Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Ce este romanitatea ? Ansamblul popoarelor care vorbesc limbi neolatine (romanice)

Etnogeneza românească: procesul istoric, lingvistic și cultural de formare a poporului român.

Etnogeneza românească cuprinde:

I. Formarea poporului român
II. Formarea limbii române

I. Formarea poporului român:

 Din cine? Daci și romani (coloniști și veterani de război);

 Cum? Prin romanizare – proces de asimilare de către autohtoni a elementelor de civilizație și cultură
romană;
 Unde? Aproximativ pe teritoriul de astăzi al României, de o parte și de alta a Dunării;
 Când? Sec. II î. Hr. - sec. VII-VIII d. Hr. (602).

Dacia și daco-geții: Geto-dacii au creat o cultură materială și spirituală între sec. II î. Hr – I d.Hr.
Regi daci:
 Burebista (82-44 î. Hr.)
 Decebal (87-106 d. Hr.)
În urma a două grele războaie purtate între 101-102 şi 105-106, Dacia a fost înfrântă şi transformată în
provincie romană.

Armata romană este formată din:

 legiuni, unităţi pedestre de elită recrutate numai dintre cetăţenii romani
 şi trupe auxiliare de infanterie (cohorte) şi cavalerie (alae);
În Dacia au fost aduse numeroase legiuni romane dispuse atât în interiorul provinciei cât şi la hotare.
Stăpânirea romană în Dacia durează 165 de ani (106-270/275).
Dacii liberi - Sub acest nume este cunoscută acea parte a poporului dac, care n-a ajuns sub stăpânire romană.

În secolul III, Imperiul Roman este cuprins de o criză generală datorită atacurilor populațiilor
migratoare de neam germanic. Această criză îşi face simţite efectele şi în Dacia.

În anul 270, împăratul Aurelian (270-275) se vede pus în faţa unei grele dileme:
 fie să abandoneze Dacia retrăgând trupele de aici pe linia Dunării unde erau mai necesare;
 fie să păstreze provincia traiană cu riscul de a vedea devastate și ţinuturile sud-dunărene.

Împăratul optează pentru prima soluţie, sacrificând Dacia intereselor superioare ale Imperiului. Din
ordinul său, trupele şi administraţia romană părăsesc, între 271 / 275, provincia creată de Traian, lăsând pe loc
o numeroasă populaţie puternic romanizată.

Romanizarea = reprezintă procesul istoric complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană
pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu
limba latină. Aşadar, componenta esenţială, definitorie a romanizării este cea lingvistică: băştinaşii învaţă lent
limba latină şi uită, treptat, propria limbă.
 Romanizarea presupune: condiții, factori și etape (faze)

I. Condiţii:
 ocuparea (integrală sau parţială) a teritoriului unui popor antic;
 încadrarea teritoriului respectiv în statul roman, cel puţin pentru câteva generaţii;
 asigurarea de către statul roman a evoluţiei paşnice în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale;

II. Factorii romanizării:

1. Factori potenţiali, dintre care amintim „viaţa romană în sine”, care poate fi constatată dar nu
demonstrată„
2. Factori cu acţiune vizibilă: armata şi administraţia., ce acţionează permanent, veteranii, coloniştii,
urbanizarea, religia, dreptul, învăţământul în limba latină.

III. Etape (faze) ale romanizării:

1. Etapa preliminară (sec. II î. Hr.- 106) – sunt asimilate elemente de cultură romană
 teritoriile geto-dace au intrat treptat sub stăpânire romană: Moesia și Dobrogea în 46 d.
Hr. și Dacia în 106;
2. Romanizarea propriu-zisă (106-270/275) – toţi factorii acţionează împreună în vederea
romanizării;
3. Romanizarea postaureliană (după 270/275):
 menținerea legăturilor cu Imperiul Roman și după abandoanrea Daciei:
 răspândirea creștinismului prin misionari veniți din imperiu;
 are loc o uniformizare a romanizării la scara întregii arii de locuire a daco-romanilor.

 Romanizarea a debutat în secolul II î. Hr., o dată cu primele contacte cu lumea romană și se încheie în
linii generale în secolele VII-VIII d. Hr. (602), când are loc separarea romanității răsăritene de
romanitatea de nord și de sud. Formarea limbii române are loc odată cu formarea poporului român și
face parte din grupul limbilor neolatine.

 Continuitatea daco-romană este probată de descoperirea a numeroase unelte, morminte, vase, tezaure
din bronz, inscripţii în limba latină, alături de elemente de cultură materială a migratorilor;
 În perioada secolelor IV-VI s-a realizat cea de-a doua sinteză, care a constat în „topirea” migratorilor
în masa romanicilor. În această perioadă romanitatea nord-dunăreană a păstrat o legătură permanentă
cu romanitatea sudică;

 Daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie romanică în mediul rural, satul fiind forma
specifică de aşezare, în cadrul căruia s-a consolidat obştea sătească, formă tradiţională de organizare
social-politică, „romanii populare”;

 Liantul spiritual al daco-romanilor în perioada migraţiilor a fost creştinismul, ca element de

identitate etnică şi de apartenenţă la spiritualitatea romană. Factorul slav a dat o anumită coloratură
limbii şi culturii romanice fără să-i modifice esenţa latină.

II. Formarea limbii române

Structura:
 Substrt – daco-moesic – vocabular (păstrate 150-200 de cuvinte dacice);
 Strat – latin – vocabular și structură gramaticală 80%;
 Adstrat – slav meridional – elemente de vocabular și fonetică
Dialecte – ramuri ale limbii:
 Aromân – sudul Dunării
 Istroromân – sudul Dunării
 Meglenoromân – sudul Dunării
 Daco-român –nordul Dunării
Graiuri:
 Moldovenesc
 Oltenesc
 Maramureșan
Autohtoni şi migratori – populațiile migratoare care au pătruns în fosta Dacie romană după 271/275 sunt:
goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii.

Consecinţe :
 în nord, puţinii slavi rămaşi sunt asimilaţi de către daco-romani iar între secolele VII-VIII apare
poporul român şi limba sa;
 în sud: are loc slavizarea regiunii balcanice; mici grupuri de latinofoni se vor izola în regiunile
muntoase: viitorii macedo-români, megleno- români şi istro-români;

Contribuţia slavilor în procesul de etnogeneză este de 20%.

În sec. al IX – lea procesul formării poporului roman și a limbii române era déjà încheiat. După 270/275
daco-romanii trăiau organizați în obști sătești.

1. Romanitatea românior în viziunea umaniștilor

a) Cauzele abordării romanității românilor de către umaniști:

 Apariția curentului cultural al Renașterii și interesul umaniștilor pentru antichitatea

greco-romană au atras atenția europenilor către cercetarea acestor urmași ai Romei,
românii;
 Începând cu sec. al XIV-lea se formează statele medievale românești și românii capătă
mai multă vizibilitate în Europa, ceea ce duce la creșterea numărului de informații
despre originea românilor;
 Participarea Țărilor Române la cruciadele antiotomane a făcut să crească interesul
europenilor față de români;
 Papalitatea se confruntă, în sec. al XVI-lea, cu Reforma religioasă și pe acest fond,
activitatea misionarilor romano-catolici se intensifică. Apartenența românilor la
ortodoxie, determină intrarea spațiului românesc în sfera de interese a misionarilor
Papalității;
 Pe fondul Renașterii, și umaniștii români (cronicarii), conștienți de propria identitate
latină, vor fi preocupați de cercetarea originilor romanice ale poporului și limbii
române.
 Abordarea romanității românilor

Etnogeneza românilor a cunoscut două teorii:

1. Teoria imigraționistă
2. Teoria autohtonistă

Secolul al XVIII lea:

 1744, a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de „naţiunile privilegiate”
românilor din Transilvania;
 În 1791 a fost elaborat Supplex Libellus Valachorum în care se subliniază că românii sunt cei mai
vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian;
 În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, în lucrarea „Istoria Daciei
transalpine” potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, ci, s-au născut ca popor
la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi. De aici, ei au imigrat către
mijlocul sec. al XIII lea, în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi;
 Scopul lansării acestei teorii era anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică în
Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de
„toleraţi” atribuit românilor.

Secolul al XIX-lea

În anul 1867 se formează dualismul austro-ungar. Transilvania eate anexată Ungariei. Românii protestează
prin: Pronunciamentul de la Blaj și Memorandumul.
După realizarea dualismului austro-ungar în 1867, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina, teoria
istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea ”Studii româneşti.
Cercetări cu privire la istoria veche a românilor” (1871).

Robert Roesler a susţinut că:

 dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie ;
 lipsa cuvintelor dacice în limba română;
 imposibilitatea romanizării în cei 165 ani de stăpânire romană;
 Dacia a fost complet părăsită după retragerea aureliană;
 românii s-au format ca popor la sud de Dunăre ;
 românii sunt un popor de păstori nomazi;inexistenţa izvoarelor istorice anterioare sec. XIII,
care să-i ateste pe români la nord de Dunăre.

1. Teoria imigraţionistă a fost susţinută şi de: Szamaskosy Istvan , I.C. Eder, Bolla Marton, John
Engel.
2. Teoria imigraţionistă a fost combătută de : Toppeltinus, Troster, Benko Iozsef (1778), Michael
Lebrecht, Paul Ioseph Schafarik.

Primii istorici români care iau atitudine faţă de teoria imigraţionistă sunt: B. P. Haşdeu şi George Bariţiu.
B.P.Hașdeu susține în lucrările sale:
 supraviețuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei;
 continuitatea daco-romană după 270/275;
 continuitatea românilor în cursul Evului Mediu la nord de Dunăre.

George Barițiu observă că disputa pe această temă ”nu a fost atât dorința sinceră de a descoperi adevărul,
câr mai vârtos tendințe curat politice”.
A. D. Xenopol, a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor. În lucrarea „Teoria lui Roesler. Studiu
asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, din 1884, contestă teoria lui Robert Roesler.
Idei:
 elementul traco-dacic, peste care s-a suprapus elemental roman reprezintă baza etnică a poporului
român;
 daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor;
 continuarea procesului de romanizare după retragerea romană, prin creştinism şi menţinerea
legăturilor; cu Imperiul Roman la sud de Dunăre;
  există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi dacă-romanilor;
 contribuţia elementului slav la formarea poporului şi a limbii române;
 caracterul romanic al poporului român;
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul
român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul
latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat. 

Secolul al XX-lea

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată.

1. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru
istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile
teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei. 

2. Istoricii români din perioada interbelică (1918-1939) au revenit cu noi argumente pentru a combate
teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi
Gheorghe Brătianu. 
 Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii, (Getica);
 Nicolae Iorga, afirmă sinteza daco-romană în cadrul romanităţii orientale;
 Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul roman, 1937, a
realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi  lingvistice
care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe
această temă.

1. După cel de Al Doilea Război Mondial teoriile staliniste despre caracterul “imperialist” al “stăpânirii
sclavagiste romane” şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei capăta amploare.

2. În perioada comunistă, istoriografia românească a insistat foarte mult pe slavi şi pe contribuţia lor la
crearea poporului roman şi a culturii româneşti.

3. Perioada Gheorghe Gheorghiu Dej:

 Mihail Roller, conduce grupuri mari de istorici care public manual formulate conform
ideologiei vremii, ideilor Marxist-leniniste, fiind astfel un instrument de îndoctrinare şi
propagangă comunistă, a P.M.R.;
 Mihail Roller a pus accentual pe influenţa slavă în formarea etnică a poporului roman,
precizând că limba română ar fi o limbă slavonă. Romanii sunt numiţi “cotropitori”, iar
plecarea lor din Dacia numită “eliberare”.

4. În epoca lui Nicolae Ceauşescu a fost privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece
în propaganda comunistă romanii erau consideraţi “asupritori”.
Au existat lucrări care susţineau că dacii sunt primul popor din lume (protocronism) sau că Ceauşescu
este urmaşul lui Burebista; au fost falsificate dovezi istorice pentru a dovedi continuitatea daco-
romană.

5. Teoria  imigraţionistă astăzi: istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă,

considerând-o drept insuficient argumentată.
6. Romanitatea românilor a fost susţinută şi de istoricii: Dimitrie Onciul, Mihail Kogălniceanu,
Alexandru Rosetti;
Filologii români: Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin
Daicoviciu;
Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi istoricii străini: Theodor Mommsen, Eduard Gibbon, I. Jung, C. Patsch, L.
Homo, Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în
Dacia Traiană.

 
 SECOLUL XX - ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM. IDEOLOGII ȘI PRACTICI
POLITICE ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN EUROPA

IDEOLOGII DEMOCRATICE ȘI TOTALITARE ÎN EUROPA

În secolul XX are loc o confruntare între regimurile democratice și cele totalitare. Țările europene
democratice au cunoscut, ca formă de organizare statală:
 republica (Franța, Polonia, Finlanda, Cehoslovacia);
 monarhia constituțională (România, Marea Britanie, Belgia, statele nordice).
Și în aceste țări democratice au funcționat partide extremiste (exp., în România: Liga Apărării Naţionale
Creştine 1923, Legiunea Arhanghelului Mihail, 1927, transformată ulterior în Garda de Fier).

Principiile democratice sunt: pluralismul, reprezentativitatea, domnia legii, separarea puterilor în

stat, voinţa majorităţii şi protecţia minorităţilor: libertatea, proprietatea, dreptatea, responsabilitatea,
demnitatea, autoritatea.

În Europa de Vest:
 În cele mai importante state democratice: Marea Britanie, Franța, S.U.A., electoratul a adus la
putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Național în Franța, Partidul
Republican în S.U.A.
 S.U.A. promovează: o politică izolaționistă în plan extern, protecționistă în plan economic, puritană
cu accente xenofobe pe plan intern. Aceste partide au dominat scena politică până la marea criză
economică din 1929-1933.

Modelul politic francez era caracterizat de forma de guvernământ republicană și de sistemul pluripartidist.
Președintele era ales de Parlament. El era numit pe șapte ani, fiind reeligibil.
Parlamentul numea președintele, alegea șeful Consiliului de miniștri.
Datorită numărului mare de partide politice prezente în Parlament, s-au format guverne de coaliție.
Anglia era o monarhie constituțională parlamentară:
- monarhul avea doar funcții simbolice;
- parlamentul, format din Camera Lorzilor și Camera Comunelor avea puterea de decizie;
- în urma alegerilor, partidul care obținea majoritatea în Parlament avea dreptul de a forma
guvernul.
- Modelul politic englez este caracterizat de:
- forma de guvernământ monarhia constituțională;
- de parlamentul bicameral;
- și de sistemul bipartid (două partide politice puternice: Partidul Conservator și Partidul Liberal
înlocuit la începutul secolului XX de Partidul Laburist).

Trăsăturile regimului democratic:

- pluralism politic, separarea puterilor în stat

- egalitatea în fața legii, economie de piață
- respectarea drepturilor și libertăților cetățenești
- puterea se află în mâna poporului, care guvernează prin reprezentanți aleși
- promovează statul de drept (în care nimeni mu este mai presus de lege)

În Europa centrală și răsăriteană prăbușirea marilor imperii: german, austro-ungar și rus a fost
urmată de apariția unor state cu regimuri politice liberal-democratice.

Noile state ce au apărut pe ruinele marilor imperii, introduc între 1919-1920, legi ce prevăd:
 desființarea marii proprietăți în schimbul despăgubirilor ;
 redistribuirea pământului către țărani, introducerea unor noi constituții democratice
 Marea criză din 1929-1933 pune în dificultate democrațiile liberale, care se confruntă cu grave probleme
economice și sociale.
În timp ce în state precum: Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia,
Cehoslovacia regimurile democratice supravieţuiesc, în altele: Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia se
instalează regimuri autoritare.

Idei şi regimuri totalitare

În perioada interbelică apar trei regimuri politice: fascismul, nazismul și comunismul.

Aceste regimuri au apărut și s-au dezvoltat pe fondul de instabilitate politică și criză economică
determinate de Primul Război Mondial și de perioada care i-a urmat. Războiul a adus mari lipsuri. Aceste
lipsuri se perpetuează și după încheierea războiului și afectează mari mase de oameni de aceea, pe fondul unei
nemulțumiri generale societatea europeană cunoaște o pronunțată instabilitate socială.

Unele state, mai ales cele învinse sunt nemulțumite față de prevederile tratatelor de pace. Pe acest fond
se află în ascensiune ideologiile totaliatere care atrag un număr mare de oameni. Ele s-au dezvoltat în state cu
o insuficientă experiență democratică și au dus la instaurarea regimurilor nedemocratice. Aceste regimuri se
prezentau ca unica soluție pentru salvarea națiunilor respective.

Cauze:
 scăderea nivelului de trai;
 instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice;
 reacțiile față de modul cum s-au pua bazele păcii ;
 crizele sociale.
Perioada interbelică a introdus o nouă formă de organizare social-politică: totalitarismul
Totalitarism – formă de organizare și funcționare a societății în care statul controlează toate aspectele vieții
sociale și individuale.
Caracteristicile totalitarismului: antidemocrația, antiliberalismul, antisemitismul.

Extrema dreaptă:
 Italia condusă de Benito Mussolini, 1922
 Germania condusă de Adolf Hitler, 1933
 Ungaria condusă de Miklos Horty, 1939
 Spania condusă de Salasar, 1932
Extrema stângă:
 U.R.S.S. condusă de V.I. Lenin, (ulterior de I.V. Stalin), 1917
 Regimurile de extremă dreaptă au fost învinse în al Doilea Război Mondial
 Comunismul a supraviețuit fiind instaurat și în alte țări, în mod forțat, cu ajutorul Armatei Roșii.
 Țări din Europa (Ungaria, România, Germania de Est, Cehoslovacia, Albania, Bulgaria), din Asia :
(China, Coreea de Nord), dar și America Latină (Cuba) au cunoscut regimuri comuniste.

Totalitarismul de dreapta

Fascismul

 A apărut în Italia în martie 1919;

 Lider: Benitto Mussolini;
 Caracteristici: cultul conducătorului, partid unic, suprimarea libertăților individuale, poliție politică
 Baza doctrinei fasciste era naţiunea;
 Fasciștii vedeau naţiunea nu doar un număr de indivizi ci ca un organism viu, o Fiinţă. Dispreţuitori
faţă de raţiune ei glorificau instinctul, intuiţia şi voinţa. Violenţa era văzută nu doar ca o necesitate ci
ca un scop în sine;
 Partidul Fascist Italian a fost creat în 1919 de către Mussolini;
 În fața problemelor care se ridicau în fața societății, democrația italiană a devenit incapabilă să rezolve
problemele țării. În fața acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apere ordinea în
stat.
 Fasciștii organizeză marșul asupra Romei determinându-l pe regele Victor Emanuel al III lea, care se
temea de tulburări sociale, să demită guvernul și să accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la
29 octombrie 1922.
  În urma alegerilor din 6 aprilie 1924, Camera Deputaților devine majoritar fascistă, asigurându-i lui
Mussolini toate pârghiile puterii (1926).
 Menține monarhia dar, regele are un rol pur reprezentativ. Instituțiile democratice sunt menținute dar
erau lipsite de putere.

Mussolini:

 Regimul fascist instaurat de Benito Mussolini a îmbrăcat forma corporatistă. El preconiza o societate
organizată în grupuri profesionale, numite corporații. În realitate corporatismul masca supremația
economică a intereselor marilor proprietari, cu aprobarea statului.

 Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegațiilor,

corporațiilor, noua organizare urmând, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale.

 Fasciștii au pus mare accent pe naționalism și pe promisiunile de restaurare a ”onoarei naționale”.

 activitatea sindicatelor a fost suspendată, libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor
politice a fost interzisă.
 propaganda fascistă susținea că a luat naștere ”statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor ”Il Duce” a impus adoptarea unor măsuri și programe
care s-a bucurat de susținere populară.
Antrenarea Italiei în Al Doilea Război Mondial a determinat scăderea popularității lui Mussolini și retragerea
sprijinului popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

Nazismul

 Doctrina Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German, iar din 1933 ideologia oficială a
Germaniei.
 Lider: Adolf Hitler
 Baza doctrinei naziste era poporul
 Caracteristici: partid unic, cultul conducătorului, naţionalismul, antisocialisul, antisemitismul,
rasismul, poliție secretă, Gestapo, suprimarea partidelor politice.
 Statul nazist având deviza „un singur popor”, „un singur stat” (ein Reich), „un singur conducător”
(ein Fuhrer) a fost unul totalitar.
 Naziştii au transformat Germania într-un stat poliţienesc, şi rasist declanşând o violentă campanie
antisemită.
 Principiul de bază al acestei ideologii expus de Hitler în Mein Kamph (Lupta mea) este rasismul,
potivit căruia germanii, care aparţin rasei ariene sunt „un popor superior” cu un destin aparte în istoria
lumii.
 Germania s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de la Versailles.
 Naziștii au pus un mare accent pe naționalism și pe promisiunile de restaurare a onoarei naționale.
Singura soluție pe care o susținea Hitler era dictatura unui singur partid care să supună națiunea
binelui general.
 El urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toți germanii. Justifica expansiunea
germană prin nevoia de “spațiu vital” pentru rasa ariană, considerată superioară.
 El a făcut din rasism și în special din antisemitism, o componentă esențială a programului său.
 Evreii erau găsiți vinovați de toate relele societății germane și de aceea naziștii susțineau eliminarea
lor prin exterminare.
 La 30 ianuarie 1933, Hitler devine cancelar al Germaniei; aceasta semnifică sfârșitul Republicii de la
Weimar și instaurarea dictaturii naziste în Germania. Au fost luate măsuri împotriva democrației.
 Datorită crizei Partidul nazist a devenit un partid de mase, care și-a asigurat sprijinul deținătorilor
industriei grele și mrile proprietari funciari.
 Sinicatele au fost înlocuite cu Frontul Muncii
 În august 1934 Hitler a devenit şeful statului (Fuhrer).
  Prin legile de la Nurenberg din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului
german. Controlul regimului a fost impus asupra culturii și bisericii. Statul educa tinerii pentru a
deveni buni soldați și susținători ai regimului. Arta a fost pusă în serviciul ideologiei oficiale : trebuia
să glorifice omul arian și conducătorul.

Totalitarismul de stânga
Comunismul
 A apărut în Rusia prin lovitura de stat de la 7 noiembrie 1917
 Lider: V.I. Lenin
 V. I. Lenin formează Partidul Bolșevic
 El susținea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în țările dezvoltate în care proletariatul va
prelua pe cale revoluționară puterea de la burghezie.
 Își are originea în operele lui Karl Marx și Engels, în principal ”Manifestul Partidului Comunist” care
a fundamentat teoria luptei de clasă, determinată de exploatarea muncitorilor de către burghezie;
 Comuniștii considerau marxim-leninismul ca o ştiinţă a istoriei care le oferea cunoaşterea legilor
evoluţiei istorice.
 Pretindeau că ei cunosc interesele reale ale oamenilor, iar marxism-leninismul îi îndreptăţea să
diagnosticheze bolile societăţii şi să prescrie medicamente adecvate.
 Potrivit ideologiei bolşevice capitalismul este sursa răului deoarece el se bazează pe proprietatea
privată, iniţitivă persoanlă, şi motivaţia legată de obţinerea profitului.

 În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau avangarda proletariatului ce urmau să înlocuiască

„dictatura burgheziei” cu „dictatura proletariatului”.
 Caracteristici: patrid unic, cultul conducătorului, propaganda, limitarea libertăţilor publice, controlul
politic asupra presei, naţionalizare, industrializare, colectivizare, poliție politică (CEKA, NKVD,
KGB)
 Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viață prin realizarea unei
societăți fără clase, în care să fie instaurate egalitatea și dreptatea.
 Marx a prevăzut că faza preparatorie a comunismului va fi o democrație în care producția va fi
organizată cu asociații libere și egalitare de producători, stăpâni pe mijloacele de producție și pe
ansamblul activităților economice și sociale, faza fiind numită ”dictatura proletariatului”
 În 1922 s-a format U.R.S.S.
 În 1924 Republicile adoptă o constituție comună.
 Totalitarismul și teroarea s-au consolidat în timpul lui Stalin.
 După al Doilea Război Mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial.
 Blocul sovietic era format din: Germania Răsăriteană, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România,
Bulgaria, Albania. 
 În 1985 Mihail Gorbaciov a inițiat politica ”Perestroika I Glasnost” (reconsturcție și deschidere) prin
care a încercat reformarea partidului și statului sovetic. Aceste măsuri au accelerat descompunerea
regimurilor comuniste din Europa.
 În ultimul deceniu al sec. al XX lea el s-a prăbușit iar statele foste comuniste s-au reîntors la
democrație.
 În 1991 URSS s-a dizolvat oficial.

Trăsăturile comune ale regimurilor totalitare:

 nerespectarea principiului separării puterilor în stat;
 încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești;
 existența partidului unic, care deține puterea politică;
 promovarea cultului personalității, aplicarea cenzurii;
 oponenții regimului sunt exterminați sau trimiși în închisori;
 demagogie și propagandă;
 interesele individului sunt subordonate intereselor statului;
 teroare și violență cu ajutorul poliției politice (CEKA, NKVD, KGB, în U.R.S.S.; Gestapo în
Germania nazistă; Securitatea în România comunistă.

Trăsăturile distincte ale regimurilor totalitare:

Comunismul:
 colectivizarea și industrializarea
 naționalizarea, ateismul
 desființarea proprietății private
 înlăturarea burgheziei
Nazismul
 rasismul, antisemitismul
 ideea creării unui ”spațiu vital” în care să trăiască rasa ariană
 ”spațiul vital” trebuia epurat de rasele inferioare (evreii, țiganii, slavii).

Atitudinea statelor democratice față de regimurile totalitare

În perioada interbelică:
 Crearea unei organizații mondiale Liga Națiunilor
 Încheierea unor alianțe regionale: Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică
 Semnarea unor tratate internaționale (Pactul Briand – Kellogg)
 Izolarea diplomatică a statelor revizioniste
 Conciliatorismul
În perioada postbelică:
 Crearea Planului Marshall (1947);
 Constituirea alianței NATO (1949);
 Ajutorul economic Și militar dat de sua Țărilor care respingeau instaurarea comunismului, în cadrul
Războiului Rece;
 Erodarea sistemului comunist a avut loc și din interiorul său, prin mișcări antisovietice ce s-au
desfășurat între 1953 și 1989:
- 1953 – R.D. Germană
- 1956 –Ungaria
- 1968 – Cehoslovcia
- 1980 – Polonia
- 1987 – România
Model de subiect

Secolul XX între democrație și totalitarism

Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre regimurile politice democratice din secolul XX, având în
vedere:
 precizarea a două caracteristici ale democrației liberale;
 menționarea a două practici politice democratice din Europa secolului XX;
 menționarea unei ideologii și a unei practici politice democratice din România în prima jumătate a
secolului XX;
 formularea unui punct de vedere referitor la importanța regimurilor politice democratice;
 Precizarea a două caracteristici ale democrației liberale;
Toate regimurile de democrație liberală considerau că națiunea este sursa suveranității. Pentru a pune în
aplicare acest principiu, constituțiile au prevăzut alegerea de către cetățeni prin vot universal a deputaților
reuniți în adunări, care votează legile și bugetul și controlează activitatea puterii legislative. Separația puterilor
în stat este un alt principiu fundamental al democrației liberale. Statele cu democrație liberală au creat instituții
proprii care vegheau la respectarea legilor: Consiliul constituțional în Franța și Italia. Contractul social dintre
popor și putere era înscris în constituții. Aceste constituții au fost fondate pe regimuri reprezentative și pe
separația puterilor.

 Menționarea a două practici politice democratice din Europa secolului XX;

În perioada interbelică, Franța avea un regim democratic parlamentar. Modelul politic francez era
caracterizat pe forma de guvernământ republicană și de sistemul pluripartidist, Președintele Republicii
Franceze era ales prin majoritatea absolută a voturilor de către Senat și de Camera Deputaților reunită în
Parlamentul național. El era numit pe șapte ani, fiind reeligibil, adică putea fi reales. Parlamentul a fost
instituția cea mai importantă a statului, ce avea puterea de a numi președintele și de a alege șeful consiliului de
miniștri. Datorită numărului mare de partide politice prezente în Parlament, s-au format guverne de coaliție.

Anglia era o monarhie constituțională parlamentară. În sistemul politic englez, monarhul avea doar
funcții simbolice. Parlamentul, format din Camera Lorzilor și Camera Comunelor avea puterea de decizie. În
urma alegerilor, partidul care obținea majoritatea în Parlament avea dreptul de a forma guvernul. Modelul
politic englez este caracterizat de forma de guvernământ monarhia constituțională, de parlamentul bicameral și
de sistemul bipartid (două partide politice puternice: Partidul Conservator și Partidul Liberal înlocuit la
începutul secolului XX de Partidul Laburist.

