1939

Pentru prima oară am* „realizat" lărgimea de suprafaţă pe care se desfăşoară viaţa mea, aşa de
monotonă cît o ştiu, aşa de redusă cît îmi pare. Pentru prima oară m-am gîndit că ce punem noi într-un
roman de 300 de pagini este ridicul de neînsemnat faţă de mulţimea de fapte care e implicată în cel mai
obişnuit gest al nostru. Ajunge să pronunţ un nume — Cella Seni de exemplu — pentru ca zeci de
oameni, zeci de comedii, zeci de aventuri să se pună în mişcare, printr-un infinit număr de rotiţe**.

* Anulat: "avut înainte" ** Anulat: „care transmite".

Dacă ar fi să scriu un roman în care să intre întreg acest material (pe care abia azi l- am văzut, mi se pare,
pentru prima oară, în toată întinderea lui), cîte mii de pagini mi-ar trebui? Mă va lăsa viaţa să-l scriu
cîndva, mai tîrziu?

- Pag 130 (Nimicirea Cehoslovaciei….. ) Dacă ai privi lucrurile de pe altă planetă, ţi-ar veni să rîzi.

1940
Ordinele sunt oficial antisemite, dar ceea ce e mai tare decît ordinele sunt sufletele. Ura căpitanului
Căpşuneanu este un fapt peste care nimic nu va trece. Erau în cazarmă cîteva sute de concentraţi
recent. Civili, fără arme, puşi în coloane de cîte trei, făceau marşuri şi „instrucţie individuală".
(Tristeţea de nedescris a oamenilor care nu mai sunt destul de tineri pentru jocul ăsta!) Cei mai
mulţi — 90%, se pare — sunt ovrei. Aşa cum sunt strînşi, în detaşamente speciale, ce repede se va
termina cu ei într-o zi! Am plecat de acolo otrăvit, fără curaj.

Miercuri, 10 aprilie [1940]

Germanii au ocupat ieri, fără rezistenţă, Danemarca şi au debarcat în cîteva puncte în Norvegia,
unde întîlnesc un fel de rezistenţă curioasă, parcă numai formală. După atîtea luni de acalmie, ne
aducem aminte că e război, că oricînd, oriunde poate din nou izbucni şi că viaţa pe care o ducem
este o întîmplare, un accident, o coincidenţă, dar nimic mai mult. Diseară, mîine, poţi pierde totul:
casă, familie, viaţă.

Uneori mi se întîmplă să văd înainte o sumbră lume hitleristă, dar alteori visul urît se destramă şi
încep să cred într-o Europă pe care poate o voi mai apuca şi eu, liberă, fără terori, fără superstiţii.
Mă simt atunci mai tînăr, mai curajos, mai mulţumit că trăiesc. Adevărul e că — atît de nefericit cît
sunt — doresc totuşi din toată inima să trăiesc destul pentru ca să văd cu ochii mei prăbuşirea
hitlerismului.

Seara (12 noaptea) Italia a declarat război Franţei şi Angliei. Ostilităţile încep la miezul nopţii, ora
italiană, adică peste zece minute, din momentul în care scriu aceste rînduri. Reynaud a ţinut un
discurs scurt, de mare tristeţe, dar şi de mare fermitate. L-am ascultat cu lacrimi în ochi. Aş fi vrut să
plîng, dar m-am oprit. Seara am petrecut-o la Institutul Francez, între francezi. A fost o seară
dezolată şi totuşi consolatoare. Nu, nu cred că totul e pierdut, nu vreau să cred, nu pot.
 Iată-ne despărţiţi de Poldy. Trebuie să renunţăm a avea scrisori, veşti. Comunicatul francez de astă-
seară, foarte grav. Nemţii au trecut în cîteva puncte Seina. (10 iunie 1940)

Luni, 17 [iunie 1940] Franţa depune armele! Pétain, care a luat azi-noapte locul lui Reynaud, a
anunţat azi la ora 2 că va „încerca" să pună capăt ostilităţilor. Prin intermediul Spaniei, a cerut
germanilor să-i comunice condiţiile capitulării. Hitler cere o capitulare fără condiţii.

Totul e ca moartea unei fiinţe scumpe. Nu înţelegi cum s-a întîm-plat, nu crezi că s-a întîmplat.
Mintea e oprită în loc, inima nu mai simte nimic. De cîteva ori m-au podidit lacrimile. Aş vrea să pot
plînge.

1941
Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine
victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim într-o lume atît de depărtată de noi, şi
pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne

trezim într-un oraş cu trupe germane — prizonierul lor.

Mai tîrziu, mult mai tîrziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific
acestor timpuri: cuvintele îşi pierd sensul, devin fără densitate, fără conţinut. Cine le rosteşte nu le
crede; cine le aude nu le înţelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă şi ai analiza gramatical, sintactic,
semantic atitea şi atîtea declaraţii pe care le găseşti aproape zilnic în ziare şi le-ai confrunta cu
faptele la care se referă — ai vedea că într-adevăr divorţul între cuvînt şi realitate este absolut.
Gînduri (prost scrise) care nu- mi vin pentru prima oară, dar pe care azi mi le prilejuieşte o frază din
discursul de ieri al Generalului. „Acei ce au reînviat în lumea de azi, în raporturile lor cu acei lipsiţi de
apărare, teroarea şi sălbăticia barbară a lumii de altădată vor fi să fie singurii înfieraţi de
contimporani şi pedepsiţi de istorie după cum merită."

