1 Importanţa dreptului privat roman

Problema importanţei dreptului privat roman i-a preocupat pe romanişti încă din epoca Renaşterii. Spre
desoebire de celelalte sisteme de drept ale antichităţii, care au rămas simple documente arheologice, nefiind
preluate şi în alte formaţiuni sociale, dreptul privat roman a avut un alt destin istoric, a fost receptat şi aplicat şi
după ce Roma sclavagistă a dispărut.
De aceea, s-a pus problema explicării acestui fenomen. Profesorii noii şcoli istorice au arătat că
vitalitatea dreptului privat roman trebuie explicată astfel:  dreptul privat roman este expresia juridică clasică
şi abstractă a unei societăţi bazată pe proprietatea privată şi pe producţia de mărfuri.
De aceea, orice societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, găseşte în
dreptul roman, gata elaborate, toate conceptele, principiile şi instituţiile necesare reglementării acestor relaţii
sociale.  dreptul privat roman este un vast câmp de verificare a tezelor teoretice cu privire la originea şi
evoluţia dreptului.
Dreptul este o componentă a sistemului social şi se află într-o strânsă relaţie de intercondiţionare cu
celelalte laturi ale sistemului social.
Deci, pe de o parte, dreptul influenţează evoluţia generală a societăţii, iar pe de altă parte, dreptul este
influenţat de celelalte componente ale ansamblului social.  studiul dreptului roman prezintă importanţă pentru
că, pentru prima oară în istoria lumii, romanii au creat alfabetul juridic, terminologia juridică, astfel încât, în
societatea romană, ideile juridice erau exprimate într-un limbaj aparte, special.
Acest limbaj este de o mare precizie, funcţionează într-un sistem logic extrem de sever, oferă
posibilitatea realizării unor ample sinteze, precum şi posibilitatea construirii unor figuri juridice simetrice.
Influenţa dreptului roman asupra formării dreptului românesc Studiul dreptului roman are o importanţă
şi o semnificaţie aparte pentru poporul român, deoarece dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa
dreptului roman.
Această influenţă s-a manifestat, în mod pregnant, în trei momente principale:
a) formarea dreptului feudal românesc nescris (Legea ţării), pe fondul juridic daco-roman;
b) elaborarea legiuirilor feudale româneşti scrise;
c) elaborarea codurilor româneşti burgheze (moderne).
a) În Dacia, provincie romană, s-a realizat o profundă sinteză între civilizaţia romană şi cea dacă.
În acest cadru general al sintezei etnice şi naţionale, s-a realizat şi o sinteză a instituţiilor juridice.
Astfel, prin influenţarea reciprocă dintre instituţiile dreptului dac şi dreptul roman, s-a născut un nou sistem de
drept, anume dreptul daco-roman, în fizionomia căruia elementele dreptului roman au dobândit funcţii şi
finalităţi noi.
După retragerea aureliană, instituţiile dreptului daco-roman au fost preluate în obştile săteşti, au fost conservate
şi îmbogăţite cu noi elemente, astfel că, odată cu fondarea statelor feudale de sine stătătoare, acest sistem a fost
însuşit şi sancţionat de către stat, devenind principalul izvor de drept timp de mai multe secole.
Aşa se explică faptul că, făcând o comparaţie între fizionomia instituţiilor clasice ale dreptului roman şi cele ale
Legii ţării, vom constata o serie de elemente comune, asemănări care, uneori, merg până la identitate.
 b) Începând din secolul al XV-lea, apar primele noastre legiuiri scrise, şi anume pravilele
bisericeşti, iar din secolul al XVII-lea încep să fie adoptate şi pravilele feudale laice, reglementând toate
domeniile dreptului privat.

Toate aceste legiuiri s-au inspirat, în mod nemijlocit, din izvoarele dreptului bizantin. Aceste izvoare de
drept bizantin sunt o adaptare a dreptului roman la specificul realităţilor din societatea feudală bizantină. De
aceea, influenţa dreptului roman asupra dreptului nostru feudal scris s-a realizat prin filieră bizantină, adică prin
intermediul dreptului bizantin.
c) Elaborarea operei legiasative a lui Alexandru Ioan Cuza Cu ocazia adoptării codurilor
moderne, legislatorii lui Cuza s-au adresat în mod nemijlocit textelor clasice ale dreptului roman, din care au
extras toate conceptele, categoriile, principiile şi instituţiile care le- au fost necesare.
Această soluţie a fost posibilă datorită faptului că legislatorii lui Cuza au găsit în dreptul roman, gata
elaborate, toate conceptele care erau necesare în vederea reglementării juridice a relaţiilor din statul naţional
român proaspăt creat, concepte pe care le- au preluat într-o formă pură, fără adaptări. Astfel, Codul civil de la
1864 este în vigoare şi astăzi şi se aplică cu succes, ceea ce dovedeşte vitalitatea excepţională a dreptului roman.
2 Organizarea Romei Regalitate
Din punct de vedere politic, Roma a fost condusă de trei factori constituţionali:

 Adunările poporului;

 Regele;

 Senatul.
Adunările poporului erau în număr de două:
Comitia centuriata, creată prin reforma lui Servius Tullius;  Comitia curiata, care a supravieţuit şi
după fondarea statului. Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative.
Exercita atribuţiuni de ordin legislativ, electiv şi judecătoresc. Această adunare se numea Comitia
centuriata, deoarece unitatea de vot era centuria.
Comitia centuriata:

 hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;

 declara război;

 încheia pacea;

 acorda cetăţenia romană;

 alegea dregătorii cetăţii;

 se pronunţa în calitate de instanţă de apel în cazurile de condamnare la moarte a cetăţenilor.

Comitia curiata îndeplinea un rol secundar, în special în domeniul dreptului privat.
 Regele s-a transformat, după fondarea statului, dintr-un simplu şef militar într-un veritabil şef de stat,
căci exercita atribuţiuni de ordin militar, administrativ, judecătoresc şi religios, în calitate de şef al religiei
păgâne romane.
Senatul s-a transformat într-un organism de stat. Exercita numai un rol consultativ, în sensul că
hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege. De asemenea, aproba hotărârile adunărilor poporului.
3 Organizarea Romei Republica
Organizarea de stat Din punct de vedere politic, în epoca Republicii, factorii constituţionali au fost:
 Adunările poporului
 Senatul
 magistraţii.
Adunările populare au fost în număr de patru:
 Comitia centuriata
 Comitia curiata
 Concilium plebis
 Comitia tributa
Comitia centuriata continua să-şi exercite vechile atribuţii legislative, elective şi judecătoreşti. Comitia
curiata îşi restrânge sfera de activitate, încât spre sfârşitul secolului al III-lea î.e.n., odată cu destrămarea
ginţilor, şi-a pierdut orice importanţă şi, practic, nu s-a mai reunit.
Concilium plebis (adunarea plebei) adopta, iniţial, hotărâri obligatorii numai pentru plebei. Treptat,
hotărârile Adunării plebeiene devin obligatorii şi pentru patricieni, astfel încât patricienii încep şi ei să
frecventeze lucrările acestei adunări. Din acest moment, Concilium plebis se transformă în
Comitia tributa. Comitia tributa constituia adunarea întregii populaţii a Romei, organizată pe triburi, în
număr de 35, fiecare trib dispunând de câte un vot. Avea atribuţii legislative, elective şi judiciare.
Senatul a deţinut locul central în viaţa politică a Romei, în sensul că dirija politica externă, administra
provinciile, administra tezaurul public, asigura respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Strict
formal, Senatul nu putea adopta norme juridice, dar legile votate de către popor nu puteau intra în vigoare fără a
fi ratificate de către Senat.
Magistraţii erau înalţii demnitari ai statului, învestiţi cu atribuţii militare, administrative şi judiciare.
Magistraturile romane au apărut treptat, într-o anumită succesiune, pe fondul conflictului dintre patricieni şi
plebei.
Magistraturile romane nu erau constituite într-un sistem ierarhic. Totuşi, unele dintre acestea erau
considerate a fi mai importante, deoarece unii dintre magistraţi se bucurau de imperium (dreptul de a comanda
armata şi dreptul de a convoca poporul în adunări), pe când alţii se bucurau numai de potestas (dreptul de a
administra).
Consulatul a fost cea dintâi magistratură romană, întrucât după alungarea ultimului rege, întreaga putere
laică în stat a fost preluată de către doi consuli, care erau aleşi de către Comitia centuriata.
 Tribunatul plebei a fost creat în anul 494 î.e.n. Tribunii plebei exercitau dreptul de veto, în virtutea
căruia puteau anula orice act juridic, de natură a aduce vreo atingere intereselor plebei.
Cenzura a apărut, probabil, în anul 443 î.e.n. Iniţial, cenzorii efectuau recensământul persoanelor şi
bunurilor din cinci în cinci ani, în vederea stabilirii impozitelor. Totodată, sub conducerea Senatului,
supravegheau respectarea tradiţiilor şi moravurilor de către cetăţeni.
Pretura a fost creată în anul 367 î.e.n. A fost cea mai importantă magistratură judiciară, deoarece pretorii
erau aceia care organizau judecarea proceselor şi, prin utilizarea unor mijloace procedurale, sancţionau noi
drepturi subiective şi prin aceasta extindeau sfera de reglementare juridică. Până în anul 242 î.e.n., pretorii
organizau numai procesele dintre cetăţeni. Iată de ce s-au numit pretori urbani. Din anul 242 î.e.n., se
organizează pretura peregrină, pretorii peregrini fiind cei care organizau procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Questorii erau împuterniciţi să organizeze vânzarea bunurilor statului roman către persoane particulare
şi administrau tezaurul public şi arhivele statului, sub supravegherea Senatului.
Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, aveau în grijă poliţia oraşului şi
organizarea spectacolelor. Tot ei erau cei care asigurau aprovizionarea Romei şi organizau procesele în legătură
cu actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. În situaţii cu totul excepţionale, când Roma era
ameninţată de grave pericole, se suspendau pe termen de şase luni toate magistraturile şi se alegea un dictator,
care era învestit cu puteri nelimitate.
Dacă după expirarea termenului de şase luni pericolul nu era îndepărtat, dictatorul putea fi reales pe un
nou termen de şase luni.
4 Principatul
Prin efectul războaielor civile, s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î.e.n. Cezar a încercat să
introducă făţiş sistemul monarhic, dar încercarea sa nu a reuşit. Însă nepotul şi fiul său adoptiv, Caius
Octavianus, a recurs la o formulă ocolită. În fapt, el a fondat imperiul, dar în aparenţă el a păstrat vechile
instituţii republicane.
Pentru a menaja susceptibilităţile poporului şi ale Senatului, Octavian a permis funcţionarea tuturor
magistraturilor tradiţionale, dar şi-a asumat după câteva reforme succesive, calitatea de consul şi calitatea de
tribun pe viaţă.
El deţinea, deci, pe viaţă, două magistraturi. Pe această cale, Octavian conducea ca un autocrat, cu
puteri nelimitate, dar, formal, vechiul sistem continua să funcţioneze.
În realitate, Octavian s-a autointitulat Imperator Caesar Augusti:
Imperator însemna conducător victorios al legiunilor romane;
Caesar însemna urmaş al lui Caius Iulius Caesar;
Augustus avea înţelesul de sfânt, demn de a fi venerat.
a) Organizarea socială
 În această perioadă apar mutaţii profunde în structurile sociale romane. Ia amploare fenomenul formării
latifundiilor, care are drept consecinţă sărăcirea masivă a unei mari părţi a populaţiei. Polii opuşi ai societăţii
erau, pe de o parte, humiliores (cei săraci), iar pe de altă parte, honestiores(cei bogaţi, cei onorabili).
După moartea împăratului Traian, Imperiul Roman abordează o politică externă defensivă, tinde să
decadă fenomenul sclavagismului, numărul sclavilor este într-o continuă descreştere, lucru ce conduce la
apariţia unei noi categorii sociale, şi anume cea a colonilor.
Colonii erau oameni liberi care luau în arendă pământuri de la marii latifundiari pentru a le exploata,
plătind în schimb, anual, fie o sumă de bani, fie o parte din recoltă, de regulă o treime.
Fenomenul colonatului se accentuează, astfel încât prin lex a maioribus constituta (lege moştenită din
bătrâni), este creat colonatul servaj, în baza căruia erau alipiţi solului ce îl lucrau, putând fi înstrăinaţi odată cu
acesta.
Formal, colonii servi rămâneau oameni liberi, putând deţine o proprietate, putând lăsa o moştenire,
putându-se căsători valabil. În realitate, aceştia erau trataţi precum sclavii.
b) Organizarea politică
În perioada Principatului, organizarea politică cunoaşte modificări semnificative. Principele tinde să se
manifeste în mod autocrat, menţinând aparenţa instituţiilor republicane.
Din punct de vedere formal, puterea era exercitată de către: împărat, Senat şi magistraţi.
 În practică se asigura întâietate împăratului
. Împăratul era primul dintre cetăţeni (princeps), de unde şi numele de Principatus, dat noii forme de
guvernământ. Structurile politice vechi se menţin, conţinutul competenţelor acestora fiind, cu timpul, limitate.
 Senatul, din punct de vedere formal, are o competenţă sporită, însă, în fapt, puterea sa era
subordonată voinţei imperiale.
 Magistraturile. Pretura se menţine, însă după codificarea edictului pretorului, acesta pierde
posibilitatea de a introduce în edict noi norme de drept.
Edilitatea, cenzura şi questura se menţin, dar devin magistraturi tot mai goale de conţinut.
Au fost create noi magistraturi:
- praefectus praetorio (prefectul pretoriului), comandantul gărzilor imperiale;
- praefectus annonae
– asigura aprovizionarea Romei;
- praefectus urbi
– era şeful poliţiei Romei.
 5 Dominatul
a) Organizarea socială
În epoca Dominatului, evoluţia structurilor sociale continuă. Marii latifundiari se constituie în caste
închise şi ereditare, cu cetăţi şi armate proprii, care în multe cazuri sfidau puterea imperială. Populaţia
cunoaşte un masiv fenomen de pauperizare, ca urmare a dezvoltării marilor latifundii.
Polii opuşi ai societăţii se numeau acum:

