Notiuni de anatomie si biomecanica ale coloanei vertebrale

Segment complex, de o mare importanta functionala, coloana vertebrala este alcatuita din 33 sau
34 de segmente osoase (vertebre), 344 de suprafete articulare, 23 de discuri intervertebrale si 365
de ligamente cu 730 de puncte de insertie. Asupra coloanei vertebrale actioneaza nu mai putin de
730 de muschi cu actiune directa. La toate acestea trebuind adaugate formatiunile nervoase
(somatice si vegetative), vasculare, etc.
Segmentele osoase care alcătuiesc coloana vertebrala se numesc vertebre. Vertebrele au o parte
anterioara numita corp si o parte posterioara numita arc. Aceste doua parti inchid intre ele
canalul vertebral.
Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasa si are forma unui cilindru scurt, care prezinta
doua fete (superioara si inferioara) si o circumferinta.
Arcul vertebral are o forma neregulata. Posterior si median prezinta o apofiza spinoasa, lateral
doua apofize transverse si deasupra si dedesubt cate doua apofize articulare (in total patru
apofize articulare dispuse vertical). Intre apofiza spinoasa si apofizele articulare se gasesc lamele
vertebrale. Portiunile care leaga arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.
Coloana vertebrala se imparte in patru regiuni, fiecare din ele fiind alcatuita, in mod normal,
dintr-un numar fix de vertebre:
– regiunea cervicala: 7 vertebre;
– regiunea dorsala: 12 vertebre;
– regiunea lombara: 5 vertebre;
– regiunea sacrococcigiana: 9 – 10 vertebre.
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofunctionale legate de indeplinirea celor
doua functii importante ale coloanei vertebrale umane: functia de a suporta greutatea capului,
trunchiului si a membrelor superioare si functia de a asigura o mobilitate suficienta.
Suprafetele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebra la alta, forma lor fiind
determinata de solicitarile dinamice, in regiunea cervicala si in cea lombara, diametrul
transversal al corpurilor vertebrale este proportional mai mare decat cel anteroposterior, ceea ce
explica posibilitatile mai mari ale acestor regiuni de a realiza miscarile de flexie si extensie.
Fiecare vertebra prezinta si diferentieri morfofunctionale, rezultate in urma mecanismelor de
adaptare la solicitarile staticii si dinamicii bipede.
Articulatiile
Intre vertebre se realizeaza o serie de linii articulare, care se clasifica in :
Articulatiile corpurilor vertebrale – Suprafetele articulare ale acestora sunt date de fetele
inferioare si superioare (usor concave). Intre aceste suprafete osoase se gasesc discurile
intervertebrale. Acestea sunt formatiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o portiune periferica
fibroasa – inelul fibros – si una centrala – nucleul pulpos. Nucleul pulpos nu are o pozitie fixa, el
mobilizandu-se in cursul miscarilor. Deplasarile acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil
elastic si expansibil, aceste calitati fiind legate de continutul de apa. Nucleul se afla astfel intr-o
permanenta presiune si este usor de inteles de ce orice defect al inelului fibros care-l inconjoara
permite hernierea lui. Limita inferioara a discurilor este alcatuita din lamele cartilaginoase, care
protejeaza nucleul pulpos de presiunile excesive. In ceea ce priveste vascularizatia, la individul
adult prezenta vaselor de sange se intalneste numai in conditii patologice. Nutritia cartilajului se
face prin imbibitie prin lamele terminale ale suprafetelor articulare vertebrale. Usor de inteles
deci de ce in conditiile unor solicitari permanente ale articulatiilor
intervertebrale discul nu are posibilitatea unei nutritii corespunzatoare facilitandu-se astfel
degenerescenta precoce a acestuia, (prin diminuarea sau chiar pierderea proprietatilor fizico-
chimice ale acestuia). Cand discul este incarcat, diminueaza in dimensiune si se lateste.
Trebuie remarcat faptul ca nucleul pulpos are o mare forta de imbibitie, marindu-si volumul in
repaus, putand da (prin insumarea maririi volumului tuturor discurilor) o alungire de pana la 3
cm. a coloanei vertebrale la subiectul tanar, sanatos. Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul fibros
este inervat de ramurile nervoase provenite din nervii sinuvertebrali care inerveaza si ligamentul
vertebral comun posterior (aceasta explica si caracterul durerii din hernia sau tasarea discului
intervertebral).
