Sovietizarea Cehoslovaciei

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, guvernul cehoslovac aflându-se în exil
la Londra, s-a putut întoarce în capitală, deși având o pronunțată reprezentaivă comunistă.
Deoarece Benes în 1943 se întâlnește cu Stalin la Moscova discutând și acceptând toate
condițiile impuse de Stalin.1 Reacția publică față de proeminența comunistă la guvernare în
Cehoslovacia a fost cu totul diferită decât în alte state, noul sistem fiind acceptat ca unul legitim.
Faptul că Slovacia a fost un stat independent in timpul războiului și prin revolta slovacă din 1944
a condus Cehoslovacia spre o structurare semifederalistă, cu un anumit grad de autonomie pentru
Slovacia. Această situație s-a dovedit a fi un avantaj tactic pentru comuniști în competiția cu
celelalte partide politice, deși totodată și un handicap pentru propria lor unitate internă.

Cehoslovacia a fost eliberată de sub ocupația germană, în mare parte, de către armata
sovietică. Forțele armate ale Cehoslovaciei erau conduse de ministrul Apărării care, deși oficial
nepartizan, acționa după ordinile comuniștilor. Aparatul de securitate internă, poliția, era strâns
monopolizat de comuniști. Deși Cehoslovacia n-a câștigat noi teritorii de la Germania aceasta a
dobândit multe proprietăți germane, în urma expulzării postbelice a circa 3 milioane de etnici
germani.2 Comuniștii au avut grijă să controleze aparatul extins de patronaj, creat prin
distribuirea fermelor și proprietăților germanilor expulzați către beneficiari cehi și slovaci, astfel
înfățișând Uniunea Sovietică ca singura Mare Putere de încredere, ca garantă a acestor câștiguri
față de eventualul revanșism german. Invazia Cehoslovaciei din anii anteriori a compromis
prestigiul partidelor și sistemelor interbelice și autoritatea liderilor supraviețuitori ai acestora.
Deși această schimbare din climatul moral al vieții publice nu le-a conferit automat comuniștilor
puterea politică, ea a degradat totuși încrederea în concurenții lor interni.

Guvernul cu care președintele Edvard Benes s-a întors la Praga în mai 1945 a fost
modelat la Moscova, după discuții cu S.U.A. Kremlinul își retrage definitiv trupele din
Cehoslovacia. Premierul său era ambasadorul lui Benes în Uniunea Sovietică din timpul
războiului, Zdenek Fierlinger. Partidul său avea două portofolii ministeriale suplimentare.
Național-socialiștii non-marxiști, fiind doar un partid burghez progresist, de reformă anti-
clericală și populiții cehi adică catolicii, aceștia având câte trei ministere fiecare, comuniștii
având patru. Portofoliul Apărării și cel al Afacerilor Externe le erau atribuite unor profesioniști,
cu un comunist desemnat ca ministru adjunct al afacerilor externe iar Ministrul Apărării fiind un
general cu sentimente calde față de „frăția de arme” între cehi și sovietici, alături de care luptase
în război.3 Subguvernul regional autonom al Slovaciei era împărțit între comuniștii slovaci și
democrații slovaci. Aceste 5 partide guvernamentale, cu comuniștii apărând sub titlurile duale
„cehoslovaci” și „slovaci”, au constituit Frontul Național, au condamnat toate celelalte partide

1 Harvard Cold War Studies) Gerhard Wettig - Stalin and the Cold War in Europe_ The Emergence and
Development of East-West Conflict, 1939-1953, Editura Rowman & Littlefield Publishers, 2007, p.78
2 Ibidem, p.46
3 Ibidem, p.86
interbelice din timpul războiului ca fiind compromise prin trădare și colaboraționism și nu au
permis existenșa nici unei opoziții instituționalizate. Deși cele patru partide non-comuniste
cedaseră mult, iar ponderea relativă a comuniștilor în guvern avea să se dovedească mai grea
decât sugera distribuirea numerică a portofoliilor, Frontul Național din 1945 încă mai era un
guvern de compromis acceptat, nu o acaparare a puterii.