 Menționarea unei ideologii și a unei practici politice democratice din România în prima
jumătate a secolului XX;
Realizarea Marii Uniri a adus în noul stat reîntregit România multe elemente pozitive. Astfel, a fost
introdus votul universal, legal, direct, secret și obligatoriu, ceea ce lărgea baza socială a alegătorilor, toți
bărbații de peste 21 de ani puteau să voteze, s-a înfăptuit o amplă reformă agrară, reformă administrativă etc.
Baza regimului democratic din România o reprezenta Constituția liberală din 1923, care prevedea pe lângă
funcționarea sistemului politic românesc, și o serie de drepturi și libertăți cetățenești. Monarhia era
constituțională prerogativele regelui fiind stabilite prin Constituția din 1923. Regele reprezenta puterea
executivă. Parlamentul. Conform Constituției din 1923, reprezenta puterea legislativă în stat. Principala
atribuție era de a vota, abroga, modifica legile. Avea drept de interpelare a guvernului, ceea ce, conform legii,
îi aducea funcția de critic al puterii executive. Partidul Național Liberal reprezenta interesele burgheziei
industriale și financiare, promova neoliberalismul, care punea accent pe intervenția statului, considerând că
interesul general primează în fața celui individual (teoretician Ștefan Zeletin). Reprezentanți de seamă ai
P.N.L: I.I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Gh. Tătărescu, I.G. Duca, C.I.C. Brătianu etc. Doctrina economică a
liberalilor era ”prin noi înșine”, prin care se urmărea o valorificare superioară a resurselor naționale. Ei puneau
accent pe dezvoltarea industriei naționale, punctul esențial al doctrinei neoliberale. Principalele realizări ale
guvernelor liberale: reforma agrară și electorală, precum și Constituția din 1923.

 Formularea unui punct de vedere referitor la importanța regimurilor politice democratice;

Regimurile politice democratice au constituit un factor de stabilitate în Europa secolului al XX lea. Practica
democrației liberale implică existența regimurilor constituționale. Democrația liberală presupune libertatea de expresie a
opiniei publice. Această libertate de expresie se acompaniază natural ci libertatea de întrunire și cu libertatea presei.
Partidele politice structurează și organizează opinia publică. Propriu unui regim de democrație liberală a fost și existența
în fiecare țară a unor partide care au luptat între ele pentru cucerirea puterii și se înfruntau periodic în alegeri.

IDELOGII ŞI PRACTICI POLITICE

ÎN ROMÂNIA

Viaţa politică românească a cunoscut după realizarea Marii Uniri o dezvoltare democratică
fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 şi adoptarea noii Constituţii în 1923. Scena politică
interbelică a fost dominată de două partide: Partidul Național Liberal şi Partidul Național Ţărănesc.

Liberalismul:

 Punea în centrul societăţii individul;

 După 1918 apare neoliberalismul care pune accent pe intervenţia statului;
Reprezentanţi: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu;
 Viitorul era, în concepţia lui Ştefan Zeletin în industralizare şi urbanizare;
 Ei au dezvoltat teoria privind protecţionismul, concretizată în formula”prin noi înşine”;
 Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923, reprezenta documentul oficial de naştere a
neoliberalismului românesc.
În plan social, neoliberalismul se pronunța pentru întărirea pozițiilor burgheziei;
Din punct de vedere politic, neoliberalismul era adeptul democrației parlamentare;
Guvernele liberale au urmărit valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea economiei de sub dependenţa
capitalului străin.
Legi adoptate:
 1923 - Constituţia
 1924 - legi privind comercializarea şi controlul întreprinderilor statului, legea minelor, legea pentru
organizarea şi exploatarea căilor ferate.

Ţărănismul

 Reprezentanți: Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane;

 Ei susţin că România evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească;
 Spre deosebire de poziția proindustrială, puternic susținută în plan politic de P.N. L. – care considera
problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după război – Partidul
Țărănesc și apoi Partidul Național Țărănesc, au acordat o atenție sporită gospodăriei ţărănești și
agriculturii.
Partidul Țărănesc a fost înființat la București, la 18 decembrie 1918 și îl avea ca președinte pe Ion
Mihalache.
 Obiectivul: rezolvarea problemei agrare;
 Ţărănismul susţinea:
 primatul ţărănimii;
 statul ţărănesc;
 gospodăria ţărănească trainică;
 creşterea rolului statului în economie;
 România trebuie să rămână un stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănimii n-au negat
necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale.
 Doctrina ţărănistă era „politica porţilor deschise”;

Extremismul: În perioada interbelică apar şi curente extremiste de dreapta şi de stânga.

Extrema dreaptă
 1923 - Liga Apărării Naţionale Creştine –A.C.Cuza
 1927 - Legiunea Arhanghelului Mihail – C.Z.Codereanu
 1930 îşi constituie o secţiune politică Garda de Fier.
 Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii.
Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921, care a aderat la
Internaţionala a III a comunistă.
 Concepția comunistă aprecia că orânduirea capitalistă e primată din punct de vedere istoric și trebuie
lichidată pe calea revoluției. Ea susţinea instaurarea puterii proletariatului. După 1944 comunismul
reuşeşte să preia treptat puterea.
 În anul 1944, în condițiile înlăturării regimului antonescian, P.C.R. participă la guvernare și treptat
reușește să preia întreaga putere.
Între extrema stângă și dreaptă
Cele două partide erau amenințate dinspre dreapta și dinspre stânga.
Liga Poporului – înființată în aprilie 1918 de Alexandru Averescu
Partidul Social Democrat – 1927, era condus de Titel Petrescu.

Ideologii şi practici totalitare

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare:

 existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului;
 încălcarea de către regim a drepturilor omului;
 cultul personalităţii;
 controlul absolut al statului asupra societăţii;
 lichidarea oricărei forme de opoziţie;
 supravegherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura presei etc.

Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului

1. Ideologia fascistă

Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial în condiţiile în care Italia se găsea
într-o criză profundă. Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi
industriaşi şi bancheri, care sperau că noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile
comuniste propagate în ţară.
Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune - Marşul asupra Romei, 1922. În aceste condiţii, primul-
ministru Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional
Fascist:
 antidemocraţia
 rolul important al naţiunii
 tradiţia are un rol important
 învierea gloriei Imperiului Roman
Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite.

Practici politice fasciste

 Mussolini a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste (partide,
sindicate etc.);
 Instituţiile statului, ca monarhia au fost reduse la un rol simbolic;
 Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiunea politică unică;
 Regimul era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi
Ballila;
 Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi proclamându-se Il Duce (conducător);
 Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste;
 Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesului
individului, ci ale „corporaţiei” din care aceasta făcea parte.

Naţional-Socialismul german

Ideologia nazistă a fost: ultranaţionalistă, rasistă, antisemită fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa
Mein Kampf. Potrivit acestei ideologii rasa germană a arienilor ar fi superioară motiv pentru care ar trebui să
conducă lumea, iar celelalte, considerate inferioare – precum evreii- trebuia să fie exterminate. Pentru că rasa
germană ar fi avut nevoie de spaţiu vital, nazismul susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război: teoria
raselor, teoria spaţiului vital.

Practici politice:
 Propaganda – prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din timpul crizei
economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile
pentru Reichstag (Parlamentul german) din anul 1933;
 Cultul conducătorului – Hitler instalat în funcţia de cancelar a fost investit cu puteri speciale, devenind Fuhrer
(conducător);
 Germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de P.N.S.al M.G. precum Frontul Muncii, care a înlocuit
sindicatele sau Tineretul hitlerist;
 A fost interzisă orice formă de opoziţie chiar şi în interiorul partidului; cenzura;
 Poliţia politică Gestapo, supraveghea orice activitate;
 Antisemitismul a fost transformat în politică de stat în numele aşa-zisei purificări a rasei ariene;
 Discriminarea everilor (au fost înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale – legile de la Nurnberg şi
cărora le-au fost interzise drepturile civile şi politice); Din 1942 regimul hitlerist a hotărât să aplice „soluţia
finală” împotriva evreilor.

Comunismul

În februarie 1917, a izbucnit la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al
burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost organizat un guvern
provizoriu pe 16 februarie/1 martie 1917 iar a doua zi, ţarul a abdicat. Bolşevicii (comuniştii) au profitat de
anarhia din Rusia şi-au sporit popularitatea în rândul muncitorilor şi al sovietelor (comitetelor) pe fondul
grevelor tot mai numeroase.
Conduşi de V.I. Lenin , bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin
lovitura de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la Petrograd.

Ideologie - marxism-leninismul
 ideea luptei de clasă între exploataţi şi exploatatori;
 proletariatul este categoria purtătoare a progresului, el trebuie să preia puterea politică prin revoluţie;
 în Rusia, apoi în URSS toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin
expuse în „Tezele din aprilie 1917”.

Practici politice în timpul lui V.I.Lenin

 orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea partidelor ăn afara celui
comunist (bolşevic) rus, devenit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice,
 a fost creată în 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile CEKA, NKVD, KGB;
 viaţa religioasă a fost obstrucţionată;
 statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor;
 proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă;
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 țăranii trebuiau să dea surplusul lor de cereale, cei care refuzau erau executaţi.

Practici politice în timpul lui staliniste (1924-1953)

 economie centralizată şi planificată rigid;
 din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată;
 industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale;
 opozanţii politici au fost fie executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la
închisoare sau în lagărele de muncă forţată care formau Gulag-ul;
 1936-1939 Marea Teroare, epurare;
 cultul personalităţii, propaganda; cenzura presei;
 Întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor PCUS şi al conducătorului;

Regimul comunist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de Al Doilea Război Mondial, ca şi în primii
ani postbelici. După moartea lui Stalin, noul secretar general al PCUS, Nikita Hruşciov, a dezvăluit în anul
1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa
regimului să fie modificată.

Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile politice europene au avut şi trăsături specifice:
 o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţii asupra pământului în Polonia,
naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania;
  după 1985, Mihail Gorbaciov a iniţiat politica perestroika şi glasnost (reconstrucţie şi deschidere)
prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic. Anul 1989 a înregistrat înlăturarea
regimurilor dictatoriale. În 1991 URSS s-a destrămat.

Ideologii şi practici politice democratice

Principii:
 Separarea puterilor în stat
 Pluripartidism
 Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
Trăsături specifice ale regimurilor democratice: Marea Britanie, Franţa, SUA.

CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

Documente cu caracter constituţional

1857 - Rezoluţiile Adunărilor Ad-hoc sunt programe interne de reformare a patriei;
1858 - Convenţia de la Paris;
Primele constituții ale statului român modern au fost precedate de acte cu caracter constutuțional:
 Declarații de principii – ”Cererile norodului românesc” redactate în 1821 în timpul revoluției
conduse de Tudor Vladimirescu;
 Declarații de drepturi – programele revoluție pașoptiste;
 Proiecte de reformă - ”Constituția cărvunarilor” redactată de Ionică Tăutu în 1822;
 Regulamentele Organice – reprezintă primele documente cu caracter constituțional din istoria
modernă românească; pentru prima dată cele două Principate erau organizate după legi asemănătoare
(1831/1832-1858);
 1838 - ”Osăbitul act de numire a suveranului” redactat de Ion Câmpineau;
 1848 - Documentele programatice ale revoluţiei din 1848. Proclamaţia de la Izlaz din 9 iunie, poate fi
socotită ca o declaraţie de drepturi;
 Rezoluțiile adunărilor ad-hoc din Moldova și Țara Românească din 1857;
 Convenția de la Paris din 1858;
 Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 2 mai 1864.

Constituţia din 1866

La 1/ 13 iulie 1866 a fost promulgată o nouă Constituţie, inspirată după constituţia belgiană din 1831:
 a fost elaborată fără aprobarea puterilor garante şi a fost considerată drept „un veritabil act de
independenţă”, pentru că nu menţiona suzeranitatea otomană şi garanţia marilor puteri;
 avea un caracter liberal şi se întemeia pe principiile moderne;
 fundamenta monarhia constituţională ereditară şi avea înscrise drepturi şi libertăţi cetăţenești;
 domnul avea largi prerogative dar actele sale trebuiau contrasemnate de miniştrii de resort;
 sistemul electoral se baza pe votul cenzitar.

Articolul 7 lăsa posibilitatea împământenirii doar străinilor de rituri creştine, iar articolul 19, conferea
proprietăţii private, drept sacru şi inviolabil. Deşi prezenta unele limite Constituţia din 1866, a fost una din
cele mai liberale din Europa.
Doctrine politice: „prin noi înşine” susţinută de liberali şi ”politica porţilor deschise” sau „politica
paşilor mărunţi” susţinută de conservatori.

Principii:
 suveranitate naţională
 guvernare reprezentativă şi responsabilă
 separarea puterilor
 responsabilitate ministerial
 monarhie ereditară
  drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 titlul statului România

Separarea puterilor în stat

Puterea executivă: domn şi guvern
Prerogativele domnului:
 numeşte şi revocă miniştrii
 are drept de amnistie politică
 numeşte şi confirmă în toate funcţiile publice
 are drept de a bate monedă
 conduce armata
 are drept de a dizolva Parlamentul
 dispune de dreptul de veto
 acordă distincţii şi decoraţii

Puterea legislativă:
Parlamentul:
 are dreptul de interpelare
 are drept de iniţiativă şi sancţionare a legilor
 Adunarea Deputaţilor discută şi votează bugetul

Domnitorul:
 sancţionează şi promulgă legile
 are drept de veto absolut
Puterea judecătorească: Înalta Curte de Casație și Justiție;
 Se exercită prin curţi de judecată şi tribunale. Hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi
se execută în numele domnului.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: Libertatea conştiinţei, învăţământului, presei, întrunirilor şi asocierilor.

Sistemul electoral se baza pe votul cenzitar:

Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite, după criteriul averii, patru colegii:
 primele două cuprindeau proprietarii funciari
 al treilea-burghezia şi liber-profesioniştii, votul fiind direct
 al patrulea, unde votau ţăranii votul era indirect
Pentru Senat existau două colegii în care îşi exprimau opţiunea proprietarii funciari şi de imobile.

Modificări ale Constituției:

 în octombrie 1879 s-a modificat articolul 7 care condiționa ”împământenirea” de apartenență la
religia creștină;
 în 1884 se introducea noua titulatură de Regat;
 s-a redus numărul colegiilor la trei pentru Adunarea Deputaților și la două pentru Senat;
 se elimina censul pentru cei care absolviseră învățământul primar;
 în iulie 1917 s-au făcut modificări referitoare la dreptul de vot și expropriere pentru înfăptuirea
reformei electorale și agrare.

Constituţia:
 a fost percepută pe plan extern ca o manifestare a independenţei;
 ea prevedea domnia ereditară iar atribuţiile unui domn suveran depășeau statutul de autonomie
recunoscut prin tratatele internaţionale;
 nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor;
 acorda o deosebită atenţie proprietăţii, proprietatea privată era declarată sacră şi inviolabilă.
Exproprierea era acceptată doar în cazuri excepţionale, de interes public şi numai cu dreaptă
despăgubire.

Limite:
 marea puterea acordată domnitorului;
 sistemului electoral censitar;
 articolul 7 din constituţie acorda celor de religie creştină un regim preferenţial în câştigarea cetăţeniei
cu drepturi depline în stat.

Importanța Constituției
 Constituția din 1866 a fost un act de afirmare a statului român în condițiile în care ea a fost promulgată
de domn fără a ține seama de suzeranitatea otomană sau garanția colectivă a marilor puteri. Ea a fost esențială
în crearea regimului monarhic constituțional, în stabilirea și consolidarea instituțiilor statului, în apariția
partidelor politice. Ea a creat cadrul necesar funcționării instituțiilor interne, maturizării clasei politice
românești.

Constituția din 29 martie 1923

Constituția a fost adoptată la 27 martie 1923, a fost promulgată de regele Ferdinand I pe 28 martie
1923 și pulblicată în Monitorul oficial pe 29 matrie 1923.

Constituirea României Mari a creat un nou cadru teritorial și politic. Statul național unitar avea nevoie
de o nouă Constituție. Noua Constituție avea un caracter democratic și răspundea unei reale necesități istorice.

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Principii:
1. Principiul suzeranității naționale: ”Regatul României era declarat stat național unitar și
indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil”;
2. Principiul separării puterilor în stat:
 Executivă: (rege și guvern) - orice act al regelui trebuia contrasemnat de miniștrii de
resort;
 Legislativă: Reprezentanța Națională (parlament – Adunarea Deputaților și Senat);
 judecătorească (Curtea de Casație și Justiție);
3. Proprietatea are funcție socială – se adminte exproprierea pentru cauze de utilitate publică;
dreptul de proprietate este garantat.

Legea fundamentală, care avea 8 titluri și 138 de articole;

 A menținut principiul separării puterilor în stat;
 dreptul de vot pentru Adunarea Deputaților aparținea tuturor cetățenilor români majori (care
împliniseră vârsta de 21 de ani);
 votul era universal, direct, secret și obligatoriu;
 se exceptau de la vot femeile, magistrații și militarii de carieră.

Puterile în stat:
 Reprezentanța Națională (Parlamentul ) avea rolul principal;
 Adunarea Deputaților și Senatul exercitau puterea legislativă și controlau puterea executivă, aveau
drept de anchetă, puteau adresa miniștrilor interpelări, le puteau trimite petițiile cetățenilor, la care
aceștia trebuiau să dea explicații;
 puteau cere urmărirea miniștrilor și trimiterea lor înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiție;

Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniștrii aveau o triplă răspundere:
1. politică, față de Corpurile legiuitoare;
2. penală, în față Înaltei Curți de Casație și Justiție;
3. civilă, față de orice parte vătămată;

 Prerogativele regelui rămâneau cele stabilite în 1866, dar în realitate erau diminuate, ca urmare a
creșterii rolului Parlamentului ales prin vot universal.;
  Puterea judecătorească se exercita prin organele ei, care pronunțau hotărârile în virtutea legilor
existente;

Principiul suveranității naționale: art. 33 care prevedea că ”puterile statului emană de la națiune, care
nu le poate exercita decât numai prin delegațiune și după principiile și regulile așezate în constituțiunea
de față”;

 Legislația electorală introducea dreptul de vot pentru toți cetățenii;

Prin prevederile sale Constituția din 1923 a dus la creșterea rolului statului;
 introducea ideea că proprietatea devine o funcție socială și interesele colectivității trebuie să primeze
asupra celor individuale;
 consacra unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România;
Constituția din 1923 a reprezentat un act fundamental cu un pronunțat caracter democratic care a stat la baza
dezvoltării țării în perioada interbelică.

Noutăți:
 Constituția din 1866 accentua caracterul indivizibli al statului iar cea din 1923 insista și asupra
caracterului național; Noua constituția preciza clar caracterul statului în art. 1: ”Regatul României este
un stat național, unitar și indivizibil”;
 În Constituția din 1923 dreptul de proprietate era garantat, dar s-au introdus două concept noi: utilitate
socială și utilitate publică;
 Votul era universal, egal direct și secret pentru bărbații de la vârsta de 21 de ani; se precizeză
egalitatea între sexe, fără acordarea dreptului de vot femeilor;
 Legea electorală din 1926 introducea ”prima electorală” pentru partidul care obținea cel puțin 40%
din numărul de voturi pentru Parlament și se situ ape primul loc.
 Drepturile cetățenești ca și drepturile monorităților: apare precizarea ”fără deosebire de origine
etnică, de limbă și de religie”.

Limite ale Constituţiei din 1923:

 Nu exista egalitatea, în plan politic, dintre femei şi bărbaţi;
 Prevederile constituţionale puteau fi încălcate prin diverse moduri: cenzură, starea de asediu,
intervenţia administraţiei în alegerile parlamentare pentru a asigura succesul guvernului;
 Regele îşi păstra largi posibilităţi în interpretarea şi aplicarea prevederilor constituţiei.

Importanța:
 Cea mai înaintată constituție din istoria de până atunci a României;
 Una dintre cele mai avansate constituții din Europa,
 A asigurat funcționarea regimului democratic din România.
 Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia înlocuită

pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a
permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Principii generale: 
 separaţia puterilor în stat;
  suveranitate naţională;
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
 pluripartidismul.
Forma de guvernare a statului este republica;
România este considerată stat de drept, democratic şi social. 

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament. Parlamentul este ales pentru o perioadă de patru ani şi
are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa legislativă aparţine membrilor
parlamentului, membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250000 de
cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.

Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. 

 Guvernul urmăreşte punerea în aplicare a legilor;

 Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care
deţin majoritatea parlamentară.
 El propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa
Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.

Preşedintele României:
 este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în 2003, s-a ridicat
mandatul la 5 ani);
 aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate;
 Rolul fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului.
Preşedintele are următoarele atribuţii:
 desemnează primul-ministru;
 promulgă legile;
  poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar
poate dizolva Parlamentul o singură dată într-un an);
 este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate internaţionale pe
care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.

Puterea judecătorească:
 Curtea Supremă de Justiţie;
 Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau
destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii).

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

 libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului,

inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot;
 constituţia din 1991 specifică şi protecţia din partea statului român de care se bucură cetăţenii români
aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul
României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de România.
 dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate  şi a pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor
cu handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a tinerilor.

Este înfiinţată instituţia Avocatul Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care se consideră
nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

  Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui legi
se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Trecere la statul de drept a întâmpinat anumite
dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului
că în ţara noastră statul de drept funcţionează.

Constituția a fost revizuită în 2003 în condițiile desfășurării procesului de integrare europeană.

Referendumul pentru aprobarea revizuirii a avut loc la 18 octombrie 2003. Principala modificare se referă la
alegerea președintelui pentru un mandate de 5 ani.

 
 Constituția din 1938

Constituția din 1938 a fost elaborată la 27 februarie 1938, după ce regele Carol la II lea a instaurat
regimul monarhiei autoritare, 20 februarie 1938;
Structură: constituția avea 8 titluri și 100 de articole. A fost în vigoare între 1938și 1940.
Statul român: România este ”stat național, unitar și indivizibil”, ”teritoriul îi este inalienabil și nu poate fi
colonizate cu populațiuni de seminție străină”.
Principii generale:
 Principiul supremației regelui;
 Suprima separația puterilor în stat și încălca anumite drepturi și libertăți;
 Principiul pluripartidismului este înlocuit cu monopartidismul prin crearea Frontului Renașterii
Naționale, numit din 1940 Partidul Națiunii.

Conform Constituției din 1938:

Regele:
 devine un factor politic activ;
 participă efectiv la activitatea de guvernare;
Atribuții:
 deține puterea legislativă;
 sancționează și promulgă legile;
 are inițiativă legislativă;
 deține puterea executivă;
 convoacă parlamentul;
 numește și revocă miniștrii;
 poate să guverneze prin decrete-lege;

Se menține formal principiul separării puterilor în stat.

Puterea executivă:
 exercită regele prin guvern, numit și revocat de el însuși;
 guvernul nu mai răspunde politic în fața parlamentului, ci direct față de rege;
 persoana regelui este inviolabilă, miniștrii săi sunt răspunzători, iar actele de stat ale regelui trebuiau
contrasemnate de un ministru.
Puterea legislativă:
 o exercită regele prin intermediul Parlamentului bicameral, limitat numai la legiferare;
 deputații și senatorii trebuiau să depună jurământ de credință față de rege, aveau drept de a interpela
miniștrii, dar nu de a da vot de blam.
 Regele numea jumătate din membrii Senatului;
 Regele putea refuza fără motive sancționarea legilor adoptate;
  În intervalul dintre sesiunile parlamentare regele putea să elaboreze decrete cu putere de lege;
 Semnarea tratatelor politice și militare cu statele străine nu mai avea nevoie de acordul Parlamentului.

Puterea judecătorească: aparține Curții de Justiție și Casație. Hotărârile judecătorești se executau în

numele regelui.
Dreptul de vot: se introduce votul universal, de la vârsta de 30 de ani, inclusiv pentru femei și doar pentru
știutorii de carte.

Prin prevederile noii constituții poziția monarhului s-a întărit considerabil;

 formal se menținea principiul suveranității poporului în art. 29 se spunea: ”Toate puterile statului
emană de la națiunea română (…). În realitate noua lege fundamentală a privelegiat puterea regală
deoarece la art. 30 îl proclama pe rege ”capul statului”;
Constituția din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, în condițiile prăbușirii regimului de autoritate
monarhică.
Constituția din 1938 a urmărit să consolideze puterea instituției regale și autoritatea personală a
monarhului, să reconcilieze națiunea, să salveze țara de revizionism, de pierderi teritoriale.

Constituția din 13 aprilie 1948

Între anii 1947 și 1989, perioadă în care în România a existat un regim totalitar comunist, au fost
adoptate trei Constituții: 1948, 1952 și 1965.

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era încă regele Mihai,
comuniştii nu au reuşit să instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice,
România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au
făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în la 13 aprilie1948

România a fost proclamată republică.

Noua formă de guvernământ:”Republica Populară Română este un stat popular, unitar,
independent și suveran”, care a luat ființă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împortiva
fascismului, reacțiunii și imperialismului”(art.1).

Principiile constituţiei:
Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad
de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale;
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat;

 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării economice a
României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o economie liberă).

Structură: Constituția din 1948, conține 10 titluri și 105 articole.

Numele ţării: Republica Populară Română
Teritoriul statului:
 R.P.R. este un ”stat popular, unitar, independent și suveran”;
 în România ”întreaga putere de stat emană de la popor și aparține poporului”.
Organele puterii de stat:
 Organul suprem al puterii de stat: Marea Adunare Națională - unicul organ legiuitor”;
 Atribuţii: legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de politica internă și
externă, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor.
 M. A. N. este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale ( în 1961 Prezidiul MAN a fost
înlocuit cu Consiliul de stat), alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte.

Atribuţiile Prezidiului:
 emite decrete;
 numeşte în unele funcţii publice:
 are drept de graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile internaţionale, numeşte ambasadorii
etc. 
Prezidiul M.A.N. este răspunzător de întreaga activitate în fața M.A.N.;

Puterea executivă
Puterea executivă aparținea Consiliului de Miniștri (format din președintele Consiliului de Miniștri,
vicepreședinți și miniștri).
 Guvernul - este organul executiv și administrativ al R.P.R.
- coordonează şi planifică economia naţională, realizează bugetul şi asigură ordinea
publică şi securitatea statului;
- la nivel local, conducerea este deţinută de consilii populare, din 1950 alese prin vot
universal.

 Puterea judecătorească este deținută de:

- Curtea Supremă supusă presiunii politice;
- tribunale;
- judecătoriile populare;
- Deoarece nu se specifică inamovibilitatea judecătorilor, se permite amestecul puterii politice
în numirea şi destituirea acestora.

 Dreptul de a alege îl aveau toți cetățenii (bărbați și femei de la 18 ani), iar cel a fi ales de la 23 de ani.
 În art. 3 se proclama principiul suveranității poporului: ”În Republica Populară Română întreaga
putere de stat emană de la popor și aparține poporului”.
 Ea conținea o serie de restricții pe plan politic:
1. nu aveau drept de vot ”persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne,
declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art. 18).
2. pe baza acestei prevederi au fost privați de drepturi politice numeroși cetățeni, adversari ai
regimului puși sub acuzația că desfășoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă URSS.

Constituția din 1948 avea un titlu special, intitulat: ”Structura social-economică”, în care se
preciza: ”În Republica Populară Română mijloacele de producție aparțin statului, ca bunuri ale întregului
popor, sau organizațiilor cooperatiste sau particulare, persoane fizice sau juridice”(art. 5). Această prevedere
deschidea calea naționalizărilor.

 Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti  erau  asemănătoare cu cele prevăzute într-o constituţie

democratică:
- egalitatea în faţa legii;
- libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea
întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei;
- O noutate este prevederea conform căreia femeia are drepturi egale cu bărbatul;
- Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce poate da loc la interpretări
abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter antidemocratic este interzisă), iar dreptul de
proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul general o
cere proprietatea privată poate deveni proprietatea statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale, dar, mai ales
prin aplicarea abuzivă a acestora;
 În practică, orice funcţionar de stat era şi membru al partidului, deci era subordonat şefului partidului.
 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare.
  Se menţionează că apărarea şi dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a
fiecărui cetăţean, iar un alt articol defineşte bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat; deci,
cetăţenii au datoria constituţională să dea o parte din proprietate la stat.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti nu au fost deloc respectate.
 De fapt, adevăratul conducător era şeful Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voinţa sa
arbitrară, dar şi a altor oameni politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.

