor
pentru a creşte ca membri normali ai societăţii, iar pe
de altă parte de a stabiliza personalitatea adultului -
ţinând cont de vârsta până la care se realizează
formarea personalităţii.
Funcţiile de socializare ale familiei se realizează
prin următoarele situaţii specifice:

107
R.M. Stănoiu - op.cit., p.145
137
 a) situaţii de "educare morală", în care sunt
esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei,
prin care copilul îşi formează o primă imagine despre
lume şi viaţă, despre norme şi valori;
b) situaţiile de "învăţare cognitivă", care îi
formează copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi
deprinderi necesare convieţuirii sociale;
c) situaţiile de invenţie şi imaginaţie, care
dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare;
d) situaţiile de comunicare psihologică, care
dezvoltă afectivitatea specific umană108.
Un rol determinant în formarea personalităţii
copilului îl constituie climatul conjugal, care este dat
de relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi copii.
Existenţa unui cuplu armonios, cu legături
afective, de bună înţelegere şi comunicare permanentă
care acordă o atenţie deosebită creşterii copiilor,
asigură cu certitudine premisele unei socializări pozitive.
Dacă însă relaţiile sunt dominate de certuri
frecvente, bătăi, consum de alcool şi relaţii permanent
tensionate ori familii dezorganizate, acestea nu pot
conduce decât la influenţe negative asupra personalităţii
copilului şi creează premisele unei socializări negative.
Trebuie avut însă în vedere şi faptul că există şi
familii care în mod intenţionat au o comportare care
influenţează în mod negativ personalitatea copilului.

108
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.168
138
 Acest lucru se întâmplă în deosebi în familiile
care s-au format, trăiesc și se dezvoltă pe baza
realizării unor câștiguri din ducerea unei vieţi
parazitare sau prin comiterea de fapte antisociale
care nu le asigură nici un fel de perspective sau
obiective de viitor.
Per a contrario, un lucru demn de remarcat este
situaţia caracterizată de modul în care se comportă
membrii familiilor care sunt corecţi, cinstiţi, cu
atitudini sănătoase despre lume şi viaţă, situaţie ca va
constitui un exemplu pozitiv pentru copii, pe care
aceştia îl urmează de cele mai multe ori.
Practica judiciară a demonstart însă, că există
și situaţii - relativ reduse - în care copii provenind din
asemenea familii, bazate pe o stare materială deosebit
de bună, considerând că starea materială le poate
oferi orice, comit fapte anisociale, uneori din
categoria celor mai grave.
În afara acestor elemente componente ale
stilului de viaţă al unei familii, un rol important îl ocupă
şi preocuparea pentru stilul educativ.
O familie care este interesată de felul în care
copilul învaţă, de modul în care se comportă atât în
familie dar și în societate, care îi explică pe înţelesul
lui realităţile vieţii pentru a-l determina să aibă
dorinţe şi idealuri, de a-l motiva să-şi aleagă un viitor
de a se forma în spiritul respectului, al cinstei şi
corectitudinii, de felul în care îşi poate satisface

139
dorinţele şi cerinţele proprii, vor da o premisă certă
pentru promovarea unei personalităţi armonioase.
Toate acestea nu trebuie să ducă la desfrâu,
pentru că printr-un răsfăţ exagerat, printr-o
toleranţă excesivă şi un stil de educaţie permisiv, pot
ajunge în situaţii similare cu cei care provin din familii
ce manifestă indiferenţă în educaţia propriilor copii.
Şcoala are rolul de a forma şi dezvolta
atitudinile pozitive, cunoştinţele dobândite în fază
empirică în familie, ea are un rol deosebit în formarea
personalităţii individului şi de a-l pregăti pentru viaţă.
Între modul de pregătire şi educaţie şi
criminalitate este o strânsă legătură ce nu poate să nu
fie luată în seamă. Astfel, cei ce au lipsuri evidente în
ceea ce priveşte educaţia în general, care nu au
reprezentarea corespunzătoare între bine şi rău, între
licit şi ilicit sunt în general predispuşi la acte
antisociale.
În acelaşi context trebuie însă avut în vedere că
la rândul ei şi şcoala poate să aibă carenţe în ceea ce
priveşte rolul educativ al tinerei generaţii.
Astfel, punând un accent mai mare pe factorul
instructiv, de transmitere a cunoştinţelor, poate trece
în planul secund sau să neglijeze total aspectul
educaţional, lucru ce ar permite tânărului să ajungă în
anturaje în care să creadă că se poate afirma ori să îşi
satisfacă propriile nevoi de apreciere, iar de aici nu
mai este mult până la trecerea la act.

140
 Familia și școala sunt factorii esenţiali în
formarea personalităţii tânărului, iar activităile celor
două instituţii trebuie să fie complementară să se
întrepătrundă acţiunile uneia cu ale celeilate pentru a
avea ca rezultat final un om cu o persoanalitate
puternică, cu atitudine demnă, cinstită și un comportament
licit.
Profesia, dacă este considerată o meserie prin
ea însăşi, nu poate fi luată în calcul ca un mijloc de a
evita actele antisociale, însă de gradul de însuşire al
acesteia, de stabilitatea în muncă, de însăşi existenţa
sau lipsa ei din preocupările unui individ, trebuie ţinut
cont la analiza fenomenului infracţional.
De cele mai multe ori, delincvenţii sunt fără
profesie, sau cu o profesie precară, nu s-au ţinut de
muncă, au avut prezenţa sporadică la serviciu şi au
format grupuri de anturaje care îşi asigură existenţa
din expediente.
Nu trebuie neglijat nici faptul că sunt fapte de
natură penală care se comit tocmai datorită ”avantajului”
de a fi ocupat o anumită funcţie și pe baza unei
anumite profesii dobândite.
În concluzie, socializarea adultului se construieşte
pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor
dobândite în cursul socializării primare, ulterior
intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi
caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme
de influenţă din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al

141
întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu
cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încât prescripţiile
socio-culturale ale mediului psiho-social devin constante
şi repere ale personalităţii109.

7.3. Situaţia preinfracţională

Din analiza oricăror fapte antisociale se poate

concluziona că mecanismul comiterii unei infracţiuni nu
este dată numai de un anumit tip de personalitate, ci
ea este practic un răspuns la o situaţie concret dată
pe care personalitatea cu orientare antisocială îl dă
acesteia.
Condiţiile pentru comiterea unor fapte antisociale
sunt aceleași pentru marea majoritate a indivizilor
unei societăţi, însă numai cei care au o persoanlitate cu
vădite carenţe în formarea și dezvoltarea ei, pot trece
la comiterea unei fapte de natură penală.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu
de circumstanţe exterioare personalităţii delincventului,
care precede actul infracţional110.
Conform criminologului Raymond Gassin, situaţia
preinfracţională se distinge prin două elemente:
a) evenimentul care determină apariţia ideii
infracţionale în conştiinţa delincventului;

109
S.M. Rădulescu - Anomie,devianţă şi patologie socială, Ed.
Hyperion, Bucureşti, 1991
110
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.172
142
 b) circumstanţele în care se pregăteşte
executarea faptei.
În cazul primului element - evenimentul - acesta
poate avea şi o perioadă oarecare de timp sau poate să
fie instantaneu (ex. omorul în cazul flagrantului la
adulter), ceea ce demonstrează că ideea comiterii
omuciderii i-a venit pe loc, instantaneu, în momentul
constatării evenimentului.
Dar elementul ”timp”, poate avea influenţe, când
este vorba de o delapidare sau de o spargere de
locuinţă, ori alte infracţiuni, acţiuni pentru a căror
punere în aplicare, necesită o perioadă de pregătire a
comiterii faptei antisociale, dar care se pot corobora
şi cu lipsurile materiale uneori.
În cel de al doilea caz - circumstanţele -
acestea pot să aibă sau pot să nu aibă legătură cu actul
infracţional (ex. o portieră lăsată deschisă la un
autoturism - în cazul furtului de şi din auto sau o
geantă în care se află valori lăsată pentru ”scurt timp”
deschisă pe o banchetă într-un mijloc de transport,
etc).
Alături însă de cele două elemente, victima
joacă un rol deosebit în determinarea delincventului să
treacă la comiterea infracţiunii. Astfel, poate fi o
provocare efectivă din partea victimei, ceea ce
creează circumstanţe propice mecanismului de trecere
la act.

143
 7.4. Mecanismul trecerii la act

Elementul de bază care deosebeşte esenţial pe

infractor de noninfractor este trecerea la săvârşirea
faptei antisociale, care este de fapt răspunsul
personalităţii cu orientare antisocială pe care îl oferă
unei situaţii determinante.
Conceptele nucleului personalităţii criminale care
comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă111.
Aşa după cum s-a arătat anterior, situaţia
concretă de viaţă a unui individ are influenţe asupra
trecerii la act, iar personalitatea individului are
importanţă sub aspectul trăsăturilor de caracter şi a
identităţii sale.
Cele două elemente, personalitatea orientată
antisocial şi situaţia creată, pot oferi sau nu condiţia
propice trecerii la act. Astfel, subiectul nu este împins
în mod necesar să treacă la act, însă este pus să aleagă
între acesta şi a se abţine de la comiterea infracţiunii.
Practic, individul trebuie să ia o decizie care
este influenţată de mai multe criterii motivaţionale
valorice, materiale, afective şi morale.
Astfel, se poate concluziona că deliberarea
depinde de gradul orientării sale antisociale, care este
determinant în luarea deciziei.

111
Jean Pinatel. Op.cit.
144
 În acest context, pentru un individ cu o
puternică înclinaţie a orientării antisociale, decizia va
fi imediată şi va fi în mod normal cea a trecerii la act.
În ceea ce priveşte opţiunea către săvârşirea
unei infracţiuni, aceasta este şi o eliberare psihică
pentru infractor, practic a unui eşec social.
Atunci însă când gradul de orientare antisocială
al unui individ este de o mai mică intensitate, decizia
pe care o va adopta nu va fi cea de a comite fapta
antisocială.
Condiţiile favorizatoare de a comite fapte
antisociale sunt nenumărate și pot apare în orice mediu
social, trăsăturile de personalitate ale individului fac
difernţa între a declanșa mecanismul trecerii la act
sau nu.
Desigur, nu excludem eventualitatea ca
infracţiunile să fie săvârşite spontan, din culpă ori cu
praeter intentie, dar acestea sunt excepţia care
confirmă regula şi constituie tot o expresie a unor
personalităţi orientate antisocial, caracterizate prin
impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de
valorile sociale ce sunt protejate de legea penală112.

112
V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu şi alţii - Drept penal, p.82
145
 CAPITOLUL VIII

BAZELE ISTORICE ALE REACŢIEI

SOCIALE ANTIINFRACŢIONALE

8.1. Caracterizare generală

Aspecte legate de problema fenomenului

infracţional, a cauzelor, condiţiilor şi fenomenelor ce îl
generează, precum şi cele legate de persoana
infractorului, au constituit preocupări constante ale
specialiştilor în devenire de-a lungul timpului, astfel că
nu se poate preciza cu exactitate o dată istorică
privind începuturile sale.
Problematica respectivă nu a avut neapărat ca
punct de plecare teoria crimei sau studiul personalităţii
criminalului ci, aşa cum arăta E. Ferri113, a avut drept
punct de referinţă "unul dintre cele mai puternice
sentimente ancestrale: teama determinată de instinctul
de conservare".

113
Enrico Ferri a fost un criminolog, sociolog și socialist italian
discipol al lui Cesare Lombroso. Spre deosebire de Lombroso,
care accentua latura psihologică a minților criminalilor, Ferri s-a
axat pe studierea factorilor economici și sociali.
146
 Studiile privind această problemă au cunoscut
noi valenţe odată cu evoluţia celorlalte ştiinţe, ea fiind
mai pregnant abordată odată cu a doua jumătate a
secolului XX şi, cu toate că progresele obţinute erau
semnificative, acestea nu au fost apreciate la justa lor
valoare, astfel că nu s-au regăsit în direcţiile politicii
penale în general şi nici în programele de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional în special.
Având însă în vedere ascensiunea fenomenului
infracţional şi de creştere a ratei infracţionalităţii,
oamenii de ştiinţă din domeniul penalului şi criminologiei
au depus serioase eforturi pentru acordarea atenţiei
necesare şi punerea de acord în ceea ce priveşte
corelarea rezultatelor obţinute în domeniul criminologiei
şi activităţile concrete în ceea ce priveşte educarea,
reeducarea şi reinserţia socială a delincvenţilor pe de o
parte, precum şi adaptarea politicii penale la situaţiile
reale şi concrete pe de altă parte.
În acest context, este demn de remarcat faptul
că semnalele date de cercetătorii criminologi şi-au
găsit rezonanţa necesară atât în domeniul naţional, dar
şi internaţional, astfel că, inclusiv ONU şi-a constituit
în cadrul Consiliului Social şi Economic o secţiune care
are ca obiect de activitate problema criminalităţii,
denumită Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea
Criminalităţii şi Justiţie Penală.
În pregătirea celui de-al 14 –lea Congres ONU
privind prevenirea criminalităţii și justiţia penală,

147
planificat pentru anul 2020, Uniunea Europeană a pregătit
puncte de vedere ale statelor membre, referitoare la
aspectele luptei împotriva infracţionalităţii la nivelul
statelor membre.
Deşi există şi un astfel de organism internaţional,
totuşi, politica penală este diferită de la o ţară la alta.
Efectul rezultatului aplicării unei pedepse este diferit.
Dacă Beccaria spunea: "Pentru ca pedepsirea să-şi
producă efectul pe care trebuie să-l aşteptăm, ajunge
ca răul pe care îl cauzează să depăşească binele pe
care făptuitorul îl obţine prin crimă", acest lucru nu
este general valabil şi nu a fost îmbrăţişat de toţi
specialiştii.
Efectul aplicării pedepsei depinde de la un stat
la altul, în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi:
sistemul politic de conducere, nivelul socio-economic
de dezvoltare, nivelul cultural, zona geografică în care
se află, tradiţiile istorice, toate fiind în balanţă şi cu
dinamica fenomenului infracţional.
În acest sens, cercetătorul E.H. Sutherland114
afirma că: "tratarea teoretică a modelelor de reacţie
socială împotriva criminalităţii şi, în acest context, a
modelelor de politică penală, nu poate fi realizată fără
precizarea că, de-a lungul timpului, acestea nu au
existat în stare pură decât la nivelul principiilor

114
Edwin Hardin Sutherland a fost un sociolog american. Este
considerat unul dintre cei mai influenț i criminologi ai secolului
XX.
148
generale, modalităţile concrete interferându-se şi
coexistând în spaţiu şi timp".

8.2. Modelul represiv

Pornind în cercetarea noastră de la vechea lege

a talionului şi continuând cu sistemul de pedepse,
începând cu cele corporale pentru răul făcut şi
continuând cu cele conform cărora pedepsele erau
considerate ca o veritabilă retribuţie pentru răul
provocat şi ca o ispăşire a răului făcut, precum şi cele
din perioada contemporană, se poate trage concluzia
că reacţia socială împotriva faptelor antisociale a avut
în principiu un caracter represiv.
De altfel, inclusiv plăcuţele sumeriene descoperite
la Esnunna scot în relief existenţa răzbunării primare
nelimitate, cât şi a unor forme embrionare ale răzbunării
private limitate şi ale compoziţiei115.
Dacă începuturile răspunderii unui individ pentru
un rău făcut atrăgea după sine responsabilitatea
întregului grup din care acesta provenea, cu timpul,
această responsabilitate s-a restrâns numai asupra
individului ca persoană, după ce a trecut prin faza
răspunderii familiale, deoarece această răspundere
ducea la slăbirea capacităţii familiei sau a grupului din
care făcea parte.

115
Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996, p.177
149
 În acest context, se poate aprecia că răzbunarea
privată limitată reduce răspunderea de la nivelul grupului
cum era iniţial, la răspunderea făptuitorului.
Deși societatea a progresat vizibil, descoperirile
tehnico-știinţifice sunt la un nivel care să asigure
educarea și dezvoltarea personalităţii, legile s-au
armonizat stadiului actual, în lume există încă state
unde răspunderea pentru comiterea unei infracţiuni,
atrage după sine nu numai răspunderea făptuitorului,
așa cum ar fi normal ci sunt sancţiuni și pentru
membrii de familie, uneori chiar a rudelor acestora.
Astfel, se poate aprecia că odată aplicat
principiul răspunderii numai pentru făptuitor, se
individualizează responsabilitatea care va fi cel puţin
egală cu răul provocat şi mai ales, aplicarea acestei
răspunderi se face de autoritatea stabilită și
responsabilă pentru întreaga comunitate.
Aplicarea a ceea ce se numeşte compoziţie, a
scos şi mai mult în evidenţă rolul important al
autorităţii, întrucât în cele mai multe situaţii se
impunea pretinderea și acordarea de compensaţii în
bunuri, valori sau în bani a răului făcut victimei.
Pentru a putea aplica aceste sancţiuni, justiţia
căpăta un caracter divin şi numai conducătorul, fie el
militar sau religios, putea să imprime o astfel de
răspundere a celui vinovat, sarcină preluată mai târziu
de judecător, care era responsabil cu aplicarea şi
impunerea legii.

150
 De altfel, din timpul regelui Hammurabi, care
este înfăţişat pe stela de diorit negru de la muzeul
Louvre că primeşte textul legilor sale de la Zeul
Samaş, vine să completeze caracterul divin al activităţii
legislative, model de sancţionare preluat şi de celelalte
legislaţii penale orientale.
Aceasta scoate în evidenţă, felul în care se
aplicau pedepsele pentru cei vinovaţi, considerându-se
că singurul abilitat să pedepsească este regele, care la
rândul lui este reprezentantul divinităţii pe pământ, iar
acest drept i se cuvine numai lui.
În continentul european, sistemele justiţiei
penale au avut ca punct de pornire sistemul civilizaţiei
Greciei Antice, precum şi cele ale Imperiului Roman.
În Grecia Antică se făcea distincţie între
răspunderea pentru delictele private şi pentru delictele
publice, rolul de a aplica sancţiuni revenind în
exclusivitate statului.
În acest context se poate exemplifica o ultimă
formă a reacţiei sociale, represiunea etatizată care
poate fi apreciată ca o rezultantă a ideii de justiţie
de-a lungul dezvoltării sale istorice.
Dar această formă a fost combătută însă de
116
Platon , care aprecia că o pedeapsă nu poate să fie
motivată prin ea însăşi ca urmare a unei încălcări a

116
Filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena.
Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în
special a tradiț iei Occidentale.
151
normelor de convieţuire, ci ea trebuie să aibă un
suport în viitor şi să aibă o utilitate.
El considera că rolul pedepsei aplicate este
acela de a preveni, de a intimida şi pe alţii predispuşi
la comiterea de delicte de a se abţine de la astfel de
fapte, folosindu-se de forţa exemplului.
Un aspect deosebit de interesant este acela că
Platon este cel care face o departajare a delincvenţilor
şi considera că delincventul periculos trebuie să fie
exilat într-un loc sălbatic, pe când cu delincventul
recuperabil trebuie făcute eforturi în vederea reeducării
prin pedeapsa cu închisoarea.
Deşi antice, aceste idei au fost preluate de o
serie de filozofi şi de cercetători in domeniul juridic
şi au influenţat puternic pe gânditorii vremii, până în
perioada modernă, ideea de utilitate socială a pedepsei
fiind de actualitate, formula celebrului filozof britanic
Jeremy Bentham117 fiind remarcată şi ulterior de alţi
cercetători. Acesta afirma în scrierile sale că: "Ceea

117
Jeremy Bentham ( 1748 –1832) a fost un jurist, filosof și
reformator social englez . Este cunoscut pentru contribuț iile sale
în dezvoltarea iniț ială a utilitarismului.
Bentham a militat, în scrierile sale, de pe poziții raționale, în
favoarea libertății individuale și economice, pentru separarea religiei
de stat, pentru libertatea de expresie, drepturi egale pentru femei,
dreptul la divorț și decriminalizarea homosexualității. De asemenea
a fost un adept al abolirii sclaviei, a pedepsei cu moartea, a
pedepselor corporale, inclusiv pentru copii, și a apărat drepturile
animalelor.
152
ce justifică pedeapsa este utilitatea acesteia sau, mai
exact, necesitatea sa".
Fondatorul şcolii clasice a dreptului penal,
Cesare Beccaria118, a fost şi un înverşunat critic cu
privire la corupţia şi arbitrariul din sistemul judiciar şi
cel penitenciar al epocii sale, acţionând cu toată
capacitatea sa în vederea aplicării unui tratament
judiciar egal pentru toţi cetăţenii asigurându-le de
asemenea respectarea demnităţii umane.
A fost primul cercetător care a pus serios
problema abolirii pedepsei cu moartea, acesta afirmând
că "Spectacolul înspăimântător dar momentan al unui
scelerat este pentru crimă o frână mai slabă decât
lungul şi continuul exemplu al unui om privat de
libertatea sa".
Şcoala clasică de drept penal a avut și are la
bază teoria "liberului arbitru", care stabilește următoarele
principii119:
a) toţi oamenii sunt egali în faţa legii;
b) omul este o fiinţă raţională, iar conduita sa
este o operaţie controlată de raţiune;
c) trăind sub imperiul liberului său arbitru, omul
trebuie să suporte consecinţele faptelor sale.