Moderației inițiale a comuniștilor la distribuirea portofoliilor i-a corespuns și moderația

pe plan politic. Apelurilor lor la aliniere cu Uniunea Sovietică nu se detașau de cele ale
partenerilor de coaliție și, în fond, au fost anticipate chiar de tratatul lui Benes cu Stalin din
decembrie 1943.4 În politica internă, nu cereau transformări socio-economice mai radicale decât
angajamentul colectiv al tuturor partidelor din Frontul Național pentru naționalizarea băncilor, a
industriei grele și marilor fabrici, și pentru distribuirea moșiilor printre țărani, își exprimau
respectul față de proprietatea privată și valorile creștine și recurgeau cu multă economie la
retorica marxist-leninistă. Inițial, nici nu au abuzat de controlul asupra aparatului polițienesc și a
altor instrumente de intimidare, în maniera tovarășilor lor din alte democrații populare. Astfel,
comuniștii cehoslovaci au alimentat impresia larg răspândită, împărtășită și de Benes, că erau
diferiți de ceilalți comuniști, patrioți înainte de toate, reformatori revoluționari și parteneri de
încredere în guvernul de coaliție națională. Toate partidele din coaliție au început să recruteze în
masă membri și să-și dezvolte organizațiile. 40% din cehoslovacii adulți erau membri ai
partidelor politice. Un grad atât de îalt de politizare nu numai că era nesănătos în sens general, ci
îi și avantaja pe comuniști în special, nu atât fiindcă partidul lor era cel mai numeros din cele
cinci, cât mai ales pentru că era cel mai strict organizat și ferm disciplinat, și, în consecință, cel
mai capabil să infiltreze și în cele din urmă să manipuleze instituțiile extrapartizane și
organizațiile de masă ale vieții publice și colective, ca sindicatele, „comisiilor țărănești”, breslele
profesionale, „comitelele de acțiune” la nivel inferior și instituțiile guvernamentale locale.

Timp de peste doi ani după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, comuniștii
cehoslovaci s-au abținut de la orice fel de exercitare abuzivă a puterii lor politice, aceștia dorind
să atingă enormul prestigiu care le revenea dacă realizau o cucerire legală, electorală, pașnică, a
puterii, în țara lor.

Rezultatele primelor și ultimelor alegeri parlamentare libere din epoca postbelică, din 26
mai 1946, au fost: comuniștii au câștigat 38% din voturi pe tot cuprinsul țării, social-democrații
13%, național-socialiștii 18%, populiștii cehi 16% iar democrații slovaci 14%. În Slovacia
semiautonomă, democrații slovaci au câștigat 62 de procente, comuniștii 30, iar două noi partide
minore au primit câte 4, respectiv 3 procente. Performanța comuniștilor respectiv 40% in
teritoriile cehe, 30% în Slovacia și 38% în stat ca întreg a fost impresionantă, deși pare să se fi
plasat mai prejos de așteptările lor. Aliații social-democrați au fost marii perdanți, trebuind să-i
cedeze postul de premier comunistului Klement Gottwald.5

4 Ibidem, p. 45
5 Ibidem, p.86
 Comuniștii și-au demonstrat rapid flexibilitatea, priceperea și tenacitatea. Considerând
inacceptabilă perspectiva de a pierde controlul politic asupra aparatului administrativ slovac în
favoarea democraților slovaci, comuniștii au ademenit celelalte partide cehe să li se alăture, la o
lună după alegeri, după pronunțatea unei legi care limita drastic autonomia Slovaciei, reducând-o
la doar puțin mai mult decât o unitate administrativă regională a guvernului central de la Praga.
Deși și-a realizat imediat intențiile și a fost aplicată legal și pașnic, această măsură a reimpus o
tensiune cronică în relațiile dintre cehi și slovaci. Sursa de ostilitate a fost accentuată prin
procesul pentru trădare, din iarna anilor 1946-1947 și spânzurarea, la data de 18 aprilie 1947 a lui
Josef Tiso, președintele statului slovac, marionetă a Axei. Deși au colaborat la revolta din 1944
împotriva lui Tiso, democrații slovaci au recomandat acum fără folos înlocuirea pedepsei cu
moartea la închisoare pe viață, căci apreciau, fără tragere de inimă, că cei 6 ani de independeță
slovacă formală din timpul războiului, sub președinția lui, gratificaseră în mod simbolic națiunea
slovacă. În această recomandare de clemență li s-au alăturat și populiștii cehi, scandalizați de
ideea spânzurării unui preot, dar au fost învinși de celelalte partide cehe.

