Ce este filosofia medievală?

Prejudecăți și tipuri de lectură ale filosofiei medievale

I. Problema determinării temporale:

a) în anul 325 are loc Conciliul de la Niceea. În anul 410 Sf. Augustin încheie De civitate Dei,
moare Proclos şi vizigoţii pradă Roma. În 1431-1438 se naşte Fr.Villon, iar lupii năvălesc în
Paris. În 1439 are loc conciliul de la Ferrara-Florenta, deci intalnirea cu grecii și cu platonismul.
Cele două date sunt aleatorii; Evul Mediu începe cu încercarea creştinismului de a recupera
filosofia greacă prin Sf.Augustin şi se încheie cu abandonarea logicii în favoarea literelor de
către umaniştii secolului al XV-lea (Gilson) şi cu conciliul de la Trento (1545-1563) unde Toma,
Summa theologica, înlocuieşte comentarea Sentinţelor.

II. Există o serie de prejudecăţi asupra filosofiei medievale:

1. că nu ar fi filosofie, ci teologie.
a) ob. : cearta universaliilor, aportul neoplatonic, distincţia pe care ei înşişi o făceau între
filosofie şi teologie (cf. incipit din Monologion şi din De unitate intellectus) dar în sensuri
diferite;
b) ob. Expresia “philosophia ancilla theologiae” e lansată de Petrus Damianus, unde ea avea
sens de cunoaştere generică (inclusiv gramatică şi retorică). Apoi, sensul va fi de “import
arab, ştiinţific în general”. Expresia depinde de sensul în care teologia este o ştiinţă
autonomă (cf. Bonaventura + cartea lui M.D.Chenu); cea mai recentă discuţie: Was ist
Philosophie im Mittelalter?, nr. din MM.
c) Toma, S. T., IIa IIae, q. 167, a. 1, despre curiozitatea rea şi cea bună: posibilitatea filosofiei
ca drum spre adevăr.
d) Expresia „philosophia christiana” (Bernard, De consid., IV). Uzajul termenului înainte și
după. Când se despart filosofia și teologia? Foarte târziu, în epoca universitară
e) există un proiect originar al recuperării filosofiei in lumea creștină, lansat de Origen,
Prologul la Com. la Cântarea cântărilor (ed. Sources chr., vol. 375, pp. 128-143) în
etica=Proverbele, fizica=Eclesiastul, metafizica=Cantarea Cantarilor.

2. că ea reprezintă o simplă exegeză la antici:

a) ob.: unele probleme ale ei sunt complet noi: creaţia ex nihilo, preştiinţa divină,
demonstrabilitatea existenţei lui Dumnezeu, tema numelor divine, teoria epistemologică a
intenţionalităţii (Petrus Aureolus), teoria asentimentului, teoria ignoranței invincibile
(nașterea temei etice a alteritatii)
b) ob.: temele moştenite de la antici corespund unor probleme noi: tema sufletului aristotelic
interesează d.p.d.v. al individualităţii nemuritoare a persoanei;

3. că înţelegerea temelor contemporane se poate face direct de la antici:

a) ob.: sensul filosofiei contemporane este mai degrabă înrudit cu filosofia universitară
medievală decât cu şcoala antică (cf. Hadot). Replici la această teză: Domanski (1996),
Libera (1991). Azi filosofia există în două mari instituţii ale ei: universitatea şi cartea;
b) ob.: azi filosoful e un intelectual cu un ideal de viaţă creat de universitatea secolului al XIII-
lea şi de umanismul secolului al XIV-lea;

4. că ar fi vorba de o simplă perioadă de obscurantism:

a) ideea este moştenită din filosofia luminilor şi a romantismului, pentru care “umbrele” E.M.
sunt o sincopă în filosofia europeană. Tema e falsă şi ea stă la baza pretinsului eşec
terminologic al şcolilor de logică din secolul al XIV (cf. E. Gilson). Cf. Catherine Konig
Pralong (proiecția științelor laice moderne și a raționalismului secular (Logica de la Port
Royal) anticatolicismul german și în general proiecția naționalistă și romantică a sec. XIX
asupra Evului Mediu și E. Renan). Apoi pasajul din Bărnuțiu (în Cazaban, ed., p. 33)
b) Iată o listă a celor mai relevante probleme proprii filosofiei medievale: a) dacă virtuțile
intelectuale și cele morale pot exista separat (adica vetula, dar și Toma, ST, Ia-IIae, q. 58, a.
4).