Constituția din 24 septembrie 1952

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată o
nouă constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav
independenţa statului roman.
Constituţia consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie. Constituţia din 1952 a fost
schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului independent.

Structură: conține 10 titluri și 105 articole;

Teritoriul statului: R.P.R. este un ”stat democrat popular, unitar, independent și suveran”;
Baza puterii o constituie ”alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare”;
Proprietatea are: ”fie forma proprietății de stat fie forma proprietății cooperatist-colective”
Regimul de stat: este ”regimul democrației populare” care reprezintă puterea oamnilor muncii, iar
statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de partidul comunist.
Noua constituție consfințea noile schimbări;

Principiul suveranității naționale este înlocuit cu o formulă: ”Baza puterii populare în R.P.R. este alianța
clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare în care rolul conducător aparține clasei muncitoare (art. 2) și la
art. 4.: ”În R.P.R. puterea aparține oamenilor mincii de la orașe și sate (...)”.

Noua constituție menționează noile forme de proprietate:

 sistemul planificat al economiei;
 monopolul statului asupra comerțului;
 rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român (atr. 86, al. 4).
În ce privește drepturile electorale, sunt menținute cele din Constituția din 1948 cât și restricțiile
referitoare la acest drept.

Organele puterii de stat:

 Organul suprem al puterii de stat: Marea Adunare Națională - unicul organ legiuitor, aleasă pe 4
ani;
 M. A. N. este condusă de Prezidiul M. A. N.
 Prezidiul convoca M.A.N.în sesiuni ordinare și extraordinare;
 Puterea executivă aparținea Consiliului de miniștri, (constituit de către M.A.N.), compus din
președintele Consiliului de miniștri, unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri;
 Organele locale ale puterii - consilii populare, din 1950 sfaturi populare),
alese prin vot universal.
 Puterea judecătorească este deținută de:
- Tribunalul Suprem;
- Tribunalele regionale
- judecătoriile populare;
- M.A.N. alege Tribunalul suprem pe termen de 5 ani.
 Constituția din 21 august 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Ghe. Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae Ceauşescu.
El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că România făcuse un drum
important înspre crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962).
Aceste două aspecte necesitau modificarea constituţiei.
Art. 1: numele statului - Republica Socialistă România - stat suveran, independent şi unitar, cu
un teritoriu inalienabil (adică nu se poate înstrăina) şi indivizibil. 

La 28 martie 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea

constituţiei pentru a include prerogativele preşedintelui.

Structură: constituția cuprindea 9 titluri și 114 articole;

Teritoriul României:
 România este republică socialistă ”stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și
unitar teritoriul său fiind ”inalienabil și indivizibil”;
 Statul socialist român ”organizează, planifică și conduce economia națională, apără proprietatea
socialistă”.

O dată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu este adoptată o nouă Constituție (1965).
 în art. 1 - numele statului - Republica Socialistă România;
 în art. 3 se prevedea ”În R.S.R. forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist
Român”;
 suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul Marii Adunări Naționale ai cărei membri
erau aleși prin vot universal direct, egal și secret de către toți cetățenii de la vârsta de la 18 ani;
 drepturi: libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și demonstrațiilor, dar că nu pot fi folosite în
scopuri potrivnice orânduirii socialiste și interesului celor ce muncesc (art. 29).
După 1989 când regimul comunist a fost abolit, societatea românească a evoluat spre democrație.

Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:

 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a

întregii societăţi este Partidul Comunist Român;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe proprietatea de stat şi
cooperatistă asupra mijloacelor de producţie;
 bogăţiile de orice natură aparţin statului;
 proprietatea personală ea este limitată la casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe
care se află, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt.
 În 1968 se revenea la împărțirea administrativă a țării în județe, în locul regiunilor și raioanelor de
inspirație sovietică.

Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea

cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice
orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se menţionează explicit faptul că
statul şi partidul sprijină şi ocrotesc organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice
organizaţie este controlată de partid. 

O noutate pozitivă este însă dată de garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate
personală este ocrotit de lege), prevedere care dispăruse din celelalte constituţii comuniste, sau de
stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore.

În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile anterioare.

M. A. N. este condusă de Consiliul de Stat, care înlocuieşte Prezidiul M. A.N. Consiliul de

Stat fusese creat în 1961, printr-o lege care revizuia constituţia din 1952 . Din acest organ poate face
 parte şi primul ministru, iar din 1974, Consiliul de Stat este prezidat de preşedintele statului, ceea ce
demonstrează o nouă întrepătrundere între puterea legislativă şi cea executivă. 

Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi funcţia de comandant suprem al

forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt: numeşte şi revocă miniştri şi alţi
funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi titlurile de onoare, acordă graţierea,
acordă cetăţenia română, încheie tratate internaţionale, emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist, deoarece se
afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată pe
proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce lipsea constituţiei
din 1952.

Constituțiile comuniste -1948, 1952, 1965 – au marcat o accentuare a controlului regimului și a

partidului unic asupra întregii societăți.

 
Model de subiect

Constituțiile României

Elaborați în aproximativ două pagini, un eseu despre constituțiile totalitare din istoria României, având în vedere:

 Precizarea anilor adoptării a două dintre constituțiile totalitare a României și prezentarea unui fapt care a
determinat elaborarea uneia dintre acestea;
 Menționarea a două principii prevăzute în una/ambele constituții;
 Menționarea a două asemănări dintre cele două constituții;
 Menționarea unei deosebiri dintre cele două constituții;
 Formularea unui punct de vedere referitor la rolul sistemului constituțional în România și susținerea acesteia
printr-un argument istoric.
 Precizarea anilor adoptării a două dintre constituțiile totalitare a României și prezentarea unui fapt care
a determinat elaborarea uneia dintre acestea;
În istoria României au existat și constituții totalitare care urmăreau să justifice acapararea puterii pe cale
nedemocratică. Astfel, Constituția din 1938, elaborată în timpul domniei lui Carol al II lea consacra principiul supremației
regelui și suprima separația puterilor în stat. Ea a fost adoptată în urma loviturii de stat prin care regele Carol al II lea a
inaugurat regimul monarhiei autoritare. Instaurarea regimului comunist în România impune și elaborarea unei noi
constituții care să consfințească ideologia comunistă. Astfel, după cucerirea deplină a puterii politice de către comuniști,
ultimul asalt la adresa instituțiilor democratice a fost abdicarea forțată a regelui Mihai I. Ulterior, comuniștii au adoptat o
constituție prin care să dea caracterul de legitimitate a deținerii puterii în stat. Constituția din 1948 a fost alcătuită după
modelul Constituției sovietice în vigoare.

 Menționarea a două principii prevăzute în una/ambele constituții;

Constituția din 1938 prevedea că puterea legislativă era exercitată de rege prin intermediul parlamentului bicameral,
limitat numai la legiferare și având un caracter corporativ. Puterea executivă o exercita tot regele, prin guvern, numit și
revocat de el însuși, fără răspundere politică față de parlament. Principiile fundamentale care au stat la baza Constituției
din 1948 au fost: ”suveranitatea populară”, reprezentarea poporului printr-un organ ales, unitatea puterii de stat, rolul
conducător al Partidului Muncitoresc Român, centralismul democratic, ”legalitatea populară”, garantarea materială a
drepturilor cetățenești.

 Menționarea a două asemănări dintre cele două constituții;

Atât Constituția din 1938 cât și cea din 1948 prevedeau restrângerea drepturilor cetățenești. Potrivit Constituției din
1938, puterea executivă o exercita tot regele, prin guvern, numit și revocat de el însuși, fără răspundere politică față de
parlament. Erau restrânse considerabil libertățile și drepturile democratice. Constituția de la 1948 reprezenta produsul
tipic al aplicării în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste, după model sovietic prin preluarea
documentelor constituționale ale statului sovietic, Constituția URSS din 1936.

O altă asemănare rezidă din concentrarea întregii puteri politice în mâna unei singure persoane sau a unui singur
partid. Constituția din 1938 menținea doar formal principiul separației puterilor în stat, deoarece majoritatea puterilor sunt
concentrate în mâna regelui. Constituția stipula clar că funcțiile pe care le îndepliniseră partidele politice în cadrul
fostului regim parlamentar erau incompatibile cu noua ordine. Constituția din 1948 prevedea că în RPR organul suprem al
puterii de stat este Marea Adunare Națională, unicul organ legislativ al țării. Guvernul era organul executiv și legislativ
ale RPR. Este responsabil de activitatea sa și dă seama de ea în fața Marii Adunări Naționale și a Prezidiului MAN în
perioada dintre sesiuni. Guvernul are în sarcina sa conducerea administrativă a statului.

Menționarea unei deosebiri dintre cele două constituții; Principala deosebire între cele două constituții totalitare
rezidă în forma de guvernământ a statului. În Constituția din 1938 România era Regat, iar în cea din 1948 denumirea
statului era Republică Populară Română.
Formularea unui punct de vedere referitor la rolul sistemului constituțional în România și susținerea acesteia
printr-un argument istoric. O componentă esențială a oricărui sistem politic o reprezintă legea fundamentală a statului.
În acest sens, orice sistem politic, democratic sau totalitar are la bază o constituție, care stabilește principalele repere ale
regimului politic. Componentele unui sistem politic interacționează între ele, dar atribuțiile fiecărei componente și
regimul politic sunt cuprinse în legea fundamentală a statului. Constituția legitimează un regim politic. Modificările
majore în evoluția societății românești au determinat de fiecare dată elaborarea unei noi constituții care să legitimeze noul
regim. Spre exemplu, prăbușirea regimului comunist în România și revenirea la un regim politic după 1989 au impus
necesitatea elaborării unei noi Constituții. Aceasta a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 și
revizuită în 2003. Constituțiile României comuniste nu puteau legitima regimul democratic instaurat după 1989.
 AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
(SECOLELE IX-XIV)

De la obştea sătească la domnie

În secolele VII-IX forma de organizare specifică spaţiului românesc a fost obştea sătească. Obştea se
baza pe o decizie colectivă-sfatul (adunarea) satului; cu timpul decizia se individualizează şi atribuţiile
militare, juridice, sociale sunt încredinţate unor membri, numiţi în documente: jupân, cneaz, voievod

Nicolae Iorga a numit aceste structuri „romanii populare”. Aceste nuclee politice dispuneau de un
centru fortificat (reşedinţă) ce juca rol de sediu politico-administrativ.

Context:

 Extern
1. Involuţia teritorială a Regatului Ungar și pierderea poziţiilor sale extracarpatice;
2. Extinderea influenţei Hoardei de Aur;
3. Imperiul Bizantin considera acest spațiu important din punct de vedere strategic;
4. Elementul decisiv al constituirii statelor medieval românești l-a reprezentat înlăturarea
dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

 Intern
Hotărâtori în procesul de întemeiere au fost factorii interni:
5. Dezvoltarea economică
6. Creșterea numărului populației
7. Structurarea societății și apariția unei categorii dominante
8. Dezvoltarea formațiunilor politice.

Statele medievale româneşti sunt: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Statul Asăneştilor.

Transilvania
 Izvor istoric: Anonymus, „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), cronică maghiară scrisă de
notarul regelui Ungariei Bela al III-lea, care descrie luptele purtate de maghiari cu conducătorii români, la
pătrunderea lor în Transilvania.
În acest context, în jurul secolului al IX-lea, sunt atestate 6 voievodate (ducate) în “ regiunea daco-
pannoniană “.
Trei dintre ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute:
 Voievodatul lui Menumorut, cu centrul în Crişana;
 Voievodatul lui Glad, în Banat;
 Voievodatul lui Gelu, în Depresiunea Transilvaniei

 Etnia primilor doi duci nu este menţionată de Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele
ungurilor);
 Despre al treilea duce, Gelu, aflăm că este “un anumit român”;
 Supuşii lui sunt români şi slavi, pe care cronicarul ungur îi consideră “ cei mai sărmani oameni
din toată lumea”;
 Ei trăiesc însă într-un spaţiu (ţara de dincolo de păduri) caracterizat prin bunătatea sa, un pământ
fertil, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare.

La începutul secolul al XI lea:

 Geula cel tânăr se împotriveşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt.
 Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan ocupă întreaga ţară și desfiinţează episcopia ortodoxă
(situată probabil la Alba Iulia).
 Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca formațiune politică vasală
regelui Ungariei.
În 1075, cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda, menită să stăvilească atacurile
pecenegilor şi românilor.

Pentru secolul al XI lea din Legenda Sfântului Gerard aflăm despre existenţa lui Ahtum, un urmaş
al lui Glad, care se află în conflict cu regalitatea maghiară şi despre voievodatul lui Gyula.
După anul 1100, în teritoriul intercarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele religioase
(catolicismul), politico-administrative (comitatul) şi socio-economice apusene:

 În 1111, este atestat un episcop Ultrasilvanus Simion catolic.

 În 1113, este atestat un principe Ultrasilvanus Mercurius.
 În 1164, este atestat un comite de Dăbâca
 În 1176, este amintit Leustachius Voievoda. Pentru conducătorul Transilvaniei revenirea la numele
tradiţional de voievod este o dovadă a existenţei populaţiei româneşti.

Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exercitată asupra a 7
comitate: Alba, Cluj, Dăbâca, Hunedoara, Solnocul Interior, Turda, Târnava.

În celelalte zone, cuceritorii unguri pentru consolidarea stăpânirii maghiare în Transilvania, în secolul
al XII-lea, îi colonizează pe secui şi pe saşi, organizaţi în scaune ai căror conducători sunt subordonaţi direct
regelui Ungariei.
În sec. al XIII lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate.

La sfârşitul sec. al XIII lea şi începutul sec. al XIV lea, voievozii Transilvaniei Ronald Borşa
(1282, 1284-1285, 1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1359) îşi asumă prerogative sporite, îşi constituie în
cetatea Deva o adevărată curte unde primeşte soli ai suveranilor străini. Kan profită de criza politică declanşată
de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom:

a. stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne

b. încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare

Curând, Angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal (autonom) regelui Ungariei.
Populația românească majoritară în Voievodatul Transilvaniei, își păstrează vechile forme de organizare
voievodală și cnezială, ”țările românești” în zonele de margine ale Transilvaniei: Țara Oașului, Țara
Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Țara Zarandului.
 Țara Românească

Izvor istoric: Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247

Prin Diploma din 1247, regele Ungariei, Bela al IV lea, dăruieşte Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim
Ţara Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a “ţării” organizată anterior în Banatul de Severin.
Colonizarea ioaniţilor este efemeră, dar contractul care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. El
atestă existenţa unor autonomii locale în spaţiul carpato-dunărean.

Autonomii locale:
 Voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului şi nordul Olteniei;
 Voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului şi nordul Munteniei;
 Cnezatul lui Farcaş, situat la sud de munţi (în Vâlcea) ;
 Cnezatul lui Ioan, localizat între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre.

Întemeierea statului medieval Țara Românească s-a realizat prin unificarea formațiunilor politice
românești existente între Carpați și Dunăre. Acest proces s-a desfășurat începând cu a doua jumătate a
secolului XIII și s-a încheiat în prima jumătate a sec. XIV.

Prima etapă a întemeierii Țării Românești

Cu excepţia voievodatului lui Seneslau (nord-vestul Munteniei), celelalte formaţiuni politice

menţionate sunt controlate de regalitatea maghiară prin banul de Severin.
Litovoi și fratele său Bărbat, se ridică pe la (1277-1279), împotriva suzeranității maghiare. Litovoi
este ucis în luptă iar Bărbat este prins și obligat să se răscumpere (cu o mare sumă de bani) dar să și
recunoască suzeranitatea maghiară.
Litovoi este urmat la conducerea voievodatului de fratele său Bărbat ceea ce denotă o transmitere
ereditară a puterii.
Informațiile despre Litovoi și fratele său Bărbat se regăsesc într-un document emis în 1285 de regele
Ungariei Ladislau al IV-lea Cumanul.

A doua etapă a întemeiere a Țării Românești

În iarna dintre anii 1284 şi 1285, statul mongol al Hoardei de Aur organizează o nouă invazie în
Ungaria. Criza politică din ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul se agravează iar vasalii săi manifestă
tendinţe de independenţă.
După restabilirea ordinii, regele Andrei al III lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea
Ungariei în principate de sine stătătoare și în 1291 soseşte în Transilvania pentru a o readuce sub ascultare.
Tradiția descălecatului:
În acest context, voievodul semilegendar Radu Negru sau Negru Vodă pornește din autonomia locală
a Țării Făgărașului, trece Carpaţii şi ”descalecă” la Câmpulung. „Descălecatul„ la Câmpulung este urmat de
întemeierea ţării.
Realitatea istorică:
La începutul sec. al XIV lea izvoarele menţionează ca stat Valahia nord-dunăreană și titlurile
conducătorului: mare voievod (conducător militar) şi domn (stăpân al ţării);
Istoria certă a Ţării Româneşti începe cu Basarab I Întemeietorul (1310 ?-1352);
Puterea domnului de la Argeş se întindea asupra: Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei până la Dunăre,
Basarabiei (teritoriul de la gurile fluviului smuls tătarilor poartă numele dezrobitorului).

Lupta pentru independență

Cauza permanentelor înfruntări între maghiari și Basarab, a constituit-o stăpânirea Banatului de Severin.
 În 1317, acesta se afla în posesia Angevinilor;
 În 1324, Basarab încheie un acord prin care regele Ungariei, Carol Robert, recunoaştea unitatea
statului condus de “Bazarab, voievodul nostru transalpin“;
 La rândul său, voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei;
 Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui Basarab.
Carol Robert iniţiază o acţiune militară pe care şi-o doreşte hotărâtoare.
 Din Cronica pictată de la Viena, singurul izvor care narează evenimentul, rezultă că voievodul s-a
străduit prin toate mijloacele să păstreze pacea oferindu-i și o despăgubire de 7000 de mărci de argint, sumă
apreciabilă care atestă potenţialul economic al ţării.

În dialogul indirect dintre cei doi conducători, Basarab îşi previne suzeranul că va avea de înfruntat o
mare primejdie, Carol Robert îi răspunde cu trufia marilor seniori că:
”Este păstorul tuturor oilor sale” - aluzie la vasalitatea ţării şi a lui Basarab - şi ”că-l va scoate pe domnul
român din ascunzişurile sale de barbă”.
Între 9-12 noiembrie 1330 are loc bătălia de la Posada, unde voievodul român obţine victoria “şi însăşi
regele abia a scăpat cu câţiva inşi ”. Victoria consfinţeşte independenţa statului condus de Basarab.

Consolidarea statului

Se formează dinastia Basarabilor

Nicolae Alexandru (1352-1364)

 în 1359 îşi ia titlul de domn autocrat și întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei la Curtea de Argeș;
 poziţia sa independentă s-a concretizat prin formula ”de sine stătător”;
 puterea domnească era considerată de origine divină, exprimată prin apelativul simbolic bizantin
”Io”- prescurtare de la Ioannes ”cel ales de Dumezeu” - sau prin formula „din mila lui Dumnezeu”.
 atribuţiile domnului sunt foarte largi;
 succesiunea la tron era ereditar-electivă și nu exista dreptul primului născut ceea ce a determinat pe
unii domni să-şi asocieze la domnie pe unul din fii încă din timpul vieţii.

Vladislav Vlaicu (1364-1376)

 a întemeiat un nou scaun mitropolitan la Severin în 1370;
 respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos;
 organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului, intitulându-se, “Io Vladislav, mare voievod,
domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”;
 a dat un privilegiu comercial braşovenilor;
 a bătut primele monede.
 Moldova

Procesul istoric care a condus la constituirea statului medieval al Moldovei este asemănător celui
desfăşurat, la sud de Carpaţi.
Autonomii locale
Pentru anul 1000 la est de Carpaţi, sunt atestate:
 ţări (Țara Brodnicilor, Țara Bolohovenilor);
 codri (Codrii Cosminului,Codrii Herţei, Codrii Orheiului, Codrii Lăpușnei);
 câmpuri, (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad);
 cobâle (ţinuturile Dorohoiului, Neamţului, Bacăului, Vasluiului);
 ocoale, sunt localizate la Câmpulung, în Vrancea şi alte zone est carpatice.
Literatura bizantină din sec. al X lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia (după numele
pecenegilor care migrează pe aceste meleaguri). Din sec. al XIII lea izvoarele externe se referă adesea la
Cumania, Cumania Neagră, Tartaria, după migratorii perioadei cumanii şi tătarii.

Constituirea statului românesc dintre Carpaţi şi Nistru s-a petrecut în două etape:

1. Primă etapă a întemeierii Moldovei

În cazul formării statului medieval Moldova, ”teoria descălecatului” poate fi demonstrată istoric.
Conform tradiției istorice a descălecatului, consemnate ulterior în scris de cronicari (Grigore Ureche în
Letopisețul Țării Moldovei și Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei), după 1340 din Țara Maramureșului
a plecat la vânătoare, pe urma unui bour (zimbru,) voievodul Dragoș, însoțit de cățelușa lui, Molda.
Vânătoarea s-a încheiat dincolo de ”munții înalți”, pe malul unei ape, unde, în urma confruntării cu bourul,
cățelușa moare. Lui Dragoș i-au plăcut locurile, s-a întors și le-a spus alor săi despre frumusețea țării ca să se
așeze acolo.
Între 1345-1354, Dragoş a condus o marcă de apărare împotriva tătarilor, constituită de regele
Ungariei, Ludovic I în partea nord-vestică a Moldovei, cu centrul la Baia.
Documentele confirmă tradiția istorică. Astfel, un document din 1360 emis de regele Ungariei,
Ludovic I de Anjou oferă informații despre răsplătirea unor români din Maramureș pentru meritele lor în lupta
dusă cu tătarii la est de Carpați.
Paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, se afirmă, în Maramureş, Bogdan din Cuhea, pe valea
Izei, unde stăpânea 9 sate. Încă în 1343, Bogdan era declarat infidel; în 1349, într-un document este numit
“fost voievod necredincios al nostru“.

2. A doua etapă a întemeierii Moldovei

În 1359, voievodul Bogdan din autonomia locală a Țării Maramureșului, trece Carpații, îl înlătură pe Balc
urmașul lui Dragoș, ce menţinea dependenţa faţă de regele Ungariei, și cu sprijinul localnicilor care se
răscoală, “descălecatul“ este urmat de proclamarea Moldovei ca stat independent.
În perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să recunoască
independenţa celui de al doilea stat românesc.
Cronica domniei lui Ludovic I de Anjou, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eșecul expedițiilor
repetate, întreprinse de oștile Regatului Maghiar de alungare a lui Bogdan și rezultatul final al luptei, atestarea
Moldovei ca stat independent.

Consolidarea statului
Se formează dinastia Mușatinilor

Lațcu (1369 (1365) -1375/77) a continuat politica de independență a țării.

Petru Muşatinul (1375/77)-1391) alege alianţa poloneză ca o contrapondere pentru tendinţele agresive
maghiarilor;
 la 26 septembrie 1387, inaugurează tradiţia prestării jurământului omagial regelui polonez Vladislav
Iagello, actul vasalic însemna o legătură politică pe care se va sprijini apărarea fermă a neatârnării
Moldovei
 în 1388, la cererea regelui polonez Wladyslav Jagello domnitorul îi va acorda un împrumut de 3000
de ruble pentru care i s-a dat amanet, voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv
Pocuţia. Suma era echivalentă cu 493,440 kg de argint fin sau 52 kg de aur fin;
 bate primele monede moldovene de argint;
 lui i se atribuie instituţionalizarea societăţii româneşti din Moldova şi organizarea cancelariei
domneşti;
  de la el provin primele documente interne ale acestei ţări și este cel care şi-a ales Suceava drept
reşedinţă;
 a construit prima Mitropolie ortodoxă (Biserica Mirăuţilor) la Suceava, în 1387.
Roman I (1391-1394) şi Ştefan I (1394-1399) au consolidat opera politică începută de antecesori, iar la 15
ianuarie 1393, Roman se intitula “mare singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu, domn… stăpânitor al Ţării
Moldovei, de la munte până la mare”.

Dobrogea

Formațiuni politice prestatale:

Sec. X
 un izvor epigrafic slav (inscripția de la Mircea Vodă, 943) se referă la jupan Dimitrie;
 informații despre un jupanat condus de Gheorghe sunt atestate în complexul Basarabi-Murfatlar;
 un Theodor, “strateg de Distra”, este confirmat de un izvor sigilografic;
 în anii 971-1204, este atestată thema Paristrion (sau Paradunavon), circumscripţie militaro-
administrativă condusă de un strateg;

Timp de aproape trei veacuri, spaţiul istro-pontic este invadat de pecenegi, uzi, pecenegi, cumani, tătari.
Unităţile militare de graniţă apără acest teritoriu din cetăţile vechiului limes danubian.

La sfârșitul sec. al XI lea:

Ana Comnena în lucrarea Alexiada amintește trei şefi locali:

 Tatos de la Dârstor
 Seslav de la Vicina
 Satza de la Preslav
 pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al valahilor, pe Pudilă.

În sec. al XIII lea o ţară este menţionată pe la 1230, între Mangalia şi Varna.
 sub împăratul Mihail al VIII- lea Paleologul (1261-1282), stăpânirea bizantină este reinstaurată la
Dunărea de Jos;
 începând cu 1285 se organizează la Vicina, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie.

Sec. al XIV lea

În jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit de Varna şi de Carbona.

Între Varna și Caliacra exista un stat dependent de Bizanț, Țara Cavarnei, condusă de Balica.
Dobrotici (1354-1386) a intervenit în evenimentele din Bizanț primind titlul de strateg și apoi pe cel
de despot, în 1357. El și-a întins stăpânirea asupra întregului teritoriu dintre Dunăre și mare.
Dobrotici este considerat întemeietorul noul stat.
În 1386 la conducerea statului dobrogean urmează Ivanco (1386-1388), fiul lui Dobrotici care însă
moare în luptele cu turcii.
În 1388, Dobrogea va intra în componența Țării Românești iar în 1417 va fi cuerită de turci.

Dicționar

Cnezat = formă de organizare politică de tip statal aflată sub autoritatea unuoi cneaz.
Descălecat = termen folosit de cronicari pentru a descrie formarea statelor medievale
românești, așezarea statornică într-un loc, întemeiere.
Domnie = instituția principală a statului medieval în Țara Românească și Molova.
Dregătorie = funcție în sfatul domnesc medieval
Principat = teritoriu condus de un suveran care are titlul de principe
Voievodat = formațiune statală condusă de un voievod în Moldova și Țara Românească în Evul Mediu. În
Transilvania ea a ființat din secolul al XIII lea până în 1541.
Tradiție istorică = se referă la originile și întemeierea unui stat, a unei cetăți sau începuturile
mai depărtate ale oricărei istorii naționale. Adesea se amestecă în această relație elemente de bază sau de
legendă.
 INSTITUŢIILE STATULUI MEDIEVAL

Cele mai importante instituţii ale statului medieval românesc sunt: domnia, sfatul domnesc, marea
adunare a ţării, biserica, armata.

Domnia
Integrarea Țărilor Române în aria de civilizație a Imperiului Bizantin a avut drept consecință
consolidarea poziției marelui voievod.
Domnul:
 este ”uns” de mitropolit
 adoptă coroana ca semn al spiritualității și titlul de ”domn” (dominus, atribuit împăraților romani din
epoca târzie a Imperiului);
 prin” ungere ” domnii deveneau conducători politici din ”mila lui Dumnezeu”, afirmare de
suveranitate exprimată prin formula ”de sine stăpânitor” sau de cea bizantină ”autocrator”;
 introducerea în titulatura domnuluia cuvântului ”Io”, prescurtare a lui Ioannes ”cel ales de
Dumnezeu”, afirmă sursa divină a puterii domnești;
 În Țările Române domnia era electiv-ereditară.

Atribuţiile domnitorului:
 şef al statului și commandant suprem al oastei;
 aprobă orice schimbare sau exercitare de proprietate prin emiterea de hrisoave;
 apărător al bisericii;
 reprezintă suprema instanţă judecătorească;
 bate monedă şi instituie sistemul de impozite;
 coordona politica internă și externă a țării;
 declară război și încheie pace;
 numeşte şi revocă dregătorii;
 puterea sa este îngrădită de marea boierime cu asentimentul căreia deţine autoritatea supremă în stat.