 humiliores (cei săraci);

 potentiores (cei puternici).

Sclavia decade şi mai mult, iar prizonierii de război nu mai sunt transformaţi în sclavi, ci în coloni servi.
Se ajunge la generalizarea colonatului servaj, forţa de muncă robită nemaifiind rentabilă.
b) Organizarea politică
Conducătorul statului este denumit “dominus et deus” (stăpân şi zeu), întrucât persoana sa devine
sacrosantă, divină; este un monarh cu puteri absolute, dispunând după voie de viaţa şi de avutul supuşilor.
Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial (Consistorium principis), alcătuit din oameni de încredere ai
împăratului, care îi urmau directivele.
După moartea lui Teodosiu I (395 e.n.), Imperiul roman se împarte în:

 Imperiul roman de răsărit-a existat până în anul 565 e.n., moment în care se transformă în
Imperiul Bizantin, când instituţiile politice şi juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele
de tip feudal, iar limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.

 Imperiul roman de apus - a dăinuit până în anul 476 e.n., ocazie cu care ultimul său conducător,
Romulus Augustulus, a fost detronat de către Odoacru, conducătorul triburilor de heruli
6 Obiceiul
Este constituit din acele reguli nescrise care, aplicate continuu şi îndelungat, capătă forţă juridică.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi s-a format în procesul trecerii de la societatea gentilică la
cea organizată în stat, exprimând interesele tuturor membrilor societăţii şi fiind respectat de bună-voie.
După apariţia statului, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că numai acele obiceiuri convenabile
şi utile intereselor clasei dominante capătă sancţiune juridică şi sunt impuse prin forţa de constrângere a statului.
Timp de un secol de la fondarea statului roman, obiceiul a reprezentat singurul izvor de drept.
Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi (preoţi ai cultului păgân roman), care pretindeau
că acestea le-au fost încredinţate de către zei.
Pontifii erau însă exponenţii intereselor aristocraţiei sclavagiste, iar în procesul de interpretare a
obiceiului, săvârşeau deliberat o confuzie între normele de drept şi cele religioase, între ius şi fas, pentru a putea
impune voinţa categoriei din care ei înşişi făceau parte.
 În contextul evoluţiei societăţii romane şi al apariţiei actelor normative, vechiul obicei, rigid şi formalist,
îşi pierde treptat importanţa, fără a dispărea însă cu totul.
Jurisconsultul Salvius Iulianus a arătat că obiceiul reprezintă voinţa comună a poporului şi că are atât o
funcţie creatoare, cât şi o funcţie abrogatoare.
În epoca postclasică, în contextul decăderii producţiei de mărfuri, a revenirii la practicile economiei
naturale şi a descompunerii treptate a statului, obiceiul îşi recapătă importanţa sa de odinioară.
7 Legea
Prin cuvântul “lex”, romanii desemnau o convenţie obligatorie între părţi. Când această convenţie intervenea
între două persoane, cuvântul “lex” avea înţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi popor, avea
înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului. Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe
etape:

 în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;

 apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect de lege;

 după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului;

Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas, iar dacă nu era de acord pronunţa
antiquo.
Poporul însă nu putea aduce amendamente proiectului de lege, ci fie îl adopta, fie îl respingea în bloc. 
după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea Senatului roman, care, cu această ocazie,
verifica dacă proiectele votate corespundeau sau nu intereselor aristocraţiei sclavagiste, în caz contrar acestea
urmând a fi infirmate.
În acest mod, Senatul participa la activitatea de legiferare.
Structura legii.
Legea cuprindea trei părţi:

 praescriptio,

 rogatio

 sanctio.
În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numele comiţiilor care au votat
legea, data şi locul votării.
Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.
Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării dispoziţiilor din rogatio. După
natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii:

 leges perfectae;

 leges imperfectae;
  leges minus quam perfectae.

Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că orice act încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite dispoziţii, în virtutea cărora actul
întocmit cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio rămânea valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de regulă, cu
o amendă.
Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din rogatio.
Legea celor XII Table
Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, aceştia din
urmă solicitând în mod repetat publicarea normelor de drept.
Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe Terentilius Arsa, care a cerut invariabil sistematizarea şi
publicarea dreptului cutumiar. În cele din urmă, în anul 451 î.e.n., patriciatul a fost de acord să se formeze o
comisie compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept şi le-a publicat în Forum pe zece table de
lemn.
Această comisie este cunoscută sub denumirea de “decemviri legibus scribundis” (cei 10 bărbaţi care să
scrie dreptul).
La protestele plebei, nemulţumită de faptul că din comisie nu făcea parte nici un plebeu, a fost instituită
o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei şi care, în anul 449 î.e.n., a publicat o nouă lege, pe
douăsprezece table de bronz.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar.
Conţine atât dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat, constituind un adevărat cod. Între
dispoziţiile de drept privat, un loc central îl ocupă cele privitoare la regimul proprietăţii private, la materia
succesiunii şi la organizarea familiei.
Normele de drept privitoare la materia obligaţiilor sunt relativ puţine, ceea ce se explică prin faptul că,
în epoca adoptării codului decemviral, romanii erau un popor de agricultori, care trăia în condiţiile economiei
naturale închise.
Numai aşa se poate înţelege de ce Legea celor XII Table menţionează un singur contract. Textul Legii
celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î.e.n., cu prilejul incendierii Romei de
către gali.
Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, fiind
considerată simbol al spiritualităţii sale.
În acest sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorarea acesteia constituia o
lecţie obligatorie pentru elevi, o “carmen necesarium”.
 Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, nefiind copiată, după cum au afirmat unii, după
dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi economice de la
jumătatea secolului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că este un produs autentic roman.
Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole.
Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.
8 Constituţiile imperiale
Începând cu secolul II d.Hr., hotărârile imperiale devin izvoare de drept.
Jurisconsulţii secolelor II-III au explicat noile atribuţii legislative ale împăratului prin aceea că poporul a
renunţat la dreptul său suveran de a legifera, încredinţându-l împăratului odată cu alegerea acestuia.
Constituţiile imperiale erau de mai multe feluri:
a) edictele (similare cu cele ale pretorilor, dar cu valabilitate şi după moartea împăratului);
b) mandatele – instrucţiunile pe care împăraţii le dădeau magistraţilor în subordine şi în special
guvernatorilor de provincii;
c) decretele – hotărîri date de împărat în diferite pricini; d) rescriptele – dispoziţii date de împărat cu
privire la soluţionarea anumitor probleme controversate de drept.
În epoca monarhiei absolute, izvorul cel mai de seamă a dreptului roman îl constituie constituţiile
imperiale.
Acestea erau discutate în consistoriu (sfatul împăratului), apoi erau aprobate de împărat, căpătând astfel
putere de lege.
O culegere oficială a constituţiilor imperiale are loc în vremea împăratului Theodosie al II-lea (Codex
Teodosianus).
Lucrarea a fost terminată în anul 438, avea 16 cărţi, şi a fost în vigoare în Orient până la codificarea
iustiniană, în timp ce în Occident s-a păstrat mai mult timp.
9 Ştiinţa dreptului (iurisprudentia).
Iniţial, această ştiinţă era în mâna pontifilor, care deţineau secretele religiei şi ale dreptului. După
secularizarea dreptului, meseria de jurist devine accesibilă mai mult aristocraţiei.
Pentru ca cineva să ajungă la conducerea statului trebuie să fie jurist, iar consideraţia de care se bucura
cineva în cetate era în raport cu priceperea sa în ştiinţa dreptului.
Activitatea jurisconsulţîlor consta în a redacta actele juridice necesare, în a da consultaţiuni şi în a
conduce un proces.
Principele Augustus a dat celor mai importanţi jurisconsulţi dreptul de a da avize obligatorii pentru
judecători în cazul speţelor pentru care au fost obţinute.
Cu timpul, aceste avize încep să fie luate în consideraţie şi pentru alte cazuri decât cele pentru care au
fost date.
Jurisconsulţii Romei s-au împărţit în două şcoli:
 a) şcoala sabiniană – curentul conservator;
b) şcoala proculiană – tendinţa progresistă.
Începând cu epoca împăratului Hadrian, deosebirile dintre cele două şcoli încep să dispară.
La finele secolului II şi începutul secolului III, aflăm pe cei din urmă jurisconsulţi clasici.
În epoca monarhiei absolute, ştiinţa dreptului îşi pierde din importanţă, deoarece interpretarea normelor
juridice devine un privilegiu al împăratului.
10 Opera lui Iustinian
În timpul vieţii sale, Iustinian a formula interdicţia de a i se comenta opera, permiţând doar rezumarea şi
gruparea fragmentelor, precum şi traducerea textelor în limba greacă, dar cât se poate de fidel. Interdicţia nu a
fost decât parţial respectată.
Au căpătat importanţă Nomocanoanele, care cuprindeau normel de drept laic şi de drept bisericesc.
O adaptare a operei juridice lui Iustinian este Ecloga împăratului Leon al III-lea Isaurul, apărută în 726.
Deşi formal abrogată sub dinastia macedoneană, Ecloga a continuat să se aplice şi mai târziu în unele provincii
din Imperiul bizantin, precum şi în estul şi sud-estul Europei.
Împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) a urmărit un plan grandios: să refacă în întregime opera
legislativă a lui Iustinian şi s-o adapteze la nevoile relaţiilor de producţie feudale.
A publicat Prohiron (Manual), inspirându-se din Instituţiile şi Codul lui Iustinian. Spre finele domniei
sale, publică Epanagoga, o introducere la marea operă legislativă la care lucra şi care va fi terminată numai după
moartea sa.
Opera legislativă a lui Vasile I este continuată de către fiul său, Leon al VI-lea Filozoful (886-911), care
ne-a lăsat cel mai important monument al dreptului bizantin: Basilicalele (Legile împărăteşti), cuprinzând
şaizeci de volume.
Au fost folosite nu numai în Bizanţ, ci şi în afara Imperiului, mai ales în ţările Europei răsăritene ai
căror domnitori voiau să imite nu numai fastul curţii bizantine, dar şi legile ei.
Legislaţia lui Iustinian n-a pierit aşadar odată cu moartea marelui codificator. Ea a continuat să fie
aplicată, cu modificările corespunzătoare în marea „Cetate a minunilor” direct sau mai adesea indirect servind
ca izvor de inspiraţie celor mai importante monumente ale dreptului bizantin care, în ultimă analiză, este un
drept romano-bizantin de esenţă feudală.
Spre deosebire de apusul Europei feudale, unde dreptul roman a fost folosit de burghezia în ascensiune,
pentru Europa răsăriteană se poate vorbi de o prelucrare „feudală” a dreptului roman, adică de o adaptare a
acestuia la nevoile societăţii feudale.
O mie de ani au supravieţui legile lui Iustinian în Bizanţ, iar după prăbuşirea acestuia ele au continuat să
rămână pilde şi îndemn pentru capetele încoronate din răsăritul Europei dornice să fie cât mai fideli „urmaşi” ai
ţărilo „dătători de legi” din „capitala” lumii.
 11 Procedura legis-acţiunilor (legis actiones)
Trăsături şi caractere. Procedura de judecată din perioada cea mai veche a statului- roman, rigidă şi
formalistă, poartă numele de procedura legis-acţiunilor, deoarece a fost reglementată de lege, în special de legea
celor XII table.
Desfăşurarea procesului înaintea autorităţilor judiciare avea loc în două faze.
În prima fază, numită in iure, părţile se înfăţişau înaintea magistratului, adică a unui dregător roman,
care avea să pregătească pricina pentru soluţionare, şi în a doua, in iudicio, o persoană privată, un fel de jurat
ales de părţi după anumite norme, trebuia să dea o hotărâre, adică să soluţioneze speţa.
Organizarea judecătorească.
În epoca regalităţii, magistratul care judeca era regele.
După instaurarea republicii, această sarcină a revenit celor doi consuli. După întemeierea preturii, în
367 d.Hr., judecarea a trecut asupra pretorilor.
Tot atunci a apărut instituţia pretorului peregrin, care judeca pricinile dintre cetăţenii romani şi străini. În
provincii, judecarea era încredinţată guvernatorilor.
Desfăşurarea procesului.
Faza in iure. Cel care vrea să pornească un proces, adică reclamantul, va chema pe pârât să se înfăţişeze
la judecată
Cel chemat la judecată trebuia să se înfăţişeze, şi dacă refuză, reclamantul va lua martori şi va pune
mâna pe el.
Pârâtul putea să dea un garant care să i se substituie, şi prin care să se sustragă procesului. Judecata în
lipsă nu era cunoscută. Înainte de începerea procesului, părţile trebuiau să ia martori.
12 Sacramentum in rem
Procedura de judecată a legis-acţiunilor se desfăşura în una dintre următoarele trei forme: a)
Sacramentum (procedura prin jurământ). Înaintea magistratului părţile îşi afirmau, în mod contradictoriu şi în
termeni sacramentali, pretenţiile lor.
Pontifii, care deţineau secretele religiei şi ale dreptului, aveau să decidă care dintre cele două juraminte
era just şi care injust. Cu timpul, jurământul a fost înlocuit cu o prinsoare şi părţile trebuiau să depună, tot la
pontifi, o sumă de bani.
Care pierdea procesul pierdea şi banii, ce luau destinaţia sacrificiilor religioase.
În cele din urmă banii au intrat în trezoreria statului, luând caracterul unei amenzi civile.
b) Iudicis arbitrive postulatio – consta într-o cerere adresată magistratului, pentru ca acesta să
desemneze un judecător sau un arbitru. Această procedură se aplica atunci când trebuia să se facă o evaluare
(ex: cuantumul unei creanţe recunoscute), sau să se reglementeze o stare între mai multe persoane (ex:
împărţirea unei moşteniri).
 c) Condictio (procedură introdusă prin legile Silia şi Calpurnia - somaţia). Consta într-o întrebare pe care
creditorul o punea, înaintea magistratului, debitorului şi prin care-l obliga să răspundă dacă datorează sau nu. În
cazul unui răspuns negativ îl soma să se prezinte peste treizeci de zile la magistrat pentru alegerea judecătorului.
Procedura înaintea judecătorului (in iudicio). De la magistrat, părţile se înfăţişau judecătorului unde îşi
expuneau pricina şi indicau declaraţiile martorilor făcute în prima fază. Judecata avea loc în public, iar după
expunerea pricinii urmau pledoariile, făcute de părţi sau de avocaţii lor. Judecătorul se consulta cu diferiţi
jurisconsulţi, care alcătuiau consiliul său. Sentinţa se dădea în ultima zi a judecăţii.
Procedura de executare. După ce se dădea sentinţa, urma punerea ei în executare.
În afara unor excepţii, executarea hotărârii se făcea de către partea care a câştigat procesul.
Există un proces de „etatizare” a justiţiei primitive. Răzbunarea privată este înlocuită cu represiunea
statală.
Manus iniectio (punerea mâinii) – gest juridic de luare în stăpânire.

13 Manus Iniectio
Legis Actio per manus iniectionem sau manus iniectio este una dintre cele cinci moduri de acțiune
așteptat de la schema de procedură veche a actiones Legis si a fost folosit, în conformitate cu ceea ce spune el
Gaiu în lucrările sale, pentru realizarea situațiilor juridice subiective pentru care o lege va face trimitere, având
atât de executorii.
Manus iniectio în special a avut ca ipoteză de cea mai comună de a impune plata unei sume de bani. Ca
parte a acestui proces creditor a venit să profite de debitor, și l-au târât în fața magistratului , și repetarea gestul
pronunțată declarația solemnă a iniectio Manus .
Experimentat o astfel de declarație, debitorul (numit acum Addictus ), a fost complet la mila creditorilor.
Acestea ar putea să-l ții legat la el acasă, vinde-l ca sclav, sau chiar să-l omoare.