Ce excepția acestor tensiuni dintre cehi și slovaci, anul ulterior alegerilor din mai 1946 a
fost relativ armonios și constructiv. Recolta agricolă a fost îmbelșugată, producția industrială a
înaintat, iar comerțul exterior a progresat impetuos, deși, în primul rând, cu tradiționalii parteneri
occidentali ai Cehoslovaciei și aproape deloc cu Uniunea Sovietică. Comuniștii și-au menținut
atitudinea moderată, iar celelalte partide, care s-au temut de câștigarea majorității electorale
comuniste, au fost ușurate.

În iunie 1947 SUA a inițiat Planul Marshall pentru refacerea europeană, iar la începutul
lui iulie, Stalin a insistat ca guvernul cehoslovac să revină asupra deciziei sale inițiale unanime
de a participa la Planul Marshall.6 În septmebrie comuniștii cehoslovaci au fost mustrați de către
delegațiile la sesiunea de fondare a Cominformului pentru faptul că a nu ar fi rezolvat chestiunea
puteri, o șendință în care doctrina anterior acceptabilă a căilor naționale separate spre socialism a
fost condamnată, iar democrațiilor populare li s-a ordonat să-și coordoneze sistemele și politicile
după cele ale modelului sovietic. Pe plan intern, o secetă gravă a prejudiciat recolta din 1947,
ducând la lipsa de alimente, înflorirea pieței negre, distribuirea hranei flagrant și un val de
înverșunare împotriva comuniștilor, care conduceau cele mai relevante ministere: agricultura,
comerțul interior, asistența socială și finanțele.

Comuniștii au încercat să deturneze nemulțumirea publică, radicalizând situația cu

propuneri ca „impozitul milionarilor”, o rundă de distribuire a pământurilor alte naționalizări ale
întreprinderilor și fuzionări bancare forțate numai pentru a fi, în mod suprinzător, blocați de
partenerii de coaliție, în cabinet și parlament. În noiembrie 1947 a avut loc o pereche de
evenimente și mai perturbătoare, când social-democrații, care până atunci le-au ținut în mod
automat isonul comuniștilor, l-au înlocuit pe Fierlinger, fost premier, cu Bohumil Lausmil,
reputat pentru mult mai mica sa docilitate, iar comuniștii au încercat să acapareze controlul total

6 Ibidem, p.138
asupra subcabinetului slovac printr-o lovitură administrativă care a fost cel puțin parată, deși nu
complet înfrântă.

Comuniștii cehoslovaci, cu mustrările recente ale Moscovei pentru așa-zisa moleșeală

încă răsunându-le în urechi, nu-și puteau permite să cedeze sau să se retragă. Aceștia și-au dublat
eforturile pentru a-și argumenta puterea, intimidând și paralizând celelalte partide, ai căror lideri
le făceau jocul prin propriile gafe politice.

Conștient că condajele opiniei publice prezentau un declin acut al viitoarelor șanse

electorale și nedorind să accepte o asemenea umilire, partidul comunist a lansat o stridentă
campanie ca următoarele alegeri parlamentare, programate pentru mai 1948, să se bazeze pe o
listă unică, alcătuită în prealabil din partidele membre ale Frontului Național și apoi ratificată de
către electorat printr-un plebiscit. Ministrul comunist de Interne a întrerupt și el investigarea unei
misterioase provocări care implica expedierea de pachete cu bombe către diverși miniștri non-
comuniști și a început să epureze aparatul polițienesc de puținii non-comuniști rămași. La
jumătatea lui februarie 1948, majoritatea miniștrilor non-comuniști, inclusiv social-democrații, l-
au instruit pe ministrul de Interne să oprească epurarea. În 20 februarie, după ce ministrul de
Interne a ignorat cu deliberare rezoluția cabinetului, miniștrii care reprezentau partidele național
socialist, populist ceh și democrat slovac, au demisionat, sperând dar neaisgurându-se înainte, că
aveau să-i urmeze social democrații sau, în lipsa unei asemenea eventualități, că președintele
Benes avea să le servească drept plasă de siguranță, refuzând să le accepte demisiile, aceștia
dorind să se formeze un nou parlament. Nu și-au făcut însă niciun plan serios de măsuri
complementare sau ulterioare, pe lângă propriul lor act de a demisiona, oricum destul de
neconvingător, prin care au precipitat o criză care i-a răsturnat imediat.7

