Teodora Minea, anul I, teatrologie

Examen scris, sesiunea ianuarie 2021

Analiza piesei O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale

Caragiale, prin comedia s-a „O scrisoare pierdută” inspirată din lupta electorală din anul 1883, depășește
condiția tranzitorie a vieții politice a epocii și reușește să sintetizeze caracteristici umane generalizate.
Prin drama sa, marele clasic Caragiale nu doar că satirizează societatea al cărui observator era, dar
sugerează și o ciclicitate, o repetabilitate a situațiilor prin nerezolvarea acestora într-un mod
fundamental. Chiar dacă aparent conflictul este rezolvat, comicul constă mai mult în caracterizarea
personajelor, intriga reprezentând doar un context în care adevăratele caractere ies în lumina
reflectoarelor. Astfel, prin rezolvarea unui conflict derizoriu, adevărata situație comică nu ia sfârșit,
fiindcă personajele nu evoluează de-a lungul pieselor sale. Tocmai prin această lipsă a evoluției se
satirizează caracterul uman auto-suficient și trufaș. Un exemplu în acest context este chiar finalul piesei
„O scrisoare pierdută”, piesă ce este formată după tiparul unei comedii clasice. Aceasta, ca marea
majoritate a comediilor franceze, se încheie cu un banchet, cu o petrecere prin care se sugerează
soluționarea conflictelor și împăcarea personajelor. Elementul de noutate caragialian este faptul că
acest banchet de final nu sărbătorește o rezolvare reală a conflictului, și numai îngroparea temporară a
acestuia. Astfel comedia adoptă valențe ciclice și repetabilitatea devine iminentă, iar viziunea sa
surprinde răul în specificitatea sa. Contradicția dintre esență și aparență va fi mereu prezentă în
societatea românescă ghidată după principiul formelor fără fond, iar Caragiale surprinde întocmai
această permanență, pe care nu ezită să o sancționeze.

„O scrisoare pierdută” tratează aspecte ale vieții politice și ale vieții de familie, prin prisma moravurilor
societății înalte. Conflictul principal, care potențează acțiunea, este intenția lui Nae Cațavencu de a-și
depune candidatura la alegerile parlamentare cu orice preț și ivirea ocaziei de șantaj: pierderea scrisorii
de amor, fapt anticipat și de titlul piesei. Un conflict secundar este cel din interiorul triunghiului conjugal
Trahanache-Tipătescu-Zoe, între cei doi tineri a cărui onoare este în joc. Acesta este un conflict
predominant interior în cazul prefectului Ștefan Tipătescu, ce este pus în situația de a alege între viața
poilitică și viața amoroasă, sacrificând-o pe una dintre cele două. Pe acest plan Zoe joacă tare, fiind
preocupată în permanență să păstreze aparențele de moralitate. Avantajul ei în această luptă este faptul
că deține mijloace de convingere tipic feminine (leșinuri, șantaj emoțional) și că nu se eschivează în a le
folosi pentru a-și îndeplini scopul foarte clar conturat în mintea ei. Este singurul personaj ce iese din
conflict cu spatele drept, chiar dacă de-a lungul piesei este capabilă de compromisuri. În fapt, cei din
jurul său, în principal Ștefan Tipătescu, sunt cei care fac adevăratele compromisuri. De cealaltă parte a
triunghiului conjugal se află Trahanache care accentuează comicul prin moliciunea caracterului său și
prin încăpățânare. Cu toate acestea, el nu reprezintă tipul înșelatului ridicol mereu întâlnit în comedii,
deoarece acesta se bucură de autoritate asupra tuturor personajelor și de respect, acesta fiind
președintele partidului și al altor numeroase comitete.

Conflictul generat de bănuiala celor doi avocați, Farfuridi și Brînzovenescu, este tot unul secundar, ce
contribuie la amplificarea comicului de situație. Cei doi, numele sugerând dependența unul față de
celălalt, reprezintă tipul politicienilor ce nu înțeleg politica, dar au pretenții de afirmare în domeniu. De
asemenea caracterul lor ieftin este descris și prin dorința de revizuire, dar nicidecum de evoluție, sau de
evoluție în lipsa revizuirii, lucru fundamental imposibil.