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
a) contribuie, prin rezistenta lor, la mentinerea curburilor coloanei;
b) favorizeaza, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru dupa terminarea miscarii;
c) transmit greutatea corpului in toate directiile diferitelor segmente ale coloanei vertebrale;
d) amortizeza socurile sau presiunile la care este supus fiecare segment in mod special in cursul
miscarilor sau eforturilor.
In consecinta menajarea discurilor intervertebrale fata de solicitarile inerente reprezinta o
obligativitate fata de insusi corpul nostru si trebuie urmarita pana si in cursul luarii celor mai
banale pozitii, cum ar fi, de exemplu, statul pe scaun. Cand speteaza este inclinata inapoi lordoza
lombara normala dispare, articulatia coxofemurala se extinde si solicitarea discurilor
intervertebrale este mai importanta. In mod corect se sta astfel incat lordoza lombara sa se
mentina, ceea ce atrage o mai buna echilibrare a coloanei vertebrale.
Tehnica unui exercitiu fizic este cu atat mai corecta, cu cat respecta mai mult legile biomecanice
de protectie impotriva solicitarilor discurilor intervertebrale.
Articulatiile lamelor vertebrale– Intre lamele vertebrale nu exista propriu zis articulatii. Totusi,
ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcatuite din fascicule de fibre
elastice, care prin structura lor permit apropierea si indepartarea lamelor vertebrale una fata de
alta.
Articulatiile apofizelor spinoase– Ca si lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite intre ele
prin doua feluri de ligamente: ligamentele interspinoase si ligamentul supraspinos. Primele se
gasesc intre doua apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul coloanei
vertebrale. In regiunea cervicala, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat si prin
extremitatea lui proximala se insera pe protuberanta occipitala externa; el este denumit
ligamentul cervical posterior si are rolul sa mentina pasiv capul si gatul pentru a nu se flecta
inainte.
Articulatiile apofizelor transverse– Apofizele transverse sunt unite prin ligamente
intertransverse.
Articulatiile apofizelor articulare sunt plane si permit numai simpla alunecare a suprafetelor
articulare una peste alta.
Articulatia occipitoatlantoida este o diartroza bicondiliana. Suprafetele articulare ale
occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc in jos si inainte si in
afara si au o forma convexa in toate sensurile.
Suprafetele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele doua cavitati glenoide, ce privesc
in sus, inainte si inauntru si au o forma concava in toate sensurile. Toate aceste patru suprafete
articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin. Suprafetele articulare sunt unite intre ele printr-o
capsula subtire, intarita de doua ligamente, unul anterior si altul posterior.
Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din doua ligamente (ligamentul
vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior), care formeaza doua benzi ce
se intind pe toata lungimea coloanei vertebrale.
Segmentul motor
La baza mobilitatii coloanei vertebrale se afla segmentul motor, alcatuit din discul intervertebral
si ligamentele acestuia, gaurile de conjugare, articulatiile interapofizare si apofizele spinoase cu
ligamentele lor.
Segmentul motor poate fi impartit intr-un stalp anterior si unul posterior. Stalpul anterior este
mai putin mobil, mai solid, prezinta relativ rare insertii musculare si constituie elementul
principal de sustinere mecanica pasiva a coloanei vertebrale. Stalpul posterior prezinta
numeroase insertii musculare si reprezinta elementul principal motor al coloanei vertebrale.
Vascularizarea maduvei spinarii
Irigatia maduvei spinarii se realizeaza de o maniera cu totul aparte si cunoasterea ei este
indispensabila cunoasterii sindroamelor ischemice (de deficit sau lipsa a circulatiei sanguine), cu
deficitele lor neurologice grave care pot sa survina in urma diverselor afectiuni. Maduva
cervicala este irigata de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare si
posterioare (ramuri ale arterei vertebrale si ale arterei cerebeloase posterioare). Maduva lombara
este irigata de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar maduva dorsala este irigata de
arterele cervicale si lombare. Zona vasculara cea mai critica se gaseste la nivelul D 4, la limita
celor doua teritorii vasculare.
Muschii coloanei vertebrale
Miscarile coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se insera fie pe
coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii muschi ai gatului si muschii abdominali.
Muschii gatului: muschiul sternocleidomastoidian; m. scaleni; m. drept anterior al capului; micul
drept anterior al capului; lungul gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului;
fasciculul superior al m. trapez)
Muschii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul oblic al
abdomenului; transversul abdomenului; muschii lomboiliaci (patratul lombelor, psoasul iliac).