 Manus iniectio iudicati își are originea într-o dispoziție expresă a Douăsprezece Table [2] , care permite
creditorului recunoscut printr-o hotărâre [3] pentru a aduce Actio după treizeci de zile de la judecată, în cazul
în care debitorul nu a avut încă achitat datoria. 
în acest profil sa alaturat pe confessus , adică atunci când inculpatul a recunoscut datoria în iure, egalizat,
apoi, pentru a iudicatus .
 Manus iniectio pro iudicato a fost folosit de către cei care, a spus sponsori au oferit o garanție a unei datorii,
a plătit și găsi apoi se fără plata de către debitor securizată, mai mult de jumătate din suma.
 Manus iniectio pur, creat de furia Testament lex , care l-au dat în procedura de moștenitor împotriva
legatarului care au perceput, ca o legătură cu acestea, mai mult de o mie de axe.
Procesul a avut loc în fața celor două părți și în fața judecătorului judecătorilor: rolul activ a fost plătită
în principal creditor care, întorcându-se spre presupusa debitorului, a declarat unii Verba unui formular
predeterminat, de gând să lista sursa a cererii, suma și el a declarat că manum inicere , apoi apuca
cealaltă parte.
El, în apărarea sa, el ar putea numi o Vindex , sau cineva care s-ar fi provocat dreptul solicitantului de a
proceda la Manus iniectio , prin negarea datorii, deschiderea unui legis actio declarativ, în care Vindex,
în cazul în care în pretenții, ar trebui să plătească dublu valoarea datoriei pe care au încercat să nege. În
 cazul în care există Vindex, starea debitorului rău, deoarece nu a putut fi tras de către creditor și păstrate
în lanțuri timp de șaizeci de zile.
Creditor, în această poziție, a fost obligat să-l ia în trei piețe nundinae consecutive [4] și să proclame
valoarea datoriei, astfel încât cineva, dacă ar fi vrut, răscumpere debitorului.
În cazul în care acest lucru, cu toate acestea, nu a fost cazul, debitorul în acest moment și-a pierdut orice
drept, nu pot fi vândute numai ca un sclav din Roma, dar, de asemenea, să fie omorât.
În special destul de sângeroase, în Douăsprezece Table , creditorii ar putea pretinde o parte a corpului
debitorului dupa ce a fost rupt în bucăți. [5] În manus iniectio , cu toate acestea, a fost dat pur
posibilitatea de a refuza datoria debitorului, fără a fi nevoie de Vindex și vor fi supuși, în consecință,
acțiunea de conducere, în cazul în care în pretenții, la dublarea sumei.
Această posibilitate a fost generalizată, prin Vallia lex , lăsând Vindex a fost necesară numai
împotriva iudicatus și împotriva sponsorii , de la debitorul principal.

14 Partile Principale
Structura formulei.
Formulele de judecată erau modelate după tipul consacrat în edict de către pretor.
În fruntea formulei se găsea numirea judecătorului, după care urmau părţile principale şi apoi cele secundare.
a) Părţile principale:
i. Intentio – partea formulei în care reclamantul îşi expunea pretentia.
ii. Demonstratio – partea formulei care precizează fundamentul juridic al pretenţiei reclamantului – cauza
litigiului.
iii. Condemnatio – ordinul pe care magistratul îl dă judecătorului să absolve sau să condamne pe pârât după
cum faptele indicate în intentio se vor verifica sau nu. iv. Aiudicatio – partea de formulă prin care se dă
judecătorului puterea de a face un transfer de proprietate.
15 Părţile secundare:
Structura formulei.
Formulele de judecată erau modelate după tipul consacrat în edict de către pretor.
În fruntea formulei se găsea numirea judecătorului, după care urmau părţile principale şi apoi cele secundare.
i. Prescripţiunile (praescriptiones), puse înainte de intentio, urmăresc să satisfacă un interes al
reclamantului sau al pârâtului.
Prescripţiunile în favoarea reclamantului atrag atenţia judecătorului că reclamantul nu-şi deduce
înaintea instanţei întreg dreptul său, ci numai o parte. Prescripţiunile pentru pârât sunt mai rare.
ii. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare ale pârâtului, care constau nu în negarea dreptului
reclamantului, ci în folosirea anumitor obiecţii care, dacă se dovedesc reale, vor duce la paralizarea dreptului
pretins de reclamant.
 Excepţiile pot fie să înlăture definitiv acţîunea (peremptorii sau perpetue), fie numai s-o amâne
(dilatatorii sau temporare
16 Clasificarea actiunilor
Felurile acţiunilor (genera actionum). Prin acţiune se înţelege un mijloc procedural pe care dreptul
pozitiv îl pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
„Acţiunile aveau în dreptul roman o importanţă deosebită, deoarece drepturile subiective nu aveau nici o
eficienţă dacă nu erau ocrotite de o acţiune.
Spre deosebire de dreptul actual, în care acţiunea este un element accesoriu – deoarece în măsura în care
dreptul subiectiv există, acţiunea este asigurată – în dreptul roman situaţia era inversă: numai dacă am o acţiune
pot pretinde recunoaşterea dreptului meu.
De aceea s-a spus, şi pe drept cuvânt, că dreptul roman este „un drept al acţiunilor”.” (p. 100-101)
Categorii de acţiuni:
i. Acţiuni reale şi acţiuni personale.
Acţiunile reale urmăresc să ocrotească drepturile reale, adică acele drepturi în temeiul cărora titularii lor
îşi pot exercita direct, fără concursul altor persoane, prerogativele lor asupra lucrurilor la care se referă astfel de
drepturi.
Drepturile reale fiind drepturi absolute, titularii unor asemenea drepturi pot intenta acţiuni împotriva
oricărei persoane care le-ar nesocoti aceste drepturi. Acţiunile personale rezultă din neîndeplinirea unei obligaţii
şi constau în dreptul pe care-l are creditorul de a urmări pe debitorul care nu-şi achită datoria sa.
ii. Acţiuni de drept strict şi de bună credinţă.
Acţiunile de drept strict sunt acţiuni personale cu privire la care puterea de apreciere a judecătorului este
limitată. Acesta, în darea sentinţei, nu va putea ţine seama decât de litera actului în care părţile au turnat
convenţia lor.
Acţiunile de bună credinţă îngăduie judecătorului o poziţie mai liberă în interpretarea convenţiilor. El
poate să ţină seama de toate obiecţiile pârâtului, pe care acesta le ridică în temeiul echităţîi, chiar dacă nu au fost
inserate în formulă printr-o excepţie.
iii. Acţiunile civile şi acţiunile pretoriene.
Acţiunile civile sunt create de dreptul civil. În cercetarea acestor acţiuni judecătorul va da câştig de
cauză reclamantului numai dacă cele pretinse de el în intentio sunt adevărate şi se întemeiază pe dreptul civil.
Aceste acţiuni au o intentio bazată pe normele dreptului civil.
Acţiunile pretoriene sunt create de pretor în vederea rezolvării anumitor situaţii impuse de dezvoltarea
societăţii, în special de nevoile comerciale şi de interesele sociale, care trebuiau să fie tot mai bine ocrotite.
iv. Acţiunile private şi acţiunile populare.
Primele urmăresc realizarea unor interese private ale stăpânilor de sclavi, iar secundele pot fi intentate
de oricine împotriva celui care a încălcat o dispoziţie de interes general.
 18 PERSOANA JURIDICĂ si CAPACITATEA JURIDICA
Persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobândeşte drepturi şi îşi asumă
obligaţii distinct de membrii care o compun.
Persoana juridică are caput, are capacitate, pe care o numim personalitate juridică. Prima persoană
juridică a fost statul roman, care avea patrimoniul său – ager publicus, venea la moştenire, avea debitori.
După modelul statului roman, au devenit persoane juridice coloniile şi municipiile din Italia, iar mai
târziu şi cele din provincii.
Statul, coloniile şi municipiile aveau personalitate juridică atât în domeniul dreptului public, cât şi în
domeniul dreptului privat şi erau desemnate prin termeni precum “universitas” sau “corpora”. Apoi au apărut
persoane juridice şi în domeniul dreptului privat, numite corporaţii (collegia).
Întrucât, spre sfârşitul Republicii, o serie de persoane juridice s- au implicat în viaţa politică, au fost
luate măsuri pentru îngrădirea activităţii lor.
Capacitatea
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice.
Pentru ca o persoană să poată încheia un contract de drept civil sau de drept al ginţilor, trebuia să aibă
capacitate juridică.
Cetăţeanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru că avea capacitate juridică deplină.
Persoanele alieni iuris nu pot încheia în nume propriu acte juridice, ci numai împrumutând capacitatea
lui pater familias. Peregrinii pot încheia contracte în conformitate cu dreptul ginţilor.
19-22 Sclavia
Liberi şi sclavi.
Poziţia juridică a sclavilor. Capacitatea juridică este recunoscută de către dreptul roman tuturor celor
care sunt: liberi (deţin status libertatis), cetăţeni şi nu sunt supuşi puterii părinteşti.
Sclavii sunt în categoria lucrurilor.
Iniţial sclavii erau priviţi ca nişte membri inferiori ai familiei pentru care lucrau. Situaţia s-a schimbat în
urma cuceririlor romane, şi în special după războaiele punice. Sclavii au devenit baza întregii economii. Încep
să ducă o viaţă comparabilă cu acea a vitelor de povară.
Sclavul nu are, din perspectiva dreptului civil, o familie. Legătura sa cu o sclavă are valoarea unui
simplu fapt, şi nu a unei căsătorii adevărate. El nu are nici patrimoniu, adică nu poate fi proprietar, creditor,
debitor şi nu poate lăsa o moştenire.