Demisionarii au calculat greșit practic pe toate planurile. Aceștia numărau doar 12

membri dintr-un cabinet de 26. Lăsând astfel guvernul Gottwald, legal, în funcțiune. Social
democrații s-au retras din recentele lor demonstrații de independență și au cedat presiunilor și
miturilor comuniștilor pentru a rămâne în fotoliile ministeriale. În urma izbucnirii unor proteste
în masă comuniștii au mobilizat eficient organizațiile de masă pe care le penetraseră anterior
improvizând altele noi, precum „milițiile populare” pentru a ocupa străzile, presa, locurile de
muncă, edificiile publice și unitățile industriale și de servicii, generând astfel o autentică
atmosferă revoluționară. În fața acestor presiuni, președintele Benes, căruia constituția îi cerea
neutralitatea politică și căruia miniștrii demisionaseră, i-au impus o povară nerezonabilă,
așteptând din partea lui să-i scutească de consecințele amatorismului lor politic printr-o
formalitate legală, a acceptat cele 12 demisii, în 25 februarie 1948, premierul comunist i-a
înlocuit ușor cu membri inofensivi ai propriilor lor partide. Astfel s-a rezolvat în Cehoslovacia
„chestiunea puterii”, nu tocmai în stilul plănuit de comuniști dar însă foarte eficace.8

7 Ibidem, p.153
8 Ibidem
 Curățenia întreprinsă de comuniști după victoria din 20-25 februarie 1948 a fost cât se
poate de eficientă. Ziarele și periodicile anticomuniste au fost închise, urmate curând de
universități, organizațiile profesionale, cluburile sportive, industria editorială și serviciile militare
și civile. Benes își dă demisia după ce comuniștii preiau în adevăratul sens al cuvântului puterea
Gottwald devine astfel președintele Cehoslovaciei. În aprilie a avut loc naționalizarea tuturor
întreprinderilor cu mai mult de 50 de angajați. Un plan cincinal tipic stalinist a fost lansat în 1
ianuarie 1949, cu scopul anunțat de a „elimina toate urmele capitalismului” din economia
Cehoslovaciei. Acesta a îndepărtat accentul de pe industriile ușoare care produceau în mod
tradițional bunuri pentru exportul în occident, mutându-l pe industria grea și coordonarea cu
economiile Uniunii Sovietice și ale democrațiilor populare. În 1951, planul cincinal a fost
revizuit, pentru a impune industrializarea Slovaciei.

Sistemul Novotny
Antonin Novotny a devenit membrul Partidului Comunist în 1920 în primii ani de la
fondarea acesteia, în 1930 la doar 25 de ani ajungând la o poziție importantă în organizație
devenind președintele comitetului din Karlin, un district muncitoresc din Praga. În 1935 a fost
ales membru de comitet al organizației din Praga urmând ca în martie 1937 să devină secretar al
acesteia. După izbucnirea războiului Novotny a lucrat la o fabrica de armament și ca membru al
ilegalei organizații comuniste acesta urmând să fie arestat în septembrie 1941 închis la lagărul de
concentrare Mauthausen fiind eliberat după război.

Reîntors la Praga în primăvara anului 1945 acesta a început să își consolideze puterea ca
prim secretar al organizației în districtul din Praga. După ce în februarie 1948 Partidul Comunist
câștigă alegerile Novotny fortifică poziția oamenilor săi și pe cea proprie reușind să câștige
bunăvoința ofițerilor statului, dobândirea din ce în ce mai multă a puterii l-a făcut să-și dorească
controlul absolut. Imediat după victoria din februarie comitetul central al partidului a început
recrutări masive membrii de partid ajungând de la aproape un milion jumătate la peste doua
milioane jumătate, desigur și Novotny a efectuat recrutări pentru districtul condus de el.