118
Cesare Beccaria Bonesana, Marchiz de Gualdrasco și
Villareggio ( 1738, –1794,) a fost un jurist, economist și publicist
italian și unul dintre cei mai mari gânditori ai Iluminismului.
Autorul celebrei lucrări Dei delitti e delle pene
119
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.179
153
 Având în vedere aceste principii, se poate
observa că omul trăieşte şi îşi organizează viaţa după
nevoile şi aspiraţiile sale, putând să anticipeze
avantajele şi dezavantajele sale, reglându-şi în funcţie
de acestea, şi comportamentul.
Ca atare, şi societatea trebuie ca la rândul ei
să-şi stabilească nişte reguli de conduită pe care să le
impună indivizilor pentru a putea înfrâna posibilităţile
acestora de a comite fapte antisociale.
În acest context, reprezentanţii şcolii clasice
penale în frunte cu Beccaria, au scos în evidenţă faptul
că pedeapsa trebuie să fie în funcţie de fapta comisă
şi trebuie aplicată cu severitate şi uniform pentru toţi
membrii societăţii, în vederea intimidării indivizilor sau
grupurilor de indivizi de a mai comite infracţiuni.
În viziunea filozofului britanic Jeremy Bentham,
pedeapsa trebuie să urmărească realizarea următoarelor
obiective:
a) să prevină săvârşirea faptelor infracţionale;
b) când prevenirea eşuează, să-l determine pe
infractor să comită o infracţiune mai puţin gravă;
c) să-l determine pe infractor să nu utilizeze
mai multă forţă decât este necesar pentru săvârşirea
infracţiunii;
d) să menţină criminalitatea la un nivel cât mai
scăzut.

154
 8.3. Modelul preventiv

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe

fondul teoriilor evoluţioniste şi deterministe, a apărut
modelul preventiv, fundamentat de juristul Enrico
Ferri120, pe baza doctrinei pozitiviste, care într-una
din lucrările sale, contestă cu vehemenţă sistemul
represiv şi valenţele sale, aşa cum fusese el conceput
de reprezentanţii şcolii clasice de drept penal.
Modelul preventiv de politică penală având ca
fundament principiile doctrinei pozitiviste, pornea de la
tezele de bază ale acestei şcoli, care erau următoarele:
a) în faţa instanţei, trebuie să primeze
comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;
b) pentru a înţelege comportamentul infractorului,
trebuie relevată influenţa factorilor ereditari şi de
mediu, care i-au marcat evoluţia;
c) trebuie înlăturată imaginea clasică a omului
rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să
aleagă între bine şi rău;
d) infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale,
pe care le poate descoperi numai ştiinţa, este determinat
de aceste legi şi nu este întotdeauna liber să aleagă;
e) justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în

120
Enrico Ferri (1856 – 1929), criminolog, sociolog discipol al
lui Cesare Lombroso. Spre deosebire de Lombroso, care accentua
latura psihologică a minț ilor criminalilor, Ferri s-a axat pe studierea
factorilor economici și sociali. Ferri a fost autorul cărții devenită
clasică în domeniu: Sociologia criminalului, apărută în 1884.
155
funcţie de personalitatea infractorului şi de condiţiile
concrete care au determinat producerea faptei antisociale121.
E.Ferri considera că sistemul sancţionator nu
este cel care să aibă rolul determinant în ceea ce
priveşte prevenirea comiterii de fapte antisociale. Din
contră, el propunea mai degrabă luarea unor măsuri cu
caracter social şi economic, pe care le aprecia drept
elemente favorizatoare ale criminalităţii.
Astfel, printre măsurile propuse de el erau
limitarea consumului de alcool, iluminatul străzilor,
reducerea timpului de lucru şi altele.
Modelul propus de doctrina pozitivistă constituie
prima încercare de a preveni criminalitatea prin metode
care iau în considerare cunoaşterea ştiinţifică a cauzelor
acestui fenomen şi nu exclusiv prin metode punitive122.
Modelul preventiv, având la bază principiul din
medicină: ”mai bine previi decât să tratezi”, a cunoscut
și în domeniul apărării sociale, un punct de plecare ce
s-a dezvoltat pe multiple planuri, astfel că instituţiile
abilitate, dezvoltă programe sociale, de educaţie și
pregătire antiinfracţională la nivelul întregii societăţi.
În România este constituită la nivelul Ministerului
Justiţiei, Direcţia de prevenire a criminalităţii123, cu

121
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.181
122
R.M. Stănoiu - op.cit., p.155
123
Direcț ia de Prevenire a Criminalităț ii, este compartimentul prin
care se planifică strategic implementarea politicilor publice de
prevenire şi combatere a corupţiei şi a formelor grave de
156
multiple atribuţiuni specifice, cum ar fi:
a. elaborează, coordonează şi monitorizează
implementarea strategiilor, programelor şi planurilor
de acţiune în domeniul prevenirii ș i combaterii
corupţiei şi a formelor grave de criminalitate;
b. participă la elaborarea, modificarea şi
completarea strategiilor, programelor şi planurilor de
prevenire a formelor grave de criminalitate;
c. propune iniţierea unor proiecte de acte
normative sau, după caz, colaborează cu Direcţia
elaborare acte normative la elaborarea unor proiecte
de acte normative în materia prevenirii corupţiei ș i a
formelor grave de criminalitate;
d. sprijină operaţionalizarea Agenţiei Naţionale
de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate potrivit
art. 55 din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative;
e. din dispoziţia ministrului justiţiei, îndeplineşte
lucrările specifice pentru exercitarea autorităţii
prevăzute la art. 132 alin. (1) din Constituţia României,
republicată;
f. din dispoziţia ministrului justiţiei, îndeplineşte
lucrările specifice pentru exercitarea atribuţiilor

criminalitate şi se asigură autoritatea prevăzută la art. 132 alin. (1)

din Constituţia României, republicată, potrivit legilor de organizare
a sistemului judiciar şi a înfăptuirii justiţiei ca serviciu public.
157
prevăzute de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea
ministerială, republicată, cu modificările ulterioare;
g. examinează şi propune soluţii la sesizările şi
cererile adresate ministrului justiţiei de către membrii
Guvernului şi ai Parlamentului în legătură cu activitatea
Ministerului Public;
h. participă, în condiţiile legii, la elaborarea unor
proiecte de acte normative din programul altor ministere
sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale sau locale în domeniul său de competenţă;
i. elaborează, la solicitarea unor ministere sau
organe de specialitate ale administraţiei publice,
precum şi la solicitarea altor compartimente din
aparatul propriu al ministerului, puncte de vedere
referitoare la proiecte de acte normative sau de
politici publice în domeniul său de competenţă;
j. iniţiază şi dezvoltă programe cu organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale, cu atribuţii în
domeniul studierii şi prevenirii corupţiei ș i a formelor
grave de criminalitate;
k. participă la negocierea, implementarea şi
monitorizarea programelor internaţionale de asistenţă
tehnică şi financiară pentru prevenirea corupţiei ș i a
formelor grave de criminalitate;
l. asigură reprezentarea ministerului la
reuniunile periodice ale Comitetului de experţi privind
prevenirea şi combaterea spălării banilor (Moneyval),
ale Grupului de state împotriva corupţiei (GRECO),

158
comitete specializate ale Consiliului Europei, precum şi
la cele ale Iniţiativei regionale anticorupţie (Regional
Anticorruption Initiative - RAI) şi coordonează sau,
după caz, contribuie la elaborarea documentelor
necesare pentru aceste reuniuni;
m. asigură participarea la alte reuniuni
internaţionale în domeniul său de competenţă, inclusiv în
cadrul grupurilor de lucru, comitetelor şi comisiilor de
specialitate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale
instituţiilor Uniunii Europene, Consiliului Europei,
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi
altor organizaţii internaţionale şi regionale şi pregăteşte
sau, după caz, contribuie la elaborarea documentelor
necesare pentru acestea, în domeniul său de competenţă;
n. asigură participarea la comitetele şi grupurile
de lucru interinstituţionale, constituite în ţară, în
domeniul său de competenţă;
o. rezolvă cererile, sesizările şi memoriile care îi
sunt repartizate spre competentă soluţionare;
p. elaborează anual un raport de activitate care
prezintă constatările, evoluţiile şi recomandările în
domeniul său de competenţă 124”.
Existenţa și multitudinea de atribuţiuni ce revin
acestei instituţii, scoate în evidenţă preocuparea și
importanţa acre se acordă modelului preventiv în
combaterea infracţionalităţii.

124
http://www.just.ro/minister/structura-mj/directia-de-
prevenire-a-criminalitatii/
159
 8.4. Doctrina "apărării sociale"

Contradicţiile ce au luat naştere între

reprezentanţii doctrinei clasice şi reprezentanţii
doctrinei pozitiviste au dat drept câştig de cauză
celor din domeniul dreptului penal, ceea ce a făcut să
apară curente noi, menite să conducă la concluzia că
dreptul penal îşi găseşte cel mai bine reprezentarea în
apărarea socială, cu cele două componente esenţiale şi
anume: prevenirea şi represiunea.
Doctrina apărării sociale în dreptul penal s-a
dezvoltat cu precădere după deceniile 4-5 ale secolului
XX în statele occidentale, cum ar fi Franţa, Italia,
SUA, iar reprezentanţii acesteia, au întărit teza
potrivit căreia pedeapsa nu este singurul mijloc de
luptă contra fenomenului infracţional.
Doctrina apărării sociale a avut ca reprezentant
de seamă pe francezul Marc Ancel125, care a criticat
sistemul de protecţie socială antiinfracţională, ideile
sale fundamentale cu privire la această doctrină fiind
următoarele:
a) apărarea socială reprezintă o concepţie de
drept, care vizează apărarea societăţii împotriva
fenomenului infracţional;

125
Marc Ancel 1902-1990, magistrat și teoretician juridic, autor al
unei teorii penale La defense nouvelle social, care constă în regândirea
întregului sistem penal în jurul reabilitării sociale a infractorului.
Opera sa a stat la baza elaborării unui nou cod penal francez
160
 b) protecţia socială trebuie să se facă prin măsuri
de drept penal sau de altă natură, menite să stopeze
delincventul, fie prin eliminare, fie prin metode educative;
c) în cadrul apărării sociale, se promovează
ideea acordării prioritare a prevenirii infracţiunilor şi
a resocializării infractorului;
d) resocializarea trebuie să fie un rezultat al
umanizării legii penale, ce va trebui să-l determine pe
delincvent să-şi recapete încrederea în forţele lui
însuşi şi să-l redea societăţii;
e) umanizarea dreptului penal să aibă la bază
cunoaşterea de pe poziţii ştiinţifice a personalităţii
infractorului şi a fenomenului infracţional în general.
Meritul criminologiei este acela de a fi adus în
sfera de preocupare a dreptului penal ideea prevenirii
criminalităţii, ca modalitate de reacţie împotriva
fenomenului infracţional şi ideea individualizării pedepsei
în raport cu persoana infractorului.
De altfel, unul din obiectivele principale ale şcolii
apărării sociale, acela de tratare şi resocializare a
delincventului, a fost fundamentat ştiinţific de
criminologie, mai ales de orientarea sa clinică126.

126
R.M. Stănoiu, op.cit., p.157
161
 8.5. Influenţa criminologiei asupra politicii
penale

În perioada pe care o parcurgem şi în perspectivă,

politica penală nu mai poate să reprezinte o problemă a
fiecărui stat în parte, ea nu mai poate constitui o
problemă ce depinde de tradiţiile culturale interne, ci
este o necesitate globală, rezultată din aspiraţiile
umaniste ale tuturor statelor.
Sistemul justiţiei în general şi dreptul penal în
special sunt instituţii care nu acceptă modificări
esenţiale imediat ce sunt elaborate anumite teze,
orientări sau teorii în domeniu, decât atunci când se
fac argumentări concrete şi de substanţă, iar schimbările
propuse să fie acceptate de marea majoritate a
specialiştilor în domeniu.
Teoriile criminologice elaborate la începuturile
secolului XX s-au axat mai mult pe aplicarea în practică
a unor programe de reeducare a delincvenţilor, cu
precădere pe perioada executării pedepsei privative
de libertate şi într-o oarecare măsură pe elaborarea
unor programe de prevenire a fenomenului infracţional.
Impunerea din ce în ce mai pregnant a aspectelor
legate de respectarea drepturilor și libertăţilor
fundamentale ale omului, așa cum sunt stipulate în
documentele internaţionale la care sunt parte majoritatea
statelor lumii, a dat o nouă perspectivă gândirii măsurilor
ce se poat lua faţă de cei care încalcă legea.

162
 Experimentată mai întâi în statele occidentale,
începând cu primul deceniu al secolului al XXI-lea, se
aplică în statele europene dar și în România legea
probaţiunii127, menită a asigura o corecţie fără
detenţie a celor care încalcă prevederile legislative,
aplicându-li-se alte metode alterantive decât pedepsele
privative de libertate.
De altfel, punerea cu acuitate a problemei
respectării drepturilor omului şi adoptarea unor
standarde internaţionale în problema respectivă, nu
poate să lase pasivă activitatea guvernelor şi
parlamentelor naţionale, care în procesul de elaborare
a sistemului legislativ intern, trebuie neapărat să ţină
cont de recomandările organismelor internaţionale.
În acest context, rezoluţiile ONU propuse de
specialiştii în domeniu din cadrul acestui for, au rolul
esenţial de a determina toate statele lumii să-şi
adapteze sistemul propriu legislativ în vederea
prevenirii şi combaterii criminalităţii.
Un rol deosebit în acest sens îl au congresele
specializate ale ONU, unde s-au pus bazele tendinţelor
actuale şi de perspectivă a politicii penale la nivel global,
în vederea stăpânirii şi stopării fenomenului criminalităţii
transnaţionale şi a terorismului, precum şi a celor mai noi
forme de criminalitate din domeniul informaticii şi de
"spălare" a banilor proveniţi din afaceri ilicite.

127
Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea
sistemului de probațiune, cu completările și modificările ulterioare
163
 8.6. Examenul psiho-individual

Susţinătorii teoriei examenului psiho-individual

au fost fondatorii ştiinţei criminologiei, însă ea a fost
preluată ulterior şi de alţi reprezentanţi de seamă ai
acestei discipline.
Primele încercări în acest domeniu au fost
făcute în penitenciarele din Argentina, ulterior fiind
preluate şi de alte state occidentale, înfiinţându-se în
acest scop în unităţile de detenţie cabinete de
psihologie clinică.
Aceste cabinete aveau rolul de a examina
deţinuţii şi de a aviza tratamentul ce trebuie să i se
aplice pe perioada în care era lipsit de libertate.
Activitatea în cadrul acestui domeniu, fiind de o
importanţă majoră în ceea ce privește educaţia,
formarea, reeducarea persoanelor private de libertate
pentru comiterea faptelor de natură penală, faţă de
care s-a luat măsura aplicării unei pedepse privative de
libertate, are corespondent la nivelul instituţiilor
statului abilitate în acest sens.
La nivelul Administraiei naţionale a Penitenciarelor,
funcţionează Serviciul de asistenţă psiho-socială, cu
următoarele atribuţiuni128:
a) definește cadrul general și unitar de desfășurare
a asistenţei psihosociale realizate în unităţile penitenciare;

128
Art.63 din Regulamentul de funcț ionare a Administraț iei
Naț ionale a Penitenciarelor
164
 b) evaluează modul de aplicare a metodologiilor și
a procedurilor de lucru pentru fiecare categorie de
specialiști și a fișelor postului corespondente cadrului
metodologic;
c) evaluează modalităţile de lucru cu documentaţia
specifică cunoașterii individualizate a persoanelor care
execută o pedeapsă privativă de libertate - dosarul de
educaţie și asistenţă psihosocială, registre etc;
d) elaborează, evaluează și îmbunătăţește
programele de intervenţie specifică adresate categoriilor
de persoane private de libertate cu nevoi speciale,
persoane care au săvârșit fapte cu violenţă, agresiuni
sexuale, persoane private de libertate sub observaţie
specială, persoane cu antecedente în toxicomanie, cu
patologie psihică sau bolnavi cronic, persoane care
prezintă un risc sporit de suicid, persoane cu pedepse
de lungă durată sau detenţie pe viaţă, vârstnici,
persoane vulnerabile;
e) elaborează, evaluează și îmbunătăţește
procedurile de lucru în vederea desfășurării activităţilor
de asistenţă psihologică și socială, consiliere, programe
psihoterapeutice;
f) elaborează, actualizează și propune spre
abrogare decizii/dispoziţii ale directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor referitoare
la activitatea care se desfășoară cu persoanele
private de libertate;
g) menţine legătura permanent cu unităţile de

165
detenţie în vederea cunoașterii, îmbunătăţirii și
sprijinirii activităţii de asistenţă psihosocială;
h) monitorizează integrarea specialiștilor din
cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în
asociaţiile profesionale existente la nivel naţional și
internaţional;
i) susţine cursuri de specialitate în cadrul structurilor de
învăţământ care pregătesc personalul din sistemul penitenciar;
j) realizează activităţi de organizare, îndrumare
și evaluare a specialiștilor din unităţile de detenţie;
k) răspunde la petiţii, cereri și reclamaţii,
referitoare la activitatea de asistenţă psihosocială,
formulate de către persoanele private de libertate sau
de către membrii familiilor acestora;
l) organizează simpozioane, conferinţe, seminarii,
întâlniri și schimburi de experienţă privind asistenţa
psihosocială în sistemului penitenciar și desemnează
participanţi la manifestările știinţifice din domeniul
criminologiei, psihologiei penitenciare, asistenţei sociale
și sociologiei juridice; transmite informări în unităţile
subordonate cu privire la temele și concluziile rezultate;
m) realizează situaţii statistice semestriale și
anuale privind activităţile de asistenţă psihosocială
desfășurate în unităţi;
n) participă la comisiile de examinare a candidaţilor
pentru concursurile organizate în domeniul asistenţei
psihosociale;
o) identifică necesităţile de pregătire profesională

166
ale personalului implicat în activităţile de asistenţă
psihosocială și elaborează un program de formare
profesională;
p) realizează studii și cercetări privind nevoile de
asistenţă psihosocială ale persoanelor private de libertate;
q) constituie fondul documentar al serviciului.
Servicul respectiv își regăsește corespondenţe în
toate unităţile de penitenciar din ţară.
De asemena, în unităţile de deţinere din România
există cabinete medicale de psihiatrie încadrate cu
personal de specialitate, care se ocupă de examinarea
şi aplicarea tratamentului necesar celor cu nevoi în
acest domeniu, pe toată perioada de detenţie.
De asemeni, sunt secţii de psihiatrie în cadrul
Spitalelor-Penitenciar, pentru internarea celor cu
afecţiuni avansate ce nu se pot trata ambulatoriu.

8.7. Programe de prevenire

Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional

reprezintă cauza şi scopul disciplinei de criminologie.
Problema prevenirii săvârşirii faptelor antisociale
a fost pusă încă din antichitate şi se regăseşte în
scrierile vechi antice ale lui Platon, Aristotel şi Socrate,
cu preponderenţă în opera lui Platon, care sesiza faptul
că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca
reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie
orientată către un scop, care să constituie temeiul
juridic şi filozofic a aplicării acesteia.
167
 El afirma că: "acela care vrea să pedepsească în
mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele
care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca
fapta să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea
viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în
greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe
ceilalţi"129.
Deşi a fost studiată şi abordată de majoritatea
orientărilor criminologice, problema prevenirii fenomenului
infracţional, nu a fost tratată, dar mai ales nu a fost
aplicată în practică la adevărata ei importanţă, ceea ce
a şi determinat perpetuarea fenomenului infracţionalităţii
de la o perioadă la alta.
Abordarea cu responsabilitate a acestor teorii
de prevenire şi-a găsit materializarea în perioada
1930-1950, când a funcţionat Programul Zonei Chicago, în
oraşul cu cea mai mare rată a criminalităţii din perioada
respectivă.
La derularea acestui program au fost atrase
asociaţii antiinfracţionale care aveau scopul de a realiza
un climat ostil faţă de orice formă de delincvenţă şi în
care au fost cuprinse persoane aflate în perioada de
suspendare a executării pedepsei, cei care beneficiaseră
de liberare condiţionată, precum şi cei din perioada de
probaţiune.
Deşi a fost aplicat pe o perioadă relativ scurtă,

129
Platon - Dialoguri, Protagoras, Paris, Ed. Les Belles Lettres,
1966, 324ab
168
de numai 20 de ani, totuşi, programul şi-a atins scopul
propus, reducând considerabil rata infracţionalităţii,
într-un oraş cunoscut la vremea respectivă ca fiind un
centru al delincvenţilor.
În ceea ce priveşte prevenirea fenomenului
infracţional în ţara noastră, aceasta a fost şi este un
vector important al instituţiilor abilitate ale statului şi
al altor organizaţii nonguvernamentale, care sunt bine
reprezentate la nivel instituţional, însă mai au mult de
făcut în ceea ce priveşte aplicarea concretă a măsurilor
în practică în vederea obţinerii rezultatelor scontate.
Reducerea fenomenului infracţional se poate
face numai prin luarea și implementarea unor măsuri
susţinute, concrete și eficiente, pornind de la educarea
și formarea încă de la cea mai fragedă vârstă, a acelor
trăsături comportamentale menite să combată permanent
faptele de natură a încălca într-un fel sau altul
drepturile și libertăţile fundamentale ale omului.