Muschii posteriori ai trunchiului: muschiul trapez; m. marele dorsal; romboidul; unghiularul;
micul dintat posterosuperior; micul dintat posteroinferior; muschii cefei (splenius, marele
complex, micul complex, transversul gatului, marele si micul drept posterior ai gatului, marele si
micul oblic posterior ai gatului); muschii spinali, se gasesc in santurile vertebrale formate din
apofizele spinoase si coaste (m. sacrospinali, paravertebrali) sunt in numar de trei: iliocostalul,
lungul dorsal si spinotransversalul; m. intertransversali si muschii interspinosi.
Statica coloanei vertebrale
Coloana vertebrala se poate compara cu un catarg a carui pozitie corecta depinde de intinderea
paramelor. O deficienta a paramelor poate sa constituie o cauza a devierii sau frangerii
catargului.
CURBURILE COLOANEI
In ortostatism si in repaus coloana vertebrala are o directie verticala si o forma usor sinuoasa mai
ales in plan sagital. Curburile atenueaza socurile si favorizeaza mentinerea echilibrului coloanei
pe bazin, usurand deci eforturile centurii musculare a coloanei.
Aceasta atitudine si aceasta forma se mentin datorita jocului tonicitatii musculare, elasticitatii
ligamentelor si discurilor, precum si datorita imbinarii anatomice a celor 24 de segmente osoase
din care este compusa coloana vertebrala, segmente care isi adapteaza unul altuia diferitele
suprafete articulare.
Atitudinea coloanei vertebrale depinde de varsta, sex, profesiune, stare de oboseala, stare psihica,
stare de sanatate, etc.
Pentru pastrarea echilibrului in statiune bipeda se instaleaza, la inceputul celui de al doilea an de
viata, curbura lombara cu convexitatea inainte (lordoza compensatorie).
Echilibrul intrinsec. La adult, in statiune verticala, linia gravitatiei trece prin tragus, deci inaintea
articulatiei atlantooccipitale, prin partea anterioara a umarului, usor posterior fata de o linie care
ar uni cele doua capete femurale, prin mijlocul fetei externe a marelui trohanter, anterior axului
transversal al articulatiei genunchiului si putin posterior celui tibiotarsian.
Datorita curburilor coloanei, proiectia centrilor de greutate ai diferitelor segmente nu se gaseste
pe linia proiectiei centrului general de greutate al corpului. De aceea, actiunea gravitatiei
determina de la o vertebra la alta, solicitari rotationale, care tind sa accentueze curburile si care
trebuie neutralizate, deoarece altfel coloana s-ar prabusi.
Elementele care se opun solicitarilor rotationale sunt ligamentele. La coloana dorsala proiectia
centrului de greutate trece anterior coloanei. Aceasta s-ar prabusi inainte daca nu ar interveni
forta ligamentului vertebral comun posterior, a ligamentelor interspinoase si a ligamentelor
galbene. Situatia este inversa la coloana lombara si cervicala; proiectia centrului de greutate trece
posterior coloanei, iar fortele care se opun prabusirii sunt reprezentate de rezistenta ligamentului
vertebral comun anterior. Ligamentele vertebrale au deci rolul de a absorbi o buna parte din
solicitari.
Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitarile sunt discurile intervertebrale. Ele nu stau in
tensiune ca ligamentele, ci sub presiune. Intre aceste doua categorii de elemente anatomice,
ligamentele pe de o parte si discurile de alta, supuse unor forte contrare, se stabileste o anumita
stare de echilibru, denumita echilibru intrinsec.
In afara echilibrului intrinsec coloana dispune (dupa cum am mentionat) de un mare numar de
grupe musculare, care prin tonicitatea lor ii asigura si un echilibru extrinsec, corsetul muscular.
TIPURILE DE TINUTA
Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizeaza in acelasi mod la toti indivizii normali. Aceasta
face ca tinuta coloanei vertebrale sa difere de la individ la individ si ea trebuie pusa in legatura
cu accentuarea sau diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca urmare a gradului de
inclinare inainte a bazinului.
Se deosebesc astfel cinci tipuri generale de tinuta:
• Spatele normal. Este tipul de tinuta in care curburile vertebrale prezinta o arcuire normala. Este
tinuta de drepti “ostasesc” , in care inclinarea bazinului este normala.
• Spatele rotund. Este un tip de tinuta foarte frecvent intalnit. Convexitatea dorsala coboara si
cuprinde si vertebrele lombare, iar concavitatea regiunii lombare se micsoreaza si ca intindere si
ca profunzime. Bazinul este inclinat usor inainte si in jos.
