EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga
Temă și viziune despre lume într-un text poetic modernist/artă
poetică interbelică

 Introducere
Poet, dramaturg și filosof, Lucian Blaga este una dintre marile conștiințe poetice ale
perioadei interbelice, creația sa literară stând sub semnul modernismului expresionist prin
exacerbarea subiectivității, aspirația spre absolutul cunoașterii și prin întoarcerea spre lumea
primordială a arhetipurilor și a miturilor. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide
volumul de debut al lui Blaga, Poemele lumini, apărut în anul 1919, fiind una dintre cele trei
arte poetice reprezentative pentru modernismul interbelic românesc, alături de ,,Testament” de
Tudor Arghezi și de ,,Joc secund” de Ion Barbu.

 Modernismul poetic (expresionismul, intelectualizarea emoției, imaginar poetic

novator, limbaj poetic original, metaforic)

Modernismul include, în sens larg, toate acele mișcări artistice care exprimă o ruptură de
tradiție, prin abandonarea convențiilor și încălcarea programatică a formulelor estetice
anterioare, considerate anacronice. Modernismul redimensionează viziunea despre lume,
impunând un limbaj poetic novator, cu multiple valențe, aspect reflectat atât la nivelul
imaginarului artistic, cât și la nivelul formei. În literatura română, coordonatele acestuia au
fost enunțate de către Eugen Lovinescu, care a pledat pentru înnoirea limbajului și pentru
intelectualizarea emoției în spiritul teoriei sale despre racordarea fenomenului literar
românesc la marile modele estetice occidentale.
În primul rând, este cunoscut faptul că sensibilitatea modernistă are o predilecție
pentru artele poetice, care oglindesc viziuni inedite despre creație și condiția poetului.
Astfel, ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” are văditul rol al unui text cu valoare
programatică, în care Blaga evidențiază raportul dintre poet, lume și creație, pe baza
distincției a două modele cognitive, care vor fi amplu teoretizate în lucrarea sa - Trilogia
cunoașterii. În centrul creației se află misterul universal, cunoașterea de tip poetic
presupunând un efort creator de păstrare și de potențare a tainelor, prin trăire interioară și prin
contemplarea estetică a formelor concrete de înfățișare ale acestora.
În al doilea rând, imaginarul poetic novator și limbajul profund original pun în lumină
caracterul modernist al textului. Prezența metaforelor revelatorii, particularitate stilistică a
discursului blagian, dar și a unor motive poetice care sugerează dialectica poezie-cunoaștere
(lumina, misterul), trădează un lirism intelectualizat, de factură expresionistă, arta poetică
ilustrând o vibrantă meditație despre raportul ontologic al ființei cu universul, cu marile taine
sau cu sacralitatea (Marele Anonim). Totodată, la nivel formal, în spiritul înnoirilor
moderniste, textul se sustrage tiparelor prozodice clasice, ideile fiind organizate sub forma
unui discurs fluid, prin utilizarea ingambamentului.
 Tema și viziunea despre lume
Fiind o artă poetică, textul actualizează la nivel tematic aspecte estetice privind rolul
creației poetice și condiția poetului. Tema poeziei blagiene ilustrează atitudinea eului creator
în fața marilor taine universale, dar și rolul cunoașterii poetice, care protejează și adâncește
misterele. În concepția marelui poet, cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire, calea
nefiind logica sau raționamentul rece, ci însăși contemplarea, o formă ,,extatică” de
armonizare a ființei cu ritmurile universului.
 Idei poetice relevante pentru temă și viziune
O primă idee poetică relevantă pentru tema artei poetice se articulează în jurul unui simbol
predilect poeziei blagiene, lumina, oglindit de opoziția lumina mea – lumina altora. Metaforă
a nașterii universului, lumina conotează ideea de cunoaștere și de iubire. În sintagma ,,lumina
mea”, aceasta sugerează cunoașterea poetică, menită a proteja și potența misterele cosmice,
,,lumina altora” sugerând cunoașterea logică, rațională. Cele două tipuri cognitive divergente
vor fi, ulterior, scrutate în rama discursului filosofic, ilustrând cunoașterea luciferică și
cunoașterea paradisiacă.
O a doua idee poetică relevantă pentru tema textului poate fi reperată în versurile
finale ale artei poetice, care închid circular crezul poetic: căci eu iubesc/ și flori și ochi și
buze și morminte. Se poate observa că iubirea capătă valoarea unui sentiment metafizic,
sacralizând realul, și devenind, prin analogie metaforică, o formă a cunoașterii poetice.
Metaforele enunțate sub forma unei enumerații reprezintă simboluri deschise către