8.8. Modelul curativ

În general, dreptul penal şi sistemul justiţiei

penale în special, au fost şi sunt instituţii cu caracter
conservator. Totuşi, pe baza rezultatelor cercetărilor
criminologiei, s-a putut ajunge la apariţia unui nou
model de politică penală - modelul curativ.
Acest lucru a fost posibil şi pe fondul creşterii
reacţiei sociale după cel de al doilea război mondial

169
împotriva fenomenului infracţional, datorate crimelor
şi atrocităţilor săvârşite în perioada de război, dar și
după acesta.
În acest context, era normală şi firească
apariţia unei atitudini de respingere a folosirii forţei
şi a represiunii în general.
Specific oricărei zone, după un conflict armat
are loc o explozie a fenomenului infracţional, iar
metodele anterioare privind lupta împotriva criminalităţii
devin din ce în ce mai ineficiente, iar folosirea
represiunii este mai puţin agreată.
Cu privire la aceste aspecte, Jean Pinatel
sublinia următoarele: "În ansamblul său, această
perioadă se caracterizează printr-un climat ostil faţă
de tot ceea ce era esenţialmente represiv, printr-o
tendinţă de reconsiderare a metodelor penale tradiţionale,
în sensul de renunţare la vechile metode bazate pe
intimidare şi coerciţiune şi de adaptare a unor forme
noi de răspuns social, axate pe ideea de prevenire şi
resocializare".
În perioada interbelică, criminologia a cunoscut
o dezvoltare accentuată, insistându-se în special pe
adoptarea unor metode non-represive în politica
penală, un aport deosebit la aceste teorii aducându-l
teoreticienii modelului de criminologie clinică, ce a pus
în centrul preocupărilor sale persoana delincventă,
având drept principal scop tratamentul şi resocializarea
acestuia.

170
 La realizarea noului model de reacţie socială s-
au avut în vedere următoarele constatări130:
a) modelul represiv de reacţie socială nu
contribuie la prevenirea şi combaterea criminalităţii,
întrucât nu ia în considerare cauzele acesteia;
b) ideea individualizării, acceptată teoretic, a
fost insuficient transpusă în practică, datorită lipsei
mijloacelor materiale;
c) pedeapsa aplicată s-a dovedit a fi ineficientă
în procesul de resocializare a infractorilor, întrucât
unicul criteriu de individualizare utilizat a fost gravitatea
faptei;
d) varianta represivă nu oferă soluţii pentru
reinserţia socială a condamnaţilor care, după ispăşirea
pedepsei, se întorc în mediul lor de provenienţă,
reluându-şi comportamentul antisocial;
e) creşterea spectaculoasă a infracţionalităţii
este o dovadă a faptului că pedeapsa nu mai dispune de
capacitatea preventivă ca efect al intimidării.
Deşi, la început, această teorie curativă nu a fost
acceptată de adepţii teoriilor clasice, văzând în noua
orientare o "scădere" a rolului pedepsei, ulterior
această poziţie a fost revizuită şi a avut trimiteri
concrete la măsuri de ordin legislativ. În acest sens au
fost adoptate noi norme printre care și cele menţionate
mai sus și care se regăsesc în Legea probaţiunii.

130
conf. R.M. Stănoiu - op.cit., p.157
171
 În conformitate cu teoriile criminologilor clinicieni,
şi a celor care îmbrăţişau doctrina "apărării sociale",
modelul nou de reacţie socială antiinfracţională şi-a
propus următoarele obiective131:
a) axarea politicii penale pe ideea de resocializare
a infractorului;
b) adoptarea unor modele de tratament apte să
contribuie la readaptarea socială a individului;
c) adoptarea unor tehnici de individualizare menite
să contribuie la creşterea eficienţei tratamentului, atât
în momentul individualizării juridice a sancţiunii, cât şi în
perioada executării acesteia;
d) adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin
social, economic, cultural etc. destinat să faciliteze o
reinserţie socială cât mai adecvată a infractorului,
după executarea tratamentului.
În vederea aplicării modelului curativ, trebuie
abordate două elemente care îl definesc şi anume:
a) individualizarea;
b) aplicarea tratamentului de resocializare.
Individualizarea presupune elaborarea unui
diagnostic pe baza unui examen al personalităţii
delincventului, iar aplicarea sancţiunii pedepsei
reprezintă o primă fază a tratamentului de resocializare.
Etapa următoare continuă în timpul executării
pedepsei, urmând cu cel necesar a fi aplicat în
perioada de probă, sau de încercare, după liberarea

131
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.187
172
condiţionată, toate având și urmărind în principiu
aceleaşi obiective: determinarea persoanei respective
să nu mai comită infracţiuni sau fapte antisociale, iar
la rândul său să combată orice încercare a semenilor
săi de a încălca prevederile legislative.
În ceea ce priveşte aplicarea tratamentului
individual de resocializare, se urmăreşte modificarea
şi schimbarea motivaţiilor ideilor, preocupărilor
infractorului având ca finalitate - resocializarea şi
reinserţia socială.
Trebuie remarcat faptul că, fără aportul efectiv
şi conştient la aplicarea şi derularea tratamentului de
resocializare a infractorului, orice efort, din partea
oricui ar veni, nu va avea nici o valoare.
Având în vedere aceste teorii, bazate pe
tratamentul individual de resocializare, sistemele de
drept penal au elaborat anumite norme de individualizare
a pedepsei, care se regăsesc sub următoarele forme:
a) sistemul sentinţelor cu durată determinată,
combinată cu sistemul liberării condiţionate "pe
cuvânt";
b) sistemul de probaţiune;
c) sistemul suspendării executării pedepsei;
d) sistemul amânării aplicăriii pedepsei.
De asemenea, s-a început sistemul aplicării
tratamentului post-penal, ce vizează sprijinirea fostului
deţinut după liberare, pentru a-l îndepărta de factorii
criminogeni.

173
 Acest model de tratament individual de
resocializare, circumscris modelului curativ, a început
să prindă contur şi să aibă unele rezultate,
materializate, reuşind să aibă o finalitate concretă,
însă au fost şi eşecuri, dar nu datorate slăbiciunii
teoriilor, ci slabelor condiţii socio-economice oferite
de ţările în care s-au aplicat.

174
 CAPITOLUL IX

CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ

9.1. Consideraţii generale

Dezvoltarea socio-economică şi schimbările de

ordin politic la nivel naţional dar şi global, pe fondul
diferenţelor de cultură, au făcut ca şi fenomenul
infracţional să cunoască o transformare și o amploare
deosebită, marcate de apariţia unor fapte noi,
neincriminate dar și o diversitate a faptelor pe fondul
adâncirii decalajelor dintre clasele sociale.
În acest context general, problema prevenirii
fenomenului infracţional devine pe zi ce trece o
problemă tot mai acută, iar combaterea lui nu poate fi
lăsată în derizoriu sau trată cu indifernţă, indiferent
câte greutăţi sau inconveniente ar genera.
Evenimentele de la sfârșitul anilor optzeci și
începutul deceniului nouă al secolului XX din Europa și
din România, trecerea de la forma societăţilor închise
spre una democratică şi punerea primelor baze ale
transformărilor economico-sociale au făcut în mod implicit,
să crească şi să se diversifice și infracţionalitatea.
Apariţia unor infracţiuni noi, a unor forme noi
175
de operare, a unei noi mentalităţi în general, a luat
structurile statului de drept, chemate să realizeze
controlul social, aflate la începutul perioadei în faza de
formare, uneori pe nepregătite și nu de puţine ori, iar
ulterior a funcţionat la parametri scăzuţi pe fondul
lipsei sistemului legislativ adecvat, sau a unui sistem
legislativ stufos, greu de aplicat.
În acest context general şi al ţării noastre în
special, când fenomenul infracţional are o dinamică
explozivă, criminologia este chemată mai mult ca
oricând să desfăşoare activităţi specifice ştiinţei,
pentru a identifica şi studia îndeaproape cauzele
generatoare de criminalitate, dinamica fenomenului
infracţional şi să elaboreze măsuri ce se impun,
programe concludente de acţiune în vederea prevenirii
criminalităţii în general, dar şi de reeducare,
resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor.
Aderarea României și a altor state din Europa
centrală și de est la structurile Uniunii Europene, a
permis o mișcare lejeră a persoanelor dintr-o ţară în
alta, lucru ce a favorizat dezvoltarea unei infracţionalităţi
transfrontaliere nemaiîntâlnită, luând prin surprindere
întreaga comunitate europeană.
Elaborarea unei politici penale eficiente, care să
conducă la diminuarea fenomenului infracţional, trebuie
să aibă ca bază de pornire rezultatele concrete ale
cercetărilor criminologice, care trebuie să ofere
cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen social.

176
 Prin cercetările criminologiei, trebuie să se
ofere dinamica fenomenului infracţional, esenţa cauzală
a acestora şi pe baza acestora să se elaboreze
strategii, metode şi procedee posibile de acţiune în
înfăptuirea activităţilor concrete de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional.
Numai în acest fel și printr-o cooperare extinsă
cu toate statele europene, ştiinţa criminologiei poate
contribui la individualizarea principiilor unei politicii
penale coerente .
Trebuie remarcat totuşi faptul că toate rezultatele
cercetărilor criminologiei nu pot să-şi atingă scopul propus,
să se materializeze într-o politică penală justă şi eficientă,
decât dacă şi aportul economico-financiar al statului este
considerabil, altfel nu rămâne decât la stadiul de teorie
inteligentă, greu sau imposibil de pus în practică.

9.2. Definirea conceptelor

Încă din antichitate, din scrierile lui Platon şi

până la cercetătorii criminologi de astăzi, conceptul de
prevenire a reprezentat un complex de teorii, idei,
măsuri şi activităţi menit să conducă la un singur şi
unic scop: reducerea sau limitarea faptelor antisociale.
El a reprezentat şi reprezintă principalul obiectiv al
politicii penale al oricărui stat.
Acest concept surprinde un domeniu atât de
vast, încât uneori este difuz şi tocmai de aceea,
pentru a putea defini conceptul de prevenire, trebuie
177
mai întâi să fie clarificate care sunt obiectivele, sfera
de acţiune şi direcţiile de prevenire.
Prevenirea în general înseamnă a avertiza pe
cineva de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, a
atrage atenţia, a încunoştiinţa, a face atent despre un
anumit fenomen, lucru sau activitate, lucru definit mai
exact astfel : ” a face pe cineva atent din timp asupra
consecinţelor acţiunii sale (de obicei cu scopul de a
împiedica această acţiune); a înș tiinţa, a informa în
prealabil, a anunţa dinainte; a avertiza132”
În ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii, în
accepţiunea criminologiei înseamnă a preîntâmpina
săvârşirea pentru prima dată sau repetativ de către o
persoană a unei acţiuni ori inacţiuni care, prin
rezultatul produs, ar aduce atingere normelor şi
valorilor morale de convieţuire, care ar reprezenta un
pericol social şi care, pe cale de consecinţă, ar atrage
răspunderea prevăzută de legea penală.
Măsurile de prevenire îşi pot atinge scopul şi pot
fi orientate către acest lucru numai dacă există formată
o concepţie clară asupra cauzelor şi fenomenelor care
influenţează într-un fel sau altul fenomenul infracţional.
Acestea trebuie să aibă la bază cunoaşterea, în
plenitudinea sa, a fenomenului infracţional, întrucât
măsurile prevăzute trebuie să fie eşalonate în etape,
în obiective cu bătaie mai lungă sau mai apropiată şi nu

132
Dex on-line- https://dexonline.ro/definitie/prevenire
178
trebuie să se aplice izolat sau sporadic, ci trebuie să
fie generalizate şi continui.
Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul
în întregul său, nu ca o totalitate de activităţi preventive
desfășurate pe un anumit teritoriu, într-o anumită
perioadă de timp dată, ci ca sistem înţeles, ca un
ansamblu de măsuri superior organizat, coroborate cu
elemente aflate în relaţii de inetrdependenţă între
ele, cât şi cu întregul căruia i se subsumează,
ansamblul care este orientat către realizarea unor
efecte specifice, în condiţii specifice.
Având în vedere că în societate omul este cel
care acţionează în toate sferele activităţii pentru
punerea în practică a dorinţelor şi aspiraţiilor sale, se
subînţelege şi faptul că, în ceea ce priveşte prevenirea,
acţiunile sale trebuie să vizeze luarea unor măsuri în
cadrul acelor domenii - social, juridic, economic - care au
o implicaţie mai mare în influenţarea factorilor determinanţi
care conduc la săvârşirea actelor infracţionale.
Dacă avem în vedere toate elementele prevenirii,
nu putem concluziona că aceasta are drept scop
preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei
infracţiuni, ea are un rol tot la fel, dacă nu chiar mai
important, de a împiedica repetarea comiterii unei
fapte penale de acelaşi autor.
În cea de a doua situaţie, când subiecţii au cu
totul alt statut, se impun alte concepte ce se
realizează prin măsuri de resocializare şi reinserţie

179
socială a celor care au comis infracţiuni, au fost
condamnaţi şi au executat pedeapsa stabilită de
legiuitor.
În acest context, activitatea specifică derulată
de serviciile de probaţiune, care sunt abilitate în
derularea măsurilor specifice de prevenire stabilite de
legiuitor, este necesară și utilă în măsura în care
acestea sunt de natură a atinge scopul pentru care a
fost creat această instituţie.
Concluzionând, putem aprecia că: "prevenirea
criminalităţii desemnează un proces social permanent,
care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu
caracter social, cultural, economic, politic, administrativ
şi juridic, destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor
antisociale prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea
cauzelor fenomenului infracţional"133.

9.3. Modelul clasic de prevenire a criminalităţii

Primele forme de reacţie socială antiinfracţională

au fost de natură represivă.
Aceste forme au fost valabile o perioadă destul
de mare de timp, deşi primele idei de măsuri cu
caracter preventiv se găsesc încă din scrierile lui
Platon, aşa după cum au fost ele menţionate la începutul
cursului. Măsurile cu caracter represiv au dezvoltat şi
sisteme legislative corespunzătoare acestor scopuri.

133
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.207
180
 Altfel spus, prevenirea era bazată pe efectul de
inhibare psihică datorat potenţialei pedepse ce ar
urma săvârşirii unei fapte antisociale.
Idei de a înlocui măsurile represive le regăsim în
scrierile lui Platon, care sugera înlocuirea ideii retributive
cu ideea utilităţii sociale a pedepsei, astfel, sancţiunea
ar fi trebuit să aibă un scop de prevenire generală,
datorat forţei exemplului şi un scop de prevenire
specială, ca urmare a efectului intimidant al pedepsei.
Platon afirma că: "acela care vrea să
pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina
faptei rele, care este un lucru trecut, căci nu s-ar
putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit,
ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul
să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-
i înfrâneze pe ceilalţi".
Ideile lui Platon au fost reluate şi de alţi
gânditori ai antichităţii şi nu numai, cunoscându-se de
asemenea şi teoriile lui Aristotel134 privind rolul preventiv
al pedepsei, potrivit căruia: "o persoană comite o crimă
atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori
atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită
precumpănesc în faţa pedepsei".
Cesare Beccaria, cunoscut ca întemeietor al
şcolii clasice de drept penal, a abordat şi el problema

134
Aristotel (384 î.Hr. -322 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai
importanț i filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale,
spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice.
181
prevenirii din perspectiva acţiunii omului, ca fiind o
fiinţă raţională şi acţionând sub imperiul liberului său
arbitru, lucru pentru care este nevoit să suporte
consecinţele faptelor sale, motiv pentru care - aprecia
el - "cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai
severă, cu atât omul se va abţine să comită actul
incriminat şi cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai
rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident".
Aşadar, odată cu trecerea timpului, pe baza
cercetărilor criminologice şi a autorilor acestora,
efectul prevenirii prin inhibare şi intimidare a început
să se estompeze, rolul acesteia devenind din ce în ce
mai complex.
În altă ordine de idei, un aport deosebit la
întărirea rolului preventiv prin metode mai puţin
represive, l-au avut adepţii doctrinei pozitiviste, care
insistă pe necesitatea luării unor măsuri cu caracter
social şi economic, care să conducă la eliminarea
factorilor generatori ai criminalităţii.
Astfel, se insistă şi se reuşeşte adoptarea unor
concepte noi, potrivit cărora societatea trebuie protejată
prin măsuri penale şi extrapenale, de natură a conduce la
limitarea ori stoparea fenomenului infracţional.
Actualizarea sistemului legislativ prin modificările
aduse Codului penal135, a determinat legiuitorul să
adopte măsuri mai puţine privind privarea de libertate.

135
Legea 286/2009 privind codul penal
182
Comiterea de infracţiuni fiind sancţionată cu pedepse
mai blânde sau cu pedepse alternative, neprivative de
libertate.
Această decizie a avut un dublu scop: pe de o parte
s-a mers pe raţiunea creșterii nivelului de educaţie al
populaţiei, iar pe de altă parte pe reducerea numărului
persoanelor private de libertate instituţionalizate, pentru
care se consumă fonduri importante care ar putea fi
folosite în alte scopuri socio-umanitare.
Nefiind bazate pe studii criminologice calificate,
solide și pertinente, s-a dovedit că scăderea cuantumului
pedepselor și înlocuirea acestora cu măsuri alternative,
nu a determinat în niciun fel reducerea fenomenului
infracţional lucru pe care îl vom detalia în capitolele
următoare.
Dacă în cazul prevenirii generale se iau măsuri
menite a stopa un individ să comită pentru prima dată
o infracţiune, în cazul celor care deja au săvârşit o
faptă penală şi au fost pedepsiţi pentru ea, altfel se
pune problema determinării acestora să nu mai greşească.
Acest proces se realizează prin prevenirea
specială, care presupune un complex de măsuri, destinat
să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către
persoanele care deja au săvârşit o infracţiune136.
Cel mai complex program de activităţi educaţionale
cu cei care au comis deja cel puţin o infracţiune pentru

136
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.210
183
care au primit o pedepasă privativă de libertate, se
derulează în penitenciare unde funcţionează un
compartiment de reintegrare socială compus din
Serviciul educativ și Serviciul de asistenţă psiho-
socială, care desfășoară în fiecare penitenciar o serie
de programe educative cum ar fi:
a) programe obligatorii:
- adaptarea instituţionalizată a persoanelor
aflate în custodie penitenciară (INSTAD);
- alfabetizarea deţinuţilor (ALFAZ);
- educaţia bunului cetăţean (CEB);
- iniţierea, încurajarea, întreţinerea, dezvoltarea
legăturilor cu familia şi comunitatea (DIFICIL);
- educaţia pentru sănătate (EDUCUSAN);
- educaţia juridică (EDUCOLEX);
- pregătirea pentru liberare (PROLIB);
- asistenţa specială, ajutor terapeutic şi recuperator
pentru deţinutele vulnerabile (STRADAV);
- diminuarea agresivităţii deţinutelor violente
(VAAD);
- diminuarea depresiei la deţinuţii expuşi la risc
înalt de suicid (DERIS);
b) programe opţionale:
- formarea şi dezvoltarea profesională (PROFORD);
- educaţia pentru viaţa de familie (EDUCOFAM);
- menţinerea tonusului fizic şi psihic prin activităţi
de educaţie fizică şi sport (EDUCUSPORT);
- completarea nivelului de şcolarizare (CONIS);

184
 - educaţia în sprijinul muncii (SME);
- educaţia religioasă şi moral-creştină (EDUCOREL);
- susţinerea morală (SUM);
- combaterea ideilor iraţionale la deţinuţi (CIID);
c) programe facultative:
- activităţi de club (ACTIV CLUB):
- programul hobby.
Toate aceste activităţi dar și multe altele, au rolul
de a contribui la reeducarea și pregătirea în vederea
reinserţiei sociale care ”au trecut” prin penitenciar.
În cazul recidiviştilor, legea penală a prevăzut în
toate cazurile aplicarea unei sancţiuni care să aibă în
vedere și trecutul infracţional, având în principal
drept scop ca perioada de detenţie să fie folosită
pentru includerea acestora în programe speciale,
menite să conducă prin educarea, reeducarea, tratamentul
psihosocial sau medical, la determinarea acestora de a
se reintegra social la liberare şi de a se abţine de la
comiterea altor fapte.
În acelaşi context, forţa exemplului constituie
încă o măsură de natură a influenţa într-o bună parte
scăderea fenomenului infracţional.

