I.

ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Didactica generală şi didacticile speciale

2. Obiectul Didacticii limbii şi literaturii române
3. Relaţia cu disciplinile psihopedagogice, cu ştiinţele limbii şi
literaturii
4. Profesorul de limba şi literatura română – un posibil model

1.Didactica generală şi didacticile speciale

Didactica generală, disciplină din sfera ştiinţelor educaţiei, s-a constituit, în decursul
timpului, ca o ramură distinctă în interiorul pedagogiei, problematica sa conducînd la conturarea
unor teorii şi modele diferite în literatura de specialitate.
Dacă la început accepţiunea termenului (sau a derivatelor acestuia) era oarecum
restrictivă: gr. didaskein „a învăţa”; didaktikos „instruire”; didasko „învăţare”, „învăţămînt”;
didastike „arta învăţării” – neputîndu-se opera o distincţie clară faţă de pedagogie – treptat,
didactica a căpătat înţelesul de «teorie generală a procesului de învăţămînt» care „studiază şi
fundamentează ştiinţific analiza, proiectarea, desfăşurarea şi evaluarea predării şi învăţării ca
proces de instruire şi educare, atît în şcoală şi alte instituţii, cît şi prin autoinstruire”.
(M.Ionescu,Discursuri creative in predare si invatare,2000 p.23)
Didacticile speciale, derivate din teoria generală a procesului de învăţămînt, aplică
discursul didactic general în predarea-învăţarea diferitelor discipline de învăţămînt. Între
didacticile speciale şi didactica generală se stabilesc „raporturi de interdependenţă şi
complementaritate”( M.Stanciu,2003,p.6)

2. Obiectul Didacticii limbii şi literaturii române

Didactica limbii şi literaturii române – o didactică specială – îşi limitează sfera de
investigaţie la domeniile limbă, literatură şi comunicare orală/scrisă ale disciplinei noastre,
adaptează modalităţile specifice de lucru la diferitele cicluri curriculare, are deopotrivă „un
caracter teoretic şi aplicativ” şi un pronunţat conţinut formativ. (V.Goia ,2000,p.14)
Obiectul disciplinei este „problematica amplă implicată în procesul instrurii teoretice şi
practice, conştiente şi active, a limbii române literare ca instrument de cunoaştere şi comunicare;
pe de altă parte, acest proces înseamnă şi familiarizarea elevilor cu literatura română, pe baza
unor modele reprezentative, din diferite etape ale dezvoltării acesteia” (C.Parfene,1999,p.14)
Problematica Didacticiilimbii si literaturii romane poate fi sintetizata in urmatoarele
intrebari (A.Pamfil,2003,p.7):
De ce ese preda disciplina ? (care este scopul ,ce obiective sint vizate)
Ce se preda ? (ce continuturi sint selectate)
Cum se preda ? (cum structuram continuturile,ce strategii didactice folosim)
Cui se preda ? (care sint caracteristicile colectivului de elevi)
Unde si cand se preda ? (in ce circumstante fizice,istorice ,socio-culturale sau
institutionale)
În literatura de specialitate, alături de didactica specialităţii se vehiculează termeni
precum: metodică, metodologie, pedagogia specialităţii şi tehnologie didactică.
Pornind de la etimologia cuvîntului (gr. methodos „cale, drum”), termenii metodică şi
metodologie au caracter restrictiv si nu acopera toate aspectele procesului de predare-învăţare-
evaluare.Termenul de tehnologie didactică a fost utilizat începînd cu anii ’70, cînd, în procesul
predării-învăţării, s-au folosit mijloace audio-vizuale diverse, care au îmbogăţit tehnicile de
învăţămînt prin utilizarea „maşinilor” şi „aparatelor” în „laboratoarele fonetice”.
1
 Sintagma didactica specialităţii se referă la toate aspectele generale şi speciale ale
procesului de însuşire a conţinuturilor unor discipline: obiective, conţinuturi, strategii , categorii
de lecţii, modele de structurare a demersului didactic, de proiectarea activităţii didactice, de
evaluarea performanţelor atinse de elev, asupra căruia sînt centrate, de altfel, toate eforturile
factorilor educaţionali.Se realizeaza,astfel, o deschidere a disciplinei si inspre problematica
finalitatilor invatarii.