5. o prejudecată tipic românească: filosofia medievală a dat o forma mentis raţionalistă

occidentului, pe când ortodoxia a dezvoltat “o alternativă”:
a) Tema este falsă datorită circulaţiei cărţilor: “marile surse” ale Ortodoxiei, adică Dionisie
Grigorie şi Maxim, erau texte de notorietate în tot E.M., traduse încă din secolul al VII-lea;
Împărţirea “orient-occident” nu se poate susţine, deoarece aici nu e vorba de nici o
alternativă. (exemplul “pretrus illiterati”); Observaţia lui A. de Libera (Penser au Moyen
Age, p. 9) filosofia medievală salvează de antiiintelectualism şi etnocentrism: ieșirea
contemporană din cultura naționalistă trebuie făcută studiind filosofia medievală.

6.că evul mediu filosofic este exclusiv european. Teza a fost prezentată în 2008 de Sylvain
Gouengenheim, în Aristote au Mont Saint Michel (scandal mediatic): legătura directă greci-latini,
presupusa intrare a corpus-ului aristotelic pe la Saint Michel în sec. XII (Iacob de Veneţia),
excluderea. Teza este falsă, ea ignoră (deliberat) aportul arab din debutul secolului al XIII-lea şi
caracterul greco-arabo-iudeo-latin al filosofiei medievale. Carte tradusă în română, fără ecouri.

7. că tratatele pseudoaristotelice stau la baza literaturii oculte. Renaşterea e vinovată de acest

zvon.

Comentariu 1: de ce produce modernitatea prejudecăţi asupra filosofiei medievale? Pentru că are

nevoie de propria identitate. Depăşirea modernităţii trece în mod necesar prin redescoperirea
filosofiei medievale. Formele de gândire moderne depind de cele medievale: (teza mea:) ideea de
sistem este o formă secularizată a comentariului medieval la Sentinţe. Nivelul actual al
cunoaşterii manuscrise este incipient.

Comentariu 2: de ce depinde f. mediev. de modul nostru de identitate? Exp., R. Brague, 2006, p.

9: ea este "oglinda noastră": iluminismul: f.m. este o caricatură a trecutului şi o inepţie iraţională;
romantismul: o societate organică admirabilă, obiect de nostalgie; postmodernismul: f. m. e un
dialog convivial

III. Tipuri de lectură ale filosofiei medievale:

naşterea conceptului. Giovanni Andrea, în prefaţa ediţiei sale la Apuleius (1464): "media
tempestas"; Cellarius (1685): termenul de "media aetas" (Ev Mediu). Descoperirea filosofiei
medievale propriu zise are loc abia la începutul secolului XIX în contextul unei nevoi de
identitate a culturii franceze (V. Cousin), apoi apare valul de recuperare (şi ideologizare) născut
de conciliul Vatican I (adică enciclica Aeterni Patris). Iată cum prezintă f. mediev. Eftimie
Murgu (p. 32, în B. T. Cazaban, 2005, ed.).

tipul V.Cousin, B.Haureau, M. de Wulf: FEM ca o istorie a polemicilor exotice care ilustrează
confruntări ale raţionaliştilor cu pietiştii; PROBLEME: e o proiecţie nefirească modernă; nu
orice moment al FEM are şi o polemică (exp. e Hugo, sau Albert) şi nu în toate conflictele se
poate contura un model simplu raţionalist;

tipul Etienne Gilson: FEM văzută ca o istorie a întâlnirii treptate dintre aristotelism şi
creştinism, care culminează cu doctrina lui actus essendi tomistă. PROBLEME: posteritatea
tomistă nu e un declin al FEM (dovadă: Buridan şi Ockham); istoria filosofiei nu e neapărat
teleologică; împărţirea FEM în augustinism şi tomism (cf. Gilson, L’etre et l’essence), care
împarte FEM în “filosofii ale existenţei” şi “filosofii ale esenţei”, o reluare a disputei Platon-
Aristotel cu o proiecţie a existenţialismului contemporan; robul acestei idei este M.Vulcănescu,
în Două tipuri de f.m.;teza nu ţine cont de aristotelismul lui Bonaventura, de neoplatonismul lui
Toma, şi nu acoperă deloc nominalismul parizian;

tipul M.Chenu, Martin Grabmann: o istorie a gândirii catolice în care şirul doctrinelor
constituie o filosofie teologică în care sinteza gândirii creştine cu cea arabă a oferit un model al
teologiei ca ştiinţă autonomă;

tipul P.Vignaux, Steenberghen, Libera,: o istorie anonimă a doctrinelor, înţeleasă ca o

cercetare a arheologiei conceptelor. Apoi Pierre Duhem, unde f.m. devine o pre-istorie a
concepţiilor cosmologice moderne; Penser au M.A., p. 67: “Comprendre l’histoire de la pensee
comme une histoire anonyme, telle est, selon nous, la premiere tache du medieviste”; filosofia
medievală ca precursoare a filosofiei analitice (Alain de Libera)

tipul N. Kretzmann, J. Pinborg: filosofia medievală, precursoare a filosofiei analitice

