Sunteți pe pagina 1din 4

Roman intimist şi istoric totodată

S-ar putea spune că reputatul critic, istoric și teoretician literar Mihai


Zamfir nu uită ( ! ) că este și un interesant prozator și, în răstimpuri, trimite
la tipar câte un volum care îi atestă acea faţetă de creator. Cea mai recentă
apariţie de acest gen e reprezentată de romanul În așteptare (Polirom, 2000),
o carte care își răsplătește cititorul printr-o doză de (oarecum „bizar“,
neconvenţional) farmec și prin etalarea unei capacităţi evocatoare demne de
toată atenţia, prin rezultatele ei. Efectiv captivantă, pe alocuri, şi în totalitate
uşor lizibilă, cartea nu ilustrează vreunul din curentele radicale de
revoluţionare a modalităţilor de exprimare prozastică care vor fi „răvăşit“,
ori doar reformulat, în vremi mai mult sau mai puțin recente, aspectul
narațiunii romaneşti şi obișnuințele de lectură. Așadar, nu e nici
„textualistă“, nici „postmodernistă“, nici altcumva „revoluţionară“: e mai
degrabă „cuminte“, ceea ce nu înseamnă că ar fi lipsită de interes, de energie
şi de mordanță eficace administrată. Nici sub raport tematic, al configurării
subiectului (şi, corelat, al tratării lui) nu se raliază vreunor orientări
„ofensive“ care se vor fi manifestat: nu e minimalistă, deprimistă,
decepționistă etc. S-ar pute spune că e o operă pur şi simplu … realistă ( ! ),
evident că aparținând unui realism rafinat, modern, „reşapat“. Sau, dacă
vrem neapărat să-i găsim o clasare categorială, se poate spune că s-ar ralia
„modei“ actuale a romanelor de evocare a unor momente din trecut, cu
observaţia că trecutul evocat nu este unul ceva mai îndepărtat (precum, de
pildă, în romanul O formă de viaţă necunoscută, al Andreei Răsuceanu, ori
în Hotel Universal, de Simona Sora etc., etc.), ci unul apropiat, aproape
contemporan, nu-i aşa ?, şi anume vremea apusului regimului ceauşist,
vremea prăbuşirii acelui regim. În așteptare este, deci, (aproape) un „roman
istoric“, însă unul cu acţiunea plasată într-o epocă (relativ) apropiată de
zilele noastre. Am putea îndrăzni să-l calificăm şi ca „roman-frescă“ sau,
mai degrabă ― cuprinderea cărţii nu atinge, totuşi, amploarea presupusă a fi
necesară şi definitorie pentru „romanul-frescă“ ! ―, ca „mini-frescă“
socială: demersul auctorial este focalizat asupra câtorva figuri, a câtorva
existenţe, reprezentative totuși, închipuind un mic „eşantion“ social, o mini-
galerie de tipuri. Cartea mai este, pe de altă parte, şi ceea ce a fost desemnat
uneori drept „roman de imobil“, o formulă care a cărei utilizare a prilejuit
nu puţine cărţi faimoase, la noi şi aiurea, de la „clasicele“ Passage de Milan,
de Michel Butor, sau La vie, mode d’emploi, de Georges Perec, şi până la, să
zicem, Simion liftnicul, de Petru Cimpoeşu.
Într-o clădire bucureșteană (a cărei istorie, de la construirea ei, în
anul 1930, este relatată, succint dar detaliat, într-un capitol introductiv)
situată într-o zonă centrală, dar mai puţin „vizibilă“ şi cunoscută decât altele
(undeva, pe lângă intersecţia bulevardului Domniţei, adică Hristo Botev, cu
calea Călărașilor, în sectorul unde aceasta se numeşte astăzi „bulevardul
Corneliu Coposu”, pe intrarea numită azi Ion Buzoianu, cândva ―
Vergului…), îşi duc viaţa, în anii terminali ai epocii ceaușiste, câteva
personaje care sunt aduse pe rând în prim plan în câte un capitol ― sau mai
multe ― intitulat(e) prin menţionarea etajului la care locuiesc şi a unui
interval de timp (Etajul I. Noiembrie 1987, Mansarda. Decembrie 1987 şi
tot aşa, ultimele capitole purtând drept titlu numai menţiunea calendaristică,
Decembrie 1989, respectiv Februarie 1990, dat fiind că în ele este vorba de
toate personajele, de la toate etajele). Clădirea în chestiune este una de
dimensiuni moderate, un fel de bloc mic, cu parter, două etaje şi mansardă,
sau, mai bine zis, un fel de vilă cu mai multe apartamente, care, în anii
evocaţi în roman, cuprindea patru unităţi locative distincte, câte una la
fiecare nivel, astfel încât numărul total al locatarilor, adică al personajelor,
nu este prea mare. Apartamentele mai modeste de la parter şi mansardă sunt
locuite de, respectiv, o femeie şi un bărbat, ambii încă tineri, aflaţi în jurul
vârstei de patruzeci de ani, ambii cercetători ştiinţifici (ea ― la un institut de
cercetări chimice, el ― la Institutul G. Călinescu), care sunt fraţi, dar numai
după tată, adică fraţi consangvini. Apartamentele mai mari şi confortabile de
la etajele unu şi doi sunt ocupate de, respectiv, un cuplu aproape
septuagenar (un inginer numit Dissescu, fiu al unui avocat de succes în
perioada interbelică, proprietar al apartamentului de la construirea
imobilului, şi soţia acestuia), şi de un cuplu de cincuagenari (din care numai
soţul, profesor de filozofie „ceauşist“, carierist şi harnic informator al
