Sunteți pe pagina 1din 7

Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

,,Ion’’-roman obiectiv, realist, tradiţional, monographic.

Context
Date despre autor(adaugati voi)
Date depre roman.
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele,
precum Zestrea, Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia
romanului Ion de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o problemă şi curmă
o controversă”. (Eugen Lovinescu)
1. Incadrarea in curent/specie
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală,
o capodoperă a literaturii române interbelice. Lovinescu
consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără
idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în
nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de
inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate
artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran
înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă
de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de
asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume
omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, persoanaje
numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului
(obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a III-a) şi al
relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent, deoarece
dirijează destinul lui Ion).
Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de personaje:
Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar
şi Titu, iar cele două femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic:
pământul şi iubirea. De asemenea, simetria romanului, dată de relaţia
incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se
termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din satul Pripas, dar şi prin
verosimilitatea întâmplărilor.
Viziunea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială,
obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relaţie cu
mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o
categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul
sobru, impersonal.
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului
român, agreată de tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând
o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii ca ” cea mai
puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen Lovinescu).
Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ,
determinat social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând
consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea.
2. Tema centrală-problematica pământului- este dublată de tema
iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea
autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă
devin personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al
destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a
autorului este scena horei din debutul romanului. Scriere cu caracter
monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, cu
evenimentele sale – reper ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea,
nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie,
economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc.
Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui
Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare .
Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt organizaţi în grupuri distincte,
conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care
joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au
rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă
să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele,
admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai
departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte:
primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul
dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa
bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin
zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în
vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi . Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea,
Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu
reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti
şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului,
privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată
că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de fapt planul
de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De
asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea
plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu
repercursiuni dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume
a autorului apare în capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului
văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru pământul
redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea
nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o
uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi
puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la
picioarele lui, învins.
3.Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de
numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin modul în care îl
obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o
fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetasului
dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana
de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă cu
Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale
romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele
două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul
iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt
semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’.
În prima parte apar capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’,
,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a doua
,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’,
,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul
exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un
,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei
înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele
acţiunii. În plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi
Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc,
între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea
în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există
un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului
principal, dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile
superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de
tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea
personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi
întăreşte ideea de viaţă ce se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu
descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce
vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în
urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile
strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea
buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te
întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața
spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“.
Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii autorului
omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor.
Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în
scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând
destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug,
Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese
,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se
pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură
echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului
vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai
multe planuri. Prin tehnica planurilor paralele este prezentată simultan
viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se desfăşoară în
paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul
se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este
redată prin înlănţuire. Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta
Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul între Ion şi Vasile
Baciu are corespondent conflictul între Herdelea şi preotul Belciug.
Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor,
atunci când e vorba de Ion sau Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie
comportamentul acestora, atunci când e vorba de familia Herdelea. Însă
tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în
subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie, vitală,
poate fi ,,viziunea în abis”.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care
locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui
Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul tinerilor,
cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de
statutul social. Este prezenţă şi Savista, oloaga satului, piaza rea.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin
să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana cea
bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile lui
Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal,
numindu-l ,,hot’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui
George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie
cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu
aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu
sapa.
Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va
determina pe tatăl acesteia să accepte nuntă. La nuntă, Ion nu cere acte
pentru pământul ce urmează să-i revină că zestre, apoi se simte înşelat şi
începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului
şi din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre
cei doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-
i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea
decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion
alege să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl
ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne
bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru
autoritatea în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie/ soţie,
un băiat (poetul visător Titu) şi două feţe de măritat, dar fără zestre,
Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul
bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte
ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are un caracter tare şi rămas
văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică,
iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat,
omniscient şi omniprezent, relatând întâmplările la persoana a III-a.
Concluzie. Tema romanului, viaţa satului transilvănean de la
începutul secolului al XX-lea, are, prin destinul lui Ion al Glanetaşului, o
ilustrare concretă şi semnificativă. Drama ţăranului sărac în lupta lui
pentru pământ individualizează, într-un anumit fel, viaţa satului
tradiţional. Povestea lui Ion concretizează tema pământului din care
decurge drama existenţială a ţăranului. Mărturisirea lui Rebreanu devine
astfel semnificativă: „Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăşi
problema vieţii româneşti. Romanul ,,Ion’’ va trebui să simbolizeze
dorinţa organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut”.
Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin
romanul „Ion” o operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de
personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul” romanului
românesc modern, într-o perioadă când literatura română îşi îmbogăţeşte
universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.
Impresia finală, atunci când citeşti romanul Ion, este aceea a unei
experienţe plenare, care justifică afirmaţia lui George Călinescu:
,,Romanul Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o
capodoperă de măreţie liniştită”.