Însemnele puterii domneşti erau:

 coroana
 sceptrul
 stindardul.
Întâiul sfetnic al domnitorului a fost întotdeauna Mitropolitul.
După instalarea dominaţiei otomane, domnul era ales de boieri şi confirmat de Poartă, iniţial şi numit
de sultan din sec. XVI. Între 1711/ 1716-1821 dispare domnia pământeană.

În Transilvania:
 voievodul era numit de rege şi avea atribuţii militare, juridice şi administrative;
 după 1541, principele era ales de Dietă şi confirmat de Poartă;
 după trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul preia şi titlul de Principe al
Transilvaniei.

Sfatul Domnesc este instituţia care îl ajuta pe domn în exercitarea atributelor sale. Era alcătuit din marii
boieri apoi numai din boieri cu dregătorie.
Atribuții:
 asistau pe domn la scaunul de judecată;
 participau la încheierea tratatelor;
 principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimțământul marilor boieri;
 dregătoriile încep să apară la sfârşitul secolului al XIV lea;
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu accentuarea dependenței otomane sfatul domnesc s-a
numit divan.
În ordinea menţionării lor în documentele Ţării Româneşti funcţiile pe care le deţin sunt: banul , cel mai
important dregător în Ţara Românească şi portarul în Moldova, vornicul, logofătul, vistiernicul, spătarul,
stolnicul, paharnicul, postelnicul şi comisul.
În Transilvania exista Consiliul princiar.

Adunarea ţării şi adunările obşteşti - În Ţara Românească şi Moldova convocată periodic (din sec. XV-
XVI) adoptă hotărâri importante: alegerea domnilor şi aprobă politica fiscală şi tratatele semnate de aceştia.
 Marea Adunare a Țării era formată din mari boieri, mica boierime, cler, curteni și se întrunea la cererea
domnitorului.

În Transilvania:
 statutul românilor s-a degradat;
 din 1437 apar Congregaţiile generale ale nobilimii din care românii sunt excluşi şi Congregaţiile sau
adunările scaunelor săseşti şi secuieşti;
 din sec. al XVI- lea cele mai importante hotărâri erau luate de Dieta țării (1541);
 În 1693 s-a format Guberniul care a creat o reprezentanță la Viena – Cancelaria aulică a Transilvaniei
(după instaurarea dominației habsburgice în Transilvania).

Biserica
 s-a organizat după model bizantin cu influenţe slave;
 s-a format odată cu constituirea statelor medievale româneşti;
 în 1359 s-a înfiinţat Mitropolia Ţării Româneşti sub domnia lui Nicolae Alexandru (Curtea de Argeş),
recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol;
 Mitropolia îi avea în grijă și pe românii din Transilvania - titlul de exarh al plaiurilor
 între 1386-1387 s-a înființat Mitropolia Moldovei recunoscută de Patriarhul de la Constantinopol în
1401.
Mitropolitul este şeful bisericii ortodoxe şi locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului.
Atribuţiile Mitropolitului:
 consacra episcopii numiţi de domn;
 încorona domnul şi îl ungea cu mir;
 participa la alegerea domnului şi la luarea principalelor decizii;
 avea raporturi de colaborare şi de sprijin reciproc cu domnia.

Justiţia
 Între sec. XIV-XV, statele medievale înlocuiesc, treptat, ”obiceiul pământului” vechiul drept nescris,
cu un ansamblu de norme juridice impuse de tradiție cu traduceri din literatura bizantină în Țara
Românească și Moldova iar în Transilvania s-a introdus Tripartitul lui Werboczi.

Foruri supreme de judecată:

 domnul şi sfatul domnesc în Ţara Românească şi Moldova;
 scaunul de judecată al voievodului, Tabla principelui şi Dieta în Transilvania.

Organizarea administrativ – teritorială:

Ţara Românească era împărţită în judeţe iar Moldova în ţinuturi.
În Transilvania existau:
 districte româneşti
 comitate undurești
 scaune săseşti și secuiești– treptat organizațiile sășești s-au emancipat de sub autoritatea regală și s-au
constituit într-o Universitate a sașilor.

Armata
Oastea cea Mare şi Oastea cea Mică – Ţara Românească şi Moldova
Oastea marilor nobili şi Oastea episcopului Transilvaniei.
Pe măsura apariţiei armelor de foc au luat fiinţă armatele de mercenari.
Un rol important în sistemul de apărare al Țării Românești și Moldovei l-au constitute cetățile.
În timpul regimului fanariot, armata îşi diminuează drastic capacitatea de apărare, practic se dezintegrează.

În Transilvania, voievodul comanda armata ca reprezentant al regelui Ungariei.

IV. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT

Între secolele XIV - XVI, statutul internațional al Țărilor Române a depins de raporturile dintre
marile puteri vecine. Mijloacele domnilor români au fost la începuturile Evului Mediu militare, iar apoi, după
1600, diplomatice. Esenţiale în raporturile internaţionale au fost relaţiile dintre Ţările Române şi Poartă.
Istoricul Florin Constantiniu le-a asemănat cu ,,un conflict asimetric”.

Statutul politico-juridic

Țările Române au făcut parte, conform dreptului islamic din Casa Păcii, care reprezenta acea zonă
strategică în care erau plasați amicii Porții.
La baza raporturilor româno-otomane s-au aflat Capitulațiile, care reprezentau diplome de privilegii
acordate de sultanii otomani domnilor români. Capitulaţiile prevedeau respectarea autonomiei Țărilor
Române în schimbul plății unui tribut.

Situaţia politică internaţională la sfârşitul sec. al XIV lea

La sfârşitul sec. al XIV lea, în timpul sultanului Baiazid I (1389-1402), turcii au ajuns la Dunăre şi
intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia.
Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva personalităţi ale
Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Șefan cel
Mare, Mihai Viteazul.

OBIECTIVELE PĂRȚILOR IMPLICATE

• Conflict asimetric: întotdeauna oștile române au fost inferioare numeric celor străine (otomane,
maghiare, polone).
• Obiectivul statelor vecine: subordonarea Țărilor Române (vasalizare).
• Obiectivul Imperiului Otoman: transformarea Țărilor Române în pașalâcuri sau, cel puțin,
introducerea dominației economice și politice.
• Obiectivul Țărilor Române: menținerea statalității proprii și a identității religioase.

Strategia de luptă:
1. Lupta defensivă – de apărare a teritoriilor proprii;
2. Pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-l lovi în punctele slabe;

Tactica de luptă:
 ”pământului pârjolit”;
 folosirea naturii și a mediului înconjurător;
 atacuri nocturne.
 Mircea cel Bătrân
(1386-1418)

În istoria poporului român, Mircea cel Bătrân ne apare drept una dintre cele mai puternice
personalităţi. Un cronicar turc îl numeşte „cel mai viteaz şi mai ager dintre principii creştini”.

 în 1388 ia în stăpânire Dobrogea;

 în iunie 1389, un corp de oaste românesc participă alături de cneazul sârb Lazăr, la bătălia de la
Kossovopolje (Câmpia Mierlei) împotriva turcilor;
 la 10 decembrie 1389, încheie un tratat de pe poziţii de egalitate cu regele Poloniei, Wladyslaw
Iagello, la Radom, prin intermediul domnului moldovean, Petru Mușat, pentru a contracara pretențiile
de suzeranitate mai vechi, ale ungurilor.

Preluarea Dobrogei și ajutorul dat cneazului sârb, a declanşat conflictul cu puterea otomană.
 La 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, are loc bătălia de la Rovine - turcii au suferit o grea
înfrângere;
 Victoria obţinută nu a putut fi exploatată deoarece o parte din marea boierime nemulţumită de
creşterea autorităţii centrale l-a sprijinit pe Vlad Uzurpatorul;

În aceste condiţii, Mircea, a încheiat la Braşov, la 7 martie 1395, tratatul de alianţă cu regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387-1437), împotriva turcilor.
Succesul românesc de la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliții continentale
antiotomane. Inițiată de Sigismund de Luxemburg și organizată ca o cruciadă, ea se va bucura de
concursul cavalerilor occidentali. Mircea, cu trupele sale era, de asemenea prezent.

Cruciada de la Nicopole, a avut loc la 25 septembrie 1396. Oştile creştine au fost înfrânte.

Îngrijorate de creșterea puterii otomane boierii îl sprijină din nou pe Mircea.

În 1402 Baiazid cade prizonier ceea ce a generat luptele pentru tron între urmaşii săi.
 Mircea se amestecă în politica internă a Imperiului Otoman, sprijinind diverşi pretendenţi la
succesiunea lui Baiazid;

Noul sultan, Mahomed I (1414-1421) va relua politica agresivă împotriva Țării Românești. Dobrogea
este cucerită în 1417, iar Mircea se angajează să plătească tribut turcilor.
La moartea sa, la 31 ianuarie 1418, Mircea a lăsat o ţară liberă.
În 1420 se instaurează suzeranitatea otomană în Țara Românească.
 Alexandru cel Bun
(1400-1432)

Secolul al XV lea deschide în istoria popoarelor din Europa Centrală şi de sud-est, un capitol decisiv
pentru salvarea independenţei statelor din această parte a continentului. Ţărilor Române le revine misiunea
istorică de a opri ofensiva otomană. Lunga domnie a domnitorului a corespuns unei perioade de pace rezultat
al politicii sale abile, care a menținut un echilibru între Ungaria și Polonia.

De la începutul domniei:
 a obţinut recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol şi aşezarea ei la
Suceava, la 26 iulie 1401;
 a recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav Jagello în 1402, 1404, 1407, 1411 şi 1415;
În calitate de vasal al regelui Vladislav Jagello, i-a acordat sprijin militar în două bătălii purtate
împotriva Cavalerilor Teutoni:
 la Grünwald în 1410 și Marienburg în 1420.
Complicațiile politice și militare l-au obligat pe regele maghiar să înceapă negocieri cu regele
Poloniei, concretizate prin tratatul semnat la Lublau, la 15 martie 1412. Alexandru în calitate de vasal
trebuia să participe la viitoarele confruntări, în caz de refuz Moldova trebuia împărțită între cei doi regi.
Acordul dintre Polonia și Ungaria reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de
împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență.
În 1420 au fost atacate Chilia și Cetatea Albă. În zadar domnitorul a cerut ajutor Poloniei; în aceste
împrejurări el reuşeşte prin forţe proprii să respingă atacul. Aceasta este prima implicare a Moldovei în frontul
antiotoman.
În 1422, la Marienburg, Alexandru acordă din nou ajutor regelui Poloniei.
Alexandru cel Bun a murit la, 1 ianuarie 1432, lăsând o țară liberă.
 Iancu de Hunedoara
( 1441-1456)

Iancu de Hunedoara, s-a aflat în fruntea Transilvaniei în contextul în care Imperiul Otoman desfăşura
asaltul final asupra Constantinopolului, iar apoi, după căderea acestuia, îşi propunea cucerirea Belgradului
pentru a-şi deschide calea spre inima Europei.

 în 1441 devine voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, şi în această calitate s-a ocupat de
întărirea puterii politice şi militare;
 în 1442 înfrânge o oaste intrată în Transilvania şi apoi intervine în Ţara Românească, unde obţine o
victorie pe râul Ialomiţa (22 martie 1442) şi îl impune apoi ca domn pe Vlad Dracul ;
 în septembrie 1443 organizează Campania cea Lungă, în Balcani;
 Imperiul Otoman înfrânt este nevoit să încheie pacea;

La 23 decembrie 1443 forţele creştine se retrag victorioase şi în iulie 1444 se încheie pacea la Seghedin. Dar
încurajaţi de victorie creştinii reiau la scurt timp planurile de război.

 La 20 septembrie 1444 armata cruciată sub conducerea regelui Ungariei şi Poloniei, Vladislav I, a
trecut Dunărea;
 bătălia s-a dat la 10 noiembrie 1444 la Varna şi oastea creştină este înfrântă;
 în 1445 este ales guvernator al Ungariei.

În 1453, Constantinopolul este cucerit de turci, fapt ce a avut un puternic ecou politic în lumea europeană.
turcii se îndreaptă spre Belgrad, cheia Europei Centrale;

 în 1456 îl instalează domn pe Vlad Ţepeş;

 se organizează o nouă cruciadă antiotomană. Iancu luptă alături de oştiri din Ungaria, Polonia, Cehia
şi Germania;
 bătălia s-a dat la Belgrad între 21-23 iulie 1456, turcii înfrânţi se retrag în derută; Mahomed al II lea a
fost rănit. Din Belgrad, Europei i se dădea de ştire despre marea victorie.

La 11 august 1456, în tabăra de lângă Zemun, în timp ce toată Europa sărbătorea, voievodul murea de
ciumă. Papa Calixt al III lea considera că victoria obținută de Iancu de Hunedoara în 1456 la Belgrad a
fost ”evenimentul cel mai fericit al vieții sale”.
 Vlad Ţepeş
(1448, 1456-1462, 1476)

În timpul domniei sale, Ţara Românească, şi-a obţinut temporar independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Conflictul cu Imperiul Otoman
 În 1459, Vlad refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). În acest context, Vlad
Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o
împiedice. Mai mult, turcii vor încerca prin intermediul lui Hamza paşa, să-l prindă pe Vlad, fără
succes însă.
 În iarna 1461-1462, Vlad Ţepeş organizează o campanie la sud de Dunăre.
 În primăvara anului 1462, sultanul în fruntea unei armate trece Dunărea, îndreptându-se spre
Târgovişte (4 iunie 1462).
Vlad Ţepeş aplică tactica hărţuirii.
 În această atmosferă a avut loc marea lovitură a domnitorului, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462.
 Ţinta atacului a fost sultanul însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir.
 Oastea turcă s-a retras spre Dunăre. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la
plecare, la Târgovişte, ca domn pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos.
Perioada care a urmat a fost foarte tulbure, cei doi fraţi căutând fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi
elimina adversarul. În aceste condiţii, în octombrie 1462, Vlad trece în Transilvania pentru a se întâlni cu
Matei Corvin.
Cum acesta nu venise prea hotărât de luptă, a renunţat să-l sprijine pe Vlad Tepeş. Mai mult, la decizia
regelui ar fi contribuit, şi o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan, în care domnul muntean și-ar fi cerut
iertare şi s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oştilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462, Vlad Ţepeş, în
loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat vreme de 12 ani.
Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ştefan cel Mare, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra
teritoriilor de la nord de Dunăre.
La 26 noiembrie 1476 a fost numit domn, dar într-o zi de decembrie 1476, o conspiraţie boierească a pus
capăt domniei şi vieţii sale atât de zbuciumate.
 Ştefan cel Mare
( 1457-1504)

Considerat cel mai important voievod al sec. al XV lea, Ştefan cel Mare, a marcat apogeul Moldovei
medievale. În timpul domniei sale, voievodul a reuşit să restabilească autoritatea centrală şi a impus Moldova
în rândul statelor importante ale Europei angajate în lupta împotriva turcilor.
La 12 aprilie 1457, îl învinge pe Petru Aron la Doljeşti, pe Siret.

Pe plan extern s-a orientat spre o alianţă cu Polonia.

 la 4 aprilie 1459 - Ştefan încheie tratatul de la Overchelăuţi, prin care l-a recunoscut vasal pe
regele polon, Cazimir al IV-lea Jagello (1447-1492), obţinând, în schimb, îndepărtarea lui Petru
Aron, fostul domn, de graniţele Moldovei. Un asemenea gest a stârnit nemulțumirea Regatului ungar,
condus de Matia Corvin.

Relațiile cu Ungaria

 în 1448 - Ungaria cucereşte Chilia;

 în 1462 - Ştefan încearcă fără succes să cucerească Chilia;
 în 1465 – domnul Moldovei reuşeşte să aducă sub stăpânire Chilia, subminând grav interesele
comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti.
Pentru a restabili situaţia regele Ungariei, Matei Corvin (1458-1490), a organizat o expediţie în Moldova, în
1467. Ofensiva regală a fost înfrântă la Baia.

Relațiile cu Imperiul Otoman

Ştefan începe acţiunea antiotomană în Ţara Românească. După înfrângerea lui Radu cel Frumos la
Soci (1471), Ştefan impune un domnitor credincios politicii sale, pe Laiotă Basarab. Rupe legăturile cu Poarta
şi încetează plata tributului.

Bătălii:

Pentru a scoate Moldova din luptă, Mahomed al II lea (1451-1481,) a organizat o mare expediţie în 1475,
sub comanda lui Soliman. Armata otomană a fost atrasă într-o cursă la sud de Vaslui şi înfrântă de moldoveni
la 10 ianuarie 1475, la Podul Înalt.

 La 25 ianuarie 1475 -Ștefan adresează o scrisoare principilor creștini prin care arată cât de importantă
este apărarea Moldovei în cazul unui atac otoman solicitând sprijin. Apelul voievodului a rămas fără
răspuns din partea principilor Europei, singurul care reacționează este Matei Corvin.

 La 12 iulie 1475 - Ştefan a încheiat un tratat de alianţă cu Matei Corvin împotriva turcilor.

 La 15 august 1475, printr-un act emis la Buda, Matei Corvin îşi ia angajamentul să-i dea ajutor lui
Ștefan împotriva duşmanilor săi.

 La 26 iulie 1476 – Moldova este atacată din nou. Armata otomană a obţinut victoria de la Războieni
(sau Valea Albă), dar rezistenţa îndârjită a moldovenilor l-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii
politice din victoria sa.
 În august 1476, sultanul a dat semnul retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat
printr-un eşec.
Fiindcă Laiotă Basarab trecuse de partea turcilor, oştile lui Ştefan şi Matei Corvin, trec în toamna
anului 1476, în Ţara Românească şi îl instalează ca domn pe Vlad Ţepeş.
În 1483 - sultanul Baiazid al II lea (1481-1512), încheie pace cu Ungaria;
În 1483, organizează o mare expediţie împotriva lui Ştefan cucerind Chilia şi Cetatea Albă (1484).
 Polonia duce o politică de neutralitate.

Relațiile cu Polonia

 În aceste condiții la 15 septembrie 1485 – la Colomeea, Ştefan, depune jurământul de omagiu

regelui Cazimir al IV lea Iagello dar, în loc de a-i da ajutor, acesta a încheiat în 1487 pace cu sultanul.
 În 1489 – Polonia întăreşte alianţa cu Ungaria fapt ce anula angajamentele de la Colomeea. Ştefan
plăteşte tribut Porţii 5000 de ducaţi.

 În 1497, regele Poloniei, Ioan Albert (1492-1501), invadează Moldova.

Înfrângerea acestuia la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) înseamnă emanciparea
Moldovei de sub suzeranitate poloneză.

Prin tratatul din 12 iulie 1499, de la Hârlău, încheiat între Ștefan și regele Ioan Albert, se consfiinţa
situaţia Moldovei ca stat independent faţă de Polonia, prin încetarea oricărei forme de vasalitate faţă de
aceasta.

În iulie 1499, independenţa Moldovei era recunoscută de regele Ungariei şi Poloniei.

La moarte sa, în 2 iulie 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi-a păstrat
propria organizare şi a fost stavilă în calea expansiunii otomane.
 Secolul al XVI lea

În secolul al XVI lea, în vremea lui Soliman cel Mare (1521-1566), turcii ajung în Europa Centrală.

 În 1521, cuceresc Belgradul;

 În 1526, Ungaria este înfrântă la Mohacs iar în 1541, este transformată în pașalâc;
 După prăbușirea Ungariei, Voievodatul Transilvaniei se organizează ca Principat autonom, sub
suzeranitate otomană.
 În noile condiții politice se accentuează dependența Țărilor Române față de turci.
În Țara Românească și Moldova se constată o confruntare între ideea autorității domnești și aceea a
unei domnii subordonată marii boierimi ce renunță la lupta antiotomană.

A doua jumătate a secolului al XVI lea, aduce instaurarea dominației otomane în Țările Române:

 Aceasta se exprimă prin dese schimbări de domni.

 Domnii sunt nu numai la discreția Porții ci și la bunul plac al boierimii.
 Instituția domniei se degradează.
 Sfatul domnesc este subordonat Porții, căci prin sfat, Poarta supraveghea domnia.

Transilvania

Înfrângerea Ungariei a însemnat dispariția acestei puteri de pe harta politică a Europei. Teatrul
confruntărilor dintre otomani și habsburgi se mută în Transilvania.

Principatul a fost o nouă formă de conducere a Transilvaniei:

 În fruntea sa era un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.

 Principatul își păstrează instituțiile și se orientează spre Țările Române.
 Sub raport religios, Principatul a reflectat interesele celor patru religii admise ca oficiale: catolică,
luterană, calvină și unitariană.
 Sistemul politic îi excludea pe români atât din rândul națiunilor privelegiate cât și din rândul religiilor
admise.

.
 Mihai Viteazul
(1593 – 1601)

Situaţia internaţională în secolele XVI-XVII

În 1591 se formează Liga Sfântă - alianță între țările creștine europene, condusă de împăratul Rudolf
al II –lea al Austriei, ce urmărea oprirea expansiunii Imperiului Otoman spre vestul Europei.

Constituită din inițiativa papei Clement al VIII-lea, din ea au mai făcut parte:

 Statul Papal, Spania, Veneția, Mantua, Toscana, Ferrara, Marele Cnezat al Moscovei
 Principatul Transilvaniei, Moldova și Țara Românească.

Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină (1594) a dus la răscoala antiotomană care a izbucnit la
13 noiembrie 1594, la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane.

La 14 şi 15 ianuarie 1595, o oaste tătară şi otomană a fost înfrântă la Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti.
Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu turcii.

Acţiuni diplomatice:

 Mihai a încheiat la Alba Iulia, prin delegaţia marilor boieri condusă de Mitropolitul Eftimie, la 20
mai 1595, un tratat cu Sigismund Bathory;
 Depăşind indicaţiile domnitorului, boierii subordonează ţara principelui Ardealului, domnul este
degradat la calitatea de locţiitor al lui Sigismund, iar Ţara Românească urma să fie guvernată de
un sfat restrâns alcătuit din 12 boieri.

Sigismund intervine în Moldova, îl înlocuieşte pe Aron Vodă cu Ştefan Răzvan.

 La 3 iunie 1595, la Alba Iulia, el a încheiat şi cu Ştefan Răzvan un tratat asemănător celui din 20 mai,
astfel principele Transilvaniei a devenit suveranul Ţărilor Române extracarpatice.

Acţiuni militare:
Campania antiotomană din 1595

 Între 14-17 august 1595 oastea otomană condusă de Sinan–paşa a trecut Dunărea la Giurgiu.
 Confruntarea decisivă a avut loc la Călugăreni la 13/23 august 1595, încheindu-se cu o victorie
românească de prestigiu.

Campania otomană urmărea transformarea Principatelor în paşalâcuri, aceasta a provocat o categorică opoziţie
a tuturor păturilor sociale.
 La începutul lunii octombrie a fost cucerită Târgoviştea şi apoi turcii au fost atacaţi între 15-20
octombrie 1595, la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.

Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. În aceste condiţii, Mihai a încheiat
pace cu sultanul în (1597), care i-a confirmat domnia şi diminuat tributul , iar pentru consolidarea poziţiei
ţării a încheiat un tratat de alianţă cu Rudolf al II-lea, în 1598, la Mănăstirea Dealu, cu caracter antiotoman.

Rudolf al II-lea îi recunoaştea lui Mihai domnia ereditară, îi promitea ajutor financiar în schimb împăratul
devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre. Prin această dublă
suzeranitate otomană şi habsburgică, Mihai se emancipează de consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory.
 Unirea Ţărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul

Mihai ca şi împăratul Rudolf dorea înlăturarea lui Andrei Bathory şi scoaterea Transilvaniei din
sistemul politic polono-turc. Mihai are meritul istoric de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei
Bathory.

 Bătălia cu Andrei Bathory s-a dat la Şelimbăr, (28 octombrie 1599);

 Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai;
 La 1 noiembrie domnul este primit cu mare alai în Alba Iulia, capitala Transilvaniei. După ce Dieta
l-a recunoscut ca principe, Mihai a luat măsuri menite să consolideze unirea celor două ţări.
 Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei ţări române trebuia înlăturat Ieremia
Movilă,din Moldova, supus polonilor, tributar turcilor şi duşman al lui Mihai.

 În primăvara anului 1600, Mihai, a trecut în Moldova, dar oştile moldovene au trecut de partea
gloriosului domn. Cele trei ţări române se aflau sub conducerea aceluiaşi conducător;
 La 27 mai 1600- îşi ia titulatura de “domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara
Moldovei”

Victoria lui Mihai a stârnit nemulţumirea duşmanilor interni şi externi.

 În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de partea generalului imperial
Gheorghe Basta.
 În faţa acestei situaţii, Mihai înfruntă oastea lui Basta, la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie
1600). Înfrânt se retrage spre Făgăraş.
 În Moldova, polonezii l-au instalat pe Ieremia Movilă, continuându-şi apoi înaintarea în Ţara
Românească pentru instalarea lui Simion Movilă. Mihai a trecut munţii, dar a fost înfrânt. În aceste
condiţii, domnul se îndreaptă spre Curtea Imperială. Mihai ajunge foarte curând la înţelegere cu
împăratul, deoarece nobilimea se răsculase proclamându-l principe pe Sigismund Bathory.

Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund.

Lupta cu Sigismund s-a dat la Gurăslău (3 august 1601), lângă Zalău. Mihai era din nou domn, dar
Basta dominat de ambiţii proprii, fiind convins şi de adeziunea curţii imperiale care dorea Transilvania a pus la
cale asasinarea lui Mihai, săvârşită la 9/19 august 1601, lângă Turda.

Mihai Viteazul a fost una din marile personalităţi ale istoriei noastre din toate timpurile.

Cronologie
1593 - începutul domniei lui Mihai Viteazul
1594 - răscoala antiotomană
1595 - bătăliile de la Călugăreni şi Giurgiu
1597 - pacea cu turcii
1598 - tratat cu Imperiul Habsburgic
1599 - victoria de la Şelimbăr şi intrarea în Alba Iulia
1600, mai - expediţia în Moldova; prima unire politică a Ţărilor Române
1600, sept.- înfrângerea de la Mirăslău; destrămarea unirii
1601 - victoria de la Guruslău şi asasinarea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii.
 Secolul al XVII lea

Imperiul Otoman măcinat de o criză internă pierde supremația militară. Învins sub zidurile Vienei, în
1683, de către coaliția austro-polonă, este obligat la defensivă. Apare în Europa ”Chestiunea orientală” sau
”Problema orientală”. Austriecii tind să ia locul Imperiului Otoman.

În istoria Țările Române prin domniile lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) și Dimitrie Cantemir (1710-1711) se deschide o nouă perioadă. Ei încearcă să întărească puterea
domnească și au conturat programul de eliberare de sub dominația otomană, având ca principii:

- independența politică
- integritatea teritorială
- domnia autoritară și ereditară
- au orientat Țările Române spre Austria și Rusia.

Șerban Cantacuzino (1678-1688):

- încearcă recâștigarea independenții țării prin apropierea de Austria;
- trimite o delegație la Viena pentru a încheia o alianță;
- moartea domnului schimbă termenii problemei lăsând noii domnii, Constantin Brâncoveanu, alte
posibilități de tratative în avantajul țării.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714):

- după victoria de la Zenta (1697) contra turcilor, presiunea acestora a crescut astfel că, domnul caută o
contrapondere în Rusia și Polonia;
- face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698);
- domnul încearcă să păstreze autonomia țării năzuind la eliberare ei;
- a înțeles competiția dintre marile puteri și cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma
ocupării Transilvaniei de către aceasta.

Dimitrie Cantemir (1710-1711):

- încheie o alianță cu țarul Petru I și participă la războiul ruso-turc care se încheie cu victoria otomanilor
la Stănilești, pe Prut (1711).
- Domnul este obligat să se refugieze în Rusia, la curtea lui Petru I.

2. Acţiune diplomatică:

Tratatul de la Luţk (13 aprilie 1711), încheiat între Moldova şi Rusia, cu caracter antiotoman.
Tratatul de la Luțk a fost un acord secret între Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare, în urma
căruia Moldova își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. A fost semnat la 13
aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în Ucraina).

Spre sfârșitul secolului al XVII lea, Imperiul Otoman se străduia să înfrângă tendințele de independență
ale Țărilor Române. Domnii sunt numiți de Poartă și ajung la discreția marii boierimi și nobilimii, sfatul
domnesc este subordonat Porții, căci prin sfat, Poarta supraveghea domnia.