9.4. Modelul social

Evoluţia fenomenului infracţional şi creşterea

ratei criminalităţii din ultimii ani, care s-a manifestat
atât în ţările occidentale cât şi în ţările din Europa
centrală şi de est ca urmare a transformărilor socio-
185
politice de la sfârşitul secolului XX, au produs o criză
a instituţiilor de control social în general şi sistemului
justiţiei în special.
Aceste transformă sociale au determinat
diversificarea faptelor de natră penală, implicit să
sporească numărul delincvenţilor primari (cei care
comit o infracţiune pentru prima dată) dar şi rata
recidivei a cunoscut o creştere simţitoare .
Transformările socio-politice au determinat
implicit şi apariţia unor strategii noi în ceea ce priveşte
găsirea unor căi, a unor mijloace corespunzătoare noilor
situaţii apărute, în vederea prevenirii comiterii de
fapte antisociale.
Unul din cele mai utilizate modele de acţiune în
limitarea fenomenului infracţional este acela de a
atrage comunitatea la efortul general depus, la acţiuni
menite să contribuie la stoparea criminalităţii. Acest
lucru nu înseamnă că sarcina instituţiilor statului, a
justiţiei în special, se diminuează sau se anulează iar
sarcina controlului social o preiau cetăţenii din comunitate.
Din contră, rolul instituţiilor justiţiei se menţine,
chiar îşi diversifică aria de cuprindere a fenomenului
infracţional, comunitatea având rolul de a se implica în
programe specifice de asistenţă comunitară, de consiliere
a persoanelor care nu se pot adapta la noile condiţii.
Modelul social de prevenire urmăreşte adoptarea
acelor măsuri care să conducă la scăderea necesităţii
de a comite fapte antisociale, care este o realizare

186
deosebită dar care nu se poate înfăptui decât dacă se
realizează o creştere a nivelului economico-social în
general, a bunăstării societăţii în special.
Pentru a putea realiza acest deziderat este
necesar ca cel puţin două elemente ale societăţii să fie
active şi anume:
a) pe de o parte, comunitatea trebuie să
participe activ la acţiunile de prevenire şi să realizeze
o coeziune perfectă între membri societăţii;
b) pe de altă parte, alocarea unor fonduri
consistente pentru ridicarea nivelului de trai şi
îmbunătăţirea condiţiilor sociale în general.
Abordând prevenirea prin prisma modelului
social, aceasta se poate realiza pe trei forme:
a) prevenirea primară;
b) prevenirea secundară;
c) prevenirea terţiară.
Prevenirea primară reuneşte ansamblul de
activităţi elementare dar deosebit de necesare şi
importante în lupta împotriva criminalităţii.
Ea are la bază măsuri de natură socială,
educativă, economică şi culturală care coroborate şi
dezvoltate în mod corespunzător au menirea să elimine
factorii generatori ai criminalităţii şi să preîntâmpine
comiterea de acte infracţionale.
Unul dintre cele mai importante roluri este
acela de a forma la toţi membrii societăţii un nivel de
pregătire şi de socializare pozitivă prin programe

187
specifice care să se desfăşoare în familie, şcoală, loc
de muncă şi care să creeze condiţiile necesare
implementării acestora prin apariţia de noi locuri de
muncă, prin asigurarea de condiţii de locuit decente , a
petrecerii timpului liber în condiţii plăcute şi de
asigurarea stării de sănătate corespunzătoare.
Rolul modelului de prevenire primară din cadrul
modelului social este acela de a acţiona pentru a
determina pe potenţialii infractori să renunţe la ideea
aplicării intenţiilor lor criminale în practică.
În acest context, la nivel internaţional dar şi
naţional se desfăşoară programe menite să stopeze
fenomenul infracţional.
La noi în ţară, atât la nivel statului prin
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătăţii,
Ministerului Muncii și Protecţiei Sociale şi altele, dar
şi printr-o serie de organizaţii non-guvernamentale se
desfăşoară o serie de programe cu aplicabilitate în
şcoli, în mediul social în general, ce îşi propun limitarea
sau stoparea fenomenului infracţional.
Familia şi şcoala constituie principalii vectori
spre care se îndreaptă majoritatea acţiunilor de
prevenire.
În ceea ce priveşte familia, se acţionează
pentru orientarea şi educarea în primul rând a
părinţilor tineri, pentru ajutorul celor care nu se
adaptează la noile condiţii de viaţă precum şi la
activităţi specifice de educare a copiilor proveniţi din

188
familii dezorganizate şi din familii care nu au
capacitatea de a educa copiii în mod corespunzător.
Alături de familie şi împreună cu ea, şcoala are
rolul esenţial în activitatea de educare preventivă. Ea
este cea care, prin rolul său formativ pronunţat,
contribuie cel mai mult la oferirea tinerei generaţii a
acelor cunoştinţe necesare, care să formeze respectul
faţă de lege şi normele morale, implicaţiile ce decurg
din comiterea unui delict şi urmările acestui fapt,
importanţa sistemului judiciar, să conştientizeze
importanţa valorilor morale şi nu în ultimul rând să le
formeze acele deprinderi şi cunoştinţe de aşa natură
încât să evite comportamentul deviant.
Se poate aprecia că şcoala are şi timpul şi
metodele necesare de a dezvolta la tineri acele
convingeri morale durabile care să determine integrarea
lor corectă în societate.
Constatându-se că orientarea spre tratamentul
individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect
educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive137,
Eforturile s-au îndreptat în două direcţii:
a) către supravegherea şcolarilor în vederea
reducerii violenţei;
b) organizarea unor cursuri speciale în afara

137
Conf. JOHN GRAHAM - Crime Preventions Strategies en
Europe ant North America, Helsinki, nr. 18/1990 citat de Gh.
Nistoreanu, C. Păun, în „Criminologie”, Ed. Europa Nova , 1996,
p.213
189
orelor de program, pentru copiii care au probleme de
asimilare a noţiunilor şi de adaptare la mediul şcolar.
Odată cu parcurgerea cursurilor şcolare şi
acumularea bagajului de cunoştinţe specifice, nu
înseamnă că prevenirea şi-a terminat toate sarcinile şi
abandonează individul.
Găsirea unui loc de muncă şi continuitatea muncii
are un rol tot la fel de important ca şi şcoala. Prin
desfăşurarea unei activităţi utile, care să-i asigure cele
necesare, care să determine asumarea responsabilităţilor
adaptate la propriile nevoi, fac ca educaţia socială să
capete noi valenţe.
Pierderea locului de muncă din diverse motive şi
rămânerea, o perioadă mare de timp fără o sursă de
venit, nu fac decât să-l conducă pe individ către medii
periculoase, să-şi piardă încrederea în sine, să-l
determine să recurgă la fapte şi acte infracţionale.
Aceste aspecte determină programele de
prevenire să se îndrepte în trei direcţii138:
a) identificarea şi chiar crearea de noi locuri de
muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei cu
responsabilităţi sporite (cu familie proprie, copii,
părinţi bătrâni şi bolnavi);
b) organizarea timpului liber pentru tinerii
rămaşi fără loc de muncă; acest tip de acţiune
preventivă ia în considerare atât activităţile

138
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova
Bucureşti 1996-p. 213-214
190
preventive cât şi cele de reconversie şi recalificare a
tinerilor ;
c) crearea de facilităţi de tratament pentru cei
cu probleme deosebite (tineri care se droghează,
alcoolici, etc.)
Activităţile specifice prevenirii secundare, sunt
în sarcina organelor legislative şi executive cărora le
revine sarcina de a elabora sistemul legislativ şi mai
ales de punere în practică a acestora.
Practic se poate aprecia că obiectul de activitate
al prevenirii secundare este acela de adoptare a unei
politici penale corespunzătoare.
Bineînţeles că la baza elaborării politicii penale
stau studiile şi rezultatele criminologiei şi aceasta
este cea care se confruntă în mod direct cu fenomenul
infracţional şi are ca scop final anihilarea factorilor
criminogeni.
În ceea ce priveşte prevenirea terţiară, aceasta
are rolul de a acţiona în vederea evitării recidivei în
cazul persoanelor care au comis deja o infracţiune
Acest lucru se face prin programe de reeducare,
resocializare şi reinserţie socială.
Programele trebuie să fie legate direct de
necesităţile delicvenţilor, mai ales de acelea care, dacă
sunt satisfăcute în mod adecvat vor duce la un
comportament pro-social şi de asemeni să urmărească
evoluţia convingerilor şi atitudinilor pentru a face
durabilă schimbarea de comportament.

191
 Programele abordate trebuie să ţină cont de
necesităţile delincvenţilor şi nu delincvenţii să-şi stabilească
necesităţile în funcţie de programele existente.
Acest tip de prevenire trebuie să-şi impună rolul
deosebit ce-i revine în detrimentul fostelor activităţi
specifice de represiune.

9.5. Modelul situaţional

Prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin modelul

situaţional este de natură a dezvolta idei de stopare a
fenomenului infracţional prin măsuri relativ simple cu
costuri scăzute, dar care să fie realiste.
Acestea sunt realizate în concret prin măsuri de
siguranţă ce îngreunează comiterea unei infracţiuni
precum şi prin măsuri care să influenţeze costurile şi
beneficiile celor care comit infracţiunea.
În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă care
se iau în vederea preîntâmpinării săvârşirii unei fapte
penale, acestea se referă la montarea unor sisteme
eficiente de securitate (senzori, geamuri antiefracţie,
camere de luat vederi, etc.) sau realizarea unor
dispozitive de pază sigure.
În acelaşi context se înscrie şi luarea unor
măsuri de a înlătura sau de a face accesul cât mai greu
al infractorilor la bunul vizat (ex. - punerea unui
autoturism în garaj asigurat şi nu lăsarea lui la voia
întâmplării și neasigurat) sau de înlăturare a
mijloacelor care pot servi la comiterea infracţiunilor
192
(ex. - verificarea antitero a tuturor pasagerilor înainte
de îmbarcarea în avion, legiferarea corespunzătoare a
regimului armelor de foc, etc.).
O altă măsură care poate să influenţeze
costurile şi beneficiile infractorilor este cea legată de
marcarea proprietăţii (gravarea, poansonarea unor
coduri sau nume pe obiecte, atașarea unor senzori la
produsele de valoare, etc.) ceea ce le face mult mai
greu vandabile, sau cu risc crescut de sustragere, ori
montarea de camere video în diverse locuri (magazine,
staţii PECO) unde orice mişcare este înregistrată,
ceea ce face ca riscul infracţiunii să fie mult mai mare
sau să efectueze cheltuieli mari în vedere anihilării sau
punerii tehnicii în imposibilitatea de a-l filma la
comiterea faptei.

9.6. Resocializarea infractorului

Resocializarea este un proces educativ,

reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor
condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea
infractorilor la sistemul de norme şi valori generale
acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a
acestora şi prevenirii recidivei139.
Aşa după cum rezultă şi din definiţie,
activitatea de resocializare presupune că trebuie

139
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova
Bucureşti 1996-p.217
193
realizate o serie de activităţi specifice pentru
formare de trăsături menite a conduce la împiedicarea
unui delincvent de a repeta fapta comisă.
Astfel, a educa presupune a transmite şi a
determina pe cei care au comis infracţiuni să-şi
însuşească acele norme şi valori acceptate de întreaga
societate şi pe care el le-a încălcat ca urmare a unei
socializări negative pe care a avut-o, deci a unei lipse
elementare de educaţie.
În ceea ce priveşte reeducarea, aceasta se
referă la cei care datorită unor situaţii conjuncturale
au suferit o inadaptare la noul sistem de norme şi
valori existent.
Atât educarea cât şi reeducarea se poate
realiza prin activităţi concrete, atât de factură teoretică
dar mai ales de natură practică, prin care infractorii
trebuie să dobândească respectul faţă de semenii lor,
respectul faţă de lege şi formarea acelor trăsături care
să-i determine să_şi asume responsabilitatea pentru
nevoile avute prin muncă şi alinierea la standardele
normale de viaţă.
Activităţile de resocializare au la bază metode
terapeutice prin care se are în vedere o remodelare a
personalităţii infractorului, o reînviere a motivaţiilor
atitudinale, de ameliorare a tendinţelor reacţionale
care să conducă în final la o readaptare la mediul
socio-cultural şi reinserţia sa socială.

194
 CAPITOLUL X

CRIMINALITATE TRANSNAŢIONALĂ

10.1. Crima organizată

10.1.1. Caracterizare

Transformările socio-politice şi economice puternice

care s-au produs pe plan naţional şi internaţional şi
adâncirea decalajelor atât între state cât şi între
diferite categorii sociale şi apariţia claselor bogate şi
sărace, nu putea să nu atragă după sine şi o
recrudescenţă a fenomenului infracţional.
În acest context, un pericol de mare actualitate,
care reprezintă efectiv o sfidare a societăţii este
crima organizată, care, prin modul ei de structurare,
prin capacitatea de a se infiltra în cele mai diferite
domenii şi la toate nivelurile, prin folosirea fără
rezerve a violenţei şi ingerinţele în sistemele sociale şi
politice, demonstrează că este de nestăvilit.
Grupările de criminalitate organizată își desfășoară
activitatea în principal pentru a realiza profituri
ilegale prin comiterea de fapte infracţionale în toate
domeniile, dar în mod special din trafic de droguri,
195
criminalitate informatică, migraţie ilegală, contrabandă
sau evaziune fiscală de mare amploare, activităţi ce
alimentează economia subterană şi privează bugetul
naţional sau comunitar de fonduri financiare importante.
Studiile făcute la nivel global scot în evidenţă
amploarea pe care o are fenomenul, astfel, conform
Biroului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Droguri
şi Criminalitate (UNODOC), se estimează că veniturile
din activităţi ilegale la nivel mondial se ridică la
aproximativ 3,6% din PIB-ul global, iar fluxul spălării
banilor este în prezent în jur de 2,7% din PIB-ul
global140.
Faptul că activitatea grupărilor de crimă
organizată reprezintă un real pericol pentru statele
europene, a fost scoasă în evidenţă de evaluarea
EUROPOL din 2017, intitulată Serious and Organised
Crime Threat Assessment (SOCTA) în care se
estimează că la nivel european sunt active 5.000 de
grupări criminale organizate. 76% din grupări au mai
mult de 6 membri, iar 45% sunt implicate în mai mult de
un tip de activitate infracţională.
Conform altor date statistice, din 2016 publicat
de Joint Research Centre on Transnational Crime
(Transcrime), cu sediul în Italia, acesta a ”indicat că
activităţile ilicite ale acestor grupări generează

140
https://intelligence.sri.ro/criminalitate-organizata-si-
proliferare-zece-repere-pentru-intelegerea-pericolelor/
196
venituri anuale de 110 miliarde de euro, echivalentul a
1% din Produsul Intern Brut al UE.
Cea mai mare parte din această sumă (28 de
miliarde de euro anual) vine din comerţul cu droguri, deș i
fraudele fiscale, în special cu TVA, devin o sursă tot mai
importantă de venit pentru organizaţiile criminale,
susţine Transcrime. Alte activităţi ilegale majore sunt
traficul cu fiinţe umane (pentru prostituţie ș i alte genuri
de exploatare), falsificările de produse ș i traficul ilegal
cu tutun ș i arme. O mare parte din bani este spălată prin
afaceri legale, mai ales în sudul Italiei, unde crima
organizată are cele mai adânci rădăcini, dar ș i în
porturile-cheie ale Europei ș i în zonele de frontieră141”.
Amploarea acţiunilor grupărilor de crimă organizată
sunt deja pe cale să destabilizeze economia multor state
iar implicarea capilor acestora în politică ameninţă chiar și
funcţionarea democraţiei statelor europene.

10.1.2. Definirea conceptului

Pentru a defini conceptul de crimă organizată

trebuie pornit de la faptul că se impune utilizarea
noţiunilor folosite şi general valabile în plan internaţional.
Conform profesorului C. Păun de la Facultatea de

141
https://www.dw.com/ro/organiza%C5%A3iile-mafiote-din-
europa/a-46607287
197
Drept din cadrul Academiei de Poliţie A.I. Cuza din
Bucureşti, "termenul de crimă organizată semnifică
activităţile infracţionale ale grupurilor constituite pe
principii conspirative, în scopul obţinerii unor importante
venituri ilicite".
Potrivit prevederilor legislative naţionale142, prin
grup organizat se înţelege: ” grupul structurat, format
din trei sau mai multe persoane, care există pentru o
perioadă ș i acţionează în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a
obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt
beneficiu material; nu constituie grup infracţional
organizat grupul format ocazional în scopul comiterii
imediate a uneia sau mai multor infracţiuni ș i care nu are
continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului”.
Problema crimei organizate a preocupat şi
preocupă şi în prezent toate statele lumii, însă
studierea acestui flagel îşi are originile în S.U.A. unde,
începând cu anul 1950 s-a organizat şi a funcţionat, pe
baza infomaţiilor furnizate de poliţie şi F.B.I.,
Comitetul Kefauver143 .

142
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea
criminalităț ii organizate, cu modificările și completările ulterioare
143
În luna mai din 1950, un senator SUA numit Estes Kefauver
formează un comitet pentru a investiga Mafia, inclusiv mafioț ii cei
mai notorii din New York, comitet care va reuși să destructureze
multe grupări criminale.
198
 Acest comitet ce funcţiona sub egida senatului
american a reuşit să stabilească existenţa unui cartel
al infracţionalităţii ce purta denumirea de mafia şi
care se caracteriza prin următoarele:
a) avea caracter naţional, adică se întindea ca o
caracatiţă şi cuprindea toate regiunile ţării;
b) avea o conducere de grup la nivelul ei central;
c) activităţile ei vizau sectoarele economice
legale şi ilegale;
d) avea capacitatea de a distruge şi a elimina pe
oricine s-ar interpune intereselor ei, folosind în acest
scop orice mijloc - violent ori non violent.
Pe baza informaţiilor de care dispunea, furnizate
după cum am precizat anterior de poliţie , F.B.I. şi alte
structuri ale statului, dar şi pe baza propriilor cercetări,
criminologul american Donald R. Cressy a concluzionat
că1:
a) în S.U.A. există o largă alianţă naţională
compusă din cel puţin 24 „familii” de criminali (ghilimelele
sunt necesare întrucât termenul de familie este fictiv, în
sensul că membri reţelelor nu sunt rude între ei decât,
eventual din întâmplare);
b) toţi membri acestor familii sunt italieni şi
sicilieni ori descendenţii acestora, iar sistemul, în
întregul său, este numit ”Cosa Nostra”, mai ales pe
coasta de est a Americii. Fiecare membru se
autoconsideră drept component al anumitei familii şi al
Cosa Nostra în întregul său;

199
 c) au fost identificate şi asamblate nume,
dosarele penale şi principalele activităţi criminale pentru
aproximativ 5000 de membri ai reţelelor mafiote;
d) persoanele care ocupă poziţiile cheie în
structura fiecărei „familii” respectiv „boss”, adjuncţii,
locotenenţii, consilierii şi membri de rând sau „soldaţii”-
sunt binecunoscute oficialilor din sistemul justiţie penale.;
e) „familiile”sunt legate între ele prin„ înţelegeri”
şi „tratate” şi dispun de o „Comisie” alcătuită din liderii
celor mai puternice familii, care soluţionează pe cale
paşnică diferendele;
f) „boss”-ul fiecărei familii conduce activităţile
ilicite ale reţelei proprii;
g) membrii acestei organizaţii controlează aproape
în întregime jocurile de noroc ilegale din S.U.A. Ei sunt
principalii cămătari. Ei sunt principalii importatori şi
distribuitori de narcotice. Ei s-au infiltrat în unele
sindicate muncitoreşti extorcând bani de la angajaţi şi în
acelaşi timp înşelând membri uniunilor. Ei au un monopol
virtual asupra unor întreprinderi legale. Până de curând
ei au fost proprietarii unei părţi considerabile din Las
Vegas. Ei dispun de mai mulţi congresmeni la nivel
federal şi de persoane oficiale din ramurile legislative,
executive şi judiciare ale guvernului, la nivel federal şi
local. Un număr de oficiali guvernamentali, inclusiv
judecători, sunt consideraţi a fi, de asemenea, membri ai
„Cosa Nostra”.
Datele despre „Comisie”, „familii” şi activităţile

200
membrilor au fost obţinute din rapoartele detaliate
ale unor largi categorii de poliţişti, martori, precum şi
din înregistrări electronice.
Aspectele prezentate de Donald Cressy au fost
combătute ulterior de alţi cercetători, dar preocupările
tuturor în studierea fenomenului crimei organizate au
rămas o constantă generată de repercursiunile ce-i
urmează dar mai ales datorate schimbărilor şi
transfomărilor socio-politice contemporane.

