„Cântec” de Nichita Stănescu

-text poetic neomodernist, postbelic, tema iubirii (1964)

Poezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si este o poezie de
dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel de pana acum.
E o rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul unui spirit original.
De fapt toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mira rii, al
iesirii din hibernare, al renasterii postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul
senzatiilor, o explozie a fiintei ca prezenta, a sufletului in cosmos, a intregii organizari
plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai puternica decat fiinta. Intalnim in primele
versuri ale poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate simplu dar rascolitor "E o
intamplare a fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica decat mine/
decat oasele mele."
Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil, de fapt absenta unui sul, care
devine un stil nou. Imaginatia postului este ea insasi expresivitate. Lucrurile sunt spuse
simplu Fericirea dinlauntru depaseste fiinta, oasele, durerea Dispar limitele, apar energiile
fericirii unite care nu sunt altceva decat energiile pasionale si energiile spirituale.
Imbratisarea indragostitilor este dureroasa prin scrasnetul oaselor si minunata prin fiorul
apropierii, al contopirii, al indumnezeirii prin iubire: "mereu dureroasa, minunata mereu".
Dar dragostea la Nichita Stanescu sta si sub semnul cuvantului, al rostirii, al faptuirii prin
cuvant: "Sa stambe vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niste dalti ce
despart/ fluviul rece in delta fierbinte/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt".
Iata forta magica a cuvantului, puterea de a separa prin cuvant ziua de noapte, dar mai
ales bazaltul de bazalt, deci elementul divers, dar si acelasi element, care numai aparent este
identic. Altfel spus, dragostea separa dar sj uneste, identifica doua realitati care deriva din
una singura - androginul, care este atat de iubit de poeti, el semnificand in preistorie
perfectiunea.
In strofa a treia, Nichita Stanescu se avanta ca fiinta plina de fericire intr-o anumita lume, o
lume tasnita in sus, o lume prelunga si in nesfarsire, o lume in coloana care duce la
irrvesnicire: "Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi/ tampla de stele, pana cand/ lumea mea
prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt si mult mai curand".
Dragostea aici, inseamna pentru poet aspiratie catre puritate, catre inalt, dar ea inseamna sj
provocarea poetului catre creatie, plasarea lui in vesnicie.
Ultima strofa a poeziei "Cantec" este sub semnul mirarii ca a titudine exemplara in fata
existentei noastre ca fiinte intamplatoare. Contrariile se estompeaza se armonizeaza limitele
se rup, are loc transcenderea de la unul la altul: "Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua
cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/ doua culori ce nu s-au vazut niciodata/ una
foarte de jos, intoarsa spre pamant/ una foarte de sus, aproape rupta/ in infrigurata neasemuita
lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt"
Metaforele sunt abstracte, nonfigurative "doua cantece... doua culesi..." Ele decanteaza
fiinta umana de orice impuritate atunci cand de fapt poetul cauta atractia contrariilor.
Poezia se inchide cu un vers ce pune fiintarea fiintei la nivelul intamplarii: "a minunii ca esti,
a-ntamplarii ca sunt".

Poezia „Cântec” („E o întâmplare a fiinţei mele...”) a fost publicată în cel mai izbutit şi
elogiat volum de poezii al autorului, intitulat „O viziune a sentimentelor”, tipărit în 1964. La
Nichita Stănescu, ca şi la Mihai Eminescu, de altfel, iubirea este elementul primordial, care
pune lumea în mişcare.