De la sfârşitul epocii republicane, asistăm la un proces care urmăreşte să recunoască sclavului o

capacitate juridică limitată.
Pretorul recunoaşte la un moment dat sclavilor capacitatea de a încheia acte în numele stăpânilor lor, în
situaţiile următoare:
 a) stăpânul însărcinează un sclav să conducă un comerţ terestru sau maritim, sau să ducă la îndeplinire o
afacere comercială determinată.
b) stăpânul poate atribui sclavului, în vederea exercitării unui comerţ, o masă de bunuri numită
peculium.
În epoca imperială sunt edictate numeroase dispoziţii menite să ocrotească persoana fizică a sclavului.
Cum devenea cineva sclav?
a) Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă sunt sclavi, indiferent dacă tatăl lor este sau nu om liber, deoarece
poziţia tatălui are importanţă numai în cazul căsătoriilor legitime.
b) Căderea în prizonierat constituia o altă cauză de sclavie.
c) Sclav mai putea deveni cineva datorită anumitor dispoziţii ale dreptului civil. De exemplu: cei care nu
se prezentau la oaste sau la recensământ puteau fi vânduţi ca sclavi. De asemenea, hoţul prins asupra faptului
putea fi vândut ca sclav de către păgubaş.
Modurile de dezrobire a sclavilor (manumissio).
Prin acest procedeu sclavii deveneau cetăţeni liberi, dar asupra lor apăsau atât unele îndatoriri faţă de
fostul stăpân, cât şi unele limitări ale drepturilor politice. Existau mai multe moduri de dezrobire:
a) Prin vindicta (proces fictiv constând în intervenţia unei terţe persoane care, după o înţelegere dinainte
stabilită, chema în judecată pe stăpânul sclavului pretinzând că sclavul este un om liber).
b) Prin înscrierea sa ca om liber pe listele censului.
c) Prin testamentul stăpânului.
d) Prin modurile caracteristice dreptului pretorian: declaraţie orală făcută între prieteni, sau la un ospăţ,
sau printr-o scrisoare.
Situaţia juridică a dezrobiţilor. Sclavii eliberaţi se numeau liberţi sau dezrobiţi, iar fostul lor stăpân, purta
numele de patron.
Dezrobiţii aveau mai multe îndatoriri:
a) operae – diferite slujbe în favoarea fostului lor stăpân;
b) bona – obligaţia dezrobitului de a procura alimente stăpânului şi dreptului acestuia din urmă de a moşteni pe
dezrobit când murea fără moştenitori legali;
c) obsequium – respectul faţă de fostul său stăpân.
După dezrobire, sclavul lua numele stăpânului, la care adăuga, sub forma unui cognomen, numele său de
sclav.
Dezrobiţii nu aveau dreptul de a fi aleşi magistraţi, nici de a fi senatori, nici să fie primiţi la oase. Puteau
însă să voteze în adunările pe triburi.
Stările de semisclavie. Au existat în dreptul roman diferite categorii de persoane care, deşi se bucurau de
libertate, aveau în fapt o situaţie vecină cu sclavia. Aceste categorii sunt:
a) Homo liber bona fide serviens (omul liber care slujeşte unei persoane libere, pe temeiul unei erori din partea
ambelor părţi).
b) Persoanele în mancipio (persoanele pe care şeful de familie le-a trecut în puterea altui cap de familie).
Aceştia puteau fi puteau fi înstrăinaţi, dezrobiţi, etc. Totuşi, nu erau sclavi, pentru că se găseau doar temporar în
această situaţie.
c) Auctorati sunt persoanele care şi-au închiriat munca unui antreprenor care organiza jocuri de circ.
d) Redempti ab hostibus sunt cei care au fost răscumpăraţi de către o terţă persoană de la duşman. Până la
achitarea sumei către terţ, ei rămân în puterea acestuia, putându-se răscumpăra însă cu munca loc.
e) Colonii, care apar începând cu sec. I d.Hr., pentru că munca sclavilor devenise tot mai neproductivă.
22 Stările de semisclavie.
Au existat în dreptul roman diferite categorii de persoane care, deşi se bucurau de libertate, aveau în
fapt o situaţie vecină cu sclavia.
Aceste categorii sunt:
a) Homo liber bona fide serviens (omul liber care slujeşte unei persoane libere, pe temeiul unei erori din
partea ambelor părţi).
b) Persoanele în mancipio (persoanele pe care şeful de familie le-a trecut în puterea altui cap de familie).
Aceştia puteau fi puteau fi înstrăinaţi, dezrobiţi, etc. Totuşi, nu erau sclavi, pentru că se găseau doar temporar în
această situaţie.
c) Auctorati sunt persoanele care şi-au închiriat munca unui antreprenor care organiza jocuri de circ.
d) Redempti ab hostibus sunt cei care au fost răscumpăraţi de către o terţă persoană de la duşman. Până
la achitarea sumei către terţ, ei rămân în puterea acestuia, putându-se răscumpăra însă cu munca loc.
e) Colonii, care apar începând cu sec. I d.Hr., pentru că munca sclavilor devenise tot mai neproductivă.
23 Status civitatis (cetăţenia)
Poziţia juridică a cetăţenilor romani.
Numai cetăţeanul roman (civis Romanus) se bucura de toate drepturile în cetate. Cei din afara cetăţii
sunt străini (hostis).
Aceştia din urmă nu puteau fi în siguranţă la Roma decât dacă se puneau sub ocrotirea unui cetăţean
care le oferea adăpost. Străinii, numiţi peregrini, vor deveni din ce în ce mai numeroşi în epoca republicană.
Calitatea de cetăţean roman se dobândea:
a) Prin naştere.
b) Printr-un fapt posterior naşterii, atunci când cetăţenia se acorda de către statul roman, ca o favoare, unei
persoane sau unei colectivităţi.
Cetăţeanul roman avea deplină capacitate juridică atât în domeniul dreptului civil:
- ius suffragii (drept de vot la adunările populare);
- ius honorum (dreptul de a fi ales magistrat);
- ius militiae (dreptul de a sluji la oaste);
cât şi în cel al dreptului privat:
- ius conubii (dreptul de a se căsători după legea romană);
- dreptul de a dobândi şi transmite proprietatea civilă;
- ius commercii (dreptul de a deveni debitor şi creditor);
- dreptul de a intenta o acţiune în justiţie.
„Ceea ce individualizează în mod public pe cetăţeanul roman este numele său. Acesta cuprinde un prenume
(Marcus), denumirea de familie (Tullius) şi o poreclă (Cicero), la care se obişnuia să se adauge numele tatălui,
la cazul genitiv, urmat de cuvântul filius (Marci filius), precum şi tribul din care respectivul cetăţean face parte
(Cornelia tribu); astfel, numele întreg al marelui Cicero era: Marcus Tullius, Marci filius, Cornelia tribu,
Cicero.” (p. 127)
Calitatea de cetăţean roman se pierde în următoarele cazuri:
a) Când se pierde libertatea.
b) Prin renunţarea la calitatea de cetăţean, în cazul naturalizării într-o cetate străină.
c) Prin efectul anumitor condamnări penale.
24 Statutul pecenegilor
Peregrinii. Această noţiune desemna calitatea celui care locuieşte la fruntariile statului roman şi care nu
are nici calitatea de cetăţean, nici pe cea de latin. Aceştia erau de două feluri:
a) Peregrinii obişnuiţi, a căror cetate n-a fost desfinţată din punct de vedere politic; continuau să aibă drepturi
politice în cetate, fiind supuşi dreptului naţional.
b) Peregrinii dediticii, a căror cetate a fost desfiinţată din punct de vedere politic şi administrativ. Nu aveau
drepturi politice.
25 Status familiae (Familia)
Familia romană.
Agnaţiunea şi cognaţiunea. Familia era organizată pe baza patriarhale monogamice, iar noţiunea de
familie avea un conţinut mult mai complex decât sensul actual al termenului (în ea fiind incluşi nu doar soţia şi
copiii, ci şi sclavii).
În familie exista puterea unuia singur, exercitată asupra tuturor membrilor şi patrimoniului familial.
Acesta se numeşte pater familias, noţiune care nu evocă ideea de descendenţă şi procreare, ci aceea de
putere.
El este singurul sui iuris, adică de sine- stătător, independent, deoarece soţia şi copiii de sub puterea sa
sunt alienii iuris, adică dependenţi, supuşi, iar sclavii – obiecte de proprietate (res).
 Puterile acestuia au denumiri diferite:
- puterea asupra femeii (manus);
- subordonarea copiilor (patria potestas);
- subordonarea sclavilor (dominica potestas);
- puterea asupra celorlalte lucruri
– dominium.
În epoca veche, noţiunea de rudenie era deosebită de termenul din zilele noastre.
Vechea rudenie romană, agnatio, se baza pe putere – rudele se aflau sub aceeaşi putere, chiar şi în
absenţa legăturii de sânge.
Un copil adoptat era rudă cu membrii familiei în care a fost adoptat, deşi nu era rudă de sânge cu aceştia,
pe când un copil emancipat, deşi rudă de sânge cu membrii fostei sale familii, nu era rudă civilă cu ei.
Rudenia agnatică era una exclusiv pe line masculină, deoarece puterea care caracterizează această
rudenie nu poate fi exercitată decât de bărbaţi, şi nu se transmite decât prin aceştia.
Schimbările aduse în societatea romană de războaiele punice impun un nou sistem de rudenie:
cognaţiunea (cognatio), rudenia de sânge.
Aceasta va înlătura până la urmă agnaţiunea. Noul sistem de rudenie nu există numai în linie masculină,
ci şi în linie feminină.
Tendinţa de a-i acorda efecte juridice exista la sfârşitul Republicii, şi s-a desăvârşit sub Imperiu.
Patria potestas (puterea părintească). Este puterea pe care capul familiei o are asupra descendenţilor săi.
În epoca veche, puterea aceasta era nelimitată, denotând asemănarea poziţiei descendeţilor cu lucrurile
care se găseau în patrimoniul capului de familie. Patria potestas era perpetuă, neexistând un majorat, în sensul
actual.
În timpul Imperiului, puterea părintească suferă tot mai multe îngrădiri.
Patria potestas putea lua naştere prin căsătorie, prin adopţie şi prin legitimare.
Primul este modul firesc şi cel mai obişnuit al dobândirii puterii părinteşti, iar celelalte două au un
caracter artificial, prezentând o frecvenţă mult mai redusă
26 Condițiile de fond ale căsătoriei romane
Căsătoria romană. Condiţii de fond.
Supusă în epoca veche unei autorităţi maritale, femeia nu a avut nici chiar în căsătoria aşa-zis liberă o
poziţie juridică egală cu a bărbatului.
Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sposalia) care se încheia, la început, de către capii de
familie pe seama celor de sub puterea lor, şi apoi de către viitorii soţi, cu consimţământul celor în a căror putere
se găseau.
 Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei erau:
a) Consimţământul. Iniţial, era nevoie de cel al lui pater familias. Ulterior, s-a cerut şi consimţământul viitorilor
soţi.
b) Vârsta. Băiatul trebuia să fie puber (în principiu, paisprezece ani), iar femeia nubilă (doisprezece ani). c)
Conubium (dreptul de a contracta o căsătorie romană).
Aveau drept obiectiv la conubium doar cetăţenii romani, latinii şi cei cărora li se acordase acest drept ca o
favoare. Sub aspect subiectiv, conubium presupunea:
1) Viitorii soţi să nu fie rude între ei.
2) Viitorii soţi să nu fie afini între ei (adică în legătură de rudenie cu rudele celuilalt soţ).
3) Să nu existe bigamie.
4) Văduva nu se putea căsători timp de zece luni de la moartea soţului ei.
5) Condiţia socială era o piedică la căsătorie.
27 Formele casatoriei romane
Formele căsătoriei romane.
Cea mai veche formă, prin care femeia rupea orice fel de legătură cu familia ei de origine, era numită
cum manu.
Prin ea, femeia cădea sub puterea (manus) noului pater familias, şi era singura formă de căsătorie
compatibilă cu puterea nelimitată a acestuia.
După războaiele punice, apare căsătoria liberă, sine manu, în care femeia nu intra în familia bărbatului şi
nu cădea în puterea şefului de familie.
Ea nu a fost însoţită de formă juridică, întrunindu-se doar două elemente: affectio maritalis (intenţia
reciprocă a viitorilor soţi de a întemeia o viaţă comună), şi honor matrimonii (convieţuirea materială ca atare).
Raporturile personale dintre soţi. În căsătoria cum manu, femeia intra în puterea capului de familie în
calitate de fiică sau de nepoată. Principiul superiorităţii bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod
consecvent, atât cât a existat acest gen de căsătorie.
În căsătoria sine manu femeia rămâne juridic în familia ei de origine, deci în puterea tatălui ei.
Adulterul soţiei era mult mai greu pedepsit decât cel al bărbatului.
Raporturile patrimoniale între soţi. În căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul
soţului.
28 Efectele căsătoriei pe plan personal și patrimonial
Raporturile patrimoniale între soţi.
În căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soţului.
 În cazul căsătoriei sine manu, trebuie făcută o distincţie între soţia alieni iuris şi sui iuris. Prima continua
să fie supusă autorităţii domestice a capului vechii sale familii, şi tot ceea ce dobândea revenea acestuia
Soţia sui iuris rămânea proprietara averii sale, cu excepţia bunurilor constituite dotă.
Soţii nu puteau încheia între ei donaţii.
Dota. În vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei se obişnuia să se constituie soţului o dotă, care era