10.1.3. Trăsăturile caracteristice ale crimei

organizate

Apariţia şi dezvoltarea crimei organizate

caracterizată în general de toate tipurile sociale şi politice
drept un „cancer” al societăţii trebuie privită la adevărata
sa dimensiune, aptă să afecteze grav situaţia economică a
unui stat sau a unei ramuri a economiei naţionale sau chiar
mondiale, ameninţă stabilitatea unor guverne şi pot
influenţa decizii politice şi economice sau de siguranţă
naţională într-o zonă sau alta şi nicidecum ca o formă de
infracţionalitate realizată de un individ sau un grup de
indivizi organizaţi pentru a comite anumite infracţiuni.
În prezent crima organizată a luat amploare
extinzându-se și operând pe teritoriul mai multor
state, dezvoltând așa-zisă crimă organizată trans-
frontalieră.
Conform prevederilor art. 3 alin. (2), din
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
201
transnaţionale organizate din 15 noiembrie 2000,
o infracţiune este de natură transnaţională144 dacă:
a) este săvârşită în mai mult de un stat;
b) este săvârşită într-un stat, dar o parte
substanţială a pregătirii, planificării, conducerii sale
sau a controlului său are loc într-un alt stat;
c) este săvârşită într-un stat, dar implică un grup
infracţional organizat care desfăşoară activităţi
infracţionale în mai mult de un stat; sau
d) este săvârşită într-un stat, dar are efecte
substanţiale într-un alt stat.
În consecinţă, pentru a putea funcţiona şi a se
infiltra la toate nivelurile, crima organizată are următoarele
trăsături:
a) structura, care presupune că „familia” are o
ierarhie, fiecare având anumite responsabilităţi din
care rezultă şi o anumită autoritate faţă de ceilalţi
componenţi ai organizaţiei, aceasta stabilindu-se în
funcţie de pregătirea şi abilitatea fiecăruia;
Cele maimulte grupări infracţionale, au adoptat
de-a lungul timpului și o anumită semiotică145 pentru a
se putea recunoaște mai ușor și în același timp pentru
a marca ierarhia în cadrul grupării.

144
https://www.juridice.ro/506532/rolul-organizatiilor-internationale-
de-securitate-pentru-prevenirea-si-combaterea-criminalitatii-
organizate.html
145
Semiótic: ramură a logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu
studiul general al semnelor (https://dexonline.ro/ definitie/semiotica)
202
 b) impenetrabilitate şi conspirativitate, cea
care conferă garanţia şi siguranţa grupării că nu
oricine pătrunde în structurile sale şi oricând ci îşi ia
propriile măsuri de siguranţă. Aceasta şi datorită
faptului că prin capturarea unor membri şi deferirea
lor justiţiei, o parte au dat în vileag şi pe alţi membri
precum şi activităţile lor pe care intenţionau să le
desfăşoare, ceea ce a făcut să sporească exigenţa cu
referire la „calităţile” noilor membri ai „familiei” ;
c) capacitatea de adaptare la orice situaţie,
care este rezultatul transformărilor socio-economice
ce se produc la nivel mondial. În acest context se
poate reliefa trecerea acestor organizaţii de la
infracţiuni economice de mai mare sau mai mică
anvergură la stăpânirea traficului de droguri, să
coordoneze o mare parte din traficul de arme, afaceri
în domeniul petrolier, jocuri de noroc în cazinouri,
pariuri şi nu numai, spălare de bani şi în ultima
perioadă tot mai mult în criminalitatea informatică.
d) are un caracter transnaţional, dat de
incapacitatea multor state de a-şi elabora sisteme legislative
ferme, cele mai multe state având legi permisive cu largi
deschideri internaţionale fără un control eficient şi cu o
slabă dezvoltare economică, politicieni și guvernanţi
coruptibili ceea ce va duce inevitabil la şanse slabe de a
preveni şi controla fenomenul infracţional.
e) realizarea de profit pe baza activităţilor
infracţionale întreprinse, care nu se face în scopul de

203
a domina politic, crima organizată având doar tangenţial
legături cu mişcările revoluţioare, ci din dorinţa de a
controla structurile politice pentru a-şi putea proteja
propriile interese antisociale;
f) folosirea fără menajamente a forţei pentru
atingerea scopurilor propuse. Folosirea forţei are un
dublu rol: ea se foloseşte atât împotriva celor care îi
împiedică să-şi pună în aplicare propriile planuri cât şi
faţă de membri organizaţiei care nu au ştiut să-şi ţină
gura atunci când a trebuit - respectiv nu au păstrat
legea tăcerii, „omerta” siciliană după regulile organizaţiilor
italiene.
De altfel, cadrul comportamental al membrilor
familiei‚ deşi nu este sub forma unui dosar de sarcini şi
activităţi ci există numai formal, totuşi, criminologul
Donald R. Cressy, arată următoarele: „Întrucât codul
de conduită al membrilor Cosa Nostra este nescris,
dosarele agenţilor de investigaţii şi înfăptuire a
justiţiei, chiar şi a celor a căror principală funcţie
este reprezentată de obţinerea de informaţii cu
privire la crima organizată, nu conţin date despre
această problemă. Nu există nici un statut de
memorat, nici decizii ale Curţii Supreme de analizat şi
nici o carte care să răspundă la întrebările care se
pun. Totuşi, observarea membrilor Cosa Nostra între
ei, cu alţi infractori şi chiar cu non-infractori va
furniza elementele esenţiale ale codului special de
conduită pe care l-au stabilit, dar nu există nici o

204
modalitate pentru a observa aceste interacţiuni în
detaliu. Cosa Nostra nu poate fi penetrată.”
Pe baza cercetărilor şi studiilor efectuate, acelaşi
autor a reuşit să întocmească un „cod al familiilor” care
ar cuprinde următoarele reguli:
a) „Fii loial organizaţiei şi membrilor ei! Nu te
amesteca în problemele celorlalţi! Nu fi trădător”!
Această primă regulă este esenţială pentru unitatea,
liniștea şi menţinerea statu-quo-ului în organizaţie.
b) „Fii raţional! Fii membru al echipei ! Nu te
angaja în luptă dacă nu poţi să învingi”! Aceasta este o
cerinţă care derivă din necesitatea de a desfăşura
acţiunile ilicite într-o manieră liniştită, sigură şi profitabilă.
c) „Fii om de onoare! Fă ceea ce este just!
Respectă-ţi casa şi pe cei bătrâni”! Aceasta este o
chemare la respectare ierarhiei în cadrul „ familiei”.
d) „Fii pregătit! Ţine-ţi urechile şi ochii deschişi
şi gura închisă”! Membrii „familiei” trebuie să suporte
fără crâcnire frustrarea şi ameninţarea, să demonstreze
curaj şi abilitate.
e) „Demonstrează-ţi clasa”! Odată intrat în
acţiune, individul trebuie să dovedească hotărâre,
profesionalism şi stăpânire de sine.
Indiferent care ar fi codul „familiei” sau structura
şi nivelul organizatoric, trebuie reliefat faptul că aceste
organizaţii au structuri şi funcţii menite să le asigure
profituri maxime, iar organizarea lor nu are decât rolul
de a le face să funcţioneze, însă oricum ar fi ele,

205
instituţiile abilitate ale statului în colaborare cu altele
din aceleaşi structuri continentale sau globale, duc o
luptă permanentă cu acestea în vederea diminuării rolului
lor la nivel naţional şi transnaţional.

10.2. Evoluţia organizaţiilor criminale

Începuturile primelor forme de organizare criminală

îşi regăsesc locul în Italia şi mai cu seama în Sicilia.
Dintotdeauna italienii au luptat împotriva
cuceritorilor străini şi încercării acestora de a-şi impune
propriile reguli, lucru pe care italienii nu-l acceptau.
Din studiul documentelor rezultă faptul că prima
formă de organizare cunoscută în Italia care lupta
împotriva ocupanţilor francezi s-a numit “Viespile
Siciliene146”. În lozincile pe care aceştia le strigau
împotriva francezilor era si aceea care dorea moartea
francezilor: ”Morte Alla Francia I'Italia Arde” („Moarte
Franţei, strigă Italia”). De la această lozincă ar
rezulta cuvântul Mafia.
O altă variantă a originii termenului ar avea
legătură cu o legendă siciliană; organizarea Mafiei și
răzvrătirea siciliană împotriva ocupaţiei franceze, a
fost declanșată, când un soldat francez în timpul
vecerniei, ar fi violat o siciliancă. Mama fetei necinstite

146
În anul 1882, ”Viespile Siciliene” a fost considerată prima
organizaț ie mafiotă. Aceasta era o organizaț ie secretă, care
lupta împotriva ocupaț iei franceze.
206
ar fi strigat pe stradă Ma fia! Ma fia! („fiica mea” în
dialect sicilian vechi). Acest incident ar fi dus la
izgonirea dinastiei de Anjou din Sicilia.
În opera Confesiunile unui cap al Mafiei (2008),
scrisă de Philip Carlo, acesta afirma că termenul
„mafia”, scris cu „m” mic, înseamnă bărbat de onoare,
cineva care merge mândru, cu capul sus și privirea
înainte, pe când, cuvântul „Mafia”, scris cu „M” mare,
avea să fie asociat, cu timpul, familiilor de crimă
organizată, cunoscute și în prezent147.
Organizaţiile italiene de rezistenţă împotriva
ocupanţilor francezi şi-au realizat primele forme de
luptă pentru a apăra comunitatea, ignorând legea
impusă de ocupanţi.
De-a lungul timpului scopul acestei organizaţii a
degenerat trecând la acte de violenţă şi criminalitate.
Dezvoltarea acestor structurii s-a făcut simţită
la începuturile secolului al XIX-lea în sudul Italiei,
odată cu tulburările socio-politice ce au avut loc în
această zonă şi în special în Sicilia.
În această viziune, conceptul de "mafia" este
mai de grabă o problemă de tradiţie, o stare de spirit,
un sens al mândriei şi demnităţi, o filosofie de viată şi
un stil de comportament pe care orice sicilian îl
recunoaşte imediat.
A denumi pe cineva cu termenul "mafioso" nu
înseamnă neapărat că acesta este membru al "Mafia", el

147
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mafia_sicilian%C4%83
207
poate fi mai de grabă un om respectat şi temut, care
acordă protecţie celor aflaţi în necaz nu prin intermediul
legii, ci prin propriile posibilităţi şi mecanisme148.
De altfel, termenul de "mafioso" nu mai este
folosit nici măcar de membri din structurile mafiei, ei
îşi spun "amici", "prieteni" sau "prieteni ai prietenilor".
În structurile organizaţiilor criminale, mafia
este recunoscută ca fiind una dintre cele mai puternice
organizaţii, prin felul ei de organizare şi acţiune
reprezentând un model criminal ce este valabil la nivel
internaţional, aceasta având ramificaţii atât în marile
oraşe ale Italiei cât şi în alte state.
O altă organizaţie criminală s-a înfiinţat în
provincia italiană Campania şi a reunit delincvenţii
napolitani sub denumirea de “Camorra”.
Instalată în provincia Campania, Camorra desemnează
societatea secretă a răufăcătorilor napolitani. Compusă
dintr-o serie de organizaţii locale, aflate adesea în
opoziţie, Camorra s-a consacrat mai ales traficului de
droguri, în particular de cocaină. Este alcătuită din
236 de clanuri mafiote și are o cifră de afaceri de 30
de miliarde de euro anual149.
Aceasta s-a dedicat în special traficului de
droguri şi a rămas ca structură locală, neputând să se
coaguleze la nivel centralizat.

148
Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie , Ed Europa Nova , Buc.
1996 p. 239
149
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mafia_sicilian%C4%83
208
 În zona Calabria există o structură organizaţională
cu numele “N’Drangheta” ai căror membrii sunt
recunoscuţi pe baza legăturilor de familie şi este
compusă din mai multe clanuri numite “cosche” sau
“ndrine”.
Organizaţia “N’Drangheta” ('Ndràngheta este
un grup de crimă organizată de tip mafiot, cu sediul
în Calabria, Italia. În ciuda faptului că nu a fost la fel
de faimoasă în străinătate ca mafia siciliană ș i fiind
considerată mai rurală decât Camorra napoletană ș i
Sacra Corona Unita Apuliană, Ndrangheta a devenit cel
mai puternic sindicat al criminalităţii din Italia la
sfârș itul anilor 1990 ș i începutul anilor 2000. Deș i în
mod obiș nuit pusă în conexiune cu mafia siciliană,
'Ndrangheta operează independent de acestea, deș i
există un contact între cele două, datorită proximităţii
geografice ș i culturii împărtăș ite între Calabria ș i
Sicilia. Un diplomat american a estimat că activităţile
legate de traficul de droguri, extorcare ș i spălarea
banilor din cadrul organizaţiei au reprezentat cel puţin
3% din PIB-ul Italiei în 2010.)150
Organizaţia, este specializată în răpirea de
persoane şi răscumpărarea ostatecilor care nu de
puţine ori sunt supuşi la torturi sau tratamente crude.
Este demn de remarcat faptul că, organizaţia fiind
într-o regiune relativ mare a Italiei, victimele lor sunt

150
https://ro.wikipedia.org/wiki/'Ndrangheta
209
din alte zone decât cele locale, urmărind în principal pe
aceia cu potenţial financiar substanţial.
În SUA, primele forme ale crimei organizate se
regăsesc în rândul emigranţilor italieni, dat fiind în
special faptul că, aceştia reprezentau cei mai săraci
oameni fără nici un drept, fiind mereu supuşi la
discriminări.
La scurt timp, acestora li s-au adăugat şi
emigranţii din alte state europene şi ţintele lor erau
jocurile de noroc, casele de toleranţă şi altele.
Crima organizată a cunoscut noi evoluţii în SUA,
odată cu invazia de chinezi, sosiţi pentru realizarea
lucrărilor de construcţii în special, aceştia fiind şi
cunoscători ai artelor marţiale erau organizaţi ierarhic
având în componenţă asasini, răpitori, războinici, etc.,
zona lor de acţiune fiind jocurile de noroc, traficul de
stupefiante, bordelurile, ş.a. Forma lor de organizare
se numea "Tong".
Numărul mare de italieni veniţi în America la
începutul secolului XX, au făcut ca aceştia să se
organizeze pe coasta de est realizând colonii puternice.
Dacă la începuturi au existat acţiuni delincvente între
ei prin estorcări de bani, crime, şantaj etc., care s-au
dezvoltat în intensitate bazate şi pe indiferenţa
autorităţilor, cu timpul acestea au evoluat, au atins noi
cote şi au reuşit să-şi înfiinţeze pe pământul american
structuri criminale ca în Italia.
Dintre organizaţiile criminale cu implicaţii şi

210
rădăcini de sorginte italiană care au acţionat în America
mai amintim:
a) “Mâna Neagră“ (The Black Hand; La Mano
Nera)
b) Uniunea Siciliană (L’Unione Siciliana)
c) La Cosa Nostra
Pe lângă acestea, se proliferează atât în statele
europene cât și în alte state de pe glob tot mai
puternic acţiunile derulate de organizaţiile de crimă
organizată din China, Albania, Turcia, Rusia, Japonia, și
altele, care completează tabloul infracţional derulat
de organizaţiile italiene.
Un rol deosebit îl au organizaţiile crimei organizate
în domeniul economiei subterane caracterizată prin acţiuni
asupra pieţelor financiar-bancare, încercări de a prelua
controlul intern şi internaţional asupra unor ramuri ale
economiei mondiale.
Introducerea aşa-zişilor bani "murdari" se face
în mod deosebit din traficul cu droguri şi cu armament.
În ceea ce priveşte traficul cu droguri, acestea
sunt de o varietate deosebită, şi ţinând seama de
efectul lor asupra sistemului nervos central acestea se
împart în următoarele grupe:
a) psiholeptice151 (sau inhibitoare ale S.N.C. -
sistemul nervos central):
- opiacee (opiu, morfină, heroină, cofeină);

151
(Medicament psihotrop) cu acț iune hipnotică, sedativă -
https://dexonline.ro/definitie/psiholeptic
211
 - tranchilizante, anxiolitice - benzodiazepine:
- barbiturice - somnifere;
- solvenţi - gaze volatile;
- alcool.
b) psihoanaleptice152 (sau stimulatoare ale S.N.C.):
- cocaina;
- amfetamine ;
- produse pe bază de cofeină (cafea, ceai,
coca-cola, etc.);
- nicotina din tutun.
c) psihodisleptice153 (sau psihoedelice - care
produc modificări ale S.N.C., modificări psihice îndeosebi
în sfera cognitivă şi perceptuală):
- derivate din canabis (haşiş, marijuana);
- halucinogene (plante şi ciuperci “exotice”
cum ar fi: mescalina, psilocybina, LSD, ecstasy);
- anticolinergice.
Evoluţia traficului de droguri a dezvoltat în
paralel şi traficul cu armament. În această categorie
intră armamentul clasic propriu-zis, muniţiile aferente,
tehnică de luptă şi mai nou elemente sau componente
de armament nuclear, biologic sau de fragmentaţie sau
cel folosit în domeniul informatic.

152
(Substanț ă psihotropă) cu acț iune euforizantă – https://dexonline.
ro/definitie/psihoanaleptic
153
(substanț ă psihotropă) cu acț iune psihotonă, putînd determina
diferite sindroame psihotice – https://dexonline.ro/definitie/
psihodisleptic
212
 Acest fenomen (traficul de armament), se
produce în special către ţările lumi a treia, spre
organizaţiile de gherilă, trupe de rezistenţă şi mercenari
şi din traficul de armament se obţin venituri importante
chiar fabuloase care cunoaşte evoluţii spectaculoase de
la an la an.
În afară de droguri şi armament, a luat de
asemeni amploare, traficul cu obiecte de patrimoniu
cultural, prostituţia, evaziunea fiscală, răpirile de
persoane precum și infracţiunile din doemniul informaticii.