Ca tip de lirică, textul lui Nichita Stănescu aparţine neomodernismului literar românesc,
manifestat în perioada postbelică a literaturii noastre, prin ideile conţinute, prin amestecul de
luciditate şi emoţie, fiindcă explorează posibilităţile nebănuite ale codului lingvistic, ale
limbii române, surprinde inefabilul, inexprimabilul, sentimentele difuze, stările
imponderabile ale eului poetic. Pentru neomodernişti, poezia este, în definitiv, un joc al
limbajului, un experiment lingvistic creator de lumi alternative, lirice, care ţine seama însă şi
de tezaurul poetic traditional, de creaţiile literare anterioare. Opera poetică neomodernistă
propune, în general, o lirică subiectivă, un limbaj conceptualizat, metaforic, abstractizat, dar
şi imagini artistice insolite, adevărate viziuni metafizice, ironice sau parodice, spre a capta
esenţa ascunsă a lumii noastre. Ambiguitatea neomodernistă a limbajului poetic este sporită
de polisemia unor cuvinte, de capacitatea lor de a include sensuri complementare, care pot
relativiza interpretarea semantică. Astfel, „întâmplarea” unirii unor destine semnifică atât un
eveniment miraculos, cât şi hazardul pur al vieţii, ce nu trebuie confundat cu haosul total şi pe
care poetul îl valorifică mai apăsat în finalul poeziei: „a-ntâmplării că sunt”. Acelaşi
substantiv („întâmplare”), prin forma sa de infinitiv lung, sugerează un fenomen de întrupare,
de refacere a fiinţei după un alt model, reconfigurat.
Compus din patru strofe inegale ca număr de versuri şi având metrică variabilă, textul se
confundă cu un elogiu adus iubirii ca stare de graţie, ca „întâmplare” crucială în existenţa
fiinţei umane. În volumul „O viziune a sentimentelor”, cititorul atent poate remarca o idee
esenţială pentru înţelegerea artei poetice a lui N. Stănescu: oamenii aparţin structural
sentimentelor, ele ne posedă pe noi, ne dictează gesturile şi reacţiile, oricât ne-am amăgi că
suntem singurii stăpâni ai deciziilor noastre.
Titlul „Cântec”, comun multor texte ale acestui autor postbelic, subliniază lirismul pur,
muzical, al creaţiei sale, infuzat de un imaginar poetic inedit, specific neomodernist, bazat pe
imagini vizuale şi auditive, pe autentice viziuni artistice şi, structural, pe ingambament, ca
element ce reflectă libertatea inspirației și cea compoziţională.
Tema poeziei o constituie aşadar revelaţia, prin iubire, a propriei existenţe, sentimentul erotic
asigurând prefacerea permanentă a fiinţei umane. Descoperirea lumii este mijlocită de iubire
şi depinde în mod direct de ea, declanşând o stare de beatitudine, de vrajă, de intensă
îmbrăţişare, însoţită de o muzică a sferelor, a universului întreg.
Sentiment fondator, primordial, dragostea e percepută ca o „înfrigurată luptă”, ce tinde să
distrugă materialitatea fiinţei („e mai puternică decât mine, decât oasele mele”), să o ia în
posesie dincolo de voinţă, pentru a putea fi remodelată. Oximoronul „mereu dureroasă,
minunată mereu” conduce la o conciliere a contrariilor, la exprimarea paradoxului iubirii şi
potenţează ambiguitatea textului, alături de procedeul ingambamentului, al continuării
propoziţiei în versul imediat următor. Starea poetică redată în prima strofă, contradictorie,
minunată şi totuşi dureroasă, este comunicată într-o atmosferă ritualică, ivită prin magia
cuvântului care transfigurează realitatea, aşa cum sugerează primul vers al celei de a doua
strofe, impregnate de lirismul subiectiv, prin folosirea verbelor la conjunctiv, persoana I: „Să
stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase.”