1942

Mi-e inima grea. Zvonuri, prevestiri, interpretări. Toată lumea vorbeşte despre noi legiuiri antisemite,
care ar fi să vină de la o zi la alta. Interzicere de circulaţie după ora 9. Semn galben. Gheto în sectorul de
negru. Nu vrei să crezi, refuzi să asculţi, dar rămîi cu o îndoială în inimă. Alarma din noaptea de joi spre
vineri şi zvonurile de bombardament mă sperie mai puţin prin ele însele decît prin atmosfera de
surescitare şi isterie pe care ar putea să le provoace — ca şi anul trecut. Îmi aduc aminte şi mă înfior.
Uneori mi se pare că blestemul nostru nu mai are nici o legătură cu războiul. Războiul e undeva, pe alt
plan, în altă ordine. Discuţi, urmăreşti pe hartă, comentezi — dar pentru noi totul rămîne mereu
ameninţător, mereu grav, indiferent la orice... Dar trăim. Şi trebuie să nu pierdem voinţa de a trăi.

Miercuri, 9 decemvrie [1942] Niciodată poate n-am simţit mai acut, şi în acelaşi timp, sentimentul că
sunt un om sfîrşit şi dorinţa deznădăjduită de a reveni la viaţă. Erau în mine — sunt încă în mine —
aptitudini de fericire — un anumit elan, nu ştiu ce lirism, o mare încredere în lumină, în seninătate, în
viaţă*, o anumită căldură, o nesfîrşită putere de a iubi... — şi toate, toate au fost înăbuşite, ruinate,
pierdute. E un blestem care mă urmăreşte de departe. Războiul e o catastrofă care uneori copleşeşte —
şi mă face să le uit — nefericirile mele vechi, dar alteori le adînceşte, le subliniază, le menţine treze, ca
pe nişte răni mereu sîngerînde. Mi- e necaz pe mine că scriu atît de prost (ar trebui poate să nu mai scriu
deloc, într-un moment în care nu mă pot controla), dar e o nevoie de a spune, de a striga, de a libera —
măcar prin urlet — ceva din oribilul meu coşmar.

1943
Luni, 21 iunie [1943] În noaptea asta, doi ani de război în Rusia. Am numărat zilele, săptămînile,
lunile — acum începem să numărăm anii. E cu mirare că trăim încă — dar sunt prea obosit şi pentru
a mă mai mira.

31 decemvrie. Ca acum un an, ca acum doi, ca acum trei. Cînd a trecut şi anul ăsta? Părea aşa de
greu, aşa de ceţos, aşa de nesigur. Şi totuşi a trecut. A trecut şi suntem încă vii. Dar războiul e mereu
aici, lîngă noi, cu noi, în noi. Mai aproape de sfîrşit, dar tocmai de aceea mai dramatic. Orice bilanţ
personal se pierde în umbra războiului. Întîi e teribila lui prezenţă. Pe urmă abea, undeva, departe,
uitaţi de noi înşine, suntem noi, cu viaţa noastră diminuată, ştearsă, letargică, aşteptînd trezirea din
somn, învierea.

1944
Sîmbătă, 8 aprilie 1944 Patru zile după bombardament oraşul este încă în plină nebunie. Buimăceala din
primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică.
Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot felul de
boarfe, ca într-un imens şi tragi-comic Sfîntu Gheorghe. Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva
vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e.
Caloriferele nu funcţionează. Şiruri întregi de femei şi copii cu găleţi de apă vin de la diverse puţuri sau
cişmele, unde se face coadă. Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraş
cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcţiuni de viaţă. Numărul morţilor nu se
cunoaşte. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi spunea Rosetti
alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.

Acum 5 ani, cînd îmi făceam concentrarea la Mogoşoaia, treceam în fiecare zi, în zori şi seara, prin
cartierul gării. Citeam cu aviditate ziarul de dimineaţă la plecare, ziarul de seară la întoarcere, urmăream
cu angoissă telegramele... Ştiam că războiul apăsa asupra noastră... Ştiam că soarta se decide în acele
telegrame şi pentru noi, care plecam spre cîmpul de instrucţie, şi pentru negustorii care deschideau cu
zgomot prăvăliile şi pentru toţi trecătorii care grăbeau spre piaţă, spre gară, spre ateliere, dar nimeni,
nimeni nu avea în ochi tabloul funebru al unei zile de primăvară friguroasă — cinci ani mai tîrziu —
fumegînd printre ruine, cu o pîclă de incendiu şi masacru. Şi nimeni dintre noi nu putea face nimic, nici
atunci, nici acum.

Marţi, 29 august [1944] Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din
Antim, distrusă de bombe.

Sunt obosit ca un cîine. Mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări,
copleşitoare. Scriu rîndurile astea dintr-o casă de refugiu, în care am putut aduna cîteva din lucrurile
salvate din Antim. Ne-am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o să-l avem. Oricînd se pot
întoarce stăpînii casei şi să ne dea afară.
Duminică, 31 decemvrie [1944] Întors de jumătate oră din munţi. Am fost o zi la Predeal şi şase zile la
Cabana Vînători, de pe Diham. N-am avut zăpada pentru schi, dar a fost totuşi o vacanţă bună. Bucegii,
revăzuţi după atîta vreme, mă emoţionează. O lumină albă, clară dădea relief peisajului de iama, abea în
ultimele două zile acoperit de ceaţă. Nu pot să spun şi nici să scriu nimic. Vorbele nu mă ajută. Ră-
mîneam uneori pe loc, să privesc cu atenţie priveliştea, cu gîndul să-i fixez în memorie conturul, dar totul
e mai variat, mai complex şi mai misterios decît pot ţine minte. Sunt probabil foarte bătrîn. N-am regăsit
la munte exuberanţa mea de altădată. Mai

mult melancolic — aproape trist. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot,
incurabila mea singurătate.

Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate
amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămîne totuşi acest singur fapt
fundamental. Mă gîndesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aştept să-l revăd — şi tot restul se
topeşte în regrete şi speranţe