proprietatea bărbatului şi pe care acesta trebuia s-o folosească în vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei.
La desfacerea căsătoriei, zestrea se restituia constituientului acesteia.
Bunurile femeii sui iuris, ce nu sunt constituite ca dotă formează aşa-zisele bunuri parafernale.
Desfiinţarea căsătoriei. Se putea face forţat sau voluntar.
Desfiinţarea forţată intervenea prin moartea, pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi.
Divorţul consta în desfiinţarea voluntară a căsătoriei sine manu, fiind vorba despre o simpla separare
materială.
În societatea primitivă romană, divorţul era extrem de rar.
Aproape în întreaga perioadă republicană, a fost privit ca nefavorabil de morala vremii. În timpul
Imperiului, odată cu afluenţa luxului şi a influenţelor elenistice, relaţiile familiale se erodează, înmulţindu-se
divorţurile.
Împăratul Iustinian stabileşte următoarele categorii de divorţuri: a) divorţul prin consimţământul mutual.
b) divorţul determinat de un fapt neimputabil celuilalt soţ (căderea în prizonierat); c) divorţul determinat de vina
dintre soţi (adulter).
29&30 Adrogaţiunea şi adopţia
Adrogaţiunea şi adopţia. Sunt două vechi instituţii ale dreptului roman, menite să creeze în mod artificial
puterea părintească şi să introducă în cadrul unei familii, lipsită de descendenţi, persoane care aparţin unui alt
grup familial.
Adrogaţiunea este actul prin care un pater familias ia în puterea sa o persoană sui iuris – un alt cap de
familie. După adrogaţiune toate bunurile celui adrogat trec, de plin drept, în proprietatea adrogantului.
Adopţia este dobândirea puterii părinteşti asupra unei persoane alieni iuris.
Legitimarea.
La început, când singura rudă era cea civilă, copilul nelegitim nu putea fi privit ca rudă nici cu tatăl său
natural (neexistând căsătoria), nici faţă de mamă (întrucât agnaţiunea se transmitea numai pe linie masculină).
31 Emanciparea
Puterea părintească putea înceta pe cale naturală, prin moarte sau pe cale artificială, prin emancipare.
Emanciparea, ca şi adopţiunea, este o creaţie a jurisprudenţei.
La un moment dat, către sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, pater
familias avea de rezolvat diferite probleme, afaceri, în acelaşi moment, în locuri diferite.
 De aceea, pater familias era direct interesat să pună în valoare aptitudinile copiilor, care însă nu puteau
încheia acte juridice în nume propriu.
Atunci s-a recurs la actul emancipării, care presupunea două faze:  prima fază era identică cu prima
fază a adopţiunii, adică consta din trei vânzări şi două dezrobiri succesive;  a doua fază consta dintr-o
dezrobire în forma vindicta.
Cea de-a treia dezrobire era considerată o fază distinctă, întrucât producea efecte speciale. După primele
două dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe când după a treia dezrobire, nu mai revenea
sub puterea părintească, ci devenea persoană sui iuris.
Emancipatul realizează un avantaj, în sensul că dobândeşte capacitatea juridică, adică devine persoană
sui iuris şi poate încheia acte juridice în nume propriu.
Dar, în acelaşi timp, suferă şi un dezavantaj, prin aceea că încetează a mai fi rudă cu tatăl său, iese de
sub puterea părintească şi nu mai are vocaţie succesorală, adică pierde dreptul de moştenire faţă de familia sa.
Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl cheamă la
moştenire, alături de fraţii săi, în calitate de cognat.
32 Capitis deminutio (pierderea personalităţii)
Avem în vedere numai capitis deminutio minima.
Se aplică în cazul pierderii personalităţii prin efectul adrogaţiunii, deoarece adrogatul devine din
persoană sui iuris persoană alieni iuris, trecând sub puterea adrogantului.
Ca atare, bunurile şi drepturile adrogatului vor trece în patrimoniul adrogantului, în paguba creditorilor
adrogatului: aceştia nu vor putea să-l cheme în justiţie pe adrogant, pentru că se opunea principiul relativităţii
efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. În acest fel a apărut o inechitate.
De aceea, în scopul de proteja interesele creditorilor, pretorul a condiţionat dobândirea creanţelor
adrogatului de către adrogant, de plata datoriilor adrogatului.
E. Prescripţia extinctivă
Vechii romani au considerat că drepturile de creanţă sunt imprescriptibile, cu excepţia acelora care erau
sancţionate prin acţiuni pretoriene.
Aceasta se explică prin faptul că edictul pretorului era valabil pe timp de un an, deci acţiunile pretoriene
puteau fi intentate numai în termen de un an.
În dreptul postclasic, s-a introdus prescripţia de 30 de ani în materia creanţelor şi datoriilor, astfel încât,
dacă acţiunea nu era introdusă înăuntrul termenului de 30 de ani, obligaţia se stingea.
33 Tutela impuberilor
Încadrându-se în politica general a statului de ocrotire a copilului, legislaţia actuală cuprinde dispoziţii
în acest domeniu atât în Codul familiei, care constituie dreptul comun în materie, cât şi în legi speciale.
Ocrotirea copilului, educarea şi pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra firesc în societate şi a
respecta normele morale şi de convieţuire socială, precum şi ordinea de drept constituie o preocupare important
a tot mai multe organism şi organizaţii de stat sau neguvernamentale.
Orice copil care este lipsit, fie temporar, fie definitive, de protecţia părinţilor, sau care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
 Căile de suplinire a ocrotirii părinteşti sunt instituirea tutelei, măsurile de protecţie special şi adopţia.
În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competent va ţine seamă în mod corespunzător de
necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică.
În acest capitol vom analiza doar instituţia minorului, iar in cel de-al doilea vom vorbi despre curatelă.
1.1. Noţiunea şi scopul tutelei
Ca instituţie juridică, tutela reuneşte dispoziţiile legale referitoare la ocrotirea unui minor de către o altă
persoană decât părinţii săi, tutorele, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii tutelare.
În sens restrâns, tutela a fost definită ca fiind o sarcină gratuită şi obligatorie, în virtutea căreia o anumită
persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un copil minor, ai
cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitatea permanent de a-şi exercita atribuţiile, sau, mai simplu, mijlocul
juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea părintească.
Într-o altă accepţiune, privită din perspectiva persoanei desemnate să înfăptuiască ocrotirea, tutela
numeşte înşăşi activitatea pe care o desfăşoară tutorele în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor ce
îi revin legate de persoana şi de bunurile copilului.
Scopul tutelei este acela de a suplini lipsa părinţilor, de a crea posibilitatea îndeplinirii faţă de minor a
sarcinilor şi funcţiunilor acestora. Tutorelui îi revine astfel sarcina de a ţine locul părinţilor fireşti ai minorului,
de a crea în jurul copilului climatul familial pe care l-ar fi creat părinţii.
1.2. Caracterele generale ale tutelei
a) Conform articolului 114 din Codul familei, tutela se exercită numai in interesul minorului. Ea se instituie în
toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotire părintească. Acest caracter rezultă din întreaga
reglementare a acestei instituţii, iar tutorele, ca şi parintele, are îndatorirea de a creşte şi educa minorul.
De aceea unele persoane care au săvârşit fapte antisocial grave sau au avut o comportare
necorespunzătoare in propria familie, nu pot fi tutore.
b) Tutela este o sarcină legală definită prin norme imperative, o sarcină in principiu obligatorie ,întrucât
persoana desemnată a fi tutore nu are libertatea de a refuza sau de a accepta numirea, cu excepţia cazului în care
se află întruna din următoarele situaţii:
 a împlinit vârsta de 60 de ani;
 este o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
 creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;
 exercită o alta tutelă sau curatelă;
 din cauza bolii, a infirmităţii, a felului indeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se
află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Din excepţiile prevăzute de textul legal rezultă importanţa care trebuie acordată acestei sarcini, astfel că,
dacă o persoană nu o poate îndeplini corespunzător, datorită problemelor familiale, profesionale sau de altă
natură, poate refuza numirea ca tutore.
c) Tutela este o sarcină în principiu gratuită. Totuşi, tinând seama de munca depusă în administrarea averii şi
de starea materială a minorului şi a tutorelui, se va putea stabili in favoarea acestuia din urmă o remuneraţie care
nu va depăşi 10 % din veniturile bunurilor minorului. Acest caracter reflectă si autonomia patrimonială dintre
minor si tutore, conform caruia tutorele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului si nici copilul asupra
bunurilor tutorelui. Autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima această
remuneraţie.
d) Tutela este o sarcină personală, tutorele fiind desemnat în considerarea persoanei acestuia, astfel că sarcina
sa nu poate fi transmisă. În cazul în care se ivesc situaţii care îl impiedică să-şi exercite îndatoririle, tutorele
trebuie sa solicite înlocuirea sa.
e) Tutela se instituie de către autoritatea tutelară şi se exercită sub controlul şi îndrumarea permanentă a
acesteia.
Atât instituirea tutelei cât şi controlul şi îndrumarea pe care le exercită autoritatea tutelară constituie
garanţii in plus cum sunt ocrotite interesele copilului minor ramas făra ocrotire părintească.
1.3. Principiile tutelei
În literatura de specialitate s-a precizat că tutela este guvernată de următoarele principia generale:
a) Principiul generalităţii tutelei
Tutela se instituie în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotirea părintească. Acest principiu
poate fi desprins din prevederile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/ 2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, actualizată, conform cărora orice copil care este temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea
părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la
protecţie alternativă, tutela fiind una dintre măsurile de protecţie alternativă. Ideea generalităţii tutelei se mai
exprimă şi prin caracterul cuprinzător al ocrotirii, acoperind atât latura personală, cât şi cea patrimonială, într-o
compunere de drepturi şi îndatoriri ale tutorelui doar pe alocuri nuanţate, însă nu diferite de cele recunoscute
părinţilor.
b) Principiul exercitării tutelei excluiv în interesul superior al copiluluireiterează criteriul interesului superior
al copilului ca principiu fundamental şi general al protecţiei şi promovării drepturilor sale, indiferent de calea de
înfăptuire a ocrotirii. Acest principiu asigura fundalul a numeroase dispoziţii particulare, cum ar fi cea înscrisă
în art.128 din Codul familiei, care, în scopul protejării intereselor patrimoniale ale minorului aflat sub tutelă,
interzice încheierea de acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe
de o parte, şi copil, pe de altă parte;
c) Principiul independenţai patrimoniale între minor şi tutore reprezintă o alicaţie a principiului separaţiei
juridice dintre patrimonial copilului şi cel al părinţilor (atât patrimonial comn al acestora, cât şi patrimonial
propriu al fiecăruia dintre părinţi), consacrat expres prin art. 106 din Codul familiei.
d) Principiul controlului permanent exercitat de către autoritatea tutelară asupra ocrotirii minorului prin
tutelă
Acest principiu rezultă din dispoziţiile art.136 din Codul familiei,potrivit cărora “autoritatea tutelară va
exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu
privire la minor şi bunurile acestuia”. Conform art. 108 din Codul familiei, “autoritatea tutelară este obligată
să exercite un control efectiv şi comun asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la
persoana şi bunurile copilului. Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se
informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveste sănătatea şi dezvoltarea lor
fizică, educarea, învăţarea şi pregătirea lor profesională, în conformitate cu ţelurile statului, pentru o activitate
folositoare colectivităţii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare”.
Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelară va putea cere colaborarea organelor administraţiei de
stat şi instituţiilor de ocrotire.