Hiperbolizat şi apropiat de sensul său biblic din „Geneză”, cuvântul are, altfel spus, puterea
de a crea un nou univers, în care îndrăgostiţii recompun unitatea pierdută, cea de la începutul
lumii, din Paradis. Între tinerii care alcătuiesc un cuplu adamic modern, vorbele se transformă
din realitate acustică în materie solidă, devin instrumente, „dălţi” ce şlefuiesc atât existenţa
materială, terestră, dându-i formă, cât şi timpul, fiindcă „despart fluviul rece de delta
fierbinte”, „ziua de noapte, bazaltul de bazalt”, realizând o armonizare a opuselor, idee
subliniată prin mijloacele artistice alese de poet, precum antiteza „rece”- „fierbinte” şi
repetiţia „bazaltul de bazalt”. Cuvântul e simultan cântec, obiect dual, deopotrivă
acusticverbal şi armonios-muzical, constituie un simbol, un liant ce prinde, pentru veşnicie,
părţile sau sufletele celor doi, într-un întreg.
Susţinută şi de verbele la modul imperativ, ideea poetică dominantă din strofa a treia se
construieşte pe invocarea stării de beatitudine, de fericire extremă, ce stârneşte dorul de
absolut al oamenilor, de înălţare într-un ax nesfârşit al lumii: „Du-mă fericire, în sus şi
izbeşte-mi/tâmpla de stele”. „Coloana” apare ca un „axis mundi” – motiv literar şi totodată
elementul de susţinere a celor două lumi situate la antipozi şi totuşi comunicându-şi reciproc
stările: „una foarte de jos, întoarsă spre pământ/ una foarte de sus, aproape ruptă”. Se
reactualizează, ca element de recurenţă, de reluare a unor procedee artistice sau a unor idei
anterioare, senzaţia de ştergere a contradicţiilor, facilitată de o iubire ascensională, nu doar
transformatoare, ci şi conciliatoare, anulând orice antagonism preexistent. Cu siguranţă,
antiteza devine figura de stil centrală, procedeul structurant al întregii creaţii lirice, întrucât
scoate în evidenţă relaţia de opoziţie dintre lumile individuale întruchipate de cei doi
îndrăgostiţi, care îşi celebrează „întâmplătoarea”, dar mirifica lor unire.
Ideea poetică din ultima strofă se concentrează pe extazul îndrăgostiţilor reprezentaţi prin
două culori diferite care stau sub semnul miraculosului verb predicativ „a fi”: „Ce bine că
eşti, ce mirare că sunt!”. Cei doi tineri se dăruiesc unul altuia, se transpun în vibraţie sonoră,
devenind două cântece eliberate de greutatea materială a fiinţei, pentru a se contopi, a se
putea rătăci una în cealaltă şi pentru a atinge sublimul unităţii depline: „Două cântece diferite,
lovindu-se, amestecânduse,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată.”
Versul final, construit prin paralelism sintactic („a minunii că eşti, antâmplării că sunt”),
conturează şi bucuria omului de a fi descoperit sufletulpereche şi, în consecinţă, de a avea
revelaţia Sinelui – punctul final al oricărei iniţieri erotice.
Prin iubire, omul se realcătuieşte permanent, descoperă în urma unei lupte metaforice
(„înfrigurata, neasemuita luptă”) sufletul compatibil care-i revelează începutul absolut, starea
purificată de unitate şi de integrare în univers. Prin această experienţă afectivă, noi, oamenii,
retrăim un paradis pierdut, refacem, pentru câteva clipe, perechea originară, de dinainte de
păcatul adamic, ne înălţăm într-un alt sistem de referinţă, perfect muzical, lipsit de gravitaţie
şi de constrângere.
Viziunea asupra vieţii nu poate fi decât specific poetică, chiar filosofică, deoarece se bazează
pe convingerea autorului că existenţa umană devine certitudine numai prin sentimentul de
iubire trăit, e un miracol întreţinut de dragoste, o stare de vrajă care ne revelează propria
prezență în univers. În afara sferei iubirii nu există cu adevărat viaţă, ci un regim existenţial
tranzitoriu şi aproape iluzoriu. Din această perspectivă privind, textul lui Nichita Stănescu
poate fi interpretat ca o veritabilă odă închinată iubirii şi fiinţării întru iubire ca reconfirmare
a eului.