10.3. Crima organizată în România

Transformările socio-politice din România după

anul 1989, au făcut să apară tendinţe noi de organizare a
fenomenului infracţional o dată cu starea de
incertitudine ce a urmat imediat după schimbarea
regimului politic.
Dacă până la acea perioadă, decembrie 1989,
situaţia în ţară era oarecum sub control, cunoscându-se
rigurozitatea sistemului în toate domeniile: economic,
social, financiar, ordine publică şi de frontieră, o dată cu
trecerea la economia de piaţă şi sistemul democratic,
criminalitatea românească a explodat.
Dacă până în anii 1990, au existat încercări de
tranzitare a ţări cu droguri în special pentru deschiderea
unui culoar către Occident, încercările au eşuat
neavând un sistemul organizaţional în ţară care să-i

213
susţină, timpul a demonstart că acea perioadă de
acalmie a trecut de mult.
După 1990, când au început primele forme de
organizare de reţele în toate domeniile crimei
organizate : droguri, prostituţie, infracţiuni economico-
financiare, trafic de armament, infracţiuni bancare,
informatice, ş.a.
Imaginea difuză a stării infracţionale are
multiple cauze, dintre care menţionăm154 :
a) destructurarea socială, neurmată de o
restructurare rapidă, pe principiile economiei de piaţă,
ceea ce a determinat confuzii multiple, inclusiv cu
privire la oportunitatea intervenţiei judiciare.
b) culpabilizarea şi timorarea reprezentanţilor
instituţiilor abilitate să aplice legea, ca urmare a
faptului că aceştia au desfăşurat aceeaşi activitate şi
în trecut. Aceste acţiuni desfăşurate în presă, cu
prilejul unor manifestării publice sau chiar în sălile
tribunalelor, au determinat reducerea eficienţei
activităţii de impunere a legii într-o perioadă în care
criminalitatea a crescut în ritm alert;
c) insuficienţa şi uneori incoerenţa legislativă,
care determină atât ambiguităţi de interpretare şi
aplicare, cât şi suspiciunea existenţei unei “criminalităţi”
neincriminate ori dezincriminate (ex. adoptarea legii
patrimoniului naţional cultural);

154
Gh. Nistoreanu, C Păun, op cit, p.252
214
 d) conectarea rapidă a ţări noastre la filialele
criminalităţi internaţionale a determinat un adevărat
import de tehnologie infracţională modernă, insuficient
cunoscută, şi în consecinţă, dificil de identificat,
constatat şi probat.
Lipsa de cunoaştere a fenomenului infracţional
care a avut la bază factorii enumeraţi mai sus au dus la
o neînregistrare corectă a criminalităţi şi în final la o
ineficienţă a actului de justiţie, rata criminalităţii
fiind considerabil mai mare decât ceea ce este
înregistrat în statisticile instituţiilor cu atribuţiuni în
acest domeniu din ţară.
Primele semne ale apariţiei crimei organizate au
_
dat o jafurile asupra autocarelor de turişti pe
teritoriul ţări noastre operate de aşa-zişii "rackets",
urmate de asasinarea unor cetăţeni străini, capturarea
unor însemnate cantităţi de droguri, la frontieră sau în
interiorul ţării, traficul de carne vie, tranzacţiile
economice cu firme fantomă.
Nu au fost străine ţării noastre nici reţelele de
trafic de armament sau cu uraniu, reţele care se
ocupau cu astfel de activităţi fiind descoperite şi
anihilate.
O amploare deosebită a cunoscut-o însă traficul
cu autoturisme furate din occident şi vânzarea lor
către orientul mijlociu şi nu numai.
În paralel cu toate acestea, "importul" de
tehnologie infracţională specifică structurilor crimei

215
organizate este identificabil şi în alte activităţi
ilicite, şi anume155 :
a) apariţia unor genuri infracţionale noi, cum ar
fi cel cunoscut sub numele de "taxă de protecţie",
delict cu specific mafiot, realizat în bandă şi în zone
de acţiune prestabilite, asupra agenţilor economici
privaţi;
b) "furtul la comandă", care vizează de regulă
bani sau obiecte de patrimoniu naţional cultural;
c) organizarea unor filiale de trafic de carne vie;
d) iniţierea unor trasee pentru trecerea ilegală
a frontierei către Occident;
e) traficarea forţei de munca autohtone pe
diverse pieţe de muncă din străinătate;
f) organizarea filierelor de contrabandă efectuate
cu trecerea prin vamă;
g) organizarea jocurilor de noroc şi de aşa –zisă
întrajutorare, în fapt o uriaşă excrocherie (ex. Caritas,
FNI, Philadelphia ş.a.);
h) traficul de valută şi plasarea de valută falsă;
i) vânzarea copiilor pe filiere internaţionale deja
constituite.
Luate prin surprindere autorităţile române, au
trebuit să acţioneze în consecinţă, sens în care a fost
elaborat sistemul legislativ specific, s-a adoptat Legea nr.
39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalităţii

155
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op cit, p.253
216
organizate, (cu modificările și compleările ulterioare), s-au
elaborat programe și s-au organizat activităţi specifice
combaterii fenomenului.
Numărul considerabil de reţele descoperite şi
anihilate din toate domeniile crimei organizate pe teritoriul
României, demonstrează că acestea evoluează spre
consolidare şi numai intervenţia fermă a statului prin
instituţiile sale abilitate poate conduce la limitarea
acestui fenomen.
În același context, evoluţia și dezvoltarea explozivă
a sistemelor informatice au impus adoptarea unor
prevederi legislative care să limiteze infracţionalitatea
prin folosirea acestor mijloace, sens în care noul Cod
Penal, incriminează o serie de fapte care sunt asimilate
criminalităţii organizate.

10.4. Prevenirea şi combaterea crimei

organizate

Amploarea pe care a luat-o crima organizată şi

domeniile diversificate pe care le urmăreşte, prejudiciile
create economiilor statelor în general şi atingerea
vieţii şi libertăţii cetăţeanului în special, au făcut ca la
nivel naţional, regional şi internaţional să se aplice
mecanisme şi strategii de substanţă, cu scopul de a
preveni şi limita efectele acesteia.
Evoluţia criminalităţii a determinat organizaţii
internaţionale cum ar fi OIPC (Interpol-ul), Consiliul
Europei, organismele Uniunii Europene (Europol, OLAF)
217
şi chiar O.N.U. să caute să adopte şi să elaboreze
instrumente juridice care să combată fenomenul
crimei organizate.
În acest scop s-a pornit de la necesitatea
elaborării unei politici penale eficiente la nivel regional
care să urmărească stoparea extinderii fenomenului şi
întărirea măsurilor interne de siguranţă care să fie
flexibile şi să-şi găsească corespondenţă şi în
sistemele penale ale statelor cu care se cooperează în
eliminarea acestui fenomen.
În acest context, există deja la nivel european
convenţii încheiate între state pentru lupta împotriva
traficului de droguri, aşa cum este Convenţia de la
Viena care acţionează din 1990 şi la care au aderat
peste 100 de state, lucru ce dă speranţe că cel puţin
statele semnatare, au deja o legislaţie armonizată
pentru lupta împotriva acestui flagel.
De asemenea, Organizaţia Naţiunilor Unite a
organizat ”Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale” la 15 noiembrie 2000,
adoptând (Convenţia de la Palermo), ocazie cu care se
consideră că aceasta este principalul instrument juridic
internaţional destinat luptei împotriva fenomenului crimei
organizate şi a fost adoptată prin Rezoluţia nr.
A/RES/A/55/25 din 15 noiembrie 2000, la cea de-a
55-a sesiune a Adunării Generale a ONU.
Principalul scop al Convenţiei este acela de
a armoniza sistemul legislativ al statelor semnatare şi

218
crearea mecanismelor de cooperare internaţională care
să asigure investigarea şi sancţionarea infracţiunilor
care intră în sfera de aplicare a Convenţiei, în măsura în
care au caracter transnaţional şi în comiterea lor este
implicat un grup infracţional organizat
De asemeni, în acelaşi scop, Comisia Europeană a
adoptat documente pentru membri Uniuni Europene
care facilitează urmărirea judiciară a autorilor și a
beneficiarilor acţiunilor ilicite .
În acest sens sunt de remarcat: Programul de la
Haga și Programul de la Stockholm, care au stabilit
priorităţile Uniunii Europene (UE) pentru spaţiul de
justiţie, libertate şi securitate.
La nivel naţional, problema combaterii " spălării"
banilor ridică serioase probleme, mai ales că se pune
accent pe identificarea şi descoperirea faptelor de
dinaintea spălării propriu-zise a banilor, respectiv de
trecere a banilor din afaceri ilicite în afaceri licite.
În acest context, se au în vedere în special
faptele prin care se urmăreşte realizarea scopului,
respectiv actele de corupţie.
Pentru acest lucru se pun următoarele probleme:
a) dacă sistemul nostru legislativ este suficient
de corespunzător încriminării acestor fapte;
b) care este politica penală generală a statului.
Din acest punct de vedere, deşi sistemul
legislativ nu are încriminată infracţiunea cu denumirea
de crimă organizată sau spălare a banilor totuşi, în

219
prezent, departe de a fi perfectă – sistemul legislativ
românesc are componentele necesare tragerii la
răspundere a celor implicaţi în astfel de fapte.
Modificările aduse Codului penal și adoptarea de
legi speciale în domeniu, fac să întărească şi să
accentueze preocuparea constantă a instituţiilor
statului pentru lupta împotriva crimei organizate, iar
aderarea la structurile Uniuni Europene a determinat
alinierea întreagii structuri legislative la cerinţele
comunităţii şi eficientizarea mai mult a sistemului
jurisdicţional de combatere a fenomenului crimei
organizate.

220
 CAPITOLUL XI

TERORISMUL

11.1. Consideraţii generale

Folosirea violenţei între oameni are vechime

şi se regăseşte odată cu începuturile istoriei umanităţii.
De-a lungul istoriei omenirii, violenţa pornită de la
banale altercaţii dintre doi sau mai mulţi indivizi,
dintre grupuri mai mult sau mai puţin organizate, a
cunoscut o escaladare continuă prin ameninţări,
acţiuni directe sau indirecte, ajungându-se la acţiuni
pe care azi putem să le încadrăm la acte de terorism.
Din punct de vedere al explicării termenului,
acesta reprezintă156: ”Totalitatea actelor de violenţă
comise de un grup sau de o organizaţie pentru a crea
un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma
de guvernământ a unui stat”.
Din punctul de vedere al acceptării unei definiri
a fenomenului, acesta nu este unanim recunoscut și nici
nu este interpretat de toate sau majoritatea statelor
la fel.

156
https://dexonline.ro/definitie/terorism
221
 În principal, terorismul poate fi înţeles ca o
acţiune ce urmărește un scop precis și poate fi acceptată
ca fiind: ”o tactică de luptă neconvenţională folosită
pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe
acte de violenţă spectaculară acţionate asupra unor
populaţii neimplicate în mod direct în conflict dar cu
potenţial de presiune asupra conducerii, câteodată
conducerea face acte de terorism asupra populaţiei (stat,
organizaţii, categorii sociale sau, împotriva unui grup de
persoane civile) în sensul scontat de teroriș ti -
producerea unui efect psihologic generalizat de panică ș i
intimidare, augmentat de folosirea manipulativă a mediei,
cu scopul atingerii unui obiectiv greu de realizat prin
mijloace democratice sau convenţionale157.”
A teroriza presupune a ţine pe cineva sub
teroare, a_l îngrozi, a-i inspira teamă prin diferite
mijloace de intimidare.
Primele forme de terorism se găsesc încă din
timpul formării triburilor şi presupunea fie răpirea
membrilor triburilor rivale fie atacuri surprinzătore,
pentru a-i determina să părăsească locurile mai
bune ocupate pe terenuri mai fertile, fie acţiuni
ale unor grupuri pentru acapararea puterii.
Practic din cele mai vechi timpuri se poate
caracteriza că actele de terorism au un caracter
material sau politic.

157
https://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism
222
 Dacă şi la unele specii de animale se observă
înclinaţia de a-şi ţine adversarul în teamă sau de a-l
imobiliza prin scoaterea unor sunete sau prin
orientarea privirii către adversar, în ceea ce priveşte
specia umană acţiunile ei se disting detaşat, acestea
fiind bine organizate, având un scop anume, vizând fie
obţinerea unor avantaje de ordin economic sau politic,
fie menţinerea în spaimă şi intimidare a societăţii.
Făcând o comparaţie cu actele de terorism din
perioada anilor ’70 și ’80 când predomina în principal
terorismul motivat politic, în prezent, forma predilectă
o constituie terorismul de factură religioasă, cel
fundamentalist-islamic și nu numai.

11.2. Istoricul terorismului

Aspecte privind problema terorismului se pot

găsi încă din lumea antică, când se poate discuta
despre organizarea unor atentate care vizau în
principal eliminarea adversarilor care doreau să
preia conducerea statului sau înlăturarea efectivă a
şefului statului pentru a prelua puterea.
În acest context, se pot exemplifica câteva din
acţiunile care pot fi incluse în această categorie şi
anume:
a) presupusa organizare de către soţia şi fiul
său, Alexandru Macedon, a asasinării regelui Filip al
II-lea, fondatorul Macedoniei;

223
 b) asasinarea omului politic roman Pompei
din ordinul regelui Egiptului;
c) asasinarea lui Caius Iulius Caesar de către o
grupare de senatori pro-republicani.
La fel au pierit şi mulţi împăraţi ai Romei antice,
precum şi capi ai bisericii, toate asasinatele fiind puse
la cale de adversarii lor, care doreau fie să le ia locul,
fie să aducă la putere pe altcineva care să le apere
interesele.
Astfel de atentate au continuat pe toată perioada
istoriei şi au avut mai mare sau mai mică rezonanţă
însă au fost de natură să intimideze şi să ţină în
spaimă întreaga societate.
Printre cele mai semnificative sunt:
a) asasinarea preşedinţilor S.U.A.: Lincoln în
1865, McKinley în 1901, J.F. Kennedy în 1963 precum şi
atentatul împotriva lui Ronald Reagan.
b) asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la
Sarajevo în 1914, ceea ce a condus la declanşarea
primului război mondial;
c) asasinarea preşedintelui Egiptului, Anwar El
Saddat revendicată de o grupare teroristă arabă, a
preşedintelui chilian Salvador Allende precum şi
răpirea şi uciderea primului ministru italian Aldo Moro
în 1976, asasinat revendicat de gruparea teroristă
"Brigăzile Roşii".
Atentatele cu o mare rezonanţă în istorie au
fost cele organizate de o grupare teroristă aparţinând

224
unei comunităţi religioase sikhi, asupra conducătorului
luptei de eliberare naţională a Indiei, Mahatma Ghandi
în anul 1948, a primului ministru indian Indira Ghandi în
1984 iar la 7 ani mai târziu a fiului acesteia Rajiv
Ghandi158 care între timp ajunsese prim ministru al
Indiei.
Dintre atentatele reprezentative pentru această
formă exacerbată de violenţă mai amintim :
a) atacul unei grupări arabe asupra delegaţiei de
sportivi a Israelului în 1972 la München cu ocazia
jocurilor olimpice;
b) asasinarea primului ministru al Spaniei,
Carrero Blanco în 1973 de gruparea teroristă ETA;
c) atentatul asupra ambasadorului S.U.A. din
Moscova în anul 1995;
d) atentatul asupra unei cazărmi a armatei
americane la Dhahvan în Arabia Saudită;
e) atentatele din 11.09.2001 asupra celor 2
blocuri turn ce adăposteau World Trade Center din
New York şi asupra Pentagonului în acelaşi timp,
revendicat de gruparea al-Qaida;
f) atentatele cu bombă asupra trenurilor din
Spania în 2003 revendicate tot de al-Qaida ,
g) atentatele asupra unui teatru din Moscova şi
a unei şcoli din oraşul Beslan în Osetia de Nord.

158
Prim ministru al Indiei, a fost asasinat printr-un atentat
sinucigaș la 21 mai 1991 de membri ai grupării Tigrii eliberării din
Tamil Ealam
225
 Fără a mai face o enumerare mai consemnăm
atentatele comise în anul 2016 la Nisa şi Berlin,
împotriva mulţimii care celebra Ziua naţională a Franţei
(14 iulie), respectiv a participanţilor la Târgul de Crăciun.
Anul următor a certificat acest nou modus
operandi terorist, la Londra (Westminster, în 22 martie
şi London Bridge, în 3 iunie), Stockolm (Drottninggatan,
în 7 aprilie), Paris (Champs-Elysees, în 19 iunie),
Barcelona (Las Ramblas, în 17 august)159.
Desigur, la nivel internaţional, acestea sunt mult
mai multe, însă au fost enunţate numai câteva dintre
ele, care scot în evidenţă nivelul la care se atacă şi
urmările ce se au în vedere de aceste grupări, tocmai
cu scopul de a obţine unele revendicări care de cele
mai multe ori, pălesc în faţa groazei şi pagubelor
umane şi materiale pe care le produc .
Acţiuni de acest fel au fost cunoscute şi pe
teritoriul ţării noastre încă din cele mai vechi timpuri,
respectiv odată cu asasinarea regelui geto-dac Burebista
în condiţii încă neelucidate până în prezent de istorici,
şi au continuat în istorie cu asasinarea lui Mihai
Viteazul (1601), Tudor Vladimirescu (1821), Nicolae
Iorga (1940), fost prim ministru al României, I.G. Duca
(1933), fost prim ministru al României, Armand Călinescu
(1939), prim ministru al României, ultimii 3 fiind
asasinaţi de forţele legionare.

159
https://intelligence.sri.ro/de-la-munchen-la-paris-zece-repere-
ale-terorismului-de-ieri-si-de-astazi/
226
 Primul atentat terorist comis în România este
consemnat ca având loc la 8 decembrie 1920, când o
bombă cu ceas (maşina infernală, cum erau cunoscute
în epocă dispozitivele explozive improvizate) a explodat
în clădirea Senatului, ucigând trei persoane, printre
care şi ministrul Justiţiei.
Un alt act considerat la vremea respectivă ca
fiind un act de terorism propriu-zis pe teritoriul
României este comis în anul 1981, când 3 tineri au
atacat postul de miliţie din comuna Pui, judeţul
Hunedoara de unde au furat armament şi muniţie, au
capturat un autobuz de călători pe care i-au luat
ostateci, cerând în schimbul eliberării lor să li se pună
la dispoziţie un elicopter pentru a părăsi ţara.
În urma confruntărilor dintre aceştia şi trupele
speciale de intervenţie a rezultat moartea a 11
ostateci şi a celor 3 terorişti.
În anul 1983 un grup de 3 indivizi au atacat
postul de miliţie din comuna Osica, judeţul Olt, de
unde au furat armament şi muniţie, fiind prinşi la puţin
timp şi condamnaţi.
După 1990 au declarat că scopul acţiunii lor era
acela de a împuşca pe şeful statului român din acea
perioadă.
În 1984 un student israelian a asasinat din
motive politice, pe teritoriul ţării noastre pe liderul
Asociaţiei Studenţilor Palestinieni din România, iar în
1991 s-a încercat un atentat armat împotriva

227
ambasadorului Indiei la Bucureşti, care a fost respins
de trupele antiteroriste.
Pe teritoriul României au mai fost și alte atentate
ce pot fi considerate ca acte de terorism printre care
putem enumera160:
- 4 decembrie 1984 - Asasinarea viceconsulului
Ambasadei Iordaniei Azmi Al-Mufti la Bucureşti
- 26 mai 1985 - Atentatul cu bomba de la Grozăveș ti ,
când, două dispozitive explozive improvizate au fost
amplasate sub două mașini parcate în faţa căminelor
studenţești din complexul studenţesc Grozăvești din
București;
- 06 noiembrie 2002 - Atentatul cu grenada de
la Liceul Jean Monnet
Ultimul atentat pe teritoril României a fost cel de
la 1 decembrie 2015 - Atentatul cu bombă de la parada
de 1 Decembrie de la Tg-Secuiesc, când un tânăr ar fi
încercat să detoneze o încărcătură explozivă.

11.3. Definirea terorismului

Toate bunurile materiale şi spirituale dintr-o

societate sunt indubitabil realizate de om, sunt opera
lui în ascensiune istorică, ceea ce de fapt a şi asigurat
progresul general şi continuu al omenirii.
Săvârşirea faptelor care pun în pericol viaţa,

160
https://ro.wikipedia.org/wiki/Listă_de_atentate_teroriste_
în_România
228
constituie, de cele mai multe ori manifestarea unor
indivizi caracterizaţi prin grave deficienţe morale şi
printr-o agresivitate deosebit de periculoasă, care
consideră omul ca pe oricare altă fiinţă de care pot
dispune, curmându-i chiar viaţa prin folosirea brutală a
forţei fizice161 .
Indiferent cum s-ar manifesta violenţa împotriva
omului sau a realizărilor lui, acest aspect prezintă un
interes deosebit pentru toată lumea în general, dar
pentru specialişti în special, în vederea elaborării unor
politici penale eficiente şi a unei intervenţii juridice
ferme, pentru limitarea sau contracararea acestui fenomen.
Prima tentativă de a defini şi reglementa
terorismul din punct de vedere juridic apare la romani în
anul 103 îHr. în Lex Appuleia162 când a fost incriminat
Crimen Majestatis – respectiv orice acţiune internă sau
externă îndreptată împotriva integrităţii statului.
Această normă nu a fost lipsită de temei,
deoarece ulterior adoptării acestei legi, mai ales în
provinciile romane din orientul mijlociu, au apărut
grupări teroriste formate din fanatici religioşi care,
pentru atingerea propriilor obiective îi atacau atât pe
romani cât şi pe evrei, fără discriminare163 .