1.4. Cazurile în care se instituie tutela minorului

Tutela se deschide în cazul în care minorul este lipsit de ocrotirea părintească. Potrivit art. 113 din Codul
familiei, minorul se găseşte în această situaţie dacă ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi, necunoscuţi,
dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie. De asemenea, la încetarea adopţiei ca urmare
a declarării nulităţii acesteia, instanţa judecătorească poate, dacă este în interesul copilului ca părinţii lui să nu
redobândească exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, să instituie tutela sau alte măsuri de protecţie
special a copilului în condiţiile legii.
Potrivit art.40 alin.(1) din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
“tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor pãrinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie,
declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum şi în cazul în care, la încetarea
adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului
instituirea unei tutele”. În acelaşi sens este şi articolul 113 din Codul familiei.

1.5. Sesizarea autorităţii tutelare

 Astfel cum prevede art.115 din Codul familiei, au obligaţia de a înştiinţa autoritatea tutelară, în termen
de cel mult 5 zile de la data când află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute
de art.113 din Codul familei, următoarele categorii de persoane:
 persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte
minorul;
 serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial cu
prilejul deschiderii unei succesiuni;
 instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor
măsuri privative de libertate;
 organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instiuţiile de ocrotire şi orice altă persoană;
 autoritatea tutelară se poate sesiza şi din oficiu.

1.6. Organul competent în instituirea tutelei

În această materie, competenţa aparţine instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie teritorială
domiciliază sau a fost găsit copilul. Anterior legii privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, întreaga
procedură de instituire a tutelei, ca de altfel toate actele de supraveghere şi de control a înfăptuirii ocrotirii prin
tutelă aparţineau autorităţii tutelare.
Transferul de competenţă a fost operat fără ca legiuitorul să fie ajustat textele din cuprinsul codului
familiei adiacente instituirii propriu-zise a tutelei, referitoare la deschiderea tutelei.
1.7. Numirea tutorelui
Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, chiar atunci când instituirea tutelei se decide de
către instanţa judecătorească din oficiu sau la încunoştiinţarea acesteia de către cei arătaţi în art.115 din Codul
familiei.
La desemnarea tutorelui se va ţine seama de interesele minorului. Tutore poate fi o rudă a minorului sau
o persoană străină. Până la numirea tutorelui, autoritatea tutelară poate numii un curator.
Autoritatea tutelară, sesizată despre existenţa unui copil minor lipsit de îngrijirea părinţilor, efectuează
de îndată investigaţiile necesare pentru a stabilii dacă acel minor se află in vreuna din situaţiile care impun
instituirea tutelei. Aceste investigaţii cuprind:
 cercetări la faţa locului;
 ascultarea persoanelor care au cunoştiinţă despre situaţia minorului sau familiei acestuia;
 ascultarea minorului;
 obţinerea de informaţii de la instituţiile de stat sau de ocrotire şi de la organizaţiile obşteşti.
Pentru desemnarea tutorelui, autoritatea tutelară va culege date cu privire la rudele, vecinii sau
cunoscuţii minorului şi la relaţiile acestor persoane cu minorul.
După alegerea tutorelui, autoritatea tutelară va emite decizia de instituire a tutelei, pe care i-o va
comunica în scris şi o va afişa la consiliul local de la domiciliul minorului. Decizia va cuprinde şi menţiuni
privitoare la locuinţa minorului, bunurile acestuia şi sarcinile tutorelui.
Conform art.119 alin. (2) din Codul familiei, îndatoririle tutorelui încep de la data primirii deciziei.
Decizia poate fi atacată la autoritatea tutelară ierarhic superioară, conform art.160 din Codul familiei, iar apoi
pe calea contenciosului administrativ.
Potrivit art.117 din Codul familiei nu poate fi tutore:
 minorul sau cel pus sub interdicţie;
 cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
 cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
 cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
 cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
 cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
 Dacă una din aceste împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.
Pot refuza sarcina tutelei:
 cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
 este o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
 creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;
 exercită o alta tutelă sau curatelă;
 din cauza bolii, a infirmităţii, a felului indeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se
află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Potrivit art.41 alin.(1) din Legea 272/2004, pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreună,
care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de către direcţia general de
asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei
extinse a copilului. În sensul acestei legi, prin membrii familiei extinse care pot fi tutori, se înţeleg rudele
copilului până la gradul IV inclusiv. Instanţa judecătorească numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun
motive întemeiate, o rudă sau afin ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină.
Persoana fizică, respectiv soţii care urmează a fi tutori sunt numiţi pe baza prezentării de către direcţia
general de asistenţă şi protecţia copilului a raportului de evaluare a acestora. Propunerea se va face ţinându-se
seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, precum şi de opinia copilului.
În consecinţă, se poate observa existenţa unei contradicţii între dispoziţiile Codului familiei şi
dispoziţiile Legii nr.272/2004 privind Protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În timp ce, art.116 din
Codul familiei prevede că, numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, art.142 alin. (1) din Legea
nr.272/2004 prevede că, instanţa judecătorească numeşte tutorele.
Avându-se în vedere caracterul special al Legii nr.272/2004, dispoziţiile acesteia se vor aplica cu
prioritate.
După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia, un delegat al autorităţii tutelare va verifica la faţa locului
toate bunurile minorului, întocmind, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilã, un inventar, care va fi
supus aprobării autorităţii tutelare. Creanţele pe care le au fată de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptã
ori fraţii sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare.
Articolul 127 din Codul familiei stipulează că autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru
întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această
sumã. Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din
veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune
vânzarea bunurilor minorului. Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt obligaţi
de lege să-i dea întreţinere, autoritatea tutelară va cere Direcţiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru
probleme de muncă şi ocrotiri sociale să contribuie la întreţinerea lui.
În timpul tutelei, este interzisă căsătoria între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa.