Așadar, poetul N. Stănescu s-a impus în poezia românească prin imaginea unei noi ordini a
cuvintelor şi a unei noi lumi, în care se poate refugia spiritul uman când tirania timpului
devine greu de suportat. El propune un nou tip de atitudine faţa de cuvânt, o nouă relaţie cu
lumea, creaţia artistică fiind o prelungire a simţurilor umane, o aspiraţie atipică. Poetul, dar şi
neomodernismul ca program estetic surprind prin amestecul de concret şi abstract, prin
armonizarea opoziţiilor clasice, anularea legilor fizicii şi crearea altora, compatibile cu
universul poetic pe care îl configurează. Pe această linie se înscriu, în cazul poeziei sale, şi
reinstaurarea lirismului pur, prezenţa subiectivităţii, aventura cunoaşterii, abordarea parodică,
ironică sau doar ludică a realităţii, revalorificarea miturilor, a simbolurilor culturale.
Nu putem încheia fără a nota că, pentru Nichita Stănescu, poezia este un mod de a vedea
lumea, de a o reda metaforic, parabolic, prin căutarea sensurilor primordiale ale cuvintelor şi
învestirea lor cu alte semnificaţii şi chiar cu alte forme, nebănuite.
-Curente si orientari literare. Receptari critice.-
Poezia aceasta, publicata in volumul O viziune a sentimentelor (1964) este un elogiu adus
iubirii, ca “intamplare a fiintei”, ca stare de gratie.
“Sentimentele pot fi interpretate ca forme vagi ale ideii sferice” spune poetul, exprimandu-si
astfel nostalgia absolutului, al atingerii acestuia prin iubire. La Nichita, ca si in poezia Iui
Eminescu, iubirea este elementul primordial, cel care pune lumea in miscare. Tocmai de
aceea “Cel mai putin putem poseda sentimentele” (Nichita Stanescu), pentru ca noi apartinem
structural lor.
-Tema si semnificatia titlului. Influente.-
Multe din poeziile lui Nichita Stanescu poarta titlul Cantec, subliniind lirismul pur spre care
tinde creatia sa. Descoperirea existentei ca fiinta se face prin iubire. Aceasta genereaza o stare
de beatitudine, de vraja, de fericire in care totul se contopeste intr-o imbratisare “mereu
dureroasa, minunata mereu”. Muzica ei este muzica sferelor.
-Elemente de structura si compozitie.-
Prima strofa sugereaza trairea unei stari contradictorii, in acelasi timp dureroasa si minunata,
care genereaza sentimentul desprinderii fiintei din propria existenta. Starea aceasta se cere
comunicata dar nu oricum, ci intr-o atmosfera ritualica na scuta de magia cuvantului – “Sa
stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte / lungi, sticloase”.
Este o tentativa de depasire a acestei stari prin transferarea ei din planul intuitiv al afectivului,
in planul conceptual al vorbirii. Doar el, cuvantul, are puterea sa nasca o lume in care
indragostitii sa devina unul, sa refaca unitatea primordiala.
Cuvintele iau forma unor dalti care “despart fluviul rece in delta fierbinte”, / “ziua de noapte,
bazaltul de bazalt”, realizand o armonie a contrariilor. Cuvantul devine liantul ce prinde
partile intr-un intreg.
In strofa a treia, starea de beatitudine a iubirii naste dorul de absolut al poetului: “Du-ma,
fericire, in sus, si izbeste-mi / tampla de stele”. Starea aceasta trebuie sa devina “coloana sau
altceva” care sa uneasca cele. doua lumi: “una foarte de jos, intoarsa spre pamant / una foarte
de sus, aproape rupta”.