Imperiul Otoman va introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot.
 STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC: LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI
(SEC. XVIII-XX)

CONŢINUTURI

MEMORII BOIEREŞTI ŞI PROIECTE DE REFORMĂ;

PROIECT POLITIC LA 1821: REVOLUȚIA LUI TUDOR VLADIMIRESCU;
PROIECT POLITIC LA 1848;
UNIREA DIN 1859; PROIECTUL CUZA - KOGĂLNICEANU;
INSTAURAREA MONARHIEI STRĂINE PE TRONUL ROMÂNIEI;
PROIECTUL INDEPENDENŢEI DE STAT 1877-1878;
MAREA UNIRE DIN 1918.

a. Proiecte de realizare a statului român modern ( Secolul al XIII lea – 1859)

Situația internațională

După 1683, a apărut în Eurpoa ”Chestiunea orientală” sau ”Problema Omului bolnav al Eurpoei”.

Criza puterii otomane:

 a grăbit tendințele de expansiune ale austriecilor și rușilor pentru sud-estul Europei;

 concurența dintre Rusia și Austria a generat războaie care au obligat Imperiul Otoman la importante
cedări teritoriale
 teatrul acestor războaie a fost de cele mai multe ori Principatele Române, pe care un contemporan le
caracterizase drept două ”corăbii în furtună”;
 deși românii se închinase turcilor prin tratate ”nu ca învinși ci ca învingători”, Principatele au făcut
parte din proiectele de împărțire ale Imperiului Otoman. Înfrângerile suferite de turci în fața puterilor
creștine au avut drept consecință anexarea unor teritorii românești de către statele creștine vecine.

Pierderi teritoriale româneşti

Războiul Tratatul de Pierderi teritoriale

pace

Austro-turc (1683-1699) Karlowitz Transilvania trece sub dominaţie

1. habsburgică.

Ruso-turc (1710-1711) Vadul Huşilor Hotinul devine raia turcească.

2. Se instaurează domniile fanariote în
Moldova (1711).
 Austro-otoman (1716/ 1718) Passarowitz Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea
3. Imperiului Habsburgic
Se instaurează domniile fanariote în Țara
Românească (1716)
Ruso-austro-otoman Habsburgii restituie Oltenia Ţării
(1735-1739) Belgrad Româneşti.
4.

Moldova şi Ţara Românescă sunt scutite de

tribut pentru doi ani;
Ruso-otoman (1768-1774) Kuciuk –Kainargi Este confirmată autonomia Principatelor;
Rusia obţine dreptul de a interveni în
5. favoarea Ţărilor Române;
Începe protectoratul (neoficial 1774) rusesc.

Şiştov cu Austria, Rusia ajunge vecină a Moldovei

Ruso- austro-otoman 1791.
(1787-1792) Iaşi cu
6. Rusia,1792

Ruso-otoman (1806-1812) Bucureşti Ţinutul dintre Prut şi Nistru este

7. cedat Rusiei

Autonomie administrativă pentru ambele

Principate;
Ruso-otoman (1828-1829) Adrianopol Restituirea raialelor, libertatea comerţului;
Numirea domnilor pe viaţă;
Îngrădirea dreptului de intervenţie a Porţii
8. în Principate;
Menţinerea ocupaţiei ruseşti şi
obligativitatea Porţii de a recunoaşte şi
confirma regulamentele administrative;
Se introduce protectoratul oficial rusesc.

Cauzele instaurării domniilor fanariote

 După acțiunile antiotomane ale lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, Poarta a instaurat în
1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească domniile fanariote.
 Ele au constituit răspunsul Porții la intensificarea mișcării de eliberare a românilor.
 Introducerea domniilor fanariote a determinat o modificare în viața politică pentru mai mult de un
secol, Țările Române fiind complet integrate sistemului politic și militar otoman.
 Domnii fanarioți au provenit din rândul elementelor înstărite grecești din cartierul Fanar al
Constantinopolului.

Caracteristicile regimului fanariot:

 domnii erau numiți direct de la Constantinopol,

 domnii erau simple elemente ale administrației otomane și asimilați statutului de pașă cu două tuiuri
 durata domniilor era scurtă (36 de domni în Moldova și 39 în Țara Românească)
 armata pământeană a fost redusă la un corp de oaste al domnului
 baza socială a domniei a fost asigurată de boierimea grecizată
 mărirea obligațiilor financiare, a furniturilor de război, controlul comerțului, creșterea tributului
 alte obligații
 Pe plan extern, domnii fanarioți au promovat o diplomație personală. În ciuda acestei situații grele Țările
Române și-au păstrat instituțiile interne, deși autonomia a fost știrbită, nu au fost transformate în pașalâcuri.
Prevederile Capitulațiilor au rămas valabile.

Reforme sociale și economice

Constantin Mavrocordat a desfășurat o politică de reforme în vederea modernizării socității românești:

1. Reforma administrativă: funcționarii statului au primit ”leafă”, la conducerea județelor au fost

numiți ispravnici.
2. Reforma fiscală: s-a introdus dări fixe pe cap de locuitor, percepute în rate fixe anuale o dată la trei
luni.
3. Au fost create instanțe de judecată în ținuturi și județe.
4. Refoma socială: în 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova, a fost desființată șerbia.

Dicționar

Problemă orientală – problema menținerii echilibrului european, în condițiile decăderii Imperiului Otoman și
ascensiunii Rusiei după 1683.

Statut internațional – stare de drept a unui stat în raport cu alte state, la un moment dat.
 Proiecte politice și încercări de modernizare în spațiul românesc
(secolul XVIII – începutul secolului XIX)

Reformismul domnesc
Reforme sociale și economice

Constantin Mavrocordat a desfășurat o politică de reforme în vederea modernizării socității românești:

 Reforma administrativă: funcționarii statului au primit ”leafă”, la conducerea județelor au fost
numiți ispravnici.
 Reforma fiscală: s-a introdus dări fixe pe cap de locuitor, percepute în rate fixe anuale o dată la trei
luni.
 Au fost create instanțe de judecată în ținuturi și județe.
 Refoma socială: în 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova, a fost desființată șerbia.

Reforme juridice:

- în Țara Românescă – codul de legi Pravilniceasca Condică, 1780, (Alexandru Ipsilanti), Legiuirea
lui Caragea, 1818, (Gh. Caragea);
- În Moldova – Codul lui Calimachi, 1817, (Scarlat Callimachi);
- măsurile reformatoare luate de Maria Tereza și Iosif al II lea, în Imperiul Habsburgic, au avut efecte
și în Transilvania:
 Reforma socială (1785): prin patenta imperială s-a desființat iobăgia în Transilvania;
 Reforma religioasă: recunoașterea oficială a tuturor religiilor din Transilvania (Maria Tereza,
prin Edictul din 1789, a restaurat ortodoxia; Iosif al II lea prin Edictul de Toleranță din
1781, a asigurat liberul exercițiu religiilor necatolice; se păstra primatul catolicismului.

Reformismul boieresc

 În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama că societatea
românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să redacteze proiecte
de reformă pe care le-au înaintat Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea Angliei Franţei.

Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită ”partida naţională”. 

Memoriile înaintate de marea boierime Rusiei, Austriei și Prusiei cereau:
 respectarea autonomiei;
 neutralitatea pământului românesc;
 domnitori pământeni;
 respectarea drepturilor politice.

Formele de guvernământ propuse de proiectele politice ale marilor boieri erau:

 instaurarea unei republici aristocratice - condusă de boierime, cerința ”partidei naționale”, condusă
de Gavril Callimachi;
 domnia – puterea trebuia să treacă în mâna unei Adunări obștești și a unui divan controlat de boierime
- proiect al lui Rosetti- Rosnovanu (1817-1818).

În anii 1716-1718- în memoriile înaintate Vienei se cerea:

 desprinderea Țării Românești de otomani;

 păstrarea datinilor interne și pe viitor înscăunarea unor domni români.

- în 1772, cu ocazia tratativelor de la Focșani, delegații ale boierilor și înaltului cler din Moldova și Țara
Românească au revendicat: revenirea la domniile pământene, independența și unirea celor două țări
sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei.
- 1772 – Ienăchiță Văcărescu, principalul susținător al autonomiei sub suzeranitate otomană,
considerată mai sigură decât independența sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir,
susținând respectarea vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor și revenirea la domniile pământene.

- În 1791 – cu prilejul tratativelor de la Șistov, Divanul Țării Românești adresează Rusiei și Austriei un
memoriu în care se cere:
 autonomia și neutralitatea țării sub garanția Austriei și Rusiei
 desființarea obligațiilor către Poartă
 alegerea domnului dintre reprezentanții stărilor țării
 desființarea raialelor.
 Proiecte politice boierești din prima jumătate a secolului al XIX-lea

În 1821, în contextul mișcării de revoltă a lui Tudor Vladimirescu, în scopul înlăturării regimului fanariot,
sunt emise o serie de documente considerate proiecte politice.

La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu lansează la Padeş, Proclamaţia către Ţară, prin care cerea:

 răpirea pămînturilor boiereşti şi mănăstireşti şi împărţirea acestora ţărănimii;

 desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
 dreptate şi slobozanie;
 redobândirea drepturilor pierdute

Cererile norodului românesc (februarie 1821):

 întemeiau statul pe principiul suveranităţii poporului reprezentat de Adunarea Norodului;

 domnul trebuia ales de ţară, privilegiile boiereşti desfiinţate;
 promovarea în funcţii să se facă pe merit;
 se încredinţa mănăstirilor întreţinerea unei armate de 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu leafă
uşoară
 impozit unic în 4 rate, anularea vămilor interne

Obiectivul principal al programului politic până în 1821 a fost recâștigarea independenței politice, adică
revenirea la domniile pământene. Consecința imediată a revoluției din 1821 a fost revenirea la domniile
pământene.
La 1 iulie 1822, Poarta numeşte ca domni pe: Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova şi Grigore Dimitrie
Ghica, în Ţara Românească .

Au fost adresate marilor puteri memorii prin care se solicita modificarea statutului politic internaţional al
Principatelor.

 40 dintre acestea solicitau înlăturarea domniilor fanariote

 20 urmăreau obţinerea independenţei

Proiectele de reformă ale boierimii mici și mijlocii urmăreau să aşeze societatea pe baze moderne şi
să întemeieze un stat constituţional.

 Constituţia Cărvunarilor - întocmită în 1822, de Ionică Tăutu susţinea indirect principiul separației
puterilor, monarhie mărginită şi moştenitoare, legiferarea drepturilor cetățenești, respectul pentru
proprietate, egalitatea în fața legii, libertatea comerțului, presei.

 Eufrosin Poteca cerea: instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului și a ocupării funcțiilor
administrative;
 Aşezământul politicesc - semnat de Simion Marcovici susţinea organizarea statului pe baza separării
puterilor.
 Dinicu Golescu ”Însemnare a călătoriei mele” (1826), susținea unirea tuturor provinciilor românești
sub forma Daciei Mari.
Societăţile politice secrete care au acţionat între 1821 şi 1848 au diversificat proiectele pentru statul român
modern.
 Schimbări în statutul extern al Principatelor Române

Viața politică a Principatelor Române este influențată în această perioadă de raportul de forțe dintre
Poartă și Rusia.

La 7 octombrie 1826 acestea semnau Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă) prin care se reglementa:

 Numirea domnilor pe 7 ani de către Divan, dintre boierii pământeni, cu confirmarea Porții și a Rusiei;
 Scutirea Principatelor de tribut pe timp de 2 ani;
 Libertatea comerțului după aprovizionarea Turciei cu grâne;
 Instituirea unei comisii boierești care să stabilească măsurile de îmbunătățire a stării Principatelor.

În 1828 izbucnit un nou război ruso-turc. În locul domnilor pământeni, țarul Nicolae a numit un general
rus ca președinte al divanelor din cele două Principate. Înfrântă Turcia cere pace. Tratatul s-a încheiat la
Adrianopole (2 septembrie 1829).

Prevederile referitoare la Principatele Române sunt cuprinse în Actul osăbit pentru Principaturile
Moldovei și Țării Românești.

Conform acestuia:

 Cetățile de la Dunăre: Turnu, Giurgiu și Brăila erau restituite Țării Românești;

 Poarta se obliga să respecte autonomia administrativă și legislativă a Principatelor;
 Se prevedea obligația de a aproviziona cu grâne Constantinopolul și cetățile turcești din dreapta
Dunării;
 Libertatea comerțului.
Poarta se angaja să confirme regulamentele ce urmau a fi introduse în Principate sub ocupația rusă.

Prin prevederile tratatului se limita amestecul Porții în treburile interne dar se accentua tutela Rusiei ca putere
protectoare.
 Regulamentele Organice în Ţările Române

Un rezultat al mişcării reformatoare din anii 1822 – 1829 a fost şi elaborarea unui cod de legi de
către o comisie formată din boieri munteni şi moldoveni sub directa supraveghere a generalului rus Pavel
Kisselef care din 1829 administra Principatele în calitate de guvernator.

Aceste legi s-au numit Regulamente Organice, deoarece priveau întreaga organizare şi conducere a
Principatelor Române. Aplicarea lor a început la 1 iulie 1831 în Muntenia şi 1 ianuarie 1832 în Moldova.
Ele erau aproape identice.

Prin Regulament se hotăra:

 domnul să fie ales pe viaţă dintre marii boieri, de căre o Adunare obştească extraordinară
 se înfiinţa o Adunare Obştească ce alcătuia legile şi prezenta domnului rapoarte (anaforale).
Domnul:
 avea drept să dizolve Adunarea Obştească dar pentru alegerea uneia noi era nevoie de acordul puterii
suzerane şi al puterii protectoare;
 în conducerea ţării, era ajutat de un sfat administrativ, un fel de guvern format din 6 membri;

Aşadar noua organizare de stat se baza pe principiul separării puterilor:

 executivă (domnul)
 legislativă (Adunarea Obştească)
 judecătorească

O serie de măsuri stabilite prin Regulmentele Organice aveau un caracter progresist:

 desfiinţarea vămilor interne

 reorganizarea fiscală (introducerea unui impozit unic pentru ţărănimea – capitaţia)
 desfiinţarea monopolului breslelor
 introducerea învăţământului în limba naţională, înfiinţarea armatei naţionale
 introducerea bugetului statului discutat şi votat de Adunarea Obştească, organizarea arhivelor
 îmbunătăţirea activităţii edilitare şi a sistematizării oraşelor
Rusia acceptă Regulamentul Organic cu scopul de a-şi promova interesele şi să slăbească influenţa turcească.

Regimul politic regulamentar

În martie 1834, Rusia şi Turcia numeau domni pe:

 Al. Dimitrie Ghica, în Ţara Românească
 Mihail Sturdza în Moldova
În Ţara Românească a urmat Gh. Bibescu (1842-1848) primul domn regulamentar ales de Obşteasca Adunare
extraordinară.

Înăsprirea dominaţiei asupra Principatelor a determinat acţiuni diplomatice repetate ale „Partidei naţionale”.
În 1838 boierimea liberală condusă de Ion Câmpineanu a elaborat două documente :
 Act de unire și independență
 Osăbitul act de numire a suveranului.

Proiectul politic cerea:

 înlăturarea suzeranității otomane și a protectoratului rusesc
 unirea Principatelor Române într-un regat al Daciei
 alegerea unui domn ereditar
Ideea de unitate și independență este tot mai frecvent asociată cu aceea a unui principe străin. S-au constituit și
societăți secrete între 1821-1848, care aveau ca obiective:
 unirea Țării Românești cu Moldova
 independența
  egalitatea în fața legii și emanciparea clăcașilor

Un rol important l-a avut Societatea Frăția, (1843), ideile ei liberale au fost răspândite prin publicații ca:
Propășirea, Arhiva istorică, Magzin istoric pentru Dacia și Dacia literară.

Proiecte cu conținut național

Inochentie Micu a redactat Supplex Libbelus (1744) în care cerea :

 reprezentarea națiunii române în viața publică

 ușurarea sarcinilor iobăgimii
 larga reprezentare clerului în Dietă și un post de consilier în Guberniu, ”să nu se mai hotărască nimic
de noi fără de noi și în absența noastră”
 înființarea de școli la toate nivelurile.

Programul politic și național al Școlii Ardelene (S. Micu, Gh. Șincai, P. Maior, I. Budai Deleanu) și a
personalităților de seamă din Transilvania (Ion Para, Iosif Meheși și Ioan Molnar Piuariu), numit Supplex
Libellus Valachorum (1791), Petiția Valahilor din Transilvania, prevedea:

- desființarea denumirilor de” tolerați”, ”neadmiși între stări”, considerate nedemne și jignitoare
- numirea în funcții proporțional cu numărul de locuitori
- recunoașterea națiunii române, a limbii și religiei ortodoxe
- utilizarea toponimiei românești.
Programul a fost înaintat împăratului Leopold al II lea, apoi este trimis de acesta Dietei de la Cluj, care îl
respinge.

Motivul: ”recunoașterea drepturilor ar fi răsturnat ordinea constituțională a Transilvaniei”

Supplex-ul și-a prelungit efectele în opera politică a generației revoluționare de la 1848.
 Proiect politic la 1848

Proiectul politic pașoptist

În 1848, întreaga Europă a fost cuprinsă de mişcări revoluţionare care îşi propuneau reforme
democratice şi întărirea rolului burgheziei ca forţă politică. Încadrându-se acestui proces, elita politică
românească a trecut la reformarea societăţii după modelul revoluţiilor europene.
Revoluțiile de la 1848 din Țările Române, se înscriu în valul de mișcări revoluționare care a cuprins
Europa de la Paris până în central şi răsăritul continentului.
A fost opera intelectualilor liberali care i-au definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu,
unul dintre autorii proiectului politic revoluţionar paşoptist a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată
ale cărui
Obiective erau:
- autonomia şi independenţa
- unirea românilor într-un singur stat
- reforma agrară
- drepturi şi libertăţi politice
- modernizarea instituţiilor
- o nouă organizare a puterilor în stat

1. Cauzele revoluţiei române

• lipsa unor libertăţi şi drepturi politice;

• asuprirea străină;
• pericolul anexării Transilvaniei la Ungaria;
• amestecul puterii suzerane şi a celei protectoare în treburile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti;
• dezvoltarea conştiinţei naţionale;
• agravarea problemelor economice, în special a celei agrare;
• Nicolae Bălcescu sublinia că revoluţia generală “fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”.

2. Obiective ale revoluției din Țările Române

Obiective politice Obiective economice și sociale

1. Regimuri reprezentative 1. Desființarea privilegiilor de orice fel

2. Drepturi și libertăți individuale 2. Desființarea iobăgiei și clăcășiei
3. Adoptarea unor constituții 3. Împroprietărirea țăranilor
4. Egalitatea în drepturi politice 4. Libertatea comerțului și a industriei

Obiective naționale

1. Autonomie
2. Înlăturarea dominației străine
3. Crearea unui stat național:
• unirea tuturor românilor având la bază ideologia daco-românismului – curent ideologic şi
politic larg răspândit;
• Mihail Kogălniceanu aprecia că unirea Moldovei cu Ţara Românească reprezintă “cheia
bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional”.
4. Recunoașterea drepturilor politice ale națiunii române proporțional cu ponderea ei în Transilvania,
Banat şi Bucovina - unirea românilor într-un stat autonom în graniţele Imperiului Habsburgic;
3. Forţe sociale participante

• boierimea: s-a ridicat împotriva domniilor regulamentare;

• burghezia: dorea reforme menite să contribuie la dezvoltarea economiei de tip capitalist;
 • clasa mijlocie: negustorii, meşteşugarii, liberii profesionişti;
• ţărănimea: dorea desfiinţarea clăcii.
Desfășurarea revoluției de la 1848.
MOLDOVA ŢARA ROMÂNEASCĂ
La 27 martie 1848 – are loc  La 9 iunie 1848 – are loc
Adunarea de la Iaşi, (în fața Adunarea de la Islaz, unde Ion
hotelului Sankt-Petersburg) Eliade Rădulescu prezintă
documentul “ Proclamaţia de
unde Vasile Alexandri
la Islaz”.
elaborează documentul  Domnitorul Gheorghe Bibescu
-“Petiţia Proclamaţiune” abdică și fuge în Transilvania.
Luat prin surprindere domnitorul  Se formează Guvernul
Mihail Sturdza se preface la Provizoriu ce exercita atât
început că acceptă documentul, puterea executivă cât și pe cea
apoi îi arestează pe legislativă.
revoluționari. O parte din ei se  Guvernul provizoriu:
 formează Garda Națională și
refugiază la Brasov, unde la 12
Comisia Proprietății;
mai au redactat un legământ
 a desființat rangurile boierești
intitulat Prințipiile noastre
și a stabilit culorile drapelului
pentru reformarea patriei.
național: albastru, galben, roșu
cu deviza -Dreptate- Frăție.
 constituie o armată de
voluntari la Râureni, condusă
 Revoluţionari: Vasile de generalul Gheorghe
Alecsandri, Mihail Magheru.
Kogălniceanu, Al. I. Cuza.
 Revoluția a eșuat din cauza
intervenției militare turcești.
 13 septembrie 1848, are loc
bătălia de la Dealul Spirii;
otomanii ocupă Bucureştiul
și restaurează Regulamentul
Organic.
Revoluţionari: Nicolae
Bălcescu, C.A.Rosetti,
fraţii Golescu, fraţii
Brătianu, Ion Ghica, Ion
Câmpineanu, Nicolae Revoluţionari: Simion Bărnuţiu,
Magheru.
TRANSILVANIA
Revoluţionarii maghiari proclamă
Republica Ungaria şi anexarea
Transilvaniei la Ungaria.
Protestele românilor împotriva
anexării Transilvaniei la Ungaria, au
luat forma celor trei Adunări populare
de la Blaj.
1. La 18 aprilie 1848 – are loc o
Adunare preliminară ce a hotărât
organizarea unei noi adunări pentru
începutul lunii mai;
 Între 3-5 mai 1848, are loc
Marea Adunare Naţională, de
pe Câmpia Libertății de la Blaj,
care a proclamat independența
națiunii române și a adoptat
“Petiţiunea Naţională”, un
program în 16 puncte.
Împăratul pentru a învrăjbi cele două
naţiuni a sancționat anexarea
Transilvaniei la Ungaria.
 Între 3-16 septembrie 1848, are
loc a treia Adunare de la Blaj,
care a hotărât organizarea
militară a provinciei.
Au avut loc conflicte militare
puternice între armata maghiară
(condusă de gen. Iosif Bem) şi cea
română condusă de Avram Iancu (a
organizat 16 legiuni în Munţii
Apuseni pentru apărarea
Transilvaniei);
 August 1849 la Şiria (lângă
Arad) armata maghiară este
zdrobită de austrieci şi de ruşi;
Ambele revoluţii au fost înfrânte.
Avram Iancu, Andrei Şaguna,
Timotei Cipariu, George Bariţiu.
În Bucovina (la 8 Mai 1848), are loc
Adunarea populară de la Cernăuţi:
Eudoxiu Hurmuzachi adoptă “Petiţia
ţării” ce solicită autonomia
provinciei.
În Banat, are loc Adunarea
 populară de la Lugoj.

Eftimie Murgu adoptă “Petiţia

neamului românesc din Ungaria ”

Programele revoluției de la 1848

Programe Lideri politici Aspecte naționale Modernizarea statului Aspecte sociale
revoluționare
Petițiunea Vasile Sfânta păzire a Desființarea cenzurii, funcții Grabnica îmbunătățire a
proclamațiune Alecsandri, Regulamentului Organic acordate după merit, reforma stării locuitorilor săteni
Al. I.Cuza, școlilor, siguranță personală,
27 martie 1848
Grigore Cuza desființarea pedepselor
corporale
Petiția Simion ”Națiunea română ”Națiunea română cere Desființarea iobogiei
națională Bărnuțiu răzimată pe principiul libertatea de a vorbi, de a scrie fără nici o despăgubire.
libertății, egalității și și a tipări fără nici o censură”;
3-5 mai 1848,
fraternității, pretinde
Blaj, Asigurarea libertății personale,
independența sa
Transilvania școli românești, biserica
națională”.
română să fie egală în drepturi
Lozinca Adunării de la cu celalte biserici ale
Blaj: ”Noi vrem să ne Transilvaniei.
unim cu țara”; respingea
anexarea Transilvaniei la
Ungaria.
Prințipiile Costache ”Unirea Moldovei și Întemeierea instituțiilor țării pe Împroprietărirea
noastre pentru Negri Valahiei într-un singur principiile de libertate și locuitorilor săteni fără
reformarea stat neatârnat egalitate și de frațieitate”: nici o despăgubire.
Vasile
patriei (12 mai românesc” Desfiinațarea boerescului și a
Alecsandri
1848), Brașov oricăror alte dări; egalitatea în
(revoluționari drepturi civile și politice;
moldoveni) desfiinațrea tuturor
privilegiilor.
Petiția țării Eudoxiu Autonomia provinciei Autonomia bisericii ortodoxe, o Desfiinațrea clăcii
Hurmuzachi dietă care să cuprindă
20 mai 1848,
repreyentanți ai tuturor stărilor
Bucovina,
și o conducere proprie în
Cernăuți
administrația, justiție și
politică. Libertatea persoanei.
Proclamația de Ion Heliade Independența Egalitatea drepturilor politice, Emanciparea clăcașilor
la Islaz Rădulescu administrativă și adunare generală compusă din ce se fac proprietari
legislativă a Țării reprezentanți ai tuturor stărilor prin despăgubire,
(9 iunie 1848)
Românești pe temeiul societății, domn responsabil, dezrobirea țiganilor.
tratatelor lui Mircea și ales pe 5 ani, libertatea
Vlad Voievod ȘI tiparului, desființarea
neamestec al nici unei rangurilor, instrucție egală.
puteri din afară în cele
dinăuntru ale sale
Petiția Eftimie Respectarea națiunii Autonomia Bisericii Ortodoxe. Emanciparea clăcașilor
neamului Murgu române, autonomia prin despăgubire.
românesc din provinciei, oficializarea
Ungaria și limbii române.
Banat (15 iunie
1848), Lugoj-
Banat
Dorințele Mihail ”Unirea Moldovei cu Desființarea privilegiilor,
Partidei Kogălniceanu Muntenia este cheia egalitate în fața legilor,
Naționale din bolții fără de care s-ar libertatea cuvântului, instrucție
Moldova prăbuși tot edificiul egală și gratuită, libertatea
(august 1848), național” întrunirilor, desființarea
 Cernăuți. rangurilor, instrucție egală,
contribuție generală.

Deşi înfrântă prin intervenţia militară a imperiilor vecine, revoluţia din 1848-1849 a reuşit să stabilească direcţiile
principale de acţiune pentru făurirea României moderne.

Unirea din 1859. Proiectul Cuza-Kogălniceanu

După 1848, elita românească a conceput proiectul unui stat naţional independent, întemeiat pe ideologia
daco-românismului care să-i includă pe toţi românii.
Treptat s-a conturat:
 „politica paşilor mărunţi”
 doctrina ”prin noi înşine„

I. Situaţia Ţărilor Române în primii ani după revoluţie:

După 1848 pe teritoriul românesc se introducea un regim de ocupaţie militară. El avea menirea să
împiedice reizbucnirea revoluției și să stopeze lupta pentru unitate și independență.
Potrivit Convenţiei de la Balta Liman, încheiată între Rusia şi Turcia, în 1849, au fost numiţi, domni pe
7 ani, puşi sub controlul puterilor de ocupaţie:
 Grigore Al. Ghica în Moldova
 Barbu Ştirbei în Ţara Românească.
 Adunările obşteşti regulamentare erau înlocuite cu Divanuri ad-hoc.
În timpul războiului Crimeii (1853-1856), Principatele erau ocupate pe rând de Rusia şi Austria.

II. Intensificarea luptei pentru unire

Memorii temeinic pregătite privind diverse aspecte ale problemei românești, au fost trimise marilor
puteri, în special Angliei și Franței, insistându-se asupra necesității unirii și determinându-se astfel dezbaterea
publică a problemei românești.
Ocazia care a permis îndeplinirea aspiraţiei românilor de a-şi întemeia un stat naţional a fost oferită de
un nou moment de criză orientală, războiul Crimeii (1853-1856).
Început ca un război ruso-turc, războiul Crimeii a devenit european prin intervenţia Franţei şi Angliei
de partea Imperiului Otoman. Rusia înfrântă cere pace.
Interferarea intereselor marilor puteri la gurile Dunării, în situația creată de războiul Crimeii, au
determinat o preocupare internațională pentru problema românească. Ea era dezbătută în Congresul de pace de
la Paris, 1856.
Congresul a pus problema „statului tampon” rezultat prin unirea Moldovei cu Ţara Românească ca
soluţie problemei orientale.