3. Relaţia cu disciplinele psiho-pedagogice, cu ştiinţele limbii şi literaturii

Fiind o disciplină psihopedagogică, didactica limbii şi literaturii române interferează cu
stiintele educatiei si cu psihologia educatiei de la care preia date, noţiuni şi concepte pe care le
utilizează în procesul instruirii. Sînt informaţii din domeniul psihogenezei, al cercetărilor privind
motivaţia şi motivarea, din domeniul teoriilor învăţării sau al principiilor procesului de
învăţămînt.Didactica specială vehiculează apoi noţiuni şi concepte precum: ideal educaţional,
finalităţi obiective cadru, de referinţă, competenţe generale şi specifice, obiective operaţionale,
resurse materiale şi procedurale, mod de organizare, forme de evaluare etc. pe care ştiinţele
educaţiei i le furnizează.
Ştiinţele limbii şi literaturii – lingvistica generala, pragmatica lingvistica,gramatica
limbii romane, teoria literaturii, istoria literaturii teoriile receptarii etc. – oferă materialul pe care
didactica specialităţii îl selectează, prelucrează şi adaptează nevoilor şcolii, găsind cele mai
potrivite modalităţi şi forme de predare-învăţare-evaluare ale conţinuturilor disciplinei.
Această interdependenţă îi conferă statutul de disciplină „de frontieră”, „de graniţă” care
însă se îmbogăţeşte mereu „pe baza generalizării practicii şcolare” ,fiind orientata ,in egala
masura,teoretic si practc( cf. V.Goia,2000,p.12)

4. .Profesorul de limba şi literatura română – un posibil model

Este bine cunoscut faptul că profesorul de limba şi literatura română, prin calităţi
înnăscute sau dobîndite în cariera didactică, prin importanţa cunoştinţelor pe care le transmite,
dar şi prin legătura afectivă, de cele mai multe ori foarte puternică, ce se naşte între el şi elevii
săi, poate deveni – şi adesea devine – un model pentru generaţiile pe care le îndrumă pe calea
descifrării tainelor literaturii, a frumuseţii şi bogăţiei limbii noastre.
A fi model pentru elevii tăi înseamnă să posezi acele însuşiri care alcătuiesc „vocaţia
pedagogică”: dragoste pentru copii şi pentru disciplina pe care o predai, sensibilitate, capacitatea
de a te face înţeles, o seamă de calităţi intelectuale – gîndire clară, memorie bună, spirit de
observaţie, atenţie distributivă, însuşiri cărora li se adaugă cele care ţin de timbrul vocii, o dicţie
bună etc.( cf.V.Goia,2000,p.14)
Reuşita demersului didactic presupune o bună pregătire de specialitate, o competentă
cunoaştere şi aplicare a noutăţilor din ştiinţele psihopedagogice, dorinţa de a-ţi îmbogăţi
continuu repertoriul strategiilor didactice, ţinînd pasul cu inovaţiile din domeniu, dar aplicîndu-le
selectiv şi creator; voi putea să ajungă, astfel, la „măiestria pedagogică” sau „arta de a preda”,
adică să dobîndească anumite „calităţi didactice” precum:
 capacitatea de a expune clar şi convingător;
 concizia şi precizia formulărilor;
 plasticitatea vocabularului;
 „tact pedagogic”, adică „simţul măsurii în toate”.( cf.V.Goia,2000p.15)
A fi un profesor bun înseamnă să asiguri o pregătire de specialitate corespunzătoare, dar
şi să formezi tineri capabili de adaptare rapidă unor standarde mereu în schimbare.
Ca o concluzie la cele afirmate, reproducem aprecierile pedagogului francez A. Prost:
Dascălul cel mai bun „nu este nici cel mai savant, nici cel care munceşte cel mai mult; este cel
care îi determină pe elevi să muncească mai bine, în modul cel mai inteligent, cel mai stimulant
şi cel mai eficace, nu neaparat cel mai respingător”( cf. M.Stanciu,2003,Argument)