După avansarea în rang a membrilor de partid urmau să înceapă epurările în organizație,

primii comuniști și-au pierdut funcțiile și au fost întemnițați astfel partidul venea sub influența
lui Stalin. Primii experți în securitate au ajuns de la Moscova astfel în mai 1950 a fost anunțat
înființarea Ministerului Securității Naționale. Novotny nu a fost printre liderii de partid dar a
devenit unul după primul val de arestări, a fost numit unul dintre cei șase secretari ai comitetului
central în septembrie 1951. După ce secretarul general Slansky a fost arestat și îndepărtat din
praesidiumul partidului pe 6 decembrie Novotny îl înlocuiește pe acesta și se pune la dispoziția
lui Stalin și al experților care supervizau Praga.

În martie 1953, Gottwald, președintele republicii cât și al partidului, conduce delegația

cehoslovacă la funeraliile lui Stalin din Moscova însă după 3 zile de la întoarcerea în Praga
acesta moare. După câteva luni acesta a fost la conducerea secretariatului comitetului central,
Novotny a ieșit ca prim secretar fiind astfel în vârful ierarhiei partidului, aceasta era o nouă
funcție care distrus distincția dintre cele două posturi cea de președinte de partid și cea de
secretar general. Deși partidul i-a oferit o fundație solidă a puterii, Novotny i-a urmat exemplul
lui Gottwald și și-a construit o poziție paralelă în stat. Acesta devine vice prim-ministru în 1953
și președinte în 1957. Una din principalele caracteristici ale sistemului Novotny a fost felul în
care partidul s-a unit cu statul și viceversa agravându-și defectele reciproc.

Novotny a fost impresionat pe deplin de liderii sovietici, chiar și după moartea lui Stalin
acesta și-a conturat persoana publică după exemplul fostului dictator însă nereușind să ducă
aceasta personalitate până la capăt. Astfel cehii au trebuit să suporte un cult al personalității
macabru dar nu chiar măreț. Deși Novotny era neplăcut și nepopular acesta a devenit foarte
puternic, cu origini din clasa muncitoare și a fost prezent la formarea partidului acesta nu era un
revoluționar, acesta avea puțină experiență în acțiuni revoluționare acesta devenind un birocrat
fără a fi un revoluționar.

Pentru el și oamenii lui problemele politice se puteau reduce la probleme de manipulare.

Novotny a fost un apparatchik, un organizator care a reușit să obține controlul absolut al puterii.
Acesta a fost îndeajuns de inteligent să stăpânească structura și cum funcționează organizația.Din
ziua în care Novotny a ajuns în vârful ierarhiei partidului, nu a lăsat niciodată să îi scape
controlul de zi cu zi al muncii sale. El a fost în continuă legătură cu mulți oameni de top ai
partidului. Chiar și dușmanii săi nu puteau nega cunoașterea aparatului de partid și lui Novotny
pricepere în manipulare. Acesta a avut grijă să se înconjoare cu oameni loiali lui. El controla
toate numirile importante, cadrele politice în partid și în stat. A folosit o combinație între
patronaj și amenințare pentru a-și faci propria poziție neatacabilă. Opiniile în contradictoriu nu
erau tolerate, oricând un astfel de individ aveau astfel de opinii ori renunța la post ori nu mai
putea avansa în ierarhie. Etichetele pentru aceste tipuri de opinii erau: revizionism, liberalism,
burghez, naționalism și radicalism. Când aceste etichete nu mai puteau fi folosite acuzații de
opoziție față de partid sau anti socialism le-au luat locul. Când câțiva membri de partid au avut o
întâlnire privată riscau să fie descriși ori persecutați.

Sistemul lui Novotny a funcționat timp de 10 ani. A făcut posibil și necesar pentru el să
ocolească comitetul central. În partidul său, nu prea a existat loc pentru un organism consultativ
mare. Le-a luat ceva noilor membri de partid să afle care erau funcțiile acestuia . De obicei erau
mulțumiți cu numirile lui Novotny, descoperind că aceasta este o instituție decorativă de
consimțământ. Puterea stătea în praesidium, cei zece membri, toți aleși de oamenii lui Novotny.
Această concentrare a puterii avea și dezavantaje, acesta s-a înconjurat cu oameni asemănători
lui, oameni care au înaintat în rangurile partidului, singura diferență fiind faptul ca aceștia aveau
mai puțină putere și depindeau de Novotny. Rareori a primit sau căutat sfaturi, și atunci când le-a
primit nu au fost calitative. Presidiumul nu a delegat niciodată oameni să preia din