PORTRET: Mihai Eminescu –

„geniul pustiu” al poeziei

româneşti
Postat de 
Monica Ion
 -
15/06/2020

de Razvan Moceanu
Luni, 15 iunie, se împlinesc 131 de ani de la trecerea în eternitate a
poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, jurnalist şi prozator, ales
post-mortem membru al Academiei Române. Eminescu a fost
supranumit „luceafărul poeziei româneşti” şi a rămas cel mai important
reprezentant al romantismului din literatura română, un remarcabil
erudit şi militant activ pentru dreptul la existenţă naţională a poporului
român.

*****
Mihai Eminescu (Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al
şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o
familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută
Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Anii copilăriei îl regăsesc la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate

totală îăn mijlocul naturii.

Între anii 1858-1860, a urmat clasele a III-a şi a IV-a la „National Hauptschule”

din Cernăuţi, apoi, în perioada 1860-1863 este înscris la Ober-Gymnasium din
Cernăuţi, unde repetă clasa a II-a, iar la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv
cursurile, deşi era foarte bun la învăţătură.

În anul 1864, Mihai solicită Ministerului Învăţământului din Bucureşti o

subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, însă este refuzat”.
În acelaşi an, la 5 octombrie, intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani, şi,
mai apoi devine copist la comitetul permanent judeţean, în aceeaşi perioadă
„pribegind” alături de

Trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, prin diferite spectacole şi turnee.

În 11 martie 1865, tânărul Eminovici primeşte paşaport pentru trecerea în

Bucovina, apoi este ţinut în gazdă la profesorul său Aron Pumnul, fiind şi
îngrijitor al Bibliotecii acestuia.

Un an mai târziu, la 12 ianuarie, după trecerea la cele veşnice a lui Aron

Pumnul, este tipărită o broşură dedicată acestuia, în care Eminovici semnează
una din poezii, „La moartea lui Aron Pumnul”.

În 25 februarie, publică în revista „Familia”, poezia „De-aş avea…”, sub numele

de Mihai Eminescu, pe care poetul l-a adoptat, de aici înainte.

La 16 iulie 1866, aceeaşi revistă îi publică poezia „Din străinătate”, urmată de

noi creaţii ale poetului care văd lumina tiparului – „Speranţa”, şi „Misterele
nopţii”.

În august participă la adunarea anuală a „Astrei”, apoi ajunge la Bucureşti, unde

intră, ca sufleur şi copist, în trupa lui Iorgu Caragiale, cu care merge în turnee
la Brăila, Galaţi sau Giurgiu.

În anul 1868, devine sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de
la mai multe teatre, şi cu care Eminescu merge înn turnee la Braşov, Sibiu şi
Timişoara.

În acest periplu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, care îi publică poeziile „La o artistă”
şi „Amorul unei marmure”, în „Familia”, apoi se stabileşte la Bucureşti, unde îl
cunoaţşte pe I. L. Caragiale, apoi este angajat ca sufleur şi copist al Teatrului
Naţional.
La 1 aprilie 1869 întemeiază, alături de alţi tineri creatori, cercul literar
„Orientul”, care avea ca preocupare culegerea de poezii populare şi documente
referitoare la istoria şi ţării, lui Eminescu fiindu-i repartizată culegerea de texte
şi documente din regiunea Moldovei.

Casa memoriala Mihai Eminescu din comuna Ipotesti , judetul Botosani .

Eminescu, pribeag până atunci, se împacă cu familia, după ce tatăl său îi
promite sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena, iar la 2 octombrie,
se înscrie la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de
bacalaureat.
Este mediul în care îi cunoaşte pe Slavici, împreună cu care activează, alături de
tineri din Transilvania şi Bucovina, în societatea studenţească „România jună”.

Este periada în care, pe lângă setea de cultură şi activitatea literară, abordează

şi probleme precum situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi
conlocuitoare din Austro-Ungaria, mărturie în acest sens fiind articolele acide
publicate în „Federaţiunea”. La 15 aprilie 1870 publică în revista „Convorbiri
literare”, poezia „Venere si Madonă”, iar la 15 august, „Epigonii”.

La 8 aprilie 1871, „România jună” îşi alege conducerea – Slavici devenind

preşedinte, iar Eminescu, bibliotecar.

La 15 august are loc serbarea de la Putna, în jurul mormântului lui Ştefan cel
Mare, prilej pentru Eminescu să-şi revadă locurile copilăriei.

În toamnă, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României

june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.

Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele de poet ale lui
Eminescu, caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Anul 1872 este dominat de întâlnirea, la Viena, de publicarea altor creaţii ale
sale – „Înger şi Demon” şi „Floare albastră” şi de plecarea la Berlin, unde se
înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie şi drept.

Pentru a se pute întreţine este angajat la consulatul român de la Berlin, condus

de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru
a asigura, pe mai departe şederea sa la Berlin.