Ultima strofa exprima o stare de e xtaz, de implinire a unor indragostiti, si ei diferiti – “doua
culori ce nu s-au vazut niciodata,” – desi existenta lor sta sub acelasi semn al miraculosului
“a fi”. Imaginile metaforice “doua cantece”, “doua culori” se situeaza si ele in acelasi plan al
nonfigurativului pentru ca identificarea lor se face cu starea sublimului fior trait de cei doi
indragostiti si nu cu materialitatea fiintei lor.
Versul final – “a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt” – exprima bucuria de a fi descoperit
sufletului sau perechea, si prin ea sa aiba revelatia sinelui. Miracolul existentei devine la
Nichita o stare de sub a carei vraja va iesi cand el se va fi nascut pe sine, adica in Dreptul la
timp si in II Elegii.
-Limbajul poetic.-
Ambiguitatea textului poetic este sporita de polisemia unor cuvinte. “intamplarea” are, pe
langa semnificatia de eveniment, si conotatia de hazard pe care poetul o va valorifica in
finalul textului (“a-ntamplarii ca sunt”). In acelasi timp, acelasi cuvant – intamplare – are si
valoare verbala (fiind o forma de infinitiv lung) sugerand un fenomen de intrupare, de
refacere a fiintei dupa un alt model.
Iubirea este perceputa ca “infrigurata, neasemuita lupta”, implicand o semnificatie distinctiva.
Ea tinde sa distruga materialitatea fiintei: “e mai puternica decat mine, decat oasele mele / pe
care mi le scrasnesti intr-o imbratisare / mereu dureroasa, minunata mereu”.
Un alt procedeu care contribuie la ambiguizarea sensurilor poemului este enjambamentul
(lipsa coincidentei intre unitatea prozodica si cea sintactica). Primul vers al celei de-a doua
strofe – “Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte” – pare a avea un sens derizoriu la
o prima lectura. Nu un astfel de sens are, ci exprima ideea de apropiere prin cuvinte, astfel
incat, sa se elibereze de sentimentul distrugerii alcatuirii fiintei, pe care-l traiesc. Urmatorul
vers este rezultatul unui aceluiasi procedeu. Cuvintele distrug unitatea fiintei, dar o
realcatuiesc asemenea unor “dalti ce despart / fluviul rece in delta fierbinte”. Epitetul
“fierbinte” asociat “deltei” stabileste un raport intre realcatuirea fluviului in delta si cea a
fiintei indragostite. Sensul acesta este intarit si de ceilalti termeni ai enumerarii.
Ideea unei realcatuiri continue, a unei permanente prefaceri a fiintei umane prin iubire si prin
cuvinte este tema acestei poezii. Nichita va exprima in primele sale doua volume de poezii –
Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor – ca prima revelatie a existentei este iubirea

Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice. Poezia aceasta, publicată în volumul O viziune
a sentimentelor (1964) este un elogiu adus iubirii, ca „întâmplare a fiinţei", ca stare de graţie.
„Sentimentele pot fi interpretate ca forme vagi ale ideii sferice" spune poetul, exprimându-şi
astfel nostalgia absolutului, al atingerii acestuia prin iubire. La Nichita, ca şi în poezia Iui
Eminescu, iubirea este elementul primordial, cel care pune lumea în mişcare. Tocmai de
aceea „Cel mai puţin putem poseda sentimentele" (Nichita Stănescu), pentru că noi aparţinem
structural lor.
Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.
Multe din poeziile lui Nichita Stănescu poartă titlul Cântec, subliniind lirismul pur spre care
tinde creaţia sa. Descoperirea existenţei ca fiinţă se face prin iubire. Aceasta generează o stare
de beatitudine, de vrajă, de fericire în care totul se contopeşte într-o îmbrăţişare „mereu
dureroasă, minunată mereu". Muzica ei este muzica sferelor.
Elemente de structură şi compoziţie.
Prima strofă sugerează trăirea unei stări contradictorii, în acelaşi timp dureroasă şi minunată,
care generează sentimentul desprinderii fiinţei din propria existenţă. Starea aceasta se cere
comunicată dar nu oricum, ci intr-o atmosferă ritualică nă scută de magia cuvântului - „Să
stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte / lungi, sticloase".
