Eseu Partide Politice în perioada interbelică

Bucșă Mihaela, FLIT, Istorie, anul 3

Reformele politice, economice şi administrative, îndeosebi votul universal, reforma agrară,

adoptarea Constituţiei din 1923 au determinat schimbări vizibile în mentalul colectiv al populaţiei,
stimulând activismul ei politic. Pluralismul politic capătă o deosebită amploare. Se produc schimbări în
configuraţia partidelor, se modifică axa rivalităţilor dintre partide, apar partide noi, inclusiv cele ale
minorităţilor naţionale. Deceniile interbelice au cunoscut atât perioade de stabilitate politică, cât şi de
instabilitate. În această perioadă se cristalizează noi doctrine politice, care acoperă întreg spectrul politic,
de la extrema stângă la extrema dreaptă. Unele partide tradiţionale părăsesc arena politică.
Principala problemă din viața politică interbelică a fost lupta dintre democrație și autoritarism.
În perioada interbelică, viața politică a fost dominată de două partide politice: liberalii si național
țărăniștii.
Partidul Liberal a deținut puterea pe perioade lungi, 1922-1926 și 1934-1937. Împletirea
afacerilor bancare, a industriei și puterii politice era consecința faptului că statul își asumase rolul
principal în dezvoltarea economiei.
Liberalismul practicat de Partidul Liberal se deosebea considerabil de varianta sa din Occident.
În politică, liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispoziție pentru a-și asigura victoria la
urne: mobilizau poliția, funcționarii civili si prefecții pentru a-și promova propriile scopuri și a descuraja
opoziția.
Perioada 1922-1926 a fost epoca unor mari succese liberale. Aflat la putere, Partidul National
Liberal, condus cu autoritate de Ionel Brătianu, a reușit să rezolve problemele dificile ale organizării
noului stat, ale unificări celor patru provincii din punct de vedere administrativ și legislativ.
Partidul National Țărănesc s-a format în 1926, când Partidul Țărănesc din Vechiul Regat s-a unit
cu Partidul Național din Transilvania. In primii ani dupa razboi, Partidul Țărănesc se pronunța pentru o
reformă agrară radicală, în timp ce Partidul Național era în esență un partid burghez și mai degrabă
naționalist decât țărănist în ce privește ideologia.
Amenințările la adresa celor două partide principale veneau și dinspre dreapta și dinspre stânga.
In anii 20, amenințarea cea mai serioasă se pare că venea dinspre Partidul Poporului, al generalului
Averescu, marele erou român din Primul Razboi Mondial.
Partidele de stânga, care erau susținute de clasa muncitoare, au avut o influență politică redusă.
Nici socialismul și nici comunismul nu a reușit să atragă un sprijin politic de masă.
Social-democrații s-au bucurat de mult mai puțin succes în viata politică decât sperasera. Punctul
lor maxim a fost atins în 1928, când au caștigat 9 locuri în parlament.
Comuniști s-au desprins de socialiști și au pus bazele in 1922 Partidului Comunist Roman. În tot
timpul existenței sale interbelice, P.C.R. nu a fost altceva decât o secție a Internaționalei Comuniste și
deci un instrument al intereselor Moscovei. În 1928, comuniști susțin chiar ideea unirii Bucovinei cu
Ucraina, iar în 1933 sprijină ideea creării unei Dobroge independente.
De la început, PCR s-a afiliat la internaționala a III-a de la Moscova, care i-a dirijat strategia.
Astfel, liderii și programul partidului au fost impuși de la Moscova. Conform programului PCR,
România era considerată un stat multi-național, creație a imperialismului apusean. Comuniștii români
preconizau dezmembrarea statului național unitar român. În aceste condiții, Legea persoanelor juridice
din februarie 1924 și Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice din decembrie 1924
au dispus interzicerea activității PCR.
 La extrema dreaptă a vieții politice s-a aflat mișcarea legionară. Concentrând mai multe grupuri
politice, ea s-a remarcat prin teoria „purificării prin moarte”, care a exacerbat misticismul, a promovat
ura, intoleranța, a făcut apologia crimei. Printr-o largă propagandă, membrii săi au acționat împotriva
democrației, pentru instaurarea unei dictaturi și a unei politici de segregație socială ce viza exterminarea
populației evreiești. Membrii săi au fost recrutați din rândul micii burghezii, al studenților, țăranilor,
lucrătorilor ruinați și mai ales al preoților.
În 1923, A. C. Cuza a fondat Liga Apărării Naționale Creștine, al cărui ziar era “Apărarea
Națională”. Ea dispunea de o organizație paramilitară, „Lăncierii”. LANC lupta contra partidelor politice,
pentru reorganizarea Parlamentului și pentru alianța României cu Italia Fascistă. În 1935, LANC a
fuzionat cu Partidul Național Agrar și a format Partidul Național Creștin.
Ideologia legionara a fost un amestec de naționalism, antisemitism și fundamentalism ortodox.
Din păcate, au existat în perioada interbelica mari oameni de cultură ce au simpatizat cu această mișcare.
Dintre aceștia amintim pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu.