SUBIECTUL NR.

2 – DESCRIEȚI PE SCURT NIVELURILE DE ANALIZĂ ALE

SISTEMULUI COGNITIV, APOI OPRIȚI-VĂ ASUPRA UNUIA DINTRE ACESTEA ȘI
EXEMPLIFICAȚI CU UN SUBIECT CARE POATE FI ANALIZAT LA ACEST NIVEL

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
STUDENT: SERAFIM CĂTĂLIN IONUȚ, ANUL III, IF

2.1 Sistemul cognitiv poate fi analizat la patru niveluri. Acestea sunt urmãtoarele:
a) nivelul cunoştinţelor – cuprinde baza de cunoştinţe a subiectului şi scopurile sau intenţiile acestuia.
Scopurile constituie un gen special de cunoştinţe, sunt cunoştinţe despre o stare viitoare, dezirabilã;
b) nivelul computaţional – cuprinde stabilirea exhaustivã a procesãrilor la care sunt supuse datele unei
probleme (input) pentru a obţine soluţia (output). Deci, la acest nivel sunt analizate prelucrãrile care
permit transformarea input-ului în output, adicã funcţia input- output;
c) nivelul algoritmic-reprezentaţional – îşi pune problema algoritmului care realizeazã funcţia input-
output şi a modalitãţilor de reprezentare ale input-ului şi output-ului;
d) nivelul implementaţional – studiazã ce procese neurobiologice au loc în momentul efectuãrii unei
sarcinii.

2.2. Nivelul computațional. Procesarea mişcãrii.

Nivelul computațional cuprinde stabilirea exhaustivã a procesãrilor la care sunt supuse
datele unei probleme (input) pentru a obţine soluţia (output). Deci, la acest nivel sunt analizate
prelucrãrile care permit transformarea input-ului în output, adicã funcţia input- output.
Analiza computaţionalã a funcţionãrii sistemului cognitiv utilizeazã formalisme matematice
sau logico-matematice. De menţionat cã prelucrãrile la care e supus input-ul pentru a produce un
output sunt constrânse de mediul fizic în care opereazã sistemul cognitiv.
Analiza computaţionalã pune în evidenţã douã tipuri de prelucrãri (procesãri): modulare şi non
-modulare.
Procesãrile modulare nu pot fi influenţate de cunoştinţele subiectului, deci sunt cognitiv-
impenetrabile. Ele se realizeazã automat, preatenţional şi au o locaţie neuro- anatomicã relativ
precisã. Prototipicã pentru acest tip de prelucrare este precesarea primarã a informaţiei vizuale.
Procesãrile non-modulare sunt tratamente care pot fi influenţate de baza de cunoştinţe a
subiectului. Exemplul prototipic îl constituie recunoşterea obiectelor.
Existã deasemenea procesãri în serie şi procesãri în paralel.
Procesãrile în serie. In cadrul acestora se porneşte de la ipoteza cã fiecare nivel al procesãrii
este parcurs în totalitate înainte de a începe un altul.
Procesãrile în paralel. Aceste procesãri implicã faptul cã mai multe etape ale procesãrii pot
avea loc în acelaşi timp.
Dupã ce stabileşte exhaustiv prelucrãrile, analiza computaţionalã le cuprinde într-un model
matematic.
O teorie computaţionalã a procesãrii informaţiei vizuale vizeazã construirea unor modele
logico-matematice capabile sã producã un anumit output pe baza unor prelucrãri - explicitate
exhaustiv în model - ale input-ului. Spre exemplu, o astfel de abordare va cãuta sã stabileascã cum,
dintr-o mulţime de variaţii de luminozitate, pe retinã, pot fi extrase contururile, în genere cum
dintr-o proiecţie bidimensionalã se reconstruieşte o reprezentare tridimensionalã. Altfel spus, ce
calcule sau procesãri pot transforma un input bidimensional într-o reprezentare tridimensionalã. Sã
ne amintim cã atunci când este vorba despre analiza computaţionalã a unui proces cognitiv,
termenul de calcul desemneazã o prelucrare de reprezentãri guvernatã de reguli.
Procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional se împarte în douã mari stadii: procesarea
primarã şi procesarea secundarã.
Procesarea primarã cuprinde prelucrãri preatenţionale, cu o duratã de 200 milisecunde care
au ca rezultat reprezentarea, în sistemul cognitiv, a caracteristicilor fizice ale stimulului.
 Ea realizeazã segregarea stimulului de fond, ne aratã unde anume este el, dar atenţie, nu ce
anume este. La procesarea primarã vom vorbi despre mecanismele de detectare a contururilor, a
texturii, a mişcãrii, culorii, a dispunerii spaţiale etc.
Procesarea secundarã vizeazã mecanismele implicate în recunoaşterea figurilor şi obiectelor.
Ea are ca input rezultatele procesãrii primare şi ca output, imaginea tridimensionalã a unui obiect
din mediu, identificat şi recunoscut.
Procesarea mişcãrii. Date experimentale susţin teza procesãrii deplasãrii în spaţiu a unui
obiect de cãtre un modul independent. Se pare cã aceste procesãri sunt extrem de rapide. Existã o
tendinţã generalã a subiectului uman de a-şi feri capul din calea obiectelor care se deplaseazã în
spaţiu, indiferent dacã ele sunt periculoase sau nu, tendinţã care a fost pusã în evidenţã din primele
sãptãmâni de viaţã. Celulele nervoase implicate în detectarea mişcãrii sunt specifice în funcţie de
direcţia acestei mişcãri. Astfel, un acelaşi obiect deplasat în direcţii diferite este procesat de celule
nervoase diferite.
Exemplu. Acest lucru se poate constata dacã privim multã vreme, intens, cãderea apei dintr-
o cascadã. Dacã ulterior, ne mutãm privirea asupra peisajului sau obiectelor fixe din preajmã, vom
avea senzaţia cã acestea se mişcã, dar "în sus", în direcţia inversã cãderii apei. Acest fenomen se
explicã prin fatigabilitatea celulelor nervoase responsabile cu detectarea mişcãrii "în jos". Inhibarea
lor, datoratã supra-utilizãrii anterioare, activeazã celulele complementare care produc senzaţia de
mişcare "în sus" a obiectelor fixe.