În prima scenă a actului IV punctul culminant deja trecuse, însă tensiunea din cuplul adulterin tot nu
încetase. Dacă odată cu anunțarea în fața adunării a candidatului Agamemnon Dandanache lui Tipătescu
i s-a luat o piatră de pe inimă, aflându-se el în poziția de a-l șantaja pe Cațavencu de plastografie, pentru
Zoe lucrurile nu sunt atât de limpezi. Dispariția lui Nae o neliniștește și mai tare, mai ales că acum nu mai
poate anticipa nicio mișcare a acestuia. Chiar dacă pe tot parcursul scenei aceasta dă dovadă de
pespicacitate, de gândire în avans și de siguranță în propriile puteri, acum își conștientizeasă
vulnerabilitatea. Didascaliile prezente sugerează modul în care conflictul interior al personajului se
reflecta în exterior, în relație cu „Fănică”. Acesta, încrezător în sine și liniștit se propie de Zoe încercând
să o liniștească, însă aceasta „își ia capul în mâini și plânge”. Aici femeia nu se mai arată maestră în arta
disimulării și nici nu se mai folosește de mijloace feminine pentru a convinge, fiind lipsită de orice putere
sau perspectivă asupra viitorului. Se teme pentru onoarea ei ce ar putea fi compromisă, pentru aparența
de moralitate ce ar putea fi distrusă. Situația pare fără de scăpare pentru Zoe chiar și atunci când
amantul ei îi arată polițele plasografiate. În aceste momente de disperare ea își vede numai interesul
personal: „Fănică! N-aș voi să mă răzbuni, aș voi să mă scapi!”

Scena a doua înfățișează sosirea lui Agamemnon Dandanache, controversatul personaj ce a dat peste
cap socotelile politicienilor din județul de munte . Confuzia pe care acesta o face cu privire la identitatea
lui Tipătescu și a lui Trahanache este una inofensivă, accentuând evidenta relație dintre cei doi amanți.
Această aparență pare a fi cu totul lipsită de carismă pentru doamnă, aceasta făcând chiar comentarii
răutăcioase la adresa lui, intenții exprimate prin didascalii: „cu răutate”, „cu dezgust”, însă treptat cuplul
devine intrigat de povestea unei scrisori de amor pe care candidatul a găsit-o într-un pardesiu uitat.
Notațiile autorului cresc astfel tensiunea creată de povestioară și exprimă modul în care cuplul este
impactat („Zoe agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache”). Deodată, personajul antipatic
conține o miză pentru cei doi: salvarea onoarei prin recăpătarea scrisorii mult căutate. Simplitatea pe
care Tipătescu a intuit-o la început („E simplu, dar cel puțin îl prefer, e onest...”) se dizolvă treptat, pe
măsură ce acesta își dezvăluie intențiile de a păstra scrisoarea ca viitoare armă politică, element de
șantaj ce îi poate folosi pe viitor sau chiar să o publice în „Răcnetul Carpaților”. Justificarea bătrânului
Dandanache devine faptul că vine de pe drum și e amețit, fapt pentru care personajul nu pare a fi
periculos. Petrecut de Zoe până în camera de odihnă acest personaj controversat își face ieșirea din
scenă vorbind despre lucruri nerelevante, nu înainte de a-i promite femeii că nu va mai aduce vorba de
scrisoare în timpul banchetului. Deși ramolit, Dandanache este șiret și lipsit de scrupule, demonstrând că
mișelii de acest gen nu se produc numai la nivelul județului de munte, ci și pe plan național, accentuând
repetabilitatea conflictului. Acest personaj cheie introdus în ultimul act al piesei pare a fi o rezolvare
neașteptată, însă destinul este împlinit tot de Cetățeanul turmentat, agentul care a fost declanșatorul
quiproquo-ului general, care duce scrisoarea la destinatar sub privirea mirată a Zoiei și a lui Nae
Cațavencu.

Cu o acțiune lineară tipică comediilor clasice, didascaliile au rolul de a sugera jocul scenic al actorilor și
de a consolida relațiile ce se construiesc între personaje. Astfel jocul confuziilor pe care Dandanache le
face între Tipătescu și Trahanache este redat în primul rând prin didascalii. O succesiune rapidă de replici
adresate celor doi separat accentuează comicul de situație. De asemenea, prin didascalii se descriu și
mijloacele femiline la care Zoe apelează pentru a impresiona și pentru a crea milă.
Prin comedia sa „O scrisoare piersută” Caragiale nu numai că surprinde și satirizează moravurile unui
anumit moment incadrat în coordonate istorice clare, dar sintetizează întregul caracter uman, făcând
tranziția dinspre particularul înspre universal.