În această perioadă Eminescu începe să prelucreze creaţii din foloclorul

românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” şi, mai ales,
„Luceafărul”.
Între 17 ianuarie – şi 7 mai 1874, Eminescu poartă o coresondenţă consistentă
cu Titu Maiorescu, care îi sugera poetului să-şi obţină doctoratul în filosofie,
pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi, însă Eminescu abandonează
acest demers, se întoarce în ţară şi este numit director al Bibliotecii Centrale din
Iaşi.

O parte din manuscrisul poeziei Imparat si Proletar.

În acelaşi timp, Eminescu predă lecţii de logică la Institutul academic, în locul lui
Xenopol, iar „Convorbiri literare” îi publică „Împărat şi proletar”.
În anul următor, Eminescu propune spre achiziţionare, într-un raport datat 6
martie şi adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, o listă consistentă de
tipărituri şi manuscrise vechi.

La 1 iulie 1875, Eminescu este numit revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi
Vaslui.

La 14 martie 1876, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii”, susţine conferinţa

„Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, apoi redactează un raport
elogios asupra activităţii didactice a lui Creangă, destinat ministerului
Învăţământului, iar marele nostru povestitor devine membru în „Junimea”.

După schimbarea guvernului, un raport adresat Ministerului Învăţământului cere

ca Eminescu să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase”, în vremea în care
activa ca bibliotecar, însă Parchetul din Iaşi decide clasarea cauzei.

În perioada următoare, Eminescu primeşte postul de corector şi redactor la

gazeta „Curierul de laşi” – unde a redactat numeroase rubrici, fără semnatură –
şi frecventează cu regularitate bojdeuca lui Creangă. De asemenea, publică
cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă şi vizitează în dese
rânduri casa bătrânului Ştefan Micle, ulterior stabilindu-se la Bucureşti.

După moartea, la 6 august 1779, a lui Ştefan Micle, Eminescu îi scrie Veronicăi,
iar văduva lui Micle vine la Bucuresti şi îl roagă să intervină pentru urgentarea
pensiei sale. Cei doi fac planuri de căsătorie, însă ele se vor dovedi
nerealizabile. În perioada următoare corespondenţa cu Veronica Micle continuă,
pe un ton iritat, iar la 6 decembrie, Veronica se plânge lui Hasdeu că Maiorescu
l-a determinat pe Eminescu să nu-şi respecte promisiunea de a o lua în
căsătorie.

În anul 1881, are loc publicarea Scrisorii I în „Convorbiri literare” din 1

februarie, a Scrisorii a II-a, la 1 aprilie şi a Scrisorii a III-a la 1 mai.
Manuscrisul poeziei Luceafarului, datand din 10 aprilie 1882.
A urmat publicarea „Luceafărului” şi împăcarea cu Veronica, care a dat naştere
unora dintre cele mai emoţionante scrisori de dragoste pe care mulţi dintre noi
am avut privilegiul să le cunoaştem.

În 1883 a urmat publicarea, în „Familia”, a unor poezii eminesciene precum „S-

a dus amorul…”, „Când amintirile…”, „Adio”, „Ce e amorul…”, „Pe lângă plopii
fără soţ…” sau „Şi dacă…”, care i-au adus poetului un modest onorariu, singurul
din întreaga sa activitate literară.
După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la
23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu
este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să
fie trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.

La 8 ianuarie 1884 se stinge din viaţă, la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl

poetului, iar la 10 februarie, Eminescu se însănătoşeşte, primind o recomandare
medicală de a face o călătorie prin Italia. Urmează un periplu de şase săptămâni
spre sudul Alpilor până la Veneţia, Padova şi Florenţa.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al

Bibliotecii Centrale din Iaşi, însă în noiembrie se îmbolnăveşte din nou şi este
internat la spitalul Sf. Spiridon.

În anul următor, Eminescu continuă slujba la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala

comercială, iar în vara anului 1886 se îmbolnăveşte din nou, iar la 9 noiembrie
este înlocuit în postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este
transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, apoi în primăvara anului următor
este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 15 iulie 1887 pacientul pleacă la Viena cu recomandare de tratament iar la 1

septembrie revine la Botoşani, unde se află sub îngrijire medicală. În decembrie
trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, susţine un spectacol în beneficiul
bolnavului.

Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaţilor o petiţie prin care solicita

acordarea, de către stat, a unei pensii viagere pentru poet, o lege care avea să
intre în vigoare abia în aprilie 1888. Veronica Micle îl convinge pe Eminescu să
se mute definitiv la Bucureşti, unde îşi recapătă din puteri şi îşi reaia, timid,
activitatea literară.
La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi,
mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, poetul să treacă
în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.

În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în
institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul
nepereche…”.

Cert este că la 130 de ani de la moartea poetului, încă nu se cunoaşte motivul

exact care a dus la plecarea sa din această lume, fiind dovedit faptul că bolile
puse în seama sa de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe
simptomele reale ale pacientului, cel mai des invocat diagnostic fiind „sifilis”,
fără leac în acea perioadă.

La 17 iunie avea loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus
pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său a fost
înhumat la umbra unui tei.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al

optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când
acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui
crin de tăria parfumurilor sale.”

RADOR, 15 iunie 2020