161
D. Boroi - Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996
162
Legea a instituit instanț a penală permanentă din Roma pentru
a face faț ă crimelor împotriva poporului roman.
163
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova,
Bucureşti 1996, p.265
229
 Folosirea în limbajul uzual al cuvântului terorism
s-a făcut în perioada revoluţiei franceze (începând cu
anul 1793) perioadă în care, timp de un an a fost
declarată supremaţia legii teroriste iar regimul de la
putere a omorât prin ghilotinare mii de persoane.
Trebuie remarcat faptul că deseori s-au făcut
încercări de a asimila terorismul cu actele militare
duse de luptătorii din mişcările de eliberare împotriva
puterilor coloniale. Acest lucru însă este stipulat în
Protocolul Adiţional nr. 1 din 10 iunie 1977 la conventiile
de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia
victimelor conflictelor armate internationale ca fiind
acte legitime ale poporului asuprit.
În acest context, lupta împotriva dominaţiei
coloniale, a ocupaţiei străine sau împotriva unui regim
rasist a fost recunoscută la nivel internaţional ca fiind
legitimă și nu pot fi considerate acte de terorism.
Această luptă însă, nu justifică sub nici o formă,
actele comise de anumiţi indivizi sau grupuri de indivizi
extremişti care, în numele ideii de eliberare naţională
acţionează împotriva unor persoane nevinovate, deoarece
terorismul nu poate să reprezinte o luptă de eliberare,
ba din contră dăunează aspiraţiilor popoarelor care
luptă pentru independenţă.
Deşi încă din 1972 O.N.U. a efectuat primul
studiu asupra terorismului, până în prezent, nu s-a
putut ajunge la o definiţie care să fie universal
acceptată, tocmai datorită divergenţelor de opinie ce

230
există pe criterii de ordin politic asupra fenomenului
în cauză care derivă din:
a) definirea terorismului a devenit o problemă
insurmontabilă datorită existenţei, pe plan internaţional,
a unor poziţii statale divergente cu privire la
legitimitatea organizaţiilor teroriste; cel mai des
contradicţia fiind următoarea: ceea ce pentru o
persoană înseamnă terorism, pentru alta înseamnă
luptă de eliberare naţională;
b) punctele de vedere contradictorii sunt
rezultatul conflictelor de interese în planul politicii
internaţionale şi al sferelor de influenţă regionale;
c) există o confuzie extremă, în plan conceptual, în
definirea diferitelor forme de violenţă : terorism, crimă
organizată, război civil, stat dictatorial, iar confuzia este
chiar mai mare când se încearcă delimitarea terorismului
de mişcările insurgente ori separatiste 164 .
Pentru a putea totuşi da o definiţie terorismului,
trebuie plecat de la faptul că termenul terorism
provine din latinescul terror - terroris care înseamnă a
provoca deliberat prin acte de violenţă, spaimă, teamă,
frică, teroare.
Numai că aceste stări se pot induce şi prin
actele de violenţă specifice grupărilor din crima
organizată.
În cazul terorismului însă, se urmăreşte un scop

164
Idem p. 267
231
bine definit şi anume atingerea unor interese sau
obiective de ordin politic.
În acest context, terorismul ar trebui să aibă în
componenţă următoarele caracteristici care să-l poată
defini:
a) folosirea violenţei sau ameninţarea cu violenţa
care să fie de natură a induce teamă, panică, frică,
stări de teroare colectivă;
b) desfăşurarea actelor de violenţă să fie
susţinute sistemic şi persistent ca urmare a unui ajutor
financiar şi a unei organizări şi planificări judicioase;
c) urmărirea realizării unor scopuri sau obiective
politice sau de natură economică, menite să determine
forţa politică conducătoare dintr-un stat să se supună
sau să execute indicaţiile teroriste.
Terorismul se manifestă sub multiple aspecte,
scopurile si mobilurile acestuia nefiind aceleași.
Literatura de specialitate clasifica actiunile
folosind diferite criterii165:
1. Acţiunile teroriste calificate dupa modalităţile
de executare:
-terorismul direct care vizează un scop diversionist
imediat, acesta constituind însusi obiectivul acţiunii
propriu-zise;
-terorismul indirect în care se încadreazî toate
actele distructive care vin în sprijinul înfăptuirii

165
Cpt. instructor Daniel Cismaru
https://www.armyacademy.ro/reviste/4_2001/1r7.html
232
actului principal căci actul terorist nu este pregătit la
întâmplare.
2. Acţiunile teroriste clasificate după mobilul
care stă la baza actului terorist:
-terorismul de drept comun caracterizat printr-
o violenţă de amploare folosită pe timpul realizării
scopului propus. Este de fapt terorismul folosit în
scopuri personale;
-terorismul social folosit la schimbarea ordinii
de drept într-o ţară. Se caracterizează prin faptul că
nu depășește graniţa unui stat;
-terorismul politic este dirijat împotriva statului
și a organelor sale democratice. Vizează ruperea
relaţiilor dintre state, agresarea acestora, influenţarea
politicii interne sau externe;
-terorismul de stat reprezintă forma cea mai
gravă și cea mai distrugătoare, mai este numit și
terorism politico-guvernamental armat. Terorismul de
stat a apărut odată cu statul. Manifestarea lui consta
în: sabotaj, diversiuni, influenţa psihologică etc.
3. Actiunile teroriste clasificate dupa spaţiul în
care se practică:
-terorism naţional sau intern, când toate elementele
constitutive ale acestuia, se desfășoară pe teritoriul unui
stat;
-terorism internaţional, când forţele angajate
sau implicate precum si efectele actelor teroriste se
prelungesc pe teritoriul mai multor state.

233
 4. Acţiunile teroriste clasificate după tipologia
formelor de manifestare:
-terorismul organizaţional specific grupărilor
mici care nu dispun de sprijin popular;
-terorismul practicat în contextul insurgenţelor,
menit sa erodeze credibilitatea guvernului, legitimitatea
politică prin terorizarea civililor;
-terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea
unor grupări teroriste de către state suverane.
Reunind aceste elemente se poate elabora o
posibilă definire a terorismului, ca fiind o acţiune a
unui grup de persoane bine organizat care, prin
folosirea sistemică şi planificată a forţei ori a
ameninţării cu forţa îndreptată împotriva conducerii
unui stat, este de natură a impune o stare de teamă
generalizată cu scopul de a obţine interese politice.

11.4. Aspecte privind autorii actelor teroriste

Pe măsură ce societatea globală cunoaşte

permanent noi modificări şi schimbări de ordin politic,
social şi economic, actele şi acţiunile teroriste capătă
din ce în ce mai mult un caracter generalizat, fără
limite sau frontiere, urmărindu-şi scopurile propuse,
chiar dacă acestea nu-şi ating finalitatea dorită
întotdeauna.
Flagelul lumii contemporane - terorismul - a
preocupat şi preocupă numeroşi cercetători, oameni

234
politici, oameni de ştiinţă, care au realizat şi publicat o
serie de studii şi lucrări cu referire la actele de
terorism în general dar şi la autorii lor în special, la
ora actuală fiind cunoscute în lume peste 100 de
organizaţii teroriste, fără a menţiona pe cele
necunoscute sau care nu au revedincat acţiuni de
terorism.
Lucrările autorilor I. Bodunescu, I. Maxim sau
Nicolaie Predescu de la noi din ţară, au scos în
evidenţă modul de organizare şi funcţionare a grupărilor
teroriste, sistemul de ierarhizare, scopurile urmărite
şi acţiunile dezastruoase pe care le-au întreprins
acestea precum şi urmările lor.
În ceea ce priveşte pe autorii actelor teroriste,
un studiu efectuat de americanii Hans Miller şi Ernest
Evans, realizat în 1979 a reuşit să realizeze portretul
teroristului având la bază datele publicate de
instituţiile abilitate din mai multe state occidentale şi
arabe.
Având în vedere că acţiunile teroriste trebuie
să se desfăşoare rapid şi cu o eficienţă maximă,
componenţii grupării teroriste trebuie să cunoască
foarte bine terenul, locul de atac şi împrejurimile
pentru o eventuală retragere sau pentru a-şi putea
asigura scăparea precum și populaţia, obiceiurile și
tradiţiile acestora pentru a putea trece ”neobservaţi”
în acţiunile de pregătire a atacurilor.
Acest aspect face ca teroriştii să fie recrutaţi

235
din zona în care se va acţiona sau din imediata
apropiere, să cunoască obiceiurile şi preocupările
zilnice a celor din zona de operare.
Pentru a putea înfăptui actul terorist, de regulă,
în rândul grupărilor sunt recrutate persoane a căror
vârstă este cuprinsă între 20-30 ani pentru cei care
participă direct la operaţiuni, în timp ce liderii care-i
coordonează pot fi de vîrste mult mai mari.
Un aspect deosebit cu privire la membrii grupărilor
teroriste îl reprezintă sexul componenţilor acestora.
Ponderea structurii grupărilor teroriste o
reprezintă bărbaţii, din studiile efectuate aceştia
fiind în procent de până la 80%, femeile având doar
rolul de sprijin, în timp ce conducerea şi acţiunile
propriu-zise revin bărbaţilor.
Această pondere majoritară este pe cale să se
modifice, dacă se are în vedere faptul că în acţiunile
teroriste din Rusia, având ca autori organizaţii
teroriste din Cecenia, au avut în compunere cu
preponderenţă femei, organizate în aşa-zisele grupări
"femeile în negru", acestea fiind purtătoarele centurilor
cu explozibil şi nu numai, în acţiunile întreprinse.
În ceea ce priveşte starea civilă a teroristului,
de regulă celibatarul, tânărul necăsătorit, este
preferat faţă de cei căsătoriţi, aceasta pentru a-i
putea oferi mai multă libertate de mişcare, iniţiativă,
să nu depindă sau să aibă şi alte obligaţii faţă de
nimeni.

236
 Mai mult, totalul devotament pentru cauza
urmărită este incompatibil cu responsabilităţile şi
legăturile familiale.
Modul în care sunt puse la cale acţiunile, cum
sunt planificate, organizate şi mai ales puse în aplicare,
conduc către un individ terorist bine pregătit, de regulă
având cel puţin studii medii, cu atât mai mult când
obiectivele vizate sunt deturnări de aeronave sau
schimbarea cursului de navigaţie al unor nave, ori
acţiuni de altă natură, când nivelul de pregătire trebuie
să fie corespunzător studiilor superioare.
De altfel, recrutarea membrilor organizaţiilor
teroriste se face cu preponderenţă din rândul
absolvenţilor unor facultăţi, fie de ştiinţe umaniste fie
de ştiinţe specializate.
Rolul determinant în aderarea la o grupare
teroristă îl reprezintă însă profilul psihologic al persoanei,
mai ales că sunt avuţi în vedere de regulă indivizi care
se consideră defavorizaţi pe motive etnice, politice sau
religioase ori sunt ajunşi în pragul sărăciei.
Pornirile lor extremiste izvorăsc tocmai din
incapacitatea de a realiza modul în care îşi pot
satisface dorinţele, aspiraţiile şi propriile nevoi,
considerând că numai prin extremism pot ajunge la
idealurile lor.
Ei cad în mitul eroului salvator, ceea ce îi
depersonalizează şi îi determină să înfrunte oricum,
oriunde şi orice risc.

237
 Trecând peste studiile făcute de către cei doi
specialiști americani menţionaţi mai sus la profilul
persoanei predispuse la comiterea de acte teroriste în
perioada mai recentă se observă schimbări majore.
Astfel, au apărut elemente teroriste care
acţionează de unul singur, fără a mai face parte dintr-
o anumită grupare, fără a avea relaţii de subordonare
sau de supunere faţă de cineva.
Acest aspect îngreunează munca de identificare
și supraveghere a acestora, îndeosebi datorită faptului
că nu apar în evidenţele instituţiilor de profil ca fiind
cunoscuţi cu activităţi infrcaţionale.
În acest context poate fi exemplificat cetăţeanul
tunisin care a intrat cu un camion în mulţime pe o
stradă din Paris în urma căruia au murit 86 de persoane
și au fost rănite peste 400 de cetăţeni.
Cetăţeanul respectiv a acţionat de unul singur,
fiind cunoscut în rândul prietenilor și cunoștinţelor ca
o persoană libertină, fără preocupări infracţionale sau
încliaţii extremist religioase166.
Actul sinucigaş pe care îl comite un component
al grupării teroriste, specific celor din Orientul
Mijlociu, îi conferă încrederea că numai aşa îşi ajută
semenii, numai aşa Allah îl va ajuta în lumea veşnică.
Deviza care-l stăpâneşte pe reprezentantul
fanatic, “distruge pentru a salva”, este cea care face

166
https://intelligence.sri.ro/lupii-singuratici-noua-fata-terorismului/
238
ca Eul său să nu mai reprezinte nimic pentru el, şi se
transformă într-un Eu colectiv, nebulos, neclar şi
absurd în cele mai multe cazuri.
Deși reușitele teroriștilor sunt relativ puţine,
impactul emoţional pe care îl creează în societate este
unul mare. Un singur atentat este suficient pentru a
crea cetăţenilor un sentiment puternic de nesiguranţă167

11.5. Terorismul în perioada modernă

Actele de terorism care se produc în diverse

zone şi state ale lumii nu au nimic în comun cu lupta de
eliberare socială şi naţională, cu lupta pentru
independenţă şi libertate.
Deşi s-a schimbat ca formă, ca strategie şi tip
de acţiune, terorismul, a avut şi are aceleaşi obiective
– de a influenţa deciziile unor guverne, folosindu-se de
forţă, mijloace violente şi ţinerea maselor sociale în
teroare şi nesiguranţă.
Deşi are o evoluţie istorică însemnată, terorismul
a cunoscut şi a dobândit noi semnificaţii după cel de-al
II-lea război mondial, “motivate” de mişcări de
eliberare naţională şi în special de mişcările
studenţeşti din Germania şi Franţa de la sfârşitul
anilor ’60.
Motivele care au determinat noua dimensiune a

167
Idem .
239
terorismului în Europa în acea perioadă au fost
următoarele168:
a) vechile imperii şi-au găsit sfârşitul şi unele
din ţările lumii a treia şi-au declarat independenţa;
b) lupta lor pentru independenţă s-a transformat
într-un război sângeros între diverse grupuri politice
interne. Aceste lupte se datorau problemei minorităţilor
precum şi faptului că graniţele geografice, rezultat al
politicii de colonialism nu au realizat separarea etnică
a unor state;
c) datorită apariţiei celor două superputeri cu
ideologii opuse, lumea s-a împărţit în două mari zone
de influenţă;
d) revoluţia tehnologică a determinat o stare de
frustrare a diverselor grupuri politice din ţările slab
dezvoltate;
e) dezvoltarea comerţului internaţional a
determinat apariţia unei puternice interdependenţe în
relaţiile economice internaţionale şi apariţia unor
investiţii internaţionale cu participare străină care
ulterior au devenit obiectivele preferate ale acţiunilor
teroriste;
f) diferenţele privind nivelul de trai dintre
ţările bogate şi ţările sărace au crescut permanent,
astfel încât bogaţii au devenit mai bogaţi iar săracii
mai săraci.

168
Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.273
240
 Începutul deceniului șapte din secolul XX, a
adus cu el o serie de mişcări sociale interne, rebeliuni
şi revoluţii precum şi alte acte de violenţă având
puncte de plecare aspecte de ordin politic, grupările
interesate urmărind realizarea propriilor obiective.
Deviza sub care acţionau era de natură a induce
teama şi se baza pe formula "intimidează-ţi adversarul
şi fă propagandă cauzei pentru care lupţi".
Prin aceasta se urmărea inducerea unui sentiment
de instabilitate şi frică în rândul maselor, fiecare
membru al comunităţii vizate trăind cu senzaţia că el
va fi următoarea victimă. Astfel se reuşeşte o
paralizare, inducerea unei nebuloase în rândul maselor,
o bulversare a rutinei, cu repercursiuni grave asupra
vieţii în general din regiunea respectivă.
Rolul acestei stări de fapt pe care o produce,
este acela de a determina masele populare să facă
presiuni asupra factorilor de conducere ai statului
respectiv, pentru ca aceştia să rezolve cerinţele şi
doleanţele teroriştilor .
Din deviza menţionată mai sus, grupările teroriste
insistă pe ce-a de-a doua parte, respectiv " fă propagandă
cauzei tale ". Prin aceasta ei doresc să sensibilizeze
masele despre cauza luptei lor şi să încerce să atragă
opinia publică de partea lor .
De altfel, actul terorist în sine are un impact
social foarte mare și nu se limitează doar la
comunitatea unde are loc, rolul actului în sine este de

241
a-l lua ca eveniment şi de a-l aduce la cunoştinţa
opiniei publice naţionale şi mondiale lucru ce aparţine
presei, care, de fapt transmite şi doleanţele sau
revendicările grupării.
În acest context, trebuie reliefat faptul că în
general mass-media, în prezentarea evenimentului ca
atare, de cele mai multe ori îi amplifică valoarea în
mod nejustificat, alteori prezintă faptele eronat,
denaturându-le sau agravându-le, ceea ce face ca
presa să se transforme practic uneori într-o pârghie a
terorismului.
La începuturile mişcărilor teroriste, grupările de
acţiune anunţau din timp intenţiile şi locurile unde vor
produce detonări de explozibil sau acţionau mai mult
asupra imobilelor sau bunurilor aparţinând diferitelor
foruri sau organisme urmărind să nu fie victime
omeneşti. Aceasta tocmai pentru a atrage masele de
partea lor şi a le determina să facă presiuni asupra
forţelor politice.
În ultima perioadă însă, acest aspect nu mai
este de actualitate, organizaţiile teroriste urmărind
tocmai să impresioneze prin numărul mare de victime
şi pagube materiale deosebite (ex. atacul de la
11.09.2001 asupra World Trade Center din New York ;
atentatul asupra teatrului din Moscova şi atentatul cu
luare de ostateci la o şcoală din Osetia de Nord în
2004, unde fără nici un rost au căzut victime copii
nevinovaţi, atacurile de la Paris, Nisa, Londra și altele).

242
 Cele mai importante forme sub care acţionează
teroriştii sunt cele în care încearcă, după luarea de
ostateci sau deturnări de aeronave, să scape şi să
părăsească teritoriul statului pe care au acţionat
sperând într-o posibilitate de a nu fi traşi la răspundere
penală pentru faptele comise.
Cea mai periculoasă formă de acţiune însă, şi
care are puţine şanse de a fi descoperită sau de a fi
contracarată este metoda sinucigaşă sau Kamikadze.
Această formă supremă de acţiune, generează
puternice efecte psihice asupra întregii populaţii dar
şi a structurilor de putere şi se admite în cele mai
multe cazuri imposibilitatea de a acţiona pentru
prevenirea unor astfel de acte.
Creşterea alarmantă a cazurilor de atacuri
sinucigaşe, poate conduce la premisa că oricând în
acestea se pot utiliza arme de distrugere în masă,
biologice, nucleare sau chimice, lucru care nu este de
neluat în seamă şi nu este deloc lipsit de interes.
Acest aspect trebuie să dea deosebit de mult
de gândit forţelor reacţionare, grupărilor politice sau
serviciilor speciale care într-un fel sau altul sprijină
acest flagel al omenirii şi să facă front comun în
vederea găsirii oricăror forme şi metode care să
conducă, într-un efort comun conjugat la nivel
internaţional, la prevenirea şi eradicarea terorismului.
Valul mare de migranţi din Africa în Europa, a
adus cu el și mulţi cetăţeni care nu se pot acomoda la

243
viaţa bătrânului continent și pe acest fond încearcă să
impună obiceiurile și credinţa musulmană în teritoriile
unde au fost repartizaţi de comunitatea europeană
care i-a primit ca fiind refugiaţi în urma războaielor
din Irak, Siria, Yemen, Somalia și alte state arabe.
Apariţia și amploarea organizaţiei Daesh (Isis),
acţiunile armate ale acesteia precum și aderarea la
structurile sale a numeroși cetăţeni din alte state169,
au scos în evidenţă faptul că actele de terorism se pot
comite de o organizaţie sau de persoane singulare (lupi
singuratici) în numele unei astfel de organizaţii.

169
Situatia membrilor organizaț iei fiind într-o continuă dinamică
se poate observa numărul acestora și statele de unde provin,
accesând site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Statul_Islamic
244
 CAPITOLUL XII

ASPECTE CRIMINOLOGICE REZULTATE

DIN ANALIZA FENOMENULUI
INFRACŢIONAL ÎN ROMÂNIA

12.1. Consideraţii generale

Schimbările petrecute în ţara noastră începând

cu anul 1990, după evenimentele ce au avut loc în
decembrie 1989, au început destul de anevoios şi au
continuat să se deruleze la fel, în multe etape sistemul
penal rămânând descoperit faţă de evoluţia societăţii.
Această perioadă, punctată destul de des cu
puternice convulsii sociale uneori chiar cu fenomene
destul de grave şi îngrijorătoare au pus deseori sub
semnul întrebării însăşi ideea de democraţie sau cea a
statului de drept.
Pe acest fond, fenomenul infracţional apare ca o
stare a societăţii, ca un răspuns la ineficacitatea
controlului social ce ar trebui exercitat de cele mai
importante instituţii ale statului de drept, aruncându-
le uneori chiar în sfera ilicitului.
În acest context, criminalitatea reprezintă o
adevărată „boală”, care acţionează în direcţia afectării
245
bazelor sistemului de drept, al societăţii civile în
general şi în acelaşi timp urmărindu-şi scopurile finale,
orientează activitatea economică generală şi rezultatele
ei către interesul privat al unor grupuri de persoane
sau chiar al unor persoane.
Tranziţia la o economie de piaţă începută încă
din 1990 merge încă destul de anevoios şi parcă nu se
mai termină, dând senzaţia că se aleargă pe loc, fără o
finalitate corespunzătoare, fără a ajunge să se
satisfacă idealurile societăţii civile care speră într-o
revigorare şi o stabilitate mai mare a acestui important
sector al vieţii sociale şi din care îşi trag seva toate
celelalte componente.
În atare situaţie, criminalitatea este o realitate
dureroasă şi îngrijorătoare, cu puternice consecinţe
asupra sistemului în întregul său.
În altă ordine de idei, modificările structurale
_
ce s au produs ca urmare a trecerii la economia de
piaţă şi a instaurării democraţiei, au găsit societatea,
în multe sectoare, nepregătită, cu instituţii neadecvate
la noul sistem sau inexistente, iar acolo unde au fost
ori s-au înfiinţat, funcţionarea lor a fost slabă iar
uneori redusă la zero.
Primii ani de după 1989 au fost o adevărată
nebuloasă socială generală, ceea ce a constituit însă
pentru unii un adevărat paradis al infracţionalităţii, iar
societatea fiind în schimbare, acţiona timorat sau în
multe situaţii controlul social a lipsit cu desăvârşire.