• Spatele plat. Este un tip de tinuta mai putin frecvent intalnit. Convexitatea dorsala si
concavitatea lombara dispar, dar inclinarea bazinului ramane mica. Scapulele apar reliefate
inapoi. Acest tip de spate provoaca scoliozele cu evolutia cea mai grava.
• Spatele concav – plat (sau lordotic). Este si mai putin frecvent intalnit. Concavitatea lombara se
accentueaza mult prin inclinarea puternica a bazinului inainte, in timp ce convexitatea dorsala
dispare.
• Spatele concav – rotund. Este tipul de postura cel mai putin intalnit. Concavitatea lombara se
accentueaza, de asemenea mult, dar concomitent se accentueaza si convexitatea dorsala.
Coloana vertebrala trebuie considerata ca o unitate functionala si fiecare tip de postura trebuie
considerat ca o adaptare spontana la anumite conditii deosebite de statica si dinamica.
De asemenea trebuie luat in considerare rolul deosebit al bazinului in determinarea atitudinii
coloanei vertebrale. Bazinul se costituie in suportul functional al coloanei vertebrale, participand
activ la statica si dinamica acesteia. Orice disfunctie la nivelul acestuia (suferinta, asimetrie
functionala sau statica) avand severe repercursiuni asupra ansamblului functional – biomecanic
al coloanei vertebrale.
Bazinul impreuna cu membrele inferioare se constituie in suportul biomecanicii coloanei
vertebrale.

Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)

Miscarile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt miscari complexe, in care intervin mai
multe segmente vertebrale. Ele se realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor
vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum si la nivelul celorlalte
articulatii. Aceste miscari sunt limitate de rezistenta ligamentelor, forma articulatiilor
intervertebrale si de gradul de compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este alcatuit
discul.
Micile deplasari intervertebrale sunt posibile numai gratie prezentei nucleului pulpos, care
trebuie sa aiba consistenta, forma si asezare normale. Miscarile vertebrale se executa pe nucleul
pulpos ca pe un ax, nucleul jucand rolul unei adevarate bile mecanice (rulment). Se poate
intelege ca pe un astfel de suport toate miscarile sunt posibile; totusi, acestea vor fi limitate ori
calauzite de feluritele conformatii si pozitii ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei
vertebrale si de corsetul muscular al acesteia.
Prin tensiunea lichidului ce se afla intre elementele sale componente, nucleul pulpos are
proprietatea de a fi elastic. Datorita acestei proprietati sunt posibile miscarile coloanei vertebrale
si sunt inlaturate efectele daunatoare ale presiunilor excesive sau ale socurilor suferite de rahis.
Intr-o atitudine de flexie fortata are loc o apropiere a corpurilor vertebrale – in partea lor
anterioara – prin comprimarea partiala a discului in jumatatea lui anterioara si prin impingerea
usoara posterioara a nucleului pulpos, in extensie lucrurile se petrec invers. Daca nucleul pulpos
trebuie considerat rulmentul pe care se executa miscarile coloanei vertebrale, inelul fibros
ramane elementul cel mai important al discului intervertebral, care rezista fortelor de
compresiune si decompresiune.
Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrala prezinta miscari complexe
rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor articulatiilor intervertebrale: flexie – extensie,
inclinare laterala, rotatia, si ca o rezultanta a acestora – circumducția.
Miscarea de flexie ventrala a trunchiului pe membrele inferioare se realizeaza prin participarea
nu numai a coloanei vertebrale ci si a soldurilor.
Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate sa execute in intregime o miscare de flexie, dar nu toate
segmentele participa in aceeasi masura. Amplitudinea cea mai mare in flexie se realizeaza in
regiunea cervicala si in cea lombara. Miscarea de flexie are cea mai mare amplitudine la nivelul
ultimelor doua vertebre dorsale si al vertebrelor lombare.
Arcul cu concavitatea anterioara pe care-l formeaza coloana in intregul ei, nu este un arc de cerc,
ci o linie curba, compusa din trei segmente, si anume: unul cu raza mai mica, pe care il formeaza
coloana cervicala, unul cu raza mai mare pe care-l formeaza coloana dorsala, si unul cu raza
mica, al regiunii lombare.
In miscarea de flexie, portiunea anterioara a discurilor intervertebrale este comprimata, in timp
ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentul supraspinos si muschii spatelui sunt pusi sub tensiune.