(Cambr.Comp. to Later Med. Philosophy).

ce a schimbat în istoriografia filosofiei medievale școala poloneză  ? (de la K. Michalski la Z.

Kaluza: - atracția secolului al XIV-lea și rolul Europei Centrale.
o bună descriere a evoluţiei istoriografiei filosofiei medievale: Ruedi Imbach şi Alfonso Maierù
(ed.), Gli studi di filosofia medievale fra otto e novecento. Contributo a un bilancio storiografico,
Roma, Edizioni di storia e letteratura, 1991. Se poate vedea şi: B. T. Cazaban (ed.), Pluralitatea
metafizicii medievale, Polirom, 2005. Cf. şi I. Lăncrănjan, 1936.

IV. Posibilitatea metodei paradigmatice

1. Def: un grup de presupoziţii, explicite sau implicite, comune unor filosofii diverse, pe
care un număr de filosofi îl acceptă voluntar sau involuntar. Asta dă posibilitatea dialogului real
între aceşti filosofi. Grupul de presupoziţii nu constituie în sine o filosofie coerentă, ci doar
posibilitatea de actualizare diversă a filosofiilor care îi aparţin şi care pot fi contradictorii între
ele.
2. Ce sunt ele ? Raporturi elementare între noţiuni, astfel încât aceste raporturi să
constituie adevărate predicaţii. “Dumnezeu”, “cerul”, “fiinţa” nu sunt, “propoziţii originare” ale
unei paradigme, însă faptul că “atât la baza naturii cât şi în suflet trebuie să existe deosebirea
dintre act şi potenţă”, sau “mişcarea circulară a cerului asigură eternitatea lumii”.
3. Sursa lor este accidentală şi relativă; accidentală pentru că gestul de asumare al unei
paradigme este ocazionat de o tradiţie sau este chiar un gest voluntar al unui autor, şi este
relativă deoarece sursa are caracter “paradigmatic” numai în raport cu cel ce o asumă şi nu în
sine.
4. Contraexemplu. Dacă nu, ar trebui să admitem prezenţa unor idei a priori
paradigmatice (cu un caracter aproape transcendental) sau modelatoare ale tuturor veacurilor,
care răsar neaşteptat în cultura europeană la un număr restrâns de personalităţi geniale, care “au
înţeles”. “toate filosofiile spun cam acelaşi lucru”, că toate textele sunt variante ale aceluiaşi
Text. Acest principiu al transcendentalului ar fi aplicat corect în funcţionarea conceptului de
categorie kantiană, de pildă, sau al intelectului aristotelic), dar conţinutul în sine al unei
paradigme poate fi întotdeauna formulat explicit de către istoricul filosofiei. Dacă nu, istoria
filosofiei nu mai are nici un obiect.
5. Exp. noetica aristotelică. Despre suflet propune extinderea distincţiei dintre act şi potenţă
de la natură la nivelul intelectului, etc. Dar reluarea tezelor de către Alexandru din Afrodisia,
Themistius, Averroes, Sf.Toma şi Siger este invariabilă, deşi ei consideră că intelectul este fie
unul pentru toţi oamenii, fie plural, separat de corp sau nu, fie că intelectul posibil şi cel agent
sunt intelecte sau doar funcţii diferite ale aceluiaşi intelect. Această distincţie îi conduce pe toţi,
la recunoaşterea unei legături între suflet şi cer.
6. Exp. eternitatea lumii: aici paradigma revine la acceptarea propoziţiei “există un cer
inteligibil a cărui mişcare circulară nu se poate opri niciodată”. Pentru Alkindi, această idee
revine la o reformulare a principiului plenitudinii, anume faptul că timpul nu se poate încheia
până când tot ceea ce este posibil nu s-a realizat. Pentru Siger din Brabant, revenirea cerului în
aceeaşi configuraţie produce evenimente identice.
7. De ce sunt importante raporturile intratrinitare şi conflictele lor? Fiindcă ele dau
problematica şi arhetipurile raporturilor umane ierarhice