246
 Cei cu antecedente penale s-au declarat imediat
disidenţi politici, motivând că au suferit ororile epocii
comuniste şi astfel au putut uşor să acceadă în
anumite structuri economice sau administrative, de
unde au reuşit să manevreze sau să efectueze
operaţiuni mai mult sau mai puţin licite, ceea ce le-a
adus profituri imense şi i-a plasat în lumea aşa-zişilor
„miliardari de carton” .
Apărând pentru o bună perioadă de timp şi
oportunitatea libertăţii de mişcare cu frontierele
deschise, beneficiind şi de ajutorul binevoitor al unor
ţări occidentale care deplângeau închiderea poporului
român, foarte mulţi au speculat această facilitate de a
săvârşi infracţiuni şi s-au aventurat în comiterea unor
fapte cu o violenţă ieşită din comun pentru ţara
noastră, şantaj, răpiri de persoane, trafic de maşini,
trafic de droguri, trafic de persoane, înstrăinări şi
furturi de bunuri din patrimoniul cultural naţional, etc.
Dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ şi de
parvenire în general, a fost pusă în aplicare pe seama
promovării liberei concurenţe care a cunoscut o
evoluţie dureroasă determinând uneori indivizi, unii
chiar cu statut bine definit în trecut şi cunoscuţi ca
oameni oneşti, în valul comiterii de infracţiuni.
Un factor care a determinat efectiv o explozie
a fenomenului infracţional a fost cel al privatizării
economiei naţionale. Acest proces încă nedefinitivat
după ani de căutări şi zbateri, a determinat pe foarte

247
mulţi să îl considere ca pe o afacere personală,
însuşindu-şi fiecare după posibilităţi şi funcţie de
poziţia pe care o ocupa în structura ierarhică de
conducere sau execuţie a fiecărei întreprinderi, din
avuţia şi patrimoniul statului, fiind convinşi că nu vor fi
traşi de nimeni la răspundere, încercările de a-i
culpabiliza fiind departe de situaţia reală.
Toate ingineriile financiare şi existenţa acestor
oportunităţi nu putea să nu atragă şi organizaţiile
criminale din exteriorul ţării, care fie în mod individual,
fie s-au „cuplat” imediat cu infractorii autohtoni şi
împreună cu aceştia au început derularea unor afaceri
oneroase, acte de contrabandă, spălări de bani, trafic
internaţional de valută, punere în circulaţie de valută
falsă, prostituţie, transferuri de capital în străinătate,
penetrarea şi falimentarea sistemului bancar autohton,
traficul cu opere de artă din patrimoniul cultural
naţional, introducerea în ţară de materiale sau substanţe
toxice ori radioactive şi nu în cele din urmă traficul de
persoane şi vânzarea de copii.
La această paletă mare a infracţionalităţii se
adaugă o corupţie generalizată la toate nivelurile şi în
toate structurile, care a depăşit frontierele ţării,
structurile decizionale fiind mereu în atenţia forurilor
Uniunii Europene şi condiţionând alocarea de fonduri
României, de eradicarea flagelului corupţiei.

248
 12.2. Analiza fenomenului infracţional

Situaţia infracţională prezentată este reliefată

în rapoartele anuale de activitate ale poliţiei române,
ale justiţiei şi ale Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor precum şi de mass-media iar din
aceasta se pot trage şi alte concluzii cu privire la
amploarea fenomenului infracţional.
Pentru o corectă interpretare a fenomenului,
vom prezenta în cele ce urmează situaţiile statistice
privind numărul de deţinuţi în perioade dinainte de
1990 şi după, cu precizarea că numărul acestora nu
reprezintă şi numărul de infracţiuni comise, acestea
fiind cu mult mai mare, precum şi faptul că o parte din
cei care au comis infracţiuni au fost sancţionaţi şi cu
pedepse neprivative de libertate.
Analizând fenomenul infracţional având la bază
numărul de deţinuţi existenţi în România, care executau
o pedeapsă pentru una sau mai multe infracţiuni
săvârşite, situaţia se prezintă astfel170:

1970 1971 1972 1973 1974 1975 1976

38258 45294 52056 37159 37966 46971 40042

1977 1978 1979 1980 1981 1982 1983

18499 18096 27393 27219 32978 41560 47381

170
Datele au fost preluate din Anuarele statistice ale Direcţiei
Generale a Penitenciarelor
249
 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990
52410 51848 56978 59558 14547 24400 26010

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

39609 44011 44521 43990 45309 42445 45121

1998 1999 2000 2001 2002 2003

52047 49778 48805 49841 48075 42815

2008 2009 2010 2011 2012 2013

26212 26716 28244 30694 31817 33434

2015 2016 2017 2018 2019 2020

28334 27455 23450 20792 20578 21625

Din evaluarea situaţiei se poate aprecia că

fenomenul infracţional s-a menţinut la un nivel ridicat
constant atât înainte de 1989 cât şi după acest an cu
precizarea că în anii 1977, 1988 şi 2002 au fost
aplicate decrete de graţiere din considerente de ordin
politic şi administrativ.
În același context, trebuie avut în vedere că în
perioada 2018-2019, au acţionat și prevderile Legii nr.
169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.
254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, ocazie cu care au fost puse în
liberate un număr mare de persoane private de
libertate.
O notă statistică a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, arată faptul ca în luna septembrie
250
2017, în unităţile de penitenciare existau 25.951 de
persoane custodiate, iar ca urmare a aplicării legii mai
sus menţionate la finele anului 2017, în unităţile de
penitenciare se mai aflau 20.792 persoane custodiate,
ritmul punerii în libertate fiind alert până la finele
anului 2019, când respectiva lege a fost abrogată.
Un aspect ce conferă o vizibilitate clară a
fenomenului infracţional și a modului în care se
derulează programele de reeducare din penitenciare
precum și a influenţei acestora asupra persoanelor
care au fost private de libertate o constituie starea
de recidivă a efectivelor.
Din totalul efectivelor prezentate mai sus,
situaţia recidiviștilor se prezintă astfel171:

2008 2009 2010 2011 2012 2013

46,3% 44,8% 44,9% 45,8% 45,7% 45,7%

2014 2015 2016 2017 2018

43,0% 40,3% 38,2% 38,3% 38,4%

Starea de recidivă nu poate fi pusă numai pe

seama unei activităţi de influenţare pozitivă derulată
în cadrul programelor desfășurate în perioada privării
de libertate.
Societatea în general nu are o reacţie pozitivă
faţă de cei care au fost condamnaţi la o pedeapsă

171
http://anp.gov.ro/wp-content/uploads/2019/03/Raport-
activitate-ANP-2018-1.pdf
251
privativă de libertate, în plus mai pot apare și
următoarele situaţii:
- Condiţiile oferite de mediul penitenciar
(cazare în condiţii decente, hrană, asistenţă medicală
gratuită, particiare la activităţi socio-educative și
moral-religioase, etc.) sunt de multe ori mult mai bune
decât cele pe care le pot avea o parte din cei
condamnaţi după ce se liberează. În această situaţie,
le este mult mai convenabil să petreacă o parte din
viaţă în mediul penitenciar decât cel în stare de
libetate;
- Lipsa unor resurse de existenţă consistente și
sigure. Char în condiţiile unei angajări imediate după
liberare, primele sume de bani pe care le poate avea le
primește după cel puţin o lună, chiar și ajutorul social
îl va primi tot în acest interval de timp. Neavând alte
surese de câștig va fi tentat să comită alte fapte
antisociale;
- Obișnuirea unora cu viaţa de penitenciar îi
face inadaptabili mediului social în libertate și atunci
își idoresc să revină în mediul penitenciar.
Alături de cele prezentate, mai pot apare și
situaţii legate de destrămarea familiei, pierderea
părinţilor și a oricăror legături de prietenie, lucru ce
duce la căderea în depresie sau contractarea altor
afecţiuni de ordin psihic care ”ajută” la comiterea unor
alte fapte de natură penală.
După 1990, faptele cu violenţă au cunoscut o

252
evoluţie ascendentă, în special infracţiunile de omor,
lovituri cauzatoare de moarte şi vătămări ale integrităţii
corporale, anul 1990 fiind primul în care s-a început
aplicarea detenţiei pe viaţă.
Cu toate acestea, preponderent în structura
fenomenului infracţional sunt infracţiunile contra
patrimoniului, ceea ce demonstrează că activităţile
întreprinse pentru prevenirea acestor fapte nu şi-au
atins scopul.
De asemenea trebuie avut în vedere faptul că
prin modificare codului penal, au fost incrimnate o
serie de fapte noi care nu erau prevăzute în sistemul
nostru legislativ.
Dacă la finele anului 2008, la nivelul efectivelor
persoanelor private de libertate un număr de 13.801
persoane executau o pedeapsă pentru infracţiuni contra
patrimoniului, la finele anului 2018, existau 7.705 astfel
de persoane.
Comparativ, la finele anului 2008, în custodia
penitenciarelor de aflau 9.126 persoane cu infracţiuni
comise împotriva persoanei iar la finele anului 2018,
existau în sistemul penitenciar 8.564 persoane condamnate
pentru această categorie de fapte.
În general, la comiterea infracţiunilor, ponderea
o deţin bărbaţii, însă şi femeile au un aport substanţial
la această rată a infracţionalităţii.
În ceea ce priveşte locul de provenienţă al
autorilor infracţiunilor, ponderea îi revine mediului

253
urban, aceasta și datorită faptului că în general
persoanele care comit fapte antisociale consideră că în
mediul urban unde este o aglomeraţie mai mare de
populaţie, pot să-și asigure mai ușor scăparea.
Realizarea privatizării, precum şi trecerea la
economia de piaţă au determinat implicit şi sporirea
numărului infracţiunilor în domeniul economic.
Numărul persoanelor private de libertate pentru
această categorie de fapte, nu reflectă însă nici pe
departe amploarea fenomenului infracţional în domeniul
economico-financiar, acesta fiind cu mult mai mare
decât cel descoperit, însă şi cele care au fost descoperite
şi cercetate că au produs pagube şi prejudicii de
milioane de dolari, foarte multe fapte fiind cercetate
ani de zile sau fiind pe rolul instanţelor de judecată pe
o perioadă mare de timp ca urmare a necesităţii
întocmirii de expertize financiar contabile precum şi
efectuarea de cercetări în străinătate, multe dintre
aceste fapte având legături cu organizaţiile criminale
transnaţionale, în cele din urmă fie se prescriu, fie
pedepasa aplicată nu-și mai atinge scopul.
În același context, nu trebuiesc neglijate
infracţiunile privind traficul de persoane, traficul de
droguri și infracţiuni în domeniul informaticii, care
cunosc evoluţii spectaculoase.
Comiterea infracţiunilor din toate domeniile, nu
aparţin unei anumite categorii de infractori în ceea ce
priveşte nivelul de cultură şi pregătire, acestea fiind

254
comise de oameni având cu preponderenţă studii
gimnaziale dar şi din celelalte categorii.
Statisticile prezentate mai sus nu reprezintă o
situaţie reală a fenomenului infracţional, aceasta
reprezentând cel puţin o dimensiune aparentă.
Dimensiunea reală este cu mult mai spectaculoasă.
O evaluare asupra fenomenului infracţionalităţii
în România poate fi considerată doar un punct de
plecare spre o analiză aprofundată care să dea
valoarea reală a acestuia, pentru ca pe baza studiilor
criminologiei să se poată adopta un model de politică
penală adecvată, în vederea prevenirii acestui flagel.

255
 BIBLIOGRAFIE

Gheorghe Nistoreanu, Criminologie, Ed. Europa Nova,

Costică Păun Bucureşti, 1996
Rodica-Mihaela Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print,
Stănoiu Bucureşti, 1995
Rodica-Mihaela Introducere în criminologie, Ed.
Stănoiu Academiei, Bucureşti,1989
Rodica-Mihaela Metode şi tehnici de cercetare în
Stănoiu criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981
Valerian Cioclei Manual de criminologie, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003
Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1994
Iancu Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti,
Camil Tănăsescu, 2003
Gabriel Tănăsescu
Iancu Tănăsescu, Metacriminologie, Ed. CH Beck,
Gabriel Tănăsescu, București 2008
Camil Tănăsescu,
Ovidiu Drîmba Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985
Ortansa Brezeanu Minorul şi legea penală, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998
Ortansa Brezeanu Particularităţi ale criminalităţii în
(coord.) perioada de tranziţie, Ed. Fundaţia
"România de Mâine", Bucureşti, 1999

256
Jean Pinatel Traite de droit penal et de
criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1963
Jean Pinatel La societe criminogene, Calmann-Levy,
Paris, 1961
Gheorghe Scripcaru Criminologie clinică şi relaţională, Ed.
Sympozion, 1995
Valerian Cioclei Criminologie etiologică, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998
A. Tucicov-Bogdan Psihologie generală şi psihologie socială,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1973
Al. Roşca Psihologie generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
Tiberiu Dianu Tranziţia şi criminalitatea, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1994
Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalităţii prin măsuri de
siguranţă, Ed. Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1991
Alexandru Boroi Aspecte teoretice şi practice privind
infracţiunile de omor şi lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, Ed.
Ministerului de Interne, Bucureşti,
1991
V. Dobrinaoiu, Drept penal - partea generală, Ed. Atlas
Gh. Nistoreanu ş.a. Lex, Bucureşti, 1996
N. Mărgineanu Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973
P. Popescu-Neveanu Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1978
Sorin M. Rădulescu Devianţă, criminalitate şi patologie
socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Sorin M. Rădulescu Anomie, devianţă şi patologie socială,
Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991
Ioan V. Maxim Terorismul, Ed. Politică, Bucureşti,

257
 1989
Gh. Bică, Suportul financiar al terorismului
M.T. Burduşel internaţional, Ed. Eficient, Bucureşti,
2001
Nicolaie Predescu Reţeaua terorii, Ed. Spirit Românesc,
Craiova, 2003
*** Convenţia unică asupra stupefiantelor -
O.N.U., New York, 1961
*** Anuarele statistice ale Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, 1990-2018
*** Revista de Ştiinţă Penitenciară
*** Revista de criminologie, criminalistică şi
penologie
*** Codul penal al României
*** Bibliotecă virtuală – Internet.

258
 CUPRINS

CAPITOLUL I ......................................... 5
NOŢIUNI GENERALE DE CRIMINOLOGIE ........ 5
1.1. Originea criminologiei................................................ 5
1.2. Formarea şi apariţia criminologiei ....................... 12
1.3. Evoluţia criminologiei .............................................. 17
1.4. Criminologia generală ............................................. 20
CAPITOLUL II ....................................... 23
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI ...................... 23
2.1. Evoluţie. Obiectul criminologiei ca subiect de
controverse teoretice ........................................... 23
2.2. Obiectul criminologiei – analiză sintetică ........ 29
2.2.1. Criminalitatea ca fenomen social ................. 30
2.2.2. Infracţiunea .................................................... 33
2.2.3. Infractorul ....................................................... 34
2.2.4. Victima infracţiunii ........................................ 35
2.2.5. Reacţia socială împotriva criminalităţii ..... 36
CAPITOLUL III ..................................... 38
SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI ....... 38
3.1. Scopul criminologiei ............................................... 38
3.1.1. Scopul general al criminologiei...................... 38
3.1.2. Scopul imediat al criminologiei ..................... 40
3.2. Funcţiile criminologiei ............................................ 41
3.2.1. Funcţia descriptivă .......................................... 41
3.2.2. Funcţia explicativă ......................................... 47
3.2.3. Funcţia predictivă .......................................... 49
3.2.4. Funcţia profilactică........................................ 50
3.3. Definirea criminologiei ......................................... 52
259
CAPITOLUL IV ...................................... 54
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN
CRIMINOLOGIE ..................................... 54
4.1. Metodele cercetării criminologice...................... 54
4.1.1. Observarea........................................................ 56
4.1.2. Observarea ştiinţifică ................................... 57
4.1.3. Experimentul .................................................... 58
4.1.4. Metoda clinică .................................................. 60
4.1.5. Metoda tipologică ............................................ 62
4.1.6. Metoda comparativă ....................................... 63
4.1.7. Metoda de predicţie ....................................... 65
4.2. Tehnici de cercetare criminologică ................... 66
4.2.1. Observarea ....................................................... 66
4.2.2. Chestionarul ...................................................... 71
4.2.3. Interviul............................................................ 76
4.2.4. Tehnica documentară..................................... 80
4.2.5. Tehnicile secundare ....................................... 82
CAPITOLUL V........................................ 84
MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE .......... 84
5.1. Orientarea biologică .............................................. 84
5.1.1. Teoria atavismului evoluţionist ..................... 85
5.1.2. Teoria eredităţii .............................................. 88
5.1.3. Teoriile biotipurilor criminale ...................... 90
5.1.4. Teoria constituţiei delincvente .................... 92
5.1.5. Varianta modernă ............................................ 93
5.2. Orientarea psihologică.......................................... 95
5.2.1. Teoria freudiană.............................................. 96
5.2.2. Teoria personalităţii criminale ...................100
CAPITOLUL VI .................................... 102
PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ.TENDINŢE
ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE ................... 102
6.1. Modelul conflictual ................................................102
260
 6.2. Curentul interacţionist ........................................108
6.3. Criminologia reacţiei sociale ................................ 111
6.4. Criminologia "radicală" sau "critică" ................. 114
6.5. Evaluarea critică a modelului conflictual ......... 117
6.6. Tendinţe actuale în criminologie........................120
6.6.1. Criminalitatea şi transformările sociale ... 121
6.6.2. Criminalitatea şi integrarea culturală.......124
CAPITOLUL VII ................................... 127
CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL ....... 127
7.1. Consideraţii generale ............................................127
7.2. Personalitatea infractorului ...............................128
7.3. Situaţia preinfracţională.....................................142
7.4. Mecanismul trecerii la act ..................................144
CAPITOLUL VIII .................................. 146
BAZELE ISTORICE ALE REACŢIEI SOCIALE
ANTIINFRACŢIONALE ........................... 146
8.1. Caracterizare generală ........................................146
8.2. Modelul represiv....................................................149
8.3. Modelul preventiv .................................................155
8.4. Doctrina "apărării sociale" ..................................160
8.5. Influenţa criminologiei asupra politicii
penale .......................................................................162
8.6. Examenul psiho-individual ...................................164
8.7. Programe de prevenire ........................................167
8.8. Modelul curativ ......................................................169
CAPITOLUL IX .................................... 175
CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ .................. 175
9.1. Consideraţii generale ............................................175
9.2. Definirea conceptelor ..........................................177
9.3. Modelul clasic de prevenire a criminalităţii ....180
9.4. Modelul social.........................................................185
9.5. Modelul situaţional ...............................................192
261
 9.6. Resocializarea infractorului ...............................193
CAPITOLUL X ..................................... 195
CRIMINALITATE TRANSNAŢIONALĂ ......... 195
10.1. Crima organizată ..................................................195
10.1.1. Caracterizare .................................................195
10.1.3. Trăsăturile caracteristice ale crimei
organizate ......................................................201
10.2. Evoluţia organizaţiilor criminale ..................... 206
10.3. Crima organizată în România .............................213
10.4. Prevenirea şi combaterea crimei organizate 217
CAPITOLUL XI .................................... 221
TERORISMUL ...................................... 221
11.1. Consideraţii generale ...........................................221
11.2. Istoricul terorismului ........................................ 223
11.3. Definirea terorismului ....................................... 228
11.4. Aspecte privind autorii actelor teroriste ..... 234
11.5. Terorismul în perioada modernă ...................... 239
CAPITOLUL XII ................................... 245
ASPECTE CRIMINOLOGICE REZULTATE DIN
ANALIZA FENOMENULUI INFRACŢIONAL ÎN
ROMÂNIA .......................................... 245
12.1. Consideraţii generale ......................................... 245
12.2. Analiza fenomenului infracţional .................... 249
BIBLIOGRAFIE .................................... 256

262