In pozitie ortostatica, muschii care initiaza miscarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal,
mai ales dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac, precum si muschii subhioidieni si
sternocleidomastoidieni. Odata miscarea initiata, grupul antagonist al extensorilor intra in actiune
si gradueaza flectarea trunchiului, invingand fortele gravitationale.
In ceea ce priveste miscarea de extensie in pozitie ortostatica, in extensie, lucrurile se petrec
exact invers. Muschii santurilor vertebrale, deci muschii extensori, sunt cei care initiaza
miscarea, apoi miscarea este controlata de grupul anterior. Daca insa miscarea de extensie se
realizeaza in pozitia de decubit ventral, extensorii vor continua sa sustina miscarea.
In miscarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, in
timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocata in
ultima faza de intrare in contact a apofizelor articulare si in ultima instanta si a apofizelor
spinoase.
Miscarea de inclinare laterala are maximum de amplitudine in segmentul dorsal. Cand are loc si
un oarecare grad de rasucire a coloanei, atunci trunchiul se inclina si mai mult lateral.
Miscarea de rotatie este maxima in regiunea cervicala. Coloana dorsala se roteste putin si numai
daca se inclina lateral, in coloana lombara miscarea de rasucire se executa cand coloana este in
extensie, mai ales in segmentul dorsolombar. Cand coloana este flectata, miscarea de rasucire din
segmentul lombar nu este posibila, deoarece condilii vertebrelor sunt asezati vertical in articulatii
si opresc miscarea; din aceeasi cauza, in flexie nu se poate face nici inclinarea laterala a
segmentului lombar.
Biomecanica articulatiei atlantoaxoidiene (dintre vertebrele atlas si axis)
Miscarile care se realizeaza intre atlas si axis prezinta unele particularitati, deoarece intre aceste
doua vertebre nu exista nici o articulatie intre corpii vertebrali, atlasul neavand corp vertebral.
Atlasul nu prezinta nici apofize articulare inferioare, care sunt reduse la simple suprafete
articulare, aflate pe fetele inferioare ale maselor lui laterale. Impreuna cu acestea, apofizele
superioare ale axisului realizeaza articulatiile atlantoaxoidiene laterale, articulatii plane ca si cele
dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre.
Exista insa in plus o articulatie atlantoaxoidiana mediana de partea axisului realizata de apofiza
lui odontoida, iar de partea atlasului de un inel osteofibros in care patrunde apofiza odontoida.
In articulatia atlantoaxoidiana se face numai miscarea de rotatie a capului. In timpul acestei
miscari apofiza odontoida ramane pe loc, ca un pivot, in timp ce inelul atlasului se roteste in
jurul ei. Pentru ca rotirea atlasului sa fie posibila, acesta aluneca pe fetele articulare axoidiene
laterale. Miscarea de rotatie permisa de complexul articular atlantoaxoidian este de numai 30º pe
ambele parti (stg. , dr. ). Rotatiile de amplitudini mari se fac prin participarea articulatiilor
vertebrelor subiacente.
Biomecanica articulatiei occipito-atlantoide
Aceasta articulatie permite miscari de flexie si de extensie si miscari de inclinare laterala a
capului dar nu permite miscari de rotatie.
Miscarea de flexie – extensie se face in jurul unui ax transversal ce trece prin partea superioara a
cavitatilor glenoide ale atlasului, capul actionand pe coloana ca o parghie de gradul 1, unde forta
este data de muschii cefei, rezistenta este data de greutatea capului ce tinde sa cada inainte, iar
punctul de sprijin este pe coloana.
Amplitudinea de flexie a capului permisa de articulatia occipitoatlantoidiana este de circa 20º, iar
cea de extensie de 30º. Aceasta amplitudine nu este suficienta decat pentru miscarile capului,
prin care se confirma ceva. Marirea amplitudinii de flexie extensie este posibila numai prin
participarea vertebrelor subiacente.
Miscarea de inclinare laterala este limitata la numai 15º in articulatia occipitoatlantoida si se face
in jurul unui ax sagital, care trece prin fiecare condil occipital.
 În funcție de localizarea curburii primare se descriu următoarele forme de scolioză (Ponsetti )
8

1.) Scolioza dorsală, care este cu atât mai severă cu cât debutează mai precoce, are gibusul cel
mai accentuat și se stabilizează tardiv (17 ani). Limitele superioare sunt la nivelul T4, T5 sau T6
( cu cât este mai sus situată este mai severă), iar cele inferioare la T11 sau T12.