transcendent, căci dincolo de reprezentarea materială a lumii, acestea sugerează că universul
în care trăiește omul are substanță sacră. Florile conotează însăși esența vieții și ritmurile
naturii. Totodată, simbolul vegetal sugerează trecerea timpului și fragilitatea formelor vii.
Ochii sunt o metaforă revelatorie a sufletului, a spiritualizării omenirii, oglinzi în care
proiectează misterul din adâncul ființei. De asemenea, ochii conotează experiența vizuală și
contemplarea universului ca treaptă a cunoașterii poetice. O metaforă a corporalității este cea
a buzelor, cu o dublă semnificație: taina iubirii și a sărutului și misterul rostirii creatoare, al
cuvântului poetic. Mormintele poartă sugestia experienței thanatice, concepția blagiană
sustrăgându-se viziunii fataliste, întrucât moartea este o componentă firească a existenței
ciclice, aceasta marcând Marea Trecere și continuitatea omenirii într-un orizont ascuns
cunoașterii umane.
 Elemente de structură și compoziție (titlu, imaginar, elemente de prozodie)
Titlul are o deosebită forță de sugestie, ilustrând o opțiune poetică formulată în registru
metaforic. Simbolul central al acestuia este, fără îndoială, ,,corola de minuni” - topos poetic
privilegiat, sacralizat, care ascunde și reverberează marile enigme universale: ciclicitatea
vieții, iubirea, rostirea poetică întemeietoare, misterul morții. Folosirea emfatică a pronumelui
,,eu” face trimitere simbolică la exacerbarea, în manieră expresionistă, a ființei poetice, dar și
la ideea unui crez artistic asumat.
Imaginarul poetic are o arhitectură articulată pe două planuri, care oglindesc
antagonismul celor două tipuri cognitive: cunoașterea poetică și cea rațională. Se poate
observa că structurarea textului se face în acord cu dialectica teză, antiteză și sinteză, aspect
oglindit la nivelul celor trei secvențe poetice.
Incipitul textului reia secvența din titlu, accentuând ideea crezului artistic asumat ca
destin creator și îmbogățit cu noi sensuri: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/
cu mintea tainele. Acesta oglindește poziția eului creator față de marile taine universale,
formulată sub forma unei convingeri intime ce respinge rațiunea ca formă de cunoaștere,
aceasta distrugând misterul metafizic al universului. Blaga stilizează misterul prin metafora
revelatorie corola de minuni a lumii, dezvăluind, dincolo de sugestia prospețimii florale,
geometria unui univers structurat după model platonician, circular, perfect, sacru, în care
ființa este plasată în calea tuturor mesajelor divine.
 Prima secvență oferă o definiție a creației, prin refuzul cunoașterii raționale, ilustrate cu
ajutorul verbelor la aspect negativ: ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”. Acestea se asociază metaforei
,,calea mea” care sugerează asumarea unui destin poetic exemplar, prin renunțarea la
atitudinea rațională limitativă, în favoarea contemplației și a jubilației în fața spectacolului
fascinant al lumii.
A doua secvență este construită pe relația de opoziție dintre cunoașterea poetică și
cunoașterea de tip rațional, sublimată stilistic prin antiteza ,,lumina mea”- ,,lumina altora” și
reliefată prin conjuncția adversativă ,,dar”. Taina este sugerată doar printr-un joc de metafore
și imagini care potențează adâncirea misterului și protejarea acestuia: taina nopții (lumea
criptică învăluită în lumina selenară), întunecata zare (adâncurile insondabile), nepătrunsul
ascuns, largi fiori de sfânt mister (ipostaze în care misterul devine act de participare a
spiritului la manifestarea lumii cosmice, taină săvârșită printr-un gest cu valoare liturgică). În
acest sens, simbolul astrului selenar amplifică misterul existențial, spre diferență de lumina
diurnă, solară, spectacolul de lumină și întuneric sporind misterul și potențând sensurile
criptice ale universului.
Ultima secvență are un rolul unei concluzii explicative introduse prin conjuncția ,,căci”,
intrând în relație de simetrie cu incipitul textului, prin reluarea celor patru metafore (flori,
ochi, buze, morminte), simboluri arhetipale care oglindesc arhitectura și sugerează misterele
acestuia.
Semnificative pentru viziunea modernistă a artei poetice blagiene sunt și elementele de
prozodie. Textul este alcătuit dintr-un bloc strofic polimorf, eliberat de rigorile clasice ale
versificației. Poezia conține douăzeci de versuri libere, cu o metrică variată și măsură inegală,
ritmul interior urmând fluxul ideilor. Sub aspect grafic, fluxul ideilor este structurat cu
ajutorul tehnicii ingambamentului, care constă în scrierea cu majusculă doar a versului care
introduce o idee poetică nouă.