În cadrul Congresului, contele Walewscki, reprezentantul Franței, propunea unirea Principatelor sub
conducerea unui principe străin.

 Propunerea s-a bucurat de sprijinul Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei dar a fost respinsă de Poartă şi
Austria. Turcia și Austria au susţinut că locuitorii Moldovei şi Munteniei nu doreau unirea.
 În aceste împrejurări, Congresul a hotărât consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare.
Se hotăra astfel convocarea unor adunări ad-hoc la Bucureşti şi Iaşi şi trimiterea în ţară a unei comisii
internaţionale de informare.

Tratatul de pace semant la Paris, la 18/30 martie 1856:

 înlătura protectoratul Rusiei

 menţinea suzeranitatea otomană, dar garanta independenţa administrativă
 Principatele erau puse sub garanţia colectivă a marilor puteri
 dreptul la armată naţională, libertatea navigaţiei, a comerţului, a cultelor
 revizuirea statutului de organizare internă
 retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad din sudul Basarabiei
 instituia un nou statut al Dunării.
  convoca Adunările Ad-hoc care aveau dreptul de a se pronunța în problema unirii.
După Congres, mişcarea pentru unire a luat o deosebită amploare.
În februarie 1857, s-au constituit, Comitete Centrale ale unirii la Bucureşti şi Iaşi, iar în martie soseau la
Bucureşti membrii comisiei internaţionale. Turcia îl numeşte caimacam în Moldova pe Nicolae Vogoride,
devotat Porţii. Acesta a trecut la falsificarea listelor electorale pentru convocarea Adunării ad-hoc. Se declanşa
astfel o largă mişcare protestatară.

Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia au cerut anularea alegerilor falsificate, şi efectuarea altora noi.
Refuzul Imperiului Otoman susţinut de Austria şi Anglia, determină puterile unioniste să rupă în iulie 1857,
relaţiile diplomatice cu Poarta. Pentru înlăturarea tensiunii internaţionale, care putea să degenereze într-un nou
conflict militar pentru care puterile nu erau încă pregătite, Anglia şi Franţa ajungeau la un compromis:

 Anglia acceptă efectuarea de noi alegeri

 iar Franţa renunţă să mai susţină unirea Principatelor sub un principe străin.
Noua situaţie dădea deplin câştig de cauză Partidei Naţionale. Adunările îşi începeau lucrările în septembrie
1857 şi aveau un caracter reprezentativ.

La 7 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu declara în Adunarea Ad-hoc de la Iaşi că: “cele întîi, cele
mai mari , mai generale dorinţe ale ţării sunt”:
 Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor Capitulaţii
încheiate cu Înalta Poartă;
 Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România;
 Prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării;
 Neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat;
 Adunare legislativă şi guvern constituţional sub garanţia colectivă a Marilor Puteri“

O declaraţie de unire, aproape similară a fost adoptată de către Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. Rezoluţiile
acestor Adunări, urmau a fi prezentate în cadrul unei conferinţe la Paris.

Conferinţa celor șapte puteri garante, întrunită la Paris, în lunile mai-august 1858, stabilea, printr-o
Convenţie, pe baza cererilor formulate de adunările ad-hoc, statutul intern și internațional al Principatelor.

Nesocotindu-se voința românilor de a se constitui într-un stat unitar, conferința dispunea organizarea unei
uniuni sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti sub suzeranitatea otomană şi
garanţia colectivă a Marilor Puteri:

 Puterea executivă (separat pentru fiecare ţară): domn şi guvern,

 Puterea legislativă (separat pentru fiecare ţară): domn, Adunare
 Domnul ales pe viaţă, prin vot cenzitar, numea miniştrii, sancţiona legile, dizolva Adunarea
 Drepturi şi libertăţi: egalitatea tuturor în faţa legilor, impozitelor şi a promovări în funcţii publice,
desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti, revizuirea relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.
 Doar două instituţii comune: Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Focşani.

Deşi nu răspundea dorinţei de unire deplină, ea nu împiedica realizarea acesteia prin propriile sale forţe.
Situația cerea românilor mobilizarea tuturor forțelor pentru înfăptuirea idealului unității depline. Puterile
trebuiau puse în fața faptului împlinit.
Viaţa politică din Principate, s-a concentrat, în jurul alegerilor pentru Adunările Elective. Adunarea
din Moldova l-a ales drept candidat unic pe Al. I. Cuza, la 5 ianuarie 1859 iar la 24 ianuarie 1859, a fost ales
domn, în unanimitate şi în Ţara Românească. Acest act politic a inaugurat politica faptului împlinit. Prin
acţiunea sa, poporul nostru a semnat, la 24 ianuarie 1859, actul de naştere al statului modern român,
România.
b. STATUL ROMÂN DE LA 1859 LA 1916. PROIECTE ȘI REALIZĂRI

ROMÂNIA ÎN TIMPUL LUI AL. I. CUZA

I .Recunoaşterea şi consolidarea unirii

După 1859, România parcurgea un proces de adâncă înnoire. Principalele obiective ale mişcării
naţionale de după, 24 ianuarie 1859 erau: în interior unificarea şi centralizarea aparatului de conducere a
statului la Bucureşti iar în exterior recunoaşterea de către marile puteri a dublei alegeri.

La 8 februarie 1859, Al. I. Cuza venea la Bucureşti,(care devenea astfel capitala ţării) și iniţia o amplă
acţiune diplomatică.

În Conferinţa puterilor garante de la Paris , din martie 1859: Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia, Prusia
recunoşteau pe Al. I. Cuza ca domn al Principatelor Unite, pe timpul vieţii sale. Austria era nevoită să accepte
faptul în august 1859 şi mai apoi şi Turcia.

În interior Al. I. Cuza a trecut, la unificarea şi centralizarea unor instituţii:

 serviciile de vamă şi telegraf, de administraţie din Focşani şi Bucureşti;

 cursul monetar, adoptă ca stemă vulturul şi zimbrul simbolizând unitatea deplină;
 în aprilie 1859 s-a creat tabăra de la Floreşti;
 în 1860 îşi începea activitatea ministerul de război, primul minister unic;
 uniformizarea legislativă a fost impulsionată de Comisia Centrală de la Focşani care a elaborat un
proiect de constituţie, un proiect de lege rurală şi un proiect de lege electorală;
 centralizarea trebuia să se încheie prin constituirea la Bucureşti a Adunării unice şi a guvernului unic.

În 1861 s-a desfășurat Conferinţa de la Constantinopol

 Marile Puteri au convins sultanul să emită un firman prin care să recunoască oficial unirea
Principatelor doar pe timpul vieţii lui Al. I. Cuza.
 La 22 ianuarie 1862 se constituia la Bucureşti primul guvern unic al României sub conducerea lui
Barbu Catargiu;
 La 24 ianuarie 1862 se deschidea Adunarea unică. În faţa ei, Al. I. Cuza proclama „Unirea
definitivă a Principatelor’’.

Guvernul Mihai Kogălniceanu a fost instalat la 11 octombrie 1863.

La 13 martie 1864, a început dezbaterea chestiunii rurale. Adunarea, dominată de marii proprietari
funciari, a dat vot de neîncredere guvernului Kogălniceanu. Cuza a preferat să menţină cabinetul şi să dizolve
forul legislativ.

Lovitura de stat din 2 mai 1864 a fost însoţită de o proclamaţie către armată şi una către popor. La
scurt timp, a propus spre aprobare prin plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi proiectul
legii electorale.

Actul de la 2 mai 1864 a însemnat:

  dizolvarea adunării legislative
 menținera guvernului
 adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 o nouă lege electorală
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris:

 noua lege fundamentală care înlocuia Convenția de la Paris;

 instaura un nou regim - domnia autoritară;
 sporeau atribuțiile domnitorului care iniția singur legile elaborate de Consiliul de Stat și avea drept de
veto;
 puterea legilslativă era acordată unei Adunări bicamerale în cadrul căreia se înființa Corpul Ponderator
(Senat), cu membri aleși de Cuza;
 dreptul de a primi petiții revenea Senatului;
 președintele Adunării era numit de domn.

Principalele reforme:

1.Reforma fiscală (1861): instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra
tuturor bărbaților majori;
2. Secularizarea averilor mănăstirești (17/29 decembrie decembrie 1863): 1/4 din suprafața arabilă a țării
aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă; proprietățile bisericilor și
mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului;
Moșiile recuperate au format „Domeniile Statului”. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi și atribuite
țăranilor împroprietăriți în reforma agrară care a urmat. 

3. La 14 august 1864 domnitorul a sancţionat legea agrară:

 elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal şi îi împroprietărea cu pământul pe care-l foloseau în
funcţie de numărul de vite
 cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină
 pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani
 țăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani.
Au fost împroprietăriţi 463 554 familii de ţărani cu peste 3 800 000 ha, astfel încât proprietatea ţărănească a
ajuns la aproape 30 % din suprafaţa arabilă şi păşuni.

4. Legea instrucţiunii publice - promulgată la 7 decembrie 1864

 învăţământul primar devenea obligatoriu,

 liceul avea 7 clase cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste
 instituia laicizarea, egalitatea între sexe, pregătirea pedagogică a cadrelor didactice
 4 iulie 1864 se înfiinţa Universitatea din Bucureşti care avea secţii de drept, ştiinţe şi filozofie, cea din
Iaşi a fost înfiinţată în octombrie 1860, în prezenţa lui Al. I. Cuza

1. Legea electorală
 creștea considerabil numărul alegătorilor care se împărţeau în două categorii, alegători primari şi
direcţi:
 alegătorii primari votau prin delegaţi, 1 la 100 şi erau plătitori de impozite în valoare în valoare de 48
de lei, la sate şi 80-100 lei la oraşe;
 alegătorii direcţi erau cei care plăteau un impozit de 4 galbeni.
În ianuarie 1865, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul M. Kogălniceanua demisionat. Cabinetele care i-au
urmat au continuat politica reformatoare. Reformele adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza au favorizat
procesul de modernizare a societății românești în spiritul programului pașoptist.

II. Politica externă

În această perioadă, Al. I. Cuza a urmat în politica externă o direcţie proprie

 a concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele oscilaţii provocate de
viaţa internă;
  oameni politici importanţi, Ion Bălăceanu, Ştefan Golescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Brătianu,
Costache Negri au fost însărcinaţi cu misiuni diplomatice în capitalele europene.

Domnitorul:

 a susţinut mişcările de eliberare ale popoarelor din Europa Centrală şi Estică, emigraţia poloneză, pe
cea maghiară şi pe cea bulgară de pe teritoriul roman;
 a organizat şi coordonat propaganda românească în străinătate:
 a susţinut dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic;
 a înfiinţat agenţii diplomatice la Constantinopol, Paris şi Belgrad, iar la 8 august 1862 a cerat
ministerul de externe;
 a încercat să realizeze B.N.R., să bată monedă naţională, romanatul, să instituie distincţia naţională
Spicul de aur sau Ordinul Unirii:
 s-a preocupat de întărirea capacităţii militare a ţării.
La începutul anului 1866, împotriva lui Cuza se contura o monstruoasă coaliţie formată din liberalii radicali
I.C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi conservatori. Aceştia au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866,
domnitorul a fost obligat să abdice.

S-a format o locotenenţă domnească, compusă din:

 Lascăr Catargiu,
 gen. Nicolae Golescu
 colonelul Nicolae Haralambie.
Cuza a semnat actul de abdicare şi a plecat în străinătate, unde a murit în mai 1873.

După abdicarea lui Al.I.Cuza, la conducerea țării s-a instituit Locotenența Domnească.
În timpul acestei locotenențe s-a înființat un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica. Între timp, o
delegație condusă de Ion C. Bratianu s-a deplasat la Dusseldorf pentru a propune tronul Romaniei lui Carol I
de Hohenzollern. Acestuia i s-a propus candidatura dupa ce, anterior, tronul Romaniei fusese refuzat de către
Filip de Flandra.

 La 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, din familia domnitoare a Prusiei, a depus

jurământul solemn, la Bucureşti, ca principe al României.
 Carol I a domnit ca principe între anii 1866 şi 1881. În 1881, România s-a proclamat regat, Carol I fiind
încoronat ca rege.
 Cele două mari grupări politice ale vremii - liberală şi conservatoare - au fost partidele politice care au
guvernat România până la Primul Război Mondial: Partidul Liberal, întemeiat în 1875, şi Partidul
Conservator, în 1880.
 Proiect politic la 1877-1878

După 1859, independenţa devenise obiectivul major al luptei naţionale.

Pregătirea condiţiilor pentru proclamarea independenţei

 În 1772 - elita politică solicitase în memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenţă pentru
Principatele Române;
 În 1850-1851 – Nicolae Bălcescu viza ”fondarea Statelor Unite ale Dunării” care ar fi grupat pe
români, maghiari şi iugoslavi;
 I. H. Rădulescu dorea “o republică universală a Europei”;
 În 1863 - Al. I. Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia peste capul Porţii;
 1873 – Carol I ridicase această problemă în faţa Consiliului de Miniştri.
În interiorul clasei politice existau păreri diferite asupra căilor prin care România îşi putea obţine
independenţa.

 Liberalii erau favorabili apropierii de Rusia şi acţiunii deschise împotriva otomanilor.

 Conservatorii considerau că obţinerea independenţei depidea de relaţiile diplomatice cu Germania şi
Austro-Ungaria.

În 1875-1876 Problema orientală s-a agravat:

 izbucnea răscoala bulgară

 se declanşa revoluţia junilor turci
 izbucnea războiul sârbo-muntenegreano-otoman
 în aceste condiții România s-a declarat neutră
Guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a trecut la iniţiative diplomatice menite să pregătească posibila
participare a românilor la un conflict cu otomanii.

1. În august 1876, Ion C. Brătianu a avut o întrevedere cu împăratul Frantz Iosif la Sibiu.
2. În septembrie 1876, o delegaţie românească formată din I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu
s-a deplasat în Crimeea, la Livadia;
 În convorbirile purtate cu țarul Alexandru al II lea şi cancelarul Gorceakov, delegaţia
românească a susţinut necesitatea unei convenţii de reglementare a trecerii trupelor
ruse pe teritoriul românesc, pe baza respectării instituţiilor şi integrităţii teritoriale;
 Convenţia a fost semnată la 4 aprilie 1877;
În decembrie 1876, Imperiul Otoman declara statul român „provincie privelegiată”.

 În 1877 – Rusia respinge orice mediaţie internaţională în problema balcanică. Pregătindu-se de război, ea
obţinea neutralitatea Austro-Ungariei, acceptând cererea acesteia de anexare a Bosniei şi Herţegovinei
asigurându-şi totodată, prin convenţia din 3 ianuarie 1877, semnată la Budapesta, reanexarea celor trei
judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail.
 La 4 aprilie 1877 a fost semnată Convenţia de la Bucureşti ce privea trecerea armatei ruse prin teritoriul
românesc spre Peninsula Balcanică garantând integritatea teritorială a ţării.
 La 6 aprilie 1877 – România a decretat mobilizarea generală
 La 12 aprilie 1877 – Rusia a declarat război Turciei
 A început trecerea armatei ruse prin teritoriul românesc spre Balcani.
 La 21 aprilie 1877 – Brăila era bombardată şi urmau Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşii.
Artileria română răspundea bombardând Vidinul. Se instituia starea de război cu Imperiul Otoman.

La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu declara în faţa Adunării Deputaţilor „Suntem independenţi;
Suntem naţiune de sine stătătoare…. Suntem o naţiune liberă şi independentă”. După acest discurs, Camera a
adoptat o misiune prin care declara „independenţa absolută a României”.
 La 10 mai 1877, moţiunea a fost prezentată domnitorului Carol I, care a dat o Proclamaţie către ţară.

Cucerirea independenţei de stat

România propusese Rusiei cooperarea militară încă din aprilie 1877. M.D. Nicolae accepta cererea, dar
cererile române cu privire la convenţie militară, şi bază proprie de acţiune, erau respinse de ţar. Chiar şi în
aceste condiţii armata română a avut o participare însemnată la luptele de la Dunăre. Cheia victoriei în
Balcani, era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii condus de Osman-Paşa.

 Primul asalt al armatei ruse de la începutul lunii iulie 1877 eşua.

 A fost respins însă şi cel de-al doilea atac.
Situaţia devenise deosebit de gravă. Apăruse primejdia respingerii armatei ruse peste Dunăre.

La 19 iulie 1877, Arhiducele Nicolae a cerut principelui Carol intervenţia Armatei române la sud de
Dunăre, neacceptată până atunci de parte rusă.

 În august 1877, frontul de la Plevna a fost pus sub conducerea lui Carol I, asistat de generalul rus
Zotov şi generalul Alexndru Cernat.
Epopeea românească în Balcani începea cu cel de-al treilea asalt asupra Plevnei, 30 august 1877;

 În noiembrie 1877 armata română obţinea un mare succes ocupând Rahova și Opanez;
 la Plevna, armata română impunea definitiv victoria, luându-l prizonier pe generaul turc;
 Luptele au continuat cu înaintarea armatei ruse spre Balcani în direcţia Sofia-Adrianopol, iar românii
pe direcţia Vidin-Belogradicik.
Cea mai înverşunată înfruntare armată a avut loc la Smârdan, ianuarie 1878. Încercuite complet Vidinul şi
Belogradicicul capitulau la 11/23 februarie 1878. Lua astfel sfârşit războiul pentru independenţa României.

Tratatele de pace de la San Ştefano şi Berlin

Tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia s-a semnat la 19 februarie 1878 la San Ştefano.
Neacceptată la încheierea armistiţiului România n-a fost admisă, cu toate insistenţele sale, nici la tratativele de
pace.
Tratatul de pace de al San Ştefano:

 recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;

 Bulgaria constituită în Mare Principat, devenea autonomă;
 administraţia autonomă era introdusă în Bosnia şi Herţegovina;
 neutralitatea Dunării;
 Rusia schimba Dobrogea, Delta şi Insula Şerpilor (primite de la otomani în contul unei părţi din
despăgubirile de război) cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, care în
1856 reintraseră în componenţa Moldovei.

Pacea de la San Ştefano a neliniştit, marile puteri şi în special Austro-Ungaria; Sprijinită de Germania ea a
cerut convocarea unui congres al celor şapte mari puteri semnatare ale tratatului de pace de la Paris, din 1856.
Se avea în vedere revizuirea stipulaţiilor tratatului de la San Ştefano.

Tratatul de la Berlin (1 iulie 1878) revizuia substanţial prevederile păcii de la San Ştefano:

 se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României, cu condiţia acordării drepturilor de

cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decât cea creştină;
 teritoriul Dobrogei, al Deltei şi al Insulei Şerpilor revine României, conform art. 43-47;
 Bosnia şi Herţegovina intrau în administrarea Austro-Ungariei;
 cele trei judeţe Cahul, Bolgrad şi Ismail erau înglobate Rusiei;
Austro-Ungaria care asuprea milioane de români, urmărind atragerea României în sfera ei de influenţă, a
recunoscut prima independenţa. I-au urmat apoi Turcia şi Rusia. În 1879 Italia realiza şi ea actul de
recunoaştere oficială a independenţei. Germania, Anglia şi Franţa recunoşteau independenţa abia în februarie
1880 printr-o notă colectivă.

Principalele instituţii
ale statului român modern şi partidele politice

Constituţia din 1866 a creat fundamentul democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul
monarhiilor constituţionale, în cadrul cărora suveranul era doar arbitru şi factor de echilibru. Rolul principal îl
aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul alternanţei la guvernare.

I . Monarhia
Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental.
Anii 1878-1881 au însemnat consolidarea dinastiei:
 în septembrie 1878 - Parlamentul a hotărât să acorde lui Carol titlul de Alteţă Regală;
 14 martie 1881-Parlamentul a votat legea prin care România devenea regat;
 10 mai 1881- Carol I şi Elisabeta au fost încoronaţi ca rege şi regină ai României;
 18 mai 1881- s-a reglementat succesiunea la tron prin pactul de familie, moştenitor al tronului a fost
proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern, nepotul de frate al regelui;
 1884-Parlamentul a votat legea înfiinţării Domeniilor Coroanei.

Carol I a desfăşurat o intensă activitate în politica externă:

 s-a dedicat cuceririi independenţei;

 a alăturat România Triplei Alianţe;
 a implicat-o în războaiele balcanice;
 a consolida poziţia ţării pe plan internaţional;
 de la începutul domniei s-a sprijinit pe conservatori;
 a conlucrat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia erau dornici să adopte
măsuri cu caracter reformator în folosul statului roman;
 în 1881 România avea relaţii diplomatice cu 18 state.
Titu Maiorescu aprecia că regele „duce singur politica noastră externă’’

Pe plan economic au fost luate măsuri care urmăreau încurajarea și protejarea industriei.
Cele mai importante au fost:
 legea vamală din 1886, prin care se introduceau taxe vamale pentru a proteja producția
internă;
 legea de încurajarea a industriei din anul 1887, prin care se introduceau, pentru întreprinderile
mari scutiri de taxe, tarife preferențilae pentru transportul pe cale ferată etc.
II. Parlamentul îşi exercita dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul în care se aplicau legile.

III. Partidele politice

Pluralismul politic a fost o trăsătură a sistemului politic din România. Principalele partide politice care s-au
confruntat pe scena politică au fost:

 Partidul Naţional Liberal înfiinţat în 1875

 Partidul Conservator înfiinţat în 1880
 Partida Ţărănească înfiinţată în 1882
 P.S.D.M.R. în 1893
 Partidul Naţionalist Democrat înfiinţat în 1910

Românii din afara graniţelor

Transilvania: Până la 1848, programele politice au menţinut ideile Supplexului: recunoaşterea

naţiunii române, a limbii române şi a Bisericii ortodoxe.
Etape în evoluţia politică a Transilvaniei:
 1849-1860 - regim neoabsolutist bazat pe centralizare, sistem represiv dar şi pe reformism şi
modernizare;
 1861-1866 - regim liberal, românii domină Dieta Transilvaniei şi au intensificat mişcarea naţională;
 1867-1914- se instaurează un regim dualist austro-ungar. Transilvania este anexată Ungariei.

Românii au protestat împotriva dualismului austro-ungar prin:

1. La 15 mai 1868, a fost făcut public, Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului

din 1848.
 Actul redactat de George Bariţiu s-a difuzat în Gazeta Transilvaniei, Telegraful român, Albina, etc.
Arestaţi imediat, autorii au fost graţiaţi de împărat.
 În 1881 s-a format Partidul Naţional Român. Acesta a adoptat tactica pasivismului politic, nu a
participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, declarând că refuză să recunoască unirea din
1867.

2. În 1905, activismul a devenit linia politică a P.N.R., principalul moment al mişcării naţionale
a fost Memorandumul din 1892. Acesta se opunea anexării Transilvaniei la Ungaria.
Responsabilitatea acţiunii şi-a asumat-o conducerea P.N.R., în frunte cu Ion Raţiu, Eugen
Brote, Vasile Lucaciu, Iului Coroianu, George Pop de Băseşti etc. Delegaţia română trimisă la
Viena nu a fost primită de împărat, documentul fiind trimis autorităţilor la Budapesta.
Problema românească era considerată o problemă internă a Ungariei. Procesul intentat de
autorităţile maghiare şi desfăşurat la Cluj a dus la condamnarea autorilor Memorandumului.
La cererea regelui Carol I împăratul i-a graţiat.

Basarabia
 S-a aflat în perioada modernă sub controlul Imperiului Rus, fiind organizată ca regiune de graniţă şi
apoi ca simplă provincie;
 În Basarabia s-a dus o intensă politică de rusificare. Identitatea naţională a românilor s fost susţinută
prin şcoală, biserică, literatură etc.
Bucovina
În 1849 devenea ducat sub directa guvernare a Curţii de la Viena. Politica de deznaţionalizare s-a manifestat în
special în biserică şi şcoală, unde a fost interzisă folosirea limbii române. În 1892 s-a constituit P.N.R. din
Bucovina.
 DE LA RECUNOAŞTEREA INDEPENDENŢEI LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS

( 1919-1920)

I.Recunoaşterea independenţei

Tratatul de la Berlin, a recunoscut independenţa României, dar condiţiile impuse îi limita

suveranitatea. Recunoaşterea independenţei României, a fost rezultatul, unor complicate demersuri
diplomatice, legate mai ales de acordare a cetăţeniei evreilor şi lichidarea consecinţelor afacerii Stroussberg
privind construcţia de căi ferate.

II. Aderarea la Tripla Alianţă

La sfârşitul sec. al XIX lea şi începutul sec. al XX lea, sud-estul Europei a cunoscut noutăţi semnificative:

 după 1878 Rusia a redevenit riverană la Gurile Dunării adoptând o atitudine ameninţătoare faţă de
România;
 depăşirea stării de izolare în care se afla ţara noastră se putea realiza printr-o alianţă cu Germania;
 30 oct. 1883 - România a aderat la Tripla Alianţă (formată din Germania, Austro-Ungaria şi
Italia); tratatul a fost reînnoit de mai multe ori în 1892, 1902, 1912;
 acesta a fost cel mai important act de politică externă al României. Nu era o soluţie politică adaptată
intereselor româneşti într-o perspectivă îndelungată, era o alternativă temporară, potrivită unei
anumite conjuncturi internaţionale.
 tensiunile dintre Austro-Ungaria şi România în legătură cu navigaţia pe Dunăre şi situaţia românilor
aflaţi sub administraţie maghiară după 1867, reprezenta un serios obstacol. De tratat ştiau doar Carol I
şi I.C.Brătianu.

Consecințe:

Alianța a avut importante consecințe: a scos România din izolarea diplomatică în care se găsea,
consolidându-i poziția în Europa de sud-est, i-a asigurat unele avantaje pe piața Europei Centrale. În același
timp alianța nu ținea seama de situația românilor din Transilvania și Bucovina.

Relaţiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutăţească:

 după anularea convenţiei comerciale, vamale şi de navigaţie din 1875 de către statul român, Austro-
Ungaria a declanşat un război vamal (1886-1891);
 politica guvernului de la Viena în Pen. Balcanică ameninţa echilibrul în zonă şi securitatea României.

III. Politica externă a României la începutul sec XX

Guvernul român susţinea o politică de echilibru între statele din zonă şi manifsta interes pentru locuitorii
români din Munții Pindului şi Valea Timocului:

 problema aromânilor a tensionat relaţiile României cu Grecia;

 relaţiile cu Turcia au fost practic inexistente ;
 pretenţiile teritoriale ale Bulgariei erau private cu suspiciune la Bucureşti;
 singurul stat cu care România a avut relaţii mai apropiate a fost Serbia;
 în timpul crizei bosniace, 1908, I. I. C. Brătianu exprima categoric ostilitate faţă de politica balcanică
promovată de Austro-Ungaria.
În 1912 atmosfera politică din Balcani s-a înrăutăţit considerabil.

În anii 1912 şi 1913 s-au desfăşurat în Balcani două conflicte miliatre:

1. Primul război balcanic (26 sept./ 9 oct. 1912) şi a reunit Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru
împotriva Turciei. România s-a declarat neutră. El s-a terminat repede cu victoria aliaţilor. După încetarea
ostilităţilor, între guvernele ţărilor balcanice s-au ivit o serie de neânţelegeri. Întărirea Bulgariei reprezenta
o ameninţare pentru securitatea frontierei dobrogene. Această situaţie a condus spre un nou conflict.
2. Al doilea război balcanic (17/30 iunie 1913):
Bulgaria împotriva: Serbiei, Greciei, Muntenegrului, România și Turcia. În iunie 1913 armata română a
trecut Dunărea, fără a desfăşura operaţiuni militare. În urma inegalităţii evidente a forţelor beligerante,
Bulgaria a cerut pace.

Tratatul semnat la Bucureşti în 1913 a oferit României Cadrilaterul şi o frontieră sigură în sudul Dobrogei.
Găzduirea acestui congres de pace, la care pentru prima dată ţările din S-E Europei îşi rezolvau problemele în
absenţa Marilor Puteri, constituia un indiciu privind creşterea prestigiului internaţional al României.
 REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (1916-1918)

România în Primul Război Mondial

În momentul izbucnirii războiului 15/28 iulie 1914, România era unul din centrele de interes ale
diplomaţiei europene.

 Poziția noastră față de război a fost stabilită la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914.
 La ședința prezidată de rege au participat membrii guvernului, foști prim-miniștri și conducătorii
principalelor partide politice.
 Intrarea în război era însă o problemă de mare răspundere, așa că pentru o perioadă nedeterminată s-a
hotărât neutralitatea.
După moartea regelui Carol I (27 septembrie 1914), responsabilitatea politicii externe a fost asumată
de Ion I. C. Brătianu.