2.) Scolioza dorsolombară, care se stabilizează în jurul vârstei de 16 ani, are gibus mai moderat
și are limitele superioare la T4, T5 sau T6 și inferioare la L1, L2 sau L3.
3.) Scolioza lombară are prognosticul cel mai bun, se stabilizează în jurul vârstei de 14 ani și
prezintă limita superioară la T11 – T12 și cea inferioară la L3 —L4.
4.) Scolioza cu două curburi majore (scolioza dublă majoră) care prezintă de obicei o curbură
dorsală (mai accentuată) și una lombară, dar poate fi și dublu-dorsală sau dorsală și
dorsolombară. Acest tip de scolioză prezintă un prognostic bun, curburile compensându-se
reciproc.
5.) Scolioza cervicodorsală (foarte rară) are un prognostic bun.
Când curburile dorsale sau dorsolombare (cele mai severe) depășesc unghiul de 90 (Cobb) se
instalează un sindrom restrictiv pulmonar sever, progresiv.

BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mișcările coloanei vertebrale se efectuiază concomitent în articulațiile dintre corpurile vertebrale
și articulațiile apofizelor articulare. Un rol important în mișcările coloanei vertebrale îl are
nucleul pulpos, el are rolul unei bile, permițând practic realizarea oricărui fel de mișcare, limitată
însă de componentele musculo-ligamento-articulare. Nucleul pulpos, prin tensiunea lichidului în
care se află, între elementele sale componente, are prioritatea de a fi elastic. Datorită acestei
proprietăți sunt posibile mișcările coloanei și înlăturate efectele dăunătoare ale presiunilor
excesive.
Segmentul cervical este cea mai mobilă zonă a coloanei vertebrale. Această particularitate
depinde de înalțimea discului intervertebral (raportul dintre înalțimea discului și cea a corpului
vertebral este 2:5), cât și de plasarea fețelor apofizelor articulare în plan orizontal, ce permite
realizarea mișcarilor de alunecare.
Segmentul toracic este mai rigid datorită înălțimii mai reduse a discurilor intervertebrale
(raportul dintre înalțimea discului și cea a corpului vertebral este de aproximativ 1:5), datorită
plasării fețelor apofizelor articulare în plan frontal și poziției oblice a apofizelor spinoase
(suprapunerea apofizelor spinoase limitează mișcarea de extensie). În regiunea toracică mișcarile
sunt limitate si de prezența coastelor.
Segmentul lombar are mobilitate mai mică decât segmentul cervical și mai mare decât cel
toracic. Aici raportul dintre înalțimea discului intervertebral și înălțimea corpului vertebral este
de 1:3, mișcarea fiind limitată de plasarea în plan sagital a apofizelor articulare.
Biodinamica articulației atlanto-axoidiene. Mișcarile care se realizează între atlas și axis au
unele particularități. Între aceste două vertebre nu există o articulație între corpii vertebrali,
deoarece atlasul nu are corp vertebral. Atlasul nu prezintă nici apofize articulare inferioare, care
sunt reduse la niște simple suprafețe articulare, aflate pe fețele inferioare ale maselor lui laterale.
Împreună cu acestea, apofizele articulare superioare ale axisului realizeaza articulațiile atlanto-
axoidiene laterale, articulații plane ca și cele dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre.
Există, în plus o articulație atlanto-axoidiană mediană, realizată din partea axisului de apofiza lui
odontoidă, iar de partea atlasului de un inel osteo-fibros, în care pătrunde apofiza odontoidă.
Inelul oste-fibros al atlasului este format înainte de arcul anterior, care prezintă pe fața lui
posterioară o mică suprafață articulară, și înapoi de un ligament transvers ce se întinde între cele
doua mase laterale ale atlasului. La nivelul articulației atlanto-axoidiene se realizează numai
mișcarea de rotație a capului.
Biodinamica articulatiei occipito-atlantoidiene. Articulația occipito-atlantoidiană permite
mișcări de flexie-extensie și mișcări de înclinare laterală a capului, dar nu permite mișcari de
rotație.
Mișcarea de flexie–extensie se realizeaza în jurul unui ax transversal ce trece prin partea
superioară a cavităților glenoide ale atlasului, capul acționând pe coloană ca o pârghie de gradul
I, în care sprijinul este plasat între forța musculară, reprezentată de mușchii cefei și rezistența
reprezentată de greutatea capului care tinde să cadă înainte.