Este o tentativă de depăşire a acestei stări prin transferarea ei din planul intuitiv al afectivului,
în planul conceptual al vorbirii. Doar el, cuvântul, are puterea să nască o lume în care
îndrăgostiţii să devină unul, să refacă unitatea primordială.
Cuvintele iau forma unor dălţi care „despart fluviul rece în delta fierbinte", / „ziua de noapte,
bazaltul de bazalt", realizând o armonie a contrariilor. Cuvântul devine liantul ce prinde
părţile într-un întreg.
În strofa a treia, starea de beatitudine a iubirii naşte dorul de absolut al poetului: „Du-mă,
fericire, în sus, şi izbeşte-mi / tâmpla de stele". Starea aceasta trebuie să devină „coloană sau
altceva" care să unească cele. două lumi: „una foarte de jos, întoarsă spre pământ / una foarte
de sus, aproape ruptă".
Ultima strofă exprimă o stare de e xtaz, de împlinire a unor îndrăgostiţi, şi ei diferiţi - „două
culori ce nu s-au văzut niciodată," - deşi existenţa lor stă sub acelaşi semn al miraculosului „a
fi". Imaginile metaforice „două cântece", „două culori" se situează şi ele în acelaşi plan al
nonfigurativului pentru că identificarea lor se face cu starea sublimului fior trăit de cei doi
îndrăgostiţi şi nu cu materialitatea fiinţei lor.
Versul final - „a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt" - exprimă bucuria de a fi descoperit
sufletului său perechea, şi prin ea să aibă revelaţia sinelui. Miracolul existenţei devine la
Nichita o stare de sub a cărei vrajă va ieşi când el se va fi născut pe sine, adică în Dreptul la
timp şi în II Elegii.
Limbajul poetic. Ambiguitatea textului poetic este sporită de polisemia unor cuvinte.
„întâmplarea" are, pe lângă semnificaţia de eveniment, şi conotaţia de hazard pe care poetul o
va valorifica în finalul textului („a-ntâmplării că sunt"). In acelaşi timp, acelaşi cuvânt -
întâmplare – are şi valoare verbală (fiind o formă de infinitiv lung) sugerând un fenomen de
întrupare, de refacere a fiinţei după un alt model.
Iubirea este percepută ca „înfrigurata, neasemuita luptă", implicând o semnificaţie distinctivă.
Ea tinde să distrugă materialitatea fiinţei: „e mai puternică decât mine, decât oasele mele / pe
care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu dureroasă, minunată mereu".
Un alt procedeu care contribuie la ambiguizarea sensurilor poemului este enjambamentul
(lipsa coincidenţei între unitatea prozodică şi cea sintactică).
Primul vers al celei de-a doua strofe - „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte" -
pare a avea un sens derizoriu la o primă lectură. Nu un astfel de sens are, ci exprimă ideea de
apropiere prin cuvinte, astfel încât, să se elibereze de sentimentul distrugerii alcătuirii fiinţei,
pe care-l trăiesc.
Următorul vers este rezultatul unui aceluiaşi procedeu. Cuvintele distrug unitatea fiinţei, dar o
realcătuiesc asemenea unor „dălţi ce despart / fluviul rece în delta fierbinte". Epitetul
„fierbinte" asociat „deltei" stabileşte un raport între realcătuirea fluviului în deltă şi cea a
fiinţei îndrăgostite. Sensul acesta este întărit şi de ceilalţi termeni ai enumerării. Ideea unei
realcătuiri continue, a unei permanente prefaceri a fiinţei umane prin iubire şi prin cuvinte
este tema acestei poezii.
Nichita va exprima în primele sale două volume de poezii - Sensul iubirii şi O viziune a
sentimentelor - că prima revelaţie a existenţei este iubirea