Statele angajate în război de o parte şi de alta făceau presiuni asupra guvernului român, oscilând între
promisiuni şi ameninţări. Franţa şi Rusia, puneau guvernul de la Bucureşti, în vara 1916 în faţa alternativei
„acum ori niciodată.”. În iulie 1916, Aliații occidentali au acceptat condițiile lui Brătianu.

La 4 august 1916 guvernul semna tratatul şi convenţia militară cu Antanta.

La 14 august 1916, Consiliul de Coroană a aprobat oficial tratatele și a declarat război Austro-Ungariei.

Campania din 1916.

Intrarea în Translivania

La începutul războiului, majoritatea trupelor române au trecut la ofensivă pe frontul Carpaţilor. În câteva
zile, ele au pătruns în Transilvania intrând în Orşova, Sibiu, Braşov şi Miercurea Ciuc. A fost o înaintare
rapidă, dar condiţiile războiului s-au dovedit însă curând defavorabile acţiunii Armatei Române.

 Germania a concentrat pe frontul românesc importante forţe militare.

Ofensiva din Dobrogea

 Concomitent, la sud, o armată formată din unităţi bulgare, germane şi turceşti, a iniţiat o ofensivă în
Dobrogea, cu scopul de a slăbi presiunea românilor pe frontul carpatic.
 Acţiunea din Dobrogea s-a transformat într-un sever eşec pentru trupele române. Angajamentele
aliaţilor nu s-au materializat.
 Ofensiva victorioasă a trupelor române în Transilvania a fost umbrită de înfrângerea de la Turtucaia
(1-6 septembrie 1916).

Planul comandamentului militar german de a străpunge frontul prin mai multe direcţii.

 la Oituz, în Moldova
 în zona curburii Carpaţilor
 la Olt şi pe Jiu, a eşuat.
Inamicul a concentrat forţe puternice mai ales la Jiu şi Neajlov-Argeş.

 Maeșalul von Mackensen a trecut Dunărea și a ocupat Bucureștiul la (23 noiembrie 1916); o mare
parte din teritoriul ţării a căzut sub stăpânire germană;
 Armatele române s-au retras la sfârşitul lunii noiembrie şi în luna decembrie în Moldova;
 Guvernul şi regele s-au retras la Iaşi;
 Frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați;
  Două treimi din teritoriul țării au fost ocupate de inamic. Tezaurul României este trimis în Rusia
pentru a fi pus în siguranță;
 Aici s-a format un guvern de uniune națională la 11 decembrie 1916. Principalele obiective pe plan
intern ale acestui guvern au fost reforma agrară și cea electorală.

Campania din 1917

 Iarna şi primăvara anului 1917, a fost o perioadă de intensă pregătire a Armatei române.
 În sprijinul comandamentului român s-a aflat şi o comisie militară franceză condusă de generalul
Berthelot.
 Armata română reorgnizată a reluat lupta pe frontul din Moldova.
 Între 11-19 iulie armata română condusă de generalul Alexandru Averescu a trecut la ofensivă în
sectorul Mărăşti. Luptele au durat o săptămână şi trupele române au obţinut un important succes.
 La 24 iulie- 6 august, Mackensen a contraatacat în zona Focșani-Mărăşeşti-Adjud, dar Armata I
Română, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a reușit să-i oprească pe germani provocându-le
mari pagube.
 Pe linia Carpaților Orientali Armata II Română a apărat cu succes trecătorile.
 La Oituz (26 iulie-9 august), generalul Alexandru Averescu a reușit să respingă o tentativă inamică
de a pătrunde la este de Carpați, unde armata română s-a acoperit de glorie.

1918

Victoria nu a putut fi exploatată pentru că Rusia a ieşit din război după instaurarea regimului bolșevic (25
octombrie/7 noiembrie 1917), lăsând România singură pe frontul de est.

După încheierea păcii separate ruso-germane de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), guvernul
condus de Alexandru Marghiloman și-a asumat responsabilitatea semnării tratatului de pace de la Bufetea-
București, cu Puterile Centrale (24 aprilie/7 mai 1918) cu Germania, nesancţionată de rege.

România pierdea:

 Dobrogea și culmile Carpaților (5 600 km cu 170 de sate)

 Economic țara era subordonată Germaniei care controla industria, comerțul, finanțele, resursele de
petrol și cereale
 Navigația pe Dunăre și porturile flvuiale
 Armata era demobilizată.
Regele Ferdinand nu a promulgat legea pentru ratificarea tratatului de pace, care a rămas nul

 Ordinea instaurată de Germania nu avea să dureze mult.

 În noiembrie 1918, s-a impus superioritatea Aliaților și Puterile Centrale au fost înfrânte.
 La 28 octombrie 1918, regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război
 la 18 noiembrie 1918, s-a întors la București în fruntea trupelor sale. Curând după aceea s-a
format România Mare.
În cadrul Congresului de pace de la Paris (1919-1920), a triumfat principiul naţionalităţilor.
 MAREA UNIRE DIN 1918

Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost
rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul Primului Război Mondial, când dispăreau
de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar.

I. Basarabia

Autonomia

 În fruntea mişcării pentru autonomie s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc creat în martie 1917;
 În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău, Congresul ostaşilor moldoveni care a proclamat
autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al
Basarabiei numit Sfatul Ţării.
 Conducerea executivă a acestui organ Consiliul de directori generali, era asigurată de Ion Inculeţ.
 La 2 decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

Unirea cu România

 Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut
guvernului român să trimită trupe. Acesta a restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării în ianuarie
1918.
 În consecinţă la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a
sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului.
 Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918.
 Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România.
 Prin Decretul regal nr. 842 din 22 aprilie 1918 regele a promulgat actul unirii.

II. Bucovina

Autonomia

 Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina.

 La 3 octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit, Consiliul Naţional
Român.
 La 9 octombrie 1918, C.N.R., a cerut oficial în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a
exprimat dorinţa de secesiune.
 Deputaţii ucraineni s-au opus deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei.
 La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918, s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi
care s-a proclamat Adunare Constituantă.
 Aceasta a hotărât unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat
naţional independent.
 Tot atunci s-a format Consiliul Naţional ca organism reprezentativ şi un Birou Executiv condus de
Iancu Flondur.
 Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În
aceste împrejurări Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat la
23 octombrie 1918 intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei
decizii. Faza autonomiei se încheia trecându-se la etapa a doua.
 Unirea cu România: La 15 noiembrie 1918 s-a convocat Congresul General al Bucovinei care a votat
în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România..Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită
de rege prin decretul lege din 18 decembrie 1918.

III. Transilvania
Autonomia

 Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 sept.
1918.
 La 18 octombrie 1918, se constituia Consiliul Naţional Român Central, ca organ politic unic al
românilor din Transilvania, alcătuit din şase membri din fiecare partid ( P.N.R. şi P.S.D.).
 El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania.
 La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungur, cerând „ întreaga putere de
guvernare’’.
 În acest context, s-au desfăşurat la Arad, în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii
guvernului ungur. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar
autonomia Transilvaniei.

Unirea cu România

 Manifestul Către popoarele lumii, adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate
demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni
române.
 C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor
transilvăneni.
 La 7 noiembrie. 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale Românilor
pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar.
 La Adunarea Naţională de la Alba Iulia, au participat peste 100 000 de oameni şi 1 228 delegaţi aleşi.
Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă.
 La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ
executiv Consiliul Dirigent prezidat de Iuliu Maniu.
 Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România.
Astfel, se desăvârşea formarea României Mari.

Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295 049 km. şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost
recunoscut pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

Dicționar

Autodeterminare = principiu potrivit căruia fiecare națiune are dreptul de a-și constitui un stat propriu.
Descentralizare = procesul prin care organismele administrației locale primesc competențe sporite în raport
DE LA RECUNOAŞTEREA INDEPENDENŢEI LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS
( 1919-1920)

Recunoaşterea independenţei

Tratatul de la Berlin, a recunoscut independenţa Romăniei, dar condiţiile impuse îi limita

suveranitatea. În virtutea tradiţiei, marile puteri continuau să ignore statutul de independenţă pentru a-şi
impune propriile interese.
Recunoaşterea independenţei României, a fost rezultatul, unor complicate demersuri diplomatice, legate
mai ales de acordare a cetăţeniei evreilor şi lichidarea consecinţelor afacerii Stroussberg privind construcţia de
căi ferate.
 În 1881 s-a proclamat regatul. Aceste acte politice au contribuit la creşterea prestigiului internaţional
al ţării; în 1881 România avea relaţii diplomatice cu 18 state.

Aderarea la Tripla Alianţă

La sfârşitul sec. al XIX lea şi începutul sec. al XX lea, sud-estul Europei a cunoscut noutăţi semnificative:

 după 1878 Rusia a redevenit riverană la Gurile Dunării, adoptând o atitudine ameninţătoare faţă de
România;
 30 oct. 1883 - România a aderat la Tripla Alianţă (formată din Germania, Austro -Ungaria şi Italia);
tratatul a fost reînnoit de mai multe ori în 1892, 1902, 1912. Acesta a fost cel mai important act de
politică externă al României. Nu era o soluţie politică adaptată intereselor româneşti într-o perspectivă
îndelungată; era o alternativă temporară, potrivită unei anumite conjuncturi internaţionale.
 tensiunile dintre Austro-Ungaria şi România în legătură cu navigaţia pe Dunăre şi situaţia românilor
aflaţi sub administraţie maghiară după 1867, reprezenta un serios obstacol. De tratat ştiau doar Carol I
şi I.C.Brătianu.

În plus, relaţiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutăţească:

 după anularea convenţiei comerciale, vamale şi de navigaţie din 1875 de către statul român, Austro-
Ungaria a declanşat un război vamal (1886-1891);
 politica guvernului de la Viena în Pen.Balcanică ameninţa echilibrul în zonă şi securitatea României.

Politica externă a României la începutul sec XX

 Raportul de forţe din Balcani a suferit importante modificări încă din ultimii ani ai sec. XX prin
orientarea Serbiei spre Rusia şi Bulgariei spre Austro-Ungaria;
 anul 1908 a produs o inversare a alianţelor;
 anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro –Ungaria a fost decisivă pentru apropierea Serbiei de
Rusia;
 proclamarea independenţei Bulgariei a fost însoţită de tensionarea relaţiilor sale cu Petersburgul şi
apropierea de Viena.

Guvernul român susţinea o politică de echilibru între statele din zonă şi manifesta interes pentru locuitorii
români din Munții Pindului şi Valea Timocului:

 problema aromânilor a tensionat relaţiile României cu Grecia;

 relaţiile cu Turcia au fost practic inexistente;
 pretenţiile teritoriale ale Bulgariei erau private cu suspiciune la Bucureşti;
 singurul stat cu care România a avut relaţii mai apropiate a fost Serbia;
 în timpul crizei bosniace, 1908, I. I. C. Brătianu exprima categoric ostilitate faţă de politica balcanică
promovată de Austro-Ungaria.
În 1912 atmosfera politică din Balcani s-a înrăutăţit coniderabil.
În anii 1912 şi 1913 s-au desfăşurat în Balcani două conflicte miliatre:

3. Primul a izbucnit la 26 sept./ 9 oct. 1912 şi a reunit Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru împotriva
Turciei. România s-a declarat neutră. El s-a terminat repede cu victoria aliaţilor. După încetarea
ostilităţilor, între guvernele ţărilor balcanice s-au ivit o serie de neânţelegeri. Întărirea Bulgariei reprezenta
o ameninţare pentru securitatea frontierei dobrogene. Această situaţie a condus spre un nou conflict.

4. La 17/30 iunie 1913 s-a declanşat al doilea război balcanic opunând de această dată Bulgaria, pe de o
parte, iar de cealaltă parte Serbia, Grecia, Muntenegru la care s-a adăugat şi România, iar la finalul
conflictului şi Turcia. În iunie 1913 armata română a trecut Dunărea, fără a desfăşura operaţiuni militare.
În urma inegalităţii evidente a forţelor beligerante, Bulgaria a cerut pace.

Tratatul semnat la Bucureşti în 1913 a oferit României Cadrilaterul şi o frontieră sigură în sudul
Dobrogei. Găzduirea acestui congres de pace, la care pentru prima dată ţările din S-E Europei îşi rezolvau
problemele în absenţa Marilor Puteri, constituia un indiciu privind creşterea prestigiului internaţional al
României.
DE LA RECUNOAȘTEREA MARII UNIRI LA INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST

Politica externă a României în perioada interbelică

Marea Unire a fost recunoscută pe plan internaţional prin semnarea tratatelor de pace din cadrul
Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920).

Până în anul 1938, România Mare a cunoscut o evoluţie pozitivă:

 Pe plan intern:
 au fost luate măsuri pentru consolidarea democraţiei;
 a fost adoptată Constituţia din 1923 care menţinea separarea puterilor în stat şi garanta
drepturile şi libertăţile fundamentale;
 a fost introdus votul universal;
 a fost realizată reforma agrară în 1923;
 a crescut prestigiul monarhiei prin încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, chiar dacă
monarhia s-a confruntat şi cu criza dinastică între 1926-1930;
 a crescut numărul partidelor politice şi s-au consolidate partidele tradiţionale: Partidul Naţional
Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc

 Pe plan extern:
România s-a afirmat ca un stat activ în cadrul relaţiilor internaţionale:

 politica externă în perioada interbelică a avut ca obiectiv apărarea independenței și a granițelor

întregite în anul 1918, în condițiile în care revizionismul era în ascensiune;
 a fost membru fondator al Societăţii Naţiunilor;
 a luptat pentru promovarea păcii şi securităţii colective;

Alianţe regionale:
1921 – Mica Înţelegere: România, Iugoslavia şi Cehoslovacia
1934 – Înţelegerea Balcanică: România, Iugoslavia, Turcia şi Grecia.

Alianţe bilaterale

1926 – România a semnat o alianţă cu Franţa şi o alianţă cu Italia

1928 - România a semnat Pactul Briand-Kellog, care scotea războiul în afara legii şi propunea rezolvarea
paşnică a conflictelor;
1929 – România a semnat Protocolul de la Moscova ce denunţa războiul ca metodă de rezolvare a
problemelor;
Între 1931 şi 1932-1934 România participă la Conferinţele internaţionale dedicate dezarmării de la Geneva;
De asemeni, România a susţinut toate iniţiativele care condamnau agresiunea militară.
Relațiile cu statele vecine: Ungaria, Bugaria, U.R.S.S au fost încordate.

Tratativele desfășurate cu U.R.S.S.:

- la Copenhaga și Varșovia (1920-1921);

- cele de la Viena (1924);
- cele de la Riga (1932) nu au avut rezultatele scontate.
- Relațiile cu U.R.S.S. au fost reluate în 1934
- În 1935 Nicolae Titulescu a negociat un tratat de asistență mutuală, dar nu a fost finalizat deoarece nu
a fost ratificat de Sovietul Suprem.
Relaţiile cu Germania: la 23 martie 1939, România a încheiat un tratat economic cu Germania pe 5 ani.
Succesele politicii externe româneşti se datorează liniei politice adoptate de guvernele vremii, dar şi prezenţei
unor diplomaţi de excepţie, precum Take Ionescu şi Nicolae Titulescu.

În anii 1930, tulburările manifestate pe plan european au fost prezente şi în România:

 Criza economică mondială a afectat economia românescă şi a generat multiple probleme sociale şi
politice;
 Ascensiunea extremismului de dreapta şi manifestările fasciste din Europa au încurajat mişcarea
legionară, reprezentată de Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită din 1930, Garda de Fier,
condusă de Corneliu Zelea Codreanu, cu o politică antisemită şi ultranaţionalistă ce recurgea adesea
la asasinate politice;
 Politica naţionalistă şi revizionistă a unor state europene era îndreptată şi împotriva statului român;
 Regimurile politice autoritare şi totalitare instalate în Europa au permis instaurarea regimului
autoritar al regelui Carol al II lea, în 1938.
Premisele pe care s-a construit politica externă românească în vederea apărării integrității teritoriale au fost
false.

- Franța și Marea Britanie pe care conta ca apărătoarea a statu-quo-ului au făcut compromisuri cu statele
revizioniste. Societatea Națiunilor a fost incapabilă să mențină pacea.
Alianțele regionale au fost utile României, însă ele nu erau suficiente pentru a opri revizionismul german sau
sovietic.

În preajma celui de Al Doilea Război Mondial România era din ce în ce mai mult izolată pe plan
internațional.

- Acțiunile Germaniei din 1935-1939 anulaseră multe din prevederile ”sistemului de la Versailles”.
- Pactul sovieto-german din 23 august 1939, viza direct integritatea teritorială a țării noastre.
- Declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939, a determinat România să se
declare în stare de neutralitate.
 România în cel de Al Doilea Război Mondial

I. Pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940

26-27 iunie 1940 – România cedează: Basarabia, N. Bucovinei şi Ţinutul Herţei

30 august 1940 – Dictatul de la Viena – România cedează N-V-Transilvaniei
7 septembrie 1940 – Tratatul de la Craiova – România cedează Bulgariei Cadrilaterul (S. Dobrogei)
- După pierderea unei treimi din teritoriul național și din populație, fromtierele rămase au fost garantate
de Germania.
- În această situație aderarea României la Pactul tripartit (23 noiembrie 1940), acceptarea trupelor
germane în țară în primăvara anului 1941 sunt explicabile.
22 iunie 1941 – România participă alături de Germania la lupta împotriva URSS; Armata română eliberează în
două săptămâni Basarabia şi Nordul Bucovinei;

1941-1942 – ofensiva Armatei Române la: Odessa, Sevastopol, Cotul Donului, Caucaz;
1942-1943 – după bătălia Stalingradului, Germania intră în defensivă;
Din 1943 – România începe tratative cu Aliaţii pentru ieşirea din război;
1944 – Armata sovietică se află la graniţele României.
23 august 1944 – România întoarce armele împotriva Germaniei şi se alătură Naţiunilor Unite.
August 1944 - 9 mai 1945 România luptă alături de Aliaţi pentru eliberarea Ungariei, Austriei şi
Cehoslovaciei.

Lovitura de stat de la 23 august 1944:

- a fost soluția pentru înlăturarea mareșalului Ion Antonescu de la putere
- ieșirea României din războiul antisovietic
- întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

Actul istoric de la 23 august 1944 a reprezentat o cotitură în politica externă a României. Marile puteri ale
lumii: Marea Britanie, SUA, URSS, și-au împărțit lumea iar țara noastră a intrat în sfera de influență sovietică.
Profitând de faptul că nu se încheiase un armistițiu, Armata Roșie a ocupat întreg teritoriul României.
Delegația română, trimisă la Moscova, a semnat Convenția de Armistițiu la 12 septembrie 1944.

Negocierile pentru încheierea păcii cu România:

- au început în august 1946 și s-au finalizat prin semnarea Tratatului de pace de la Paris la 10
februarie 1947.
- Delegația română condusă de ministrul de externe în guvernul Petru Groza, Gheorghe Tătărăscu.
- Singurul nostru câștig a fost anularea hotărârii de la Viena din 30 august 1940, deci Basarabia și
nordul Bucovinei intrau în componența URSS.
- Clauzele militare se refereau atât la situația trupelor sovietice aflate pe teritoriul țării noastre cât și la
capacitatea militară a României.
- Trupe ale Armatei Roșii rămâneau în țară sub pretextul asigurării ”liniilor de comunicație cu zona
sovietică de ocupație din Austria”
- Această situație s-a prelungit până în anul 1958 favorizând instaurarea și consolidarea noului regim
totalitar de inspirație sovietică.
Clauzele economice erau foarte grele pentru țară:

- România trebuia să plătească o despăgubire de război de 300 milioane dolari la valoarea anul 1938,
achitați în produse: alimente, materii prime, echipament industrial, nave etc.
- Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să desfășoare o politică externă aliniată sistemului
politic comunist.
 România postbelică

Implantarea comunismului în România

Lovitura de stat de la 23 august 1944:

 a fost soluția pentru înlăturarea mareșalului Ion Antonescu de la putere;

 ieșirea României din războiul antisovietic;
 întoarcerea armelor împotriva Germaniei.
Actul istoric de la 23 august 1944 a reprezentat o cotitură în politica externă a României. Marile puteri ale
lumii: Marea Britanie, SUA, URSS, și-au împărțit lumea iar țara noastră a intrat în sfera de influență sovietică.
Profitând de faptul că nu se încheiase un armistițiu, Armata Roșie a ocupat întreg teritoriul României.

Delegația română, trimisă la Moscova, a semnat Convenția de Armistițiu la 12 septembrie 1944. La

sfârşitul războiului statul român a devenit un „stat democrat popular„ , „satelit al Moscovei„ , integrat în
„ sistemul socialist”.

După 1944, România revine la democraţie şi se instaurează două guverne democratice:

 Guvernul general Constantin Sănătescu (23 august 1944 – 6 dec. 1944);

 Guvernul general Nicolae Rădescu (6 dec. 1944 – 6 martie 1945)

Etape ale instaurarii comunismului:

 La 6 martie 1945 se instalează la putere primul guvern comunist, condus de dr. Petru Groza,
din istoria României, datorita intervenţiei lui Andrei Visinski (trimisul lui Stalin), care l-a
forţat pe regele Mihai să numească un guvern procomunist.
 La 19 noiembrie 1946 are loc falsificarea alegerilor parlamentare, comuniştii atribuindu-şi o
majoritate covârşitoare în Parlament;
 iulie-octombrie 1947 - dizolvarea P.N.Ţ. si „procesul” liderilor săi;
 La 30 decembrie 1947, regele Mihai este forţat să semneze actul de abdicare şi să părăsească
ţara. În consecinţă, se proclama Republica Populară Română.
Noul regim a fost recunoscut de către O.N.U. în 1955.

U. R. S. S. şi comunismul românesc

 România este aşezată în sfera de interese a U. R. S. S.;

 S-a permis ascensiunea spre putere a P. C. R., sprijinit de guvernul de la Moscova şi de tancurile
Armatei Roşii;
 Sunt dislocate mari unităţi ale Armatei Roşii în zonele cheie ale României: Ploieşti, Petroşani, Deva,
Arad; sunt dezarmate trupele româneşti din interiorul ţării.

Comuniştii, sprijiniţi de Moscova:

 şi-au organizat gărzi muncitoreşti;

 au trecut la ocuparea şi înlocuirea cu reprezentanţi din rândurile lor a primarilor si prefecţilor în 52 din
cele 58 judeţe ale ţării;
 au direcţionat masele populare, sub lozinca ”adevăratei democraţii”, spre F. N. D.;
 au acuzat guvernul Rădescu că „ protejează criminalii de război”, că ţărăniştii şi liberalii se opun
democratizării instituţiilor ţării şi că partidele, reprezentând burghezia, refuză înfăptuirea reformei
agrare.

Comuniştii cuceresc puterea:

 P.C.R. a organizat şi condus mari mitinguri de protest împotriva guvernului Rădescu;

 Vîşinski îl presează pe rege să demită guvernul şi să-l înlocuiască cu un guvern F. N. D;
 6 martie 1945- formarea guvernului Petru Groza: prima treaptă spre putere a P. C. R.. Guvernul s-a
autoproclamat „apărător al democraţiei şi cuceririlor revoluţionare ale poporului”;
  martie 1945- restabilirea administraţiei româneşti în Transilvania;
 23 martie 1945 - legiferarea reformei agrare: au fost expropriate aprox. 1 469 000 ha din suprafeţele
mai mari de 50 ha (lichidarea completa a proprietăţii moşiereşti);
 a fost promulgată legea pentru epurarea administraţiei publice;
 s-au creat tribunalele populare.

Relaţii România –U. R. S. S

 mai-august 1945 - se încheie cu U.R.S.S., seria acordurilor privind livrările reciproce de mărfuri;
 se înfiinţează primele societăţi mixte româno-sovietice: SOVROMURILE (Sovrom- transport,
Sovrom-petrol, Sovrom-lemn).
 acestea au contribuit la secătuirea rezervelor naturale ale României ;
 prin intermediul lor s-a făcut controlul sovietic asupra economiei româneşti, sub pretextul achitării
datoriilor de război ale României către U.R.S.S.; au fost desfiinţate în anul 1954.

Greva regală (aug.1945-ian 1946):

 Regele nu a semnat decretele-legi date de guvern, s-a retras la Sinaia şi a refuzat să participe la
festivităţile legate de actul de la 23 august.
 Opoziţia a organizat, de ziua onomastică a regelui (8 nov.), o mare manifestaţie de simpatie şi
solidaritate cu acesta;

 Guvernul: Presa comunisaă i-a etichetat pe participanţi drept „reacţionari, fascişti, asasini”.

Sfârşitul democraţiei

 8 ianuarie 1946 - regele încheie greva pentru că sunt primiţi în guvern reprezentanţi ai opoziţiei. Peste
o lună guvernul este recunoscut de Aliaţi;
 5 -15 mai 1946 – are loc procesul „marii trădări naţionale” iar pe 1 iunie 1946 sunt executaţi Ion şi
Mihai Antonescu, generalii G. Alexiu si C. Vasiliu;
 1947 - sunt dizolvate P. N. L. si P. N. Ţ., pe motiv că „se opun schimbărilor democratice din ţară”.
Membrii marcanţi ai acestora au fost judecaţi şi condamnaţi la mulţi ani de temniţă grea.

La 10 februarie 1947 România semna, tratatul de pace de la Paris care:

 anula dictatul de la Viena, dar consfinţea pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei;

 nu se recunoştea statutul de co-beligerantă şi obliga ţara la plata unor mari despăgubiri către U.R.S.S.;
 trupele sovietice rămâneau pe teritoriul nostru, pe motiv că trebuia asigurată legătura cu cele aflate în
Austria.
După proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947) s-a trecut la instituţionalizarea
comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după modelul stalinist.

La 30 decembrie 1947 - regele Mihai abdică la presiunea lui Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu – Dej.
România devine Republica Populară şi este pusă sub conducerea unui prezidiu format din cinci persoane.
 Regimul comunist în România

Context istoric:
 1944-1947 – etapa de instaurare a comunismului
 1947 – începe etapa de consolidare a comunismului românesc
Caracteristici:
 eliminarea adversarilor politici
 apariția și consolidarea unui sistem de represiune
 planificarea economiei
 nerespectarea drepturilor omului
Factori favorizanți:
 decizia Marii Britanii și SUA de a permite instaurarea controlului Moscovei în statele Europei
Centrale și de Sud-Est, respectând sferele de influență stabilite prin ”Acordul de procentaj”
 prezența Armatei Roșii;
 concentrarea Uniunii Sovietice pe politica externă;
 izbucnirea Războiului Rece a determinat URSS să se folosească de toate posibilitățile pentru a câștiga
competiția cu SUA.
Cauze:
 amestecul URSS în problemele interne ale României
 eliminarea comuniștilor români care se împotriveau controlului Moscovei.

Regimul comunist în România cuprinde:

1. Regimul Gheorghe Gheorghiu Dej (1947-1965)

2. Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989)
 Regimul Gheorghe Gheorghiu Dej (1947-1965)

Prin unirea P. S. D.cu P.C.R. – a rezultat Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), (1948). Secretarul
General al partidului a fost Gheorghe Gh. Dej.
Ghe. Gh. Dej a lichidat: „Linia moscovită” – în 1952 şi „Linia locală” – (pe Lucreţiu Pătrăşcanu de
care se temea că i-ar putea lua locul, a fost arestat în 1948 şi executat în închisoare în 1954).

Regimul Dej a cunoscut două etape în evoluţia sa:

Prima etapă: 1947-1960 - perioadă de supunere totală faţă de Moscova pe plan intern (stalinizarea ţării);
Etapa a doua: 1960-1965 – are loc o reorientare a regimului Dej, o oarecare depărtare faţă de URSS.

Prima etapă: 1947-1960 - Stalinismul românesc

Ajunşi să controleze puterea comuniştii au trecut la măsuri pentru consolidarea regimului:

1. Stalinismul economic cuprinde:

 Naţionalizarea (11 iunie 1948) – au fost trecute în proprietatea statului întreprinderile industriale și
miniere, băncile, dar și alte afaceri mai mici. Naționalizarea a fost primul pas către centralizare
economică.