Securităţii, este prezent pe parcursul desfăşurării naraţiunii, soţia lui, fiică de
ilegalist şi funcţionară în ministerul de Externe, de fapt membră a
personalului diplomatic într-o ambasadă a României într-o ţară occidentală,
fiind plecată „la post“ ).
Pentru fiecare din personajele amintite, naratorul romanului ― un
narator omniscient sau, mai precis spus, dotat cu „omniscienţă selectivă“,
după cum glăsuieşte învățătura naratologică ― dezvoltă o prezentare
generală, succintă, şi o descripţie dinamică şi circumstanțiată a unor
secvenţe din existenţa cotidiană, curentă, a celui vizat. Fiecare dintre cele
câteva personaje are parte de un filon romanesc, totuși cumva limitat,
mărginit cam la amploarea şi consistența proprii nuvelei. De fapt, s-ar putea
spune că întreaga carte e o colecţie de mici „eboşe“ romaneşti, de romane nu
chiar „în pilulă “, cum se spune, dar comprimate. Asamblate, însă, şi
orchestrate măiestrit, încât dau consistenţa oportună „proiectului“ (ca să
zicem aşa !) de ansamblu al romancierului. Poveştile personajelor îmbracă
un caracter preponderent intimist. În cazul celor mai tineri, frații vitregi, dar
şi profesorul „ceauşist“, povestire e focalizată pe dinamica existenţei lor pe
plan erotic, observată cu atenţie şi fineţe şi relatată convingător. În cazul
inginerului Dissescu, relatarea vizează cu precădere reacţia şi trăirile
personajului faţă cu devenirea lui profesională, cu statutul social, cu
perspectivele de viitor, în general ― cu viaţa. Toate acestea, pe fondul
marasmului vieţii cotidiene din vremea ceaușismului fioros, marcate de
privațiuni şi de lipsa perspectivei vreunui viitor mai bun.
Dar asta nu este totul. O componentă forte importantă a romanului
este tocmai reconstituirea atmosferei specifice a existenţei curente a
oamenilor, a vieţii de zi de zi din cenuşia şi tensionata etapă finală a
regimului ceaușist. La începutul epocii postdecembriste, destul de multă
lume se aștepta, poate, să asiste la apariţia, în anii următori, a nu puţine
opere literare care să se refere, necenzurat, la opresiva epocă anterioară, care
să resusciteze figuri, fapte, moduri de viețuire proprii acelei epoci
întunecate, care să înfăţişeze suferinţele cotidiene care au caracterizat-o. Ei
bine, în mod aparent surprinzător ― dar probabil că explicabil, la o analiză
mai atentă a contextului social-politic şi cultural ― , asemene scrieri nu prea
au fost înregistrate într-o primă etapă, îndelungată, a perioadei
postdecembriste (s-a vădit că altele erau priorităţile și dispoziţiile
scriitoricești ale momentului…), dar, de la un moment dat, au început să se
ivească. Unele dintre ele sunt remarcabile sub raport artistic, dar şi
„documentar“ (o „documentare” şi o „mărturie“ operate cu mijloacele
specifice ficţiunii, desigur), chiar dacă au apărut ― sau pot fi percepute, de
fapt ― ca „romane istorice“ cu referire la o perioadă încă (relativ) recentă.
În aşteptare este una dintre ele, una demnă de tot interesul. Iată, de pildă,
înfăţişarea Bucureştiului de la sfârşitul anilor ’80, evocată de naratorul
romanului: „Nu se întâmplă evenimente nocturne pe aleea ascunsă din
centrul centrului vechi al orașului, cândva capitală europeană, ajuns acum
într-un întuneric fără ambiţii şi fără speranţă. Bucureştiul – sat uriaş fără
graniţe fixe, un sat de blocuri şi cu foste bulevarde, cândva feeric luminate.
Ce a mai rămas din Bucureşti ? Ceva complet diferit de Bucureşti.
Locuitorii lui nu s-au îndurat să plece în altă parte, legați de locul lor,
asistând la ştergerea lentă a peisajului cunoscut. Ce fac ei acum ? Aşteaptă,
nu se mişcă, pândesc să vadă ce o să se întâmple. Aşteptă să se petreacă
ceva extraordinar, o minune, dar fără ca ei să mişte un deget“. Sau, în altă
parte (capitolul Etajul 2. Decembrie 1988) : „Fundătura e cuprinsă de frig şi
întuneric; la capătul aleii, un bec gălbui pare prin ceaţă şi mai gălbui, nici
ţipenie de om pe alee sau pe bulevardul din fund. Şi totuşi parcă se aude din
depărtare un soi de muzică, un colind: e muzica sărbătorii apropiate“.
„Minunea“ așteptată de bucureştenii din romanul lui Mihai Zamfir se
produce, în cele din urmă, în roman – ca şi în realitate –, în forma
neașteptată pe care o ştim. Reacţiile, trăirile, situările existenţiale ― intime
sau „publice“ – ale personajelor în perioada imediat postrevoluţionară sunt
consemnate cu iscusinţă, cu rafinament şi maximă veracitate, degajând o
impresie tulburătoare de deplină autenticitate, după cum este reconstituită
perfect plauzibil şi pilduitor atmosfera momentului.
Îmbinând investigarea omenescului – aprehandat la nivelul
intimităţii, al devenirii lăuntrice ― cu mărturia cu valoare istorică, romanul
lui Mihai Zamfir se prezintă ca o carte deopotrivă delectabilă şi
îmbogăţitoare sufleteşte.
Nicolae Bârna