NOŢIUNI FUNDAMENTALE ÎN TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

-teorie și didactică-
DRAGNEA ADRIAN; AURA BOTA; MONICA STĂNESCU
VIRGIL TUDOR; SILVIA TEODORESCU; SORIN ȘERBĂNOIU
EDITURA FEST BUCUREȘTI 2006
Un element important al oricărui demers ştiinţific îl reprezintă definirea clară a conceptelor
şi termenilor utilizaţi, prin reunirea principalelor puncte de vedere din literatură.
Motricitatea. Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o însuşire a fiinţei umane
înnăscută şi dobândită de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi
interni, sub forma unei mişcări. Este vorba de actele motrice realizate prin contracţia
muşchilor scheletici.
Capacitatea motrică reprezintă ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin
care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare. (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1978).
Psihomotricitatea. Termenul de psihomotricitate desemnează ansamblul
comportamentelor motrice, considerate în funcţie de legătura lor cu psihismul. ( Dicţionar
de psihologie, Larousse, 1991).Totalitatea fenomenelor psihice proprii unui individ sau unei
colectivi tăți; viață psihică.
Componentele funcţiei psihomotrice. V.Horghidan(1998) identifică următoarele elemente
ale psihomotricităţii: schema corporală; lateralitatea; ideomotricitatea; inteligenţa motrică.
Conceptul de lateralitate. Lafon consideră lateralitatea ca fiind inegalitatea funcţională a
părţii (jumătăţii) drepte sau stângi a corpului. U.Şchiopu (1997) defineşte lateralitatea ca
fiind predominanţa funcţională a unei părţi a corpului asupra alteia, rezultând din utilizarea
diferenţiată a acesteia.
Conceptul de schemă corporală. Pentru desemnarea conceptului de schemă corporală în
literatura de specialitate s-au folosit o serie de termeni sinonimi, cum ar fi: imaginea
corpului, reprezentarea corpului propriu, schemă posturală, imaginea de sine însuşi. A.
Porot (1960) consideră schema corporală ca fiind imaginea pe care o are fiecare despre
corpul său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau dinamică.
Conceptul de ideomotricitate. Reprezentările ideomotorii sunt un anumit tip de
reprezentări ale mişcărilor pentru care există experienţă motrică anterioară, rezultate din şi
prin experienţa de mişcare a propriului corp şi a segmentelor sale.
Conceptul de inteligenţă motrică. Inteligenţa motrică exprimă rezultatul interdependenţei
între motricitate şi raţionament. Performanţa motrică. Performanţa motrică desemnează

Page 1 of 4
rezultatul efectuării unui anumit act motric(acţiuni motrice) ce poate fi evaluat după
anumite criterii, norme stabilite.
Capacitatea de performanţă. Se defineşte ca rezultat al interacţiunii operaţionale a unor
sisteme bio-psiho-educogene
(capabile să contribuie la formarea omului şi la integrarea socială) concretizată în valori
recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric.
Performanţa sportivă. Este un rezultat valoros, individual sau colectiv, obţinut într-o
competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute, după sistemul locurilor oficiale sau prin
locul ocupat în clasament.
Competiţia sportivă este o formă de organizare a întrecerii între sportivii de diferite
categorii, ce are ca obiectiv principal compararea performanţelor (rezultatelor) conform
unor reguli precise şi unor normative stabilite anterior.( Enciclopedia educaţiei fizice şi
sportului, 2004)
Educaţia fizică este o componentă a educaţiei globale. Prin conţinutul şi sarcinile sale
specifice, prin influenţele sale sistemice asupra individului, atât în plan motric, cât şi fizic,
intelectual, afectiv, estetic, etc., ea se constituie într-o cale spre educaţia generală.
Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi de interes naţional, sprijinite de stat. Prin educaţie
fizică şi sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare
organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul
spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în
competiţii de orice nivel. Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei,
fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de
învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi
şi sportul de performanţă şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora.
Legea Educaţiei Fizice şi Sportului,2000.
Educaţia fizică este „o activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare
a exerciţiului fizic, în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului, în
concordanţă cu cerinţele sociale.”(Terminologia educaţiei fizice şi sportului,1974)
Sportul. M.Epuran(1990) afirmă că, prin definiţie, sportul este competiţie, întrecere cu
spaţiul, cu timpul, cu gravitaţia, cu natura, cu alţii şi cu sine. Sportul reuneşte toate formele
de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să
amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la
obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel ( Charta Europeană a Sporturilor).
Antrenamentul sportiv. Proces pedagogic, sistematic şi continuu gradat, de adaptare a
organismului uman la eforturi fizice şi psihice intense în vederea obţinerii de performanţe
înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice.