 Colectivizarea (1949-1962) - prin acesta se urmărea trecerea proprietății private țărănești în

proprietatea statului;
 într-o primă etapă s-a încercat atragerea țăranilor de partea PRM prin reforma agrară din 1945. Pe 23
martie 1945 a fost legiferată reforma agrară: au fost expropriate aprox. 1 469 000 ha din suprafeţele
mai mari de 50 ha (lichidarea completă a proprietăţii moşiereşti);
 din 1949 PRM a decis desființarea proprietății rurale și constituirea Gospodăriilor Agricole Colective
(GAC) apoi a Cooperativelor Agricole de Producție (CAP).

 Industrializarea forţată (1958) – accentul principal urmând a fi pus pe dezvoltarea industriei

constructoare de mașini și pe siderurgie;
 Planurile cincinale (primul plan 1951-1955);
 Crearea Comitetului de stat al planificării;
 Lichidarea proprietăţii private;
 Desfiinţarea partidelor politice.

II. Stalinismul politic:

 monopolul puterii este deţinut de partidul unic – P. M. R. (din 1965 se revine la denumirea de P.C.R.);
 este adoptată constituţia din 1948 (reprezintă o copie a celei sovietice din 1936);
 se formează poliţia politică – în 1948 a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului
(Securitatea);
 s-a urmărit distrugerea grupurilor anticomuniste din munţi;
 sunt constituite lagărele de muncă de la Sighet, Gherla, Aiud, Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră;
 are loc deportarea ţăranilor din Banat;
 arestarea şi condamnarea la închisoare a opozanţilor politici.

III. Stalinismul cultural:

 Cultura va suferi transformări după modelul sovietic;
 Întreruperea legăturilor cu Occidentul;
 În iunie 1948 a fost desființată Academia Română și înlocuită cu una nouă, alcătuită din membri
numiți de partid;
 Au fost intrzise o serie de lucrări considerate periculoase pentru ideologia comunistă;
 Regimul va sprijini, în schimb, o nouă orientare culturală numită proletcultism;
 Din 1948 limba rusă devine materie obligatorie în școli;
 Se interzice predarea religiei
  În 1948 se elaborează noua lege a cultelor religioase, prin care este interzisă oficial Biserica Greco-
Catolică, Biserica Romano-Catolică nu a fost desființată, încercându-se totuși, blocarea legăturilor
membrilor ei cu Occidentul;
 Subordonarea B.O.R. statului;
 Partidul Comunist și-a fixat scopul de a construi omul nou;
 În 1947, Mihail Roller scrie Istoria Românilor, ce reprezintă o completă revizuire a trecutului țării;
 În 1947 se înființează Institutul de Studii Româno-Sovietic, în 1948 se înființează Muzeul Româno-
Rus etc.
 După 1960 începe o campanie de derusificare și liberalizare culturală.

Consecințe:

 Consolidarea primului regim totalitar structurat după modelul Moscovei;

 Apariția unei stări de teroare în cadrul societății;
 Centralizarea economiei românești;
 Eliminarea inițiativei individuale;
 Renunțarea la tradiția culturală interbelică.
 Politica externă

Politica externă a României în această perioadă s-a caracterizat prin “aliniere” la politica promovată
de URSS, statutul internaţional impus României fiind acela de „satelit al Moscovei”. După retragerea trupelor
sovietice în 1958 şi mai ales după Declaraţia din aprilie 1964, România a promovat o politică de distanţare faţă
de URSS şi de deschidere spre Occident.

1. În ianuarie 1948 – România a încheiat tratate de prietenie şi asistenţă cu Bulgaria, cu Ungaria, cu

Cehoslovacia (în iulie 1948).

2. Primul pas în direcţia înregimentării României din punct de vedere militar în blocul sovietic a fost făcut
odată cu semnarea, la 4 februarie 1948, la Moscova, a Tratatului de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc
între România şi URSS.  Printre prevederile sale înrobitoare era prevăzută ṣi obligativitatea consultării
guvernului sovietic în toate problemele de politică externă.

3. În 25 ianuarie 1949, este creat C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), la iniţiativa URSS, ca
organizaţie economică a statelor comuniste.
 C.A.E.R-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerţul dintre ţările
din blocul estic.
 În realitate, URSS nu a putut oferi ţărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA
ţărilor occidentale.
 Membre ale CAER erau: URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Prin
această iniţiativă URSS urmărea crearea unui cadru legal prin care să poată coordona şi controla
economiile ţărilor de „democraţie populară”.

4. În 1949 s-au pus bazele NATO.

5. La 14 mai 1955 s-a format o alianţă militară între URSS şi statele comuniste – Tratatul de prietenie,
colaborare şi asistenţă mutuală între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România,
Ungaria şi URSS – Tratatul de la Varşovi.

6. La 10 decembrie 1955, România a fost admisă în O.N.U.

7. În 1956 – are loc revoluţia anticomunistă din Ungaria iar România participă la înăbuşirea ei;
8. În 1958 – trupele sovietice se vor retrage din ţara noastră. România începe politica de îndepărtare de
Moscova.

Îndepărtarea de politica Moscovei

În 1964 România respinge planul Valev care urmărea transformarea teritoriului ţării noastre împreună
cu Bulgaria şi sudul URSS, într-un spaţiu interstatal axat pe dezvoltarea agriculturii.

În aprilie 1964 a fost publicată Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în problemele mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale. În acest fel regimul lui Dej îşi arăta dorinţa de a nu se mai
subordona Moscovei.
 Regimul Nicolae Ceauşescu
(1965-1989)

Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989) cunoaşte două etape:

1. Prima etapă (1965-1971)

2. A doua etapă (1971-1989)

1. Prima etapă (1965-1971)

Între 1965 -1968:

- se continuă politica de independenţă faţă de Moscova;

- se consolidează puterea prin promovarea unor noi cadre în structurile de conducere ale partidului şi
prin acapararea unor funcţii importante în aparatul de stat;
1965 – are loc Congresul al IX – lea al P.M.R.;
- se revine la denumirea de P.C.R.;
- se adoptă o nouă Constituţie;
- România este proclamată Republică Socialistă.
2. A doua etapă (1971-1989):

o după 1971, Nicolae Ceauşescu instaurează un regim personal;

o în 1971, în urma unei vizite întreprinse în câteva ţări comuniste ale Asiei (China, Coreea de
Nord) pune capăt relativei liberalizări;
o tezele din iulie lansează „revoluţia culturală” prin care trebuiau ideologizate toate sectoarele
vieţii sociale;
o se pun bazele dictaturii personale;
o în martie 1974, devine primul preşedinte al Republicii şi deţine funcţia de secretar general al
P.C.R.
Măsuri:

o reinstaurarea treptată a controlului total al partidului asupra sferelor politice, culturale şi ştiinţifice;
o impunerea unor mecanisme de conducere şi decizie personală specifică dictatorilor;
o sistemul rotirii cadrelor pentru a evita consolidarea poziţiilor vreunuia dintre colaboratori;
o marginalizarea grupurilor contestatare din partid;
o promovarea politică a rudelor familiei Ceauşescu;
o promovarea unui cult al personalităţii; Promovarea unei politici naţionaliste;
Criza regimului Ceauşescu începe să se manifeste în anii ”80.

Consecinţe:

- deprecierea condiţiilor de viaţă ale populaţiei;

- punerea în practică a unor proiecte costisitoare realizate cu mari sacrificii ale populaţiei;
- sistematizarea satelor; inaugurarea unei politici de reforme de către Mihail Gorbaciov după 1985 pe
care Ceauşescu a respins-o; hotărârea sa de a izola România pe plan extern.

Politica externă a lui Nicolae Ceauşescu

Naţional – comunismul lui Ceauşescu a cunoscut două etape:

1965 – 1971 (1974) – etapa continuării distanţării de Moscova şi a unei prezenţe active pe plan extern;
1971 – (1974) – 1989 – etapa deteriorării poziţiei României pe arena mondială.

I. Etapa 1965 – 1971 (1974) – etapa relativei liberalizări şi a distanţării de Moscova.

  1967 – România este primul stat comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG şi a menţinut
relaţii diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile;
 Mai 1968 – vizita în România a preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle;
 21 august 1968 – discursul lui Ceauşescu, care condamnă intervenţia militară a Tratatului de la
Varşovia în Cehoslovacia – i-a consolidat poziţia pe plan extern; acesta atinge „apogeul popularităţii
sale”, lucru care nu putea scăpa Washingtonului, de a folosi România ca un ghimpe în coasta
Moscovei – cu scopul lărgirii breşei în blocul comunist.

În acest context:

 În august 1969 – are loc la Bucureşti, vizita preşedintelui american, Richard Nixon;
 În 1971 – România aderă la GATTE (Acord General pentru Tarife şi Comerţ);
 1971 – Ceauşescu vizitează Coreea de Nord şi China;
 1972 – aderă la FMI şi Banca Mondială
 1973 - România obţine din partea Pieţei Comune un regim comercial preferenţial, prin semnarea unor
acorduri de cooperare economică;
 1974 – vizita lui Nicolae Ceauşescu la Paris şi întâlnirea cu preşedintele Franţei, Georges Pompidau;
 1975 – 30 iulie – 1 august – România participă la ultima reuniune de la Helsinki a Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa – au fost prezenţi şefii de stat sau de guvern din 35 de ţări.

Actul final, semnat la 1 august 1975 de toate statele, conţinea angajamentul fiecărei ţări semnatare de a
respecta:
- egalitatea suverană;
- nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
- inviolabilitatea frontierelor, reglementarea paşnică a diferendelor;
neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, egalitatea în
drepturi a popoarelor, cooperarea între state;
 Între 2 – 3 august 1975 – România a fost vizitată de preşedintele SUA, Gerald Ford, eveniment urmat
de primirea, în acelaşi an, a clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA – pierdută în 1988.

II. Etapa 1971 (1974) – 1989

Bucureştiul a continuat să se manifeste activ pe arena internaţională astfel:

 în 1978 şi-a adus contribuţia la încheierea acordului de pace dintre Israel şi Egipt;
 în 1979 şi-a adus contribuţia la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi SUA;
 1980 – a încheiat noi acorduri de colaborare cu Piaţa Comună;
 după 1980 se constată o restrângere a relaţiilor diplomatice de interes major;
 anii 1985 – 1989 au cunoscut schimbări majore în sistemul comunist, generate de criza sistemului şi
de venirea, în 1985, la putere în URSS, a lui Mihail Gorbaciov, care a lansat politica de reformare a
sistemului – este o etapă de destindere şi reconciliere în relaţiile dintre SUA şi URSS.
 Nicolae Ceauşescu a refuzat să aplice reformele iniţiate de Gorbaciov.

Evenimentele din 1989 din Europa au dus la căderea regimurilor totalitare. Tot mai izolat, Ceauşescu nu
înţelegea realităţile din jurul său.

 În august 1989, într-un Mesaj trimis conducerilor partidelor comuniste din statele participante la
Tratatul de la Varşovia, Ceauşescu atrăgea atenţia că evenimentele din Polonia (aici a fost numit un
prim- ministru necomunist) sunt periculoase şi urmăresc îndepărtarea socialismului;
 La Congresul al XIV lea al P.C.R. din (20-24 noiembrie 1989), Ceauşescu considera că menţinerea a
două state germane este o necesitate , totodată a cerut denunţarea Pactului Ribentropp – Molotov din
23 august 1939;
 La întâlnirea de la Moscova din 4 decembrie 1989, Gorbaciov, a informat liderii statelor Tratatului de
la Varşovia despre întâlnirea de la Malta cu preşedintele american George Bush şi a specificat că
orice schimbări vor avea loc în Europa de est U.R.S.S. nu va interveni.
 În martie 1989, Comisia pentru drepturile omului a O.N.U. adoptă o Rezoluţie pentru constituirea
unei comisii de anchetă privind situaţia din România.
 În a doua jumătate a anului 1989 se declanşează principiul dominoului.
 În martie 1991,Tratatul de la Varşovia îşi înceta existenţa în mod oficial şi se încheie Războiul
Rece.
Prăbuşirea sistemului comunist în Europa, a cărei cauză, pe plan extern, a fost reconcilierea promovată de
liderii SUA şi URSS, a marcat:

 în 1990 - reunificarea Germaniei;

 în 1991 – dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi CAER;
 1991 – dezmembrarea URSS şi sfârşitul Războiului Rece.

Represiune și disidență anticomunistă

Rezistența a reprezentat modalitatea în care s-a manifestat populația vizavi de abuzurile regimului
comunist și încălcarea gravă a drepturilor omului.

O caracteristică a rezistenței anticomuniste în România o reprezintă lupta armată din munți. Primele
nuclee de luptă anticomunistă au apărut în 1944 devenind din ce în ce mai vizibile odată cu creșterea influenței
PCR.
Cele mai importante grupuri de rezistență armată au fost:
 Haiducii Muscelului
 Sumanele Negre
 Mișcarea Națională de Rezistență
 Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui etc.
În zona Muscelului grupările conduse de frații Arnăuțoiu și de colonelul Gheorghe Arsenescu și în zona
Munților Făgăraș grupul condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, au avut puternice ciocniri cu trupele de securitate.
Depășite numeric și fără prea multe provizii și muniții, aceste grupuri au fost decimate de către puterea
comunistă.
Prin decretul din 30 august 1948, era organizată Direcția Generală a Securității Poporului, în cadrul
căreia erau plasați în funcții-cheie agenți de la Moscova: Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru
Nicolski și Vladimir Mazuru.

Din rândul ”dușmanilor poporului”, anihilați fizic de către organele de represiune comuniste, au
făcut parte:
 membri marcanți ai partidelor istorice interbelice: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C.Brătianu,
Constantin Argetoianu etc;
 oameni de cultură: Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu;
 slujitori ai bisericii: monseniorul Vladimir Ghica etc.

Majoritatea celor care au avut o funcție publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea
regimului comunist al penitenciarelor și coloniilor de muncă.
Se poate vorbi, așadar, de existența, până în 1964, a unui adevărat gulag în România:
 este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galați, Râmnicul Sărat, Aiud și Pitești;
 al șantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră;
 al coloniilor de muncă forțată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava și Salcia.

O altă caracteristică a represiunii comuniste a reprezentat-o fenomenul deportărilor. Începute în 1951,

pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin și Tito, deportările din Banat în zonele aride din Bărăgan au
însemnat distrugerea a numeroase familii.

În 1964, după Declarația din aprilie, Ghe. Gh. Dej se decide să pună capăt calvarul deținuților politici din
penitenciarele românești. Prin decretele nr. 176 și nr. 411 au fost eliberați ultimii 10 410 deținuți politici.
Foștilor deținuți li s-a impus domiciliu obligatoriu, erau verificați periodic și s-au confruntat de lipsa unui loc
de muncă.

Disidența anticomunistă este specifică perioadei Nicolae Ceaușescu. Ea a fost încurajată de

semnarea de către Ceaușescu a Acordului de la Helsinki, din 1975.

Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziții majore, venite din interiorul țării. Scriitorul
Paul Goma, inițiază o mișcare de solidaritate cu mușcarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârnește
reacția dură a autorităților.
 În anul 1977, autoritățile comuniste sunt puse în fața revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste
10.000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul cerând condiții decente de viață și muncă. Minerii nu reiau
lucrul decât în urma sosirii lui Ceaușescu în zonă și a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor.
La scurt timp Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mișcării.

La 15 noiembrie 1987, are loc manifestația muncitorilor de la Uzina ”Steagul Roșu” din Brașov
privind îmbunătățirea condițiilor de viață; mii de persoane au traversat orașul, scandând lozinci anticomuniste
și devastând sediul județean al PCR. Numeroși participanți au fost arestați și judecați.
Disidența a acționat prin scrisori deschise și texte ale disidenților religioși, în primul rând predicile
părintelui Ghe. Calciu Dumitreasa din 1979. Toate aceste scrieri sunt extrem de critice la adresa cultului
personalității, socialismului dinastic și solicitau respectarea drepturilor cetățenești. S-au remarcat în acest sens:
Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu.
Intelectualii români au criticat regimul comunist la posturile de radio ”Europa liberă” și ”BBC”
Disidența împotriva lui Ceaușescu s-a manifestat și în rândul foștilor demnitari comuniști, cu toate că
aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului.

Reproșurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca și
”Scrisoarea celor șase” (semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Ghe. Apostol.
și C-tin Pârvulescu) nu prezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegaliști de a critica evoluția nefastă a
politicii lui Ceaușescu și nicidecum o critică reală a sistemului.
 Construcţia democraţiei postdecembriste

1. Context internaţional al prăbuşirii regimului comunist

În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat
de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –restructurare) introdusă de conducătorul
Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985.
În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin revenirea la
pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania.

2. Prăbuşirea comunismului în România

În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist, mai
întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie) dar şi în alte oraşe. Armata şi securitatea
au tras în demonstranţi, producând peste 1000 de victime.
În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a părăsit Bucureştiul. El a pierdut susţinerea armatei şi a securităţii.
România a fost singura ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.

3. Revenirea la democraţie
 După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul
Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al PCR care era considerat dizident.
În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie
1990 au reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membrii ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt
înfiinţate un număr mare de partide de toate coloraturile politice. De asemenea, FSN se transformă în partid
politic.
În mai 1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu.
Un rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-guvernamentale care au luptat
pentru apărarea drepturilor omului. Una dintre cele mai importante a fost Alianţa Civică.
Noua constituţie adoptată în 1991.
În 1992 au loc alte alegeri, câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci, FDSN
(Frontul Democrat al Salvării Naţionale). Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a
fost revenirea la proprietatea privată în agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din
nou loturile agricole în 1990) şi în industrie.

4. Partidele politice 
 Cele mai importante schimbări pe scena vieţii politice în primii ani de după 1989 au fost legate de
transformările în cadrul FSN. După ce Iliescu este ales preşedinte al României, şeful FSN devine
primul ministru Petre Roman.
 În 1991 premierul Roman a pierdut susţinerea politică a lui Ion Iliescu şi a fost demis.
 În 1992 oamenii politici din jurul lui Ion Iliescu se desprind din FSN şi alcătuiesc un nou partid
politic, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN). 
 În 1993 FSN şi-a luat numele de Partidul Democrat (PD).
 Partidul Democrat a fost condus de Petre Roman până în 2001 şi apoi de Traian Băsescu, până la
alegerea sa ca preşedinte, în 2004.
 În 2007, Partidul Democrat s-a unificat cu o aripă a PNL şi a format Partidul Democrat Liberal
(PDL). Acest partid s-a aflat la guvernare în 1996-2000 împreună cu Partidele care au alcătuit
Convenţia Democrată, în 2004-2005 împreună cu PNL şi în 2008. Iniţial a fost un partid de centru
stânga, iar în 2004 a devenit de centru dreapta, prin modificarea doctrinei sale.
 FDSN, devenit în 1993 Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), s-a unificat în 2001 cu
un alt partid socialist (PSDR) şi şi-a schimbat numele în Partidul Social Democrat (PSD).
 Până în 2004 la conducerea sa au fost Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Acest partid s-a aflat la guvernare
în 1992-1996, 2000-2004.
 Partidul Naţional Ţărănesc a fost reînfiinţat de către Corneliu Coposu, lider ţărănist de marcă din perioada
interbelică, fost secretar al lui Iuliu Maniu,  care a stat în închisorile comuniste
Partidul Naţional Liberal  a fost reînfiinţat de către Radu Câmpeanu, lider al tineretului liberal în perioada
interbelică, fost deţinut politic în închisorile comuniste şi exilat politic în Franţa. Alţi lideri politici importanţi,
care s-au aflat la conducerea partidului au fost Mircea Ionescu Quintus, Theodor Stolojan, Călin Popescu
Tăriceanu. PNL a fost al doilea partid politic din CDR, aflându-se în acest context la conducerea ţării în 1996-
2000, în 2004 s-a aflat la conducere în alianţă cu PD apoi singur, până în 2008.

UDMR, partidul minorităţii naţionale a maghiarilor . UDMR a participat la toate guvernările din România
începând cu 1996.

5. Alternanţa la putere la conducerea României. 

În perioada 1990-1996 scena vieţii politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu.
În 1996 alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu, susţinut de o alianţă de partide numită
Convenţia Democratică din România. CDR era alcătuită din PNŢCD, PNL, UDMR şi alte partide mai mici).
CDR s-a confruntat cu grave probleme economice, aşa că în 2000 alegerile au fost câştigate din nou de
PDSR şi Ion Iliescu. În 2004 Traian Băsescu a devenit preşedinte al Românie, sprijinit de o alianţă a
partidelor PD şi PNL.

Represiune și disidență anticomunistă

Rezistența a reprezentat modalitatea în care s-a manifestat populația vizavi de abuzurile regimului
comunist și încălcarea gravă a drepturilor omului.

O caracteristică a rezistenței anticomuniste în România o reprezintă lupta armată din munți.

Primele nuclee de luptă anticomunistă au apărut în 1944 devenind din ce în ce mai vizibile odată cu creșterea
influenței PCR.
Cele mai importante grupuri de rezistență armată au fost:
 Haiducii Muscelului
 Sumanele Negre
 Mișcarea Națională de Rezistență
 Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui etc.

În zona Muscelului grupările conduse de frații Arnăuțoiu și de colonelul Gheorghe Arsenescu și în zona
Munților Făgăraș grupul condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, au avut puternice ciocniri cu trupele de securitate.
Depășite numeric și fără prea munlte provizii și muniții, aceste grupuri au fost decimate de către puterea
comunistă.
Prin decretul din 30 august 1948 era organizată Direcția Generală a Securității Poporului, în cadrul
căreia erau plasați în funcții-cheie agenți de la Moscova: Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru
Nicolski și Vladimir Mazuru.
Din rândul ”dușmanilor poporului”, anihilați fizic de către organele de represiune comuniste, au
făcut parte:
 membri marcanți ai partidelor istorice interbelice: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C.Brătianu,
Constantin Argetoianu etc;
 oamenei de cultură: Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu;
  slujitori ai bisericii: monseniorul Vladimir Ghica etc.

Majoritatea celor care au avut o funcție publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea
regimului comunist al peniteciarelor și coloniilor de muncă.
Se poate vorbi, așadar, de existența, până în 1964, a unui adevărat gulag în România:
 este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galați, Râmnicul Sărat, Aiud și Pitești;
 al șantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră;
 al coloniilor de muncă forțată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava și Salcia.

O altă caracteristică a represiunii comuniste a reprezentat-o fenomenul deportărilor.

Începute în 1951, pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin și Tito, deportările din Banat în zonele
aride din Bărăgan au însemnat distrugerea a numeroase familii.

În 1964, după Declarația din aprilie, Ghe. Gh. Dej se decide să pună capăt calvarul deținuților politici din
penitenciarele românești. Prin decretele nr. 176 și nr. 411 au fost eliberați ultimii 10 410 deținuți politici.
Foștilor deținuți li s-a impus domiciliu obligatoriu, erau verificați periodic și s-au confruntat de lipsa unui loc
de muncă.
Disidența anticomunistă este specifică peroiadei Nicolae Ceaușescu
Ea a fost încurajată de semnarea de către Ceaușescu a Acordului de la Helsinki, din 1975.
Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziții majore, venite din interiorul țării. Scriitorul
Paul Goma, inițiază o mișcare de solidaritate cu mușcarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârnește
reacția dură a autorităților.
În anul 1977, autoritățile comuniste sunt puse în fața revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste
10.000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul cerând condiții decente de viață și muncă. Minerii nu reiau
lucrul decât în urma sosirii lui Ceaușescu în zonă și a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor.
La scurt timp Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mișcării.
La 15 noiembrie 1987, are loc manifestația muncitorilor de la Uzina ”Steagul Roșu” din Brașov privind
îmbunătățirea condițiilor de viață; mii de persoane au traversat orașul, scandând lozinci anticomuniste și
devastând sediul județean al PCR. Numeroși participanți au fost arestați și judecați.
Disidența a acționat prin scrisori deschise și texte ale disidenților religioși, în primul rând predicile
părintelui Ghe. Calciu Dumitreasa din 1979. Toate aceste scrieri sunt extrem de critice la adresa cultului
personalității, socialismului dinastic și solicitau respectarea drepturilor cetățenești. S-au remarcat în acest sens:
Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu.
Intelectualii români au criticat regimul comunist la posturile de radio ”Europa liberă” și ”BBC”
Disidența împotriva lui Ceaușescu s-a manifestat și în rândul foștilor demnitari comuniști, cu toate că
aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului.
Reproșurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca și
”Scrisoarea celor șase” (semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Ghe. Apostol. și
C-tin Pârvulescu) nu preprezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegaliști de a critica evoluția nefastă a
politicii lui Ceaușescu și nicidecum o critică reală a sistemului.
 Construcţia democraţiei postdecembriste

1. Context internaţional al prăbuşirii regimului comunist

În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat
de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –restructurare) introdusă de conducătorul
Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985.
În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin revenirea la
pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania.

2. Prăbuşirea comunismului în România

În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist, mai
întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie) dar şi în alte oraşe. Armata şi securitatea
au tras în demonstranţi, producând peste 1000 de victime.
În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a părăsit Bucureştiul. El a pierdut susţinerea armatei şi a securităţii.
România a fost singura ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.

3. Revenirea la democraţie
 După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul
Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al PCR care era considerat dizident.
În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie
1990 au reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membrii ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt
înfiinţate un număr mare de partide de toate coloraturile politice. De asemenea, FSN se transformă în partid
politic.
În mai 1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu.
Un rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-guvernamentale care au luptat
pentru apărarea drepturilor omului. Una dintre cele mai importante a fost Alianţa Civică.
Noua constituţie adoptată în 1991.
În 1992 au loc alte alegeri, câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci, FDSN
(Frontul Democrat al Salvării Naţionale). Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a
fost revenirea la proprietatea privată în agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din
nou loturile agricole în 1990) şi în industrie.

4. Partidele politice 
 Cele mai importante schimbări pe scena vieţii politice în primii ani de după 1989 au fost legate de
transformările în cadrul FSN. După ce Iliescu este ales preşedinte al României, şeful FSN devine
primul ministru Petre Roman.
 În 1991 premierul Roman a pierdut susţinerea politică a lui Ion Iliescu şi a fost demis.
 În 1992 oamenii politici din jurul lui Ion Iliescu se desprind din FSN şi alcătuiesc un nou partid
politic, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN). 
 În 1993 FSN şi-a luat numele de Partidul Democrat (PD).
 Partidul Democrat a fost condus de Petre Roman până în 2001 şi apoi de Traian Băsescu, până la
alegerea sa ca preşedinte, în 2004.
 În 2007, Partidul Democrat s-a unificat cu o aripă a PNL şi a format Partidul Democrat Liberal
(PDL). Acest partid s-a aflat la guvernare în 1996-2000 împreună cu Partidele care au alcătuit
Convenţia Democrată, în 2004-2005 împreună cu PNL şi în 2008. Iniţial a fost un partid de centru
stânga, iar în 2004 a devenit de centru dreapta, prin modificarea doctrinei sale.
 FDSN, devenit în 1993 Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), s-a unificat în 2001 cu
un alt partid socialist (PSDR) şi şi-a schimbat numele în Partidul Social Democrat (PSD).
 Până în 2004 la conducerea sa au fost Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Acest partid s-a aflat la guvernare
în 1992-1996, 2000-2004.
 Partidul Naţional Ţărănesc a fost reînfiinţat de către Corneliu Coposu, lider ţărănist de marcă din
perioada interbelică, fost secretar al lui Iuliu Maniu,  care a stat în închisorile comuniste
Partidul Naţional Liberal  a fost reînfiinţat de către Radu Câmpeanu, lider al tineretului liberal în
perioada interbelică, fost deţinut politic în închisorile comuniste şi exilat politic în Franţa. Alţi lideri politici
importanţi, care s-au aflat la conducerea partidului au fost Mircea Ionescu Quintus, Theodor Stolojan, Călin
Popescu Tăriceanu. PNL a fost al doilea partid politic din CDR, aflându-se în acest context la conducerea ţării
în 1996-2000, în 2004 s-a aflat la conducere în alianţă cu PD apoi singur, până în 2008.

UDMR, partidul minorităţii naţionale a maghiarilor . UDMR a participat la toate guvernările din România
începând cu 1996.

5. Alternanţa la putere la conducerea României. 

În perioada 1990-1996 scena vieţii politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu.
În 1996 alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu, susţinut de o alianţă de partide numită
Convenţia Democratică din România. CDR era alcătuită din PNŢCD, PNL, UDMR şi alte partide mai mici).
CDR s-a confruntat cu grave probleme economice, aşa că în 2000 alegerile au fost câştigate din nou de
PDSR şi Ion Iliescu. În 2004 Traian Băsescu a devenit preşedinte al Românie, sprijinit de o alianţă a
partidelor PD şi PNL.