Page 2 of 4
CONCEPŢII MODERNE DESPRE EDUCAŢIA FIZICĂ
În 1987, J.B.Parks face o analiză a materialelor publicate între 1930-1984 pe tema
concepţiilor despre educaţia fizică:
1. Educaţia fizică – educaţie prin fizic. La baza acestei concepţii a stat ideea că educaţia
minţii se poate realiza şi prin educaţia corpului.(1930)
2. Educaţia fizicului. Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi psihice şi motrice pot
contribui la dezvoltarea caracterului şi a personalităţii, dar accentul trebuie pus pe aspectele
fizice(1936).
3. Educaţia prin şi pentru mişcare „Educaţia fizică este parte integrantă a educaţiei totale,
care contribuie la dezvoltarea fiecărui individ prin intermediul mişcării umane”(Asociaţia
Americană pentru Sănătate, Educaţie Fizică şi Recreere)
a) Educaţia fizică tradiţională – asimilată pedagogiei tradiţionale, pedagogiei performanţei,
are la bază răspunsul direct şi imediat care trebuie furnizat de subiect la un stimul al
profesorului.
b) Concepţia umanistă – subliniază dezvoltarea sinelui prin acţiune, proiectare şi depăşire.
Ea nu este privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de dezvoltare echilibrată şi integrată a
personalităţii umane.(1992)
c) Concepţia europeană porneşte de la ideea că educaţia fizică şi sportivă este parte
integrantă a educaţiei în şcolile de toate gradele, răspunzând celor patru nevoi
fundamentale ale copiilor: de solicitare fizică favorabilă proceselor de creştere şi
dezvoltare; dobândirea de experienţă motrică; de a fi apreciaţi, lăudaţi şi menajaţi; de a
acţiona în grup.
Obiectivele educaţiei fizice în ţările europene sunt următoarele:
-dezvoltarea unor obişnuinţe de activitate fizică pentru sănătate;
-formarea obişnuinţei de a efectua activităţi fizice întreaga viaţă;
-formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice şi a calităţilor
motrice;
-dezvoltarea optimă şi atitudinea corectă a corpului;
-dezvoltarea armonioasă a componentelor personalităţii (temperament, aptitudini, caracter,
creativitate);
-favorizarea integrării în grup şi a comunicării în cadrul acestuia;
-formarea atitudinii de fair-play şi a respectului faţă de regulamente, a spiritului de toleranţă
şi încurajarea cooperării.
Pentru realizarea acestor obiective, tările membre ale C.E. acordă trei lecţii pe săptămână.

Page 3 of 4
Concepţii despre sport
Sportul este definit ca „joc organizat, acompaniat de efort fizic, realizat printr-o structură
formală, organizat într-un context de reguli formale şi explicite de comportament şi
proceduri, şi observat de spectatori (Dictionary of Sport and Exercise Sciences, Illinois,1991).
Evoluţia concepţiei despre sport în România
În România, concepţia despre practicarea ramurilor de sport a început să se dezvolte la
începutul secolului al XX-lea, în şcoli şi facultăţi, prin practicarea unor sporturi consacrate în
Europa şi în lume, dar şi prin promovarea sportului nostru naţional, oina.
Concepţia privind practicarea sportului a suferit modificări substanţiale după război şi până
în anul 1990, conform ideologiei dominante, care lansa sloganuri de tipul „sportul pentru
popor”, „sportul ca factor de pregătire pentru muncă şi pentru apărare”. În această
perioadă, s-au concretizat structuri organizatorice (cluburi, asociaţii sportive), conformând
existenţa unui sistem de educaţie fizică şi sport, care a condus la afirmarea României, mai
ales în ceea ce priveşte performanţa. Au apărut primii campioni olimpici, mondiali şi
europeni iar pentru mulţi tineri, practicarea sportului de performanţă a devenit şi un mijloc
de evadare din constrângerile sociale caracteristice acelei epoci. După 1990, odată cu
acceptarea ideii de sport profesionist, concepţia despre sport s-a modificat din nou,
materializându-se în „Legea educaţiei fizice şi sportului”, sportul fiind recunoscut ca factor
de civilizaţie şi de integrare socială.
România, membră a Consiliului Europei, adoptă „Charta Europeană a Sportului” care
subliniază că:
* Sportul trebuie să devină un bun al tuturor.
Sintagma „sport pentru toţi” se referă la accesibiliateea practicării lui, la diferite niveluri, în
funcţie de interese şi aptitudini. El este un drept al fiecărui om, indiferent de culoarea pielii,
de sex şi de statutul socio-profesional.
* Sportul este un factor de cultură, un mijloc de dezvoltare a omului, un factor de întărire
a sănătăţii.

Page 4 of 4