1.8. Neînţelegerile dintre tutori

Neînţelegerile dintre tutori cu privire la exercitarea atribuţiilor ce le revin vor fi soluţionate de către
instanţă, după ascultarea acestora, potrivit cu intereseul superior al copilului.
Ar fi interesant de văzut dacă şi în ce fel ar putea afecta divorţul soţilor tutori măsura de protecţie
instituită. În opinia unor autori, în această privinţă pot exista două ipoteze.
Prima ar fi înlocuirea tutorilor, la cerere, pe motiv că nu mai sunt în măsură să îndeplinească această
sarcină. Îndepărtarea lor, exclusive din considerente legate de soarta căsătoriei, nu poate fi posibilă date fiind
ipotezele în care poate intra în discuţie îndepărtarea de la tutelă, riguros formulate în cuprinsul art.117 din
Codul familiei. Dacă ambii soţi (sau foşti soţi) ar obţine degrevarea, instanţa ar urma să decidă cu privire la
măsura de protecţie alternativă cea mai potrivită intereselor copilului. Nu este exclusă nici varianta în care, pe
fundalul desfacerii căsătoriei, doar unul dintre tutori să ceară eliberarea sa, ceea ce, dacă este consfinţit prin
hotărâre judecătorească, are drept consecinţă transferul la celălalt soţ a întregului set de îndatoriri faţă de copil.
Cea de-a doua ipoteză porneşte de la alte premise: ambii tutori doresc păstrarea tutelei. Într-o asemenea
împrejurare, îndepărtarea unuia sau altuia nu este posibilă, desfacerea căsătoriei tutorilor ar scinda tutela,
asemănător efectului pe care îl produce asupra ocrotirii prin părinţi.

1.9. Drepturile şi îndatoririle tutorelui

Conţinutul ocrotirii prin tutelă este identic cu cel al ocrotirii prin părinţi. Ca urmare, tutorele are drepturi
şi îndatoriri privitoare atât la persoana minorului, cât şi la bunurile acestuia.
Conform art.123 alin.(1) din Codul familiei, “tutorele are obligaţia de a îngrijii de persoana
minorului”, iar potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, “el este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, aşa potrivit cu însuşirile
lui spre al face folositor colectivităţii”. Conform art.122 din Codul familiei, minorul pus sub tutelă are
domiciliul legal la tutorele său.
Conform art.125 din Codul familiei, tutorele este îndreptăţit să ceară minorul de la orice persoană care l-
ar reţine fără drept. Astfel, în practica judiciară s-a decis că “tutorele are deschisă calea unei acţiuni civile, de
înapoiere a minorului la doiciliul său, acţiunea putând fi introdusă împotriva oricărei personae care îl reţine
pe minor fără drept”.
Tutorele administrază bunurile minorului şi îl reprezintă în actele civile până la împlinirea vârstei de 14
ani. Astfel, potrivit art.124 alin.(1) din Codul familiei ”tutorele are obligaţia de a administra bunurile
minorului şi de a-l reprezenta pe acesta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta
de 14 ani”. De asemenea, tutorele încuviinţează în prealabil exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor de
către minorul de 14 ani.
Tutorele poate încheia unele acte singur, în numele şi pe socoteala minorului fără nicio încuviinţare
prealabilă, iar alte acte numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Astfel, conform art.129 alin.(2)
din Codul familiei, actele de înstrăinare, de gajare a bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale
ale minorului, precum şi oricare alte acte ce depăşesc dreptul de a administra, nu pot fi încheiate de tutore decât
cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage anularea acelor acte.
Potrivit art.129 alin.(4) din Codul familiei tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, bunurile supuse pieririi ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru
minor, dacă valoarea acestora din urmă nu depăşeşte suma de 250 de lei.
Conform art.129 alin.(1) din Codul familiei, tutorele nu poate să facă, în numele minorului donaţii şi nici
să garanteze obligaţia altora. De asemenea, conform art.128 din Codul familiei, “este oprit să încheie acte
juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de altă
parte”.
Nesocotirea acestor interdicţii atrage anularea actelor astfel încheiate.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur acte de conservare şi acte de administrare,
dacă acestea din urmă nu îi pricinuiesc vreo leziune. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face acte
de dispoziţie, dar cu încredinţarea prealabilă a tutorelui şi a autorităţii tutelare. Actele încheiate de minor fără
încuviinţarea prealabilă menţionată, sunt anulabile (art.133 in Codul familei).
Există unele acte, pe lângă cele amintite, pe care minorul le poate face singur, fără a avea nevoie de vreo
încuviinţare:
 acte de dreptul familei (minora în vârstă de 16 ani se poate căsători, minorul care a împlinit vârsta
de 10 ani trebuie să consimtă la adopţie, recunoaşterea de maternitate ori de paternitate);
 acte de domeniul dreptului muncii (conform art.13 alin.(1) din Codul muncii publicat în M.Of.nr.
72/2003 persoana fizică dobâdeşte capacitatea de muncă la îndeplinirea vârstei de 16 ani). Art.13
alin.(2) din Codul muncii prevede că persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate
de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali,
 pentru activităti potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştiinţele sale, dacă astfel nu îi
sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea personal. Încadrarea în muncă a persoanelor sub
vârsta de 15 ani şi a celor puse sub interdicţie este interzisă. Potrivit dreptului cooperatist. În aceste
situaţii, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel, obligaţiile izvorâte din contractual de
muncă sau din calitatea de membru al unei organizatii cooperatiste si dispune singur de sumele de
bani pe care le-a dobândit din munca proprie. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate să
facă depuneri la casele de păstrare şi să dispună de aceste depuneri, potrivit regulamentului acestor
case de păstrare;
 acte din domeniul dreptului civil: minorul în vârstă de 16 ani poate să-si facă singur testament, dar
nu poate dispune de mai mult de jumătate din bunurile de care poate dipune majorul prin testament,
poate accepta o donaţie dacă este fără sarcini sau neafectată de modalitatea condiţiei, poate face acte
juridice de valoare patrimonială măruntă.
Actele juridice menţionate încheiate de minor fără respectarea dispoziţiilor legale sunt sancţionate cu
nulitatea relativă.
În timpul exercitării tutelei, tutorele prezintă dări de seamă anuale, precum şi ori de câte ori i se cere de
autoritatea tutelară. Darea de seamă anuală se va prezenta în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului
calendaristic şi se referă la modul cum tutorele a îngrijit de persoana minorului şi de administrarea bunurilor
acestuia.
Autoritatea tutelară verifică socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu
întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale.

1.10. Răspunderea tutorelui

Tutorele răspunde pentru întreaga sa activitate desfăşurată în această calitate. Felul răspunderii diferă în
funcţie de natura şi consecinţele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor referitoare la persoana
sau la bunurile copilului aflat sub tutelă.
Răspunderea poate fi civilă, administrativă sau chiar penală.
Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială şi intervine atunci când acesta a
cauzat prejudicii minorului pus sub tutela sa, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor sale. Faţă de terţi,
tutorele va răspunde civil dacă prejudiciile au fost cauzate de minorul pus sub tutela sa, în condiţiile în care
acesta din urmă nu răspunde personal. Regulile după care se angajează răspunderea tutorelui sunt cele prevăzute
de art.998-999 din Codul civil.
Art.141 alin.(2) din Codul familiei prevede că tutorele răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa
chiar dacă autoritatea tutelară i-a dat descărcare de gestiune. Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia
să ceară fostului tutore repararea pagubelor pe care le-a pricinuit minorul.
Răspunderea administrativă intervine, ca şi în cazul părinţilor, în cazul săvârşirii unor contravenţii.
Sancţiunea aplicabilă este amenda sau închisoarea contravenţională.
Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârşite sunt grave şi întrunesc elemente
constitutive ale unei infracţiuni ca: rele tratamente aplicate minorului, punerea în primejdie a unei personae în
neputinţă de a se îngriji etc.
1.11. Încetarea funcţiei tutorelui şi încetarea tutelei
Cauzele care determină încetarea funcţiei tutorelui sunt împrejurări legate de persoana tutorelui. De
aceea, încetarea funcţiei tutorelui nu atrage inevitabil şi încetarea tutelei, acesta din urmă fiind asociată unor
circumstanţe în legătură cu persoana celui aflat sub ocrotire.
Asadar, funcţia tutorelui încetează în următoarele situaţii:
 decesul acestuia sau decesul soţilor tutori, dat fiind caracterul personal al obligaţiilor ce revin
tutorelui;
 îndepărtarea de la tutelă, ceea ce presupune că, pe parcursul exercitării tutelei, se iveşte pricare din
cauzele de incapacitate prevăzute de art.117 din Codul familiei, sau că tutorele a săvârşit un abuz, o
neglijenţă gravă, fapte care îl fac nevrednic ori nu şi-a îndeplinit mulţumitor sarcina;
  înlocuirea tutorelui, la cererea sa dacă, în cursul tutelei survine oricare din situaţiile care ar îndreptăţi
refuzul acestei sarcini;
 numirea altui tutore în cazul punerii sub interdicţie a minorului.
Îndepărtarea tutorelui se face de către autoritatea tutelară prin decizie motivată, ce poate fi atacată la
autoritatea tutelară ierarhic superioară şi apoi pe calea contenciosului administrative.
Dacă încetarea funcţiei tutorelui nu coincide cu încetarea tutelei, până la numirea noului tutore, va fi
instituită curatela copilului.
Cauzele de încetare a tutelei nu sunt expres prevăzute dar, ţinând seama de finalitatea şi de specificul
instituţiei, momentul final al ocrotirii prin tutelă este marcat de:
 împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;
 căsătoria minorei peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către aceasta;
 părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma dispariţiei sau a declarării morţii) sau li s-
a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;
 minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;
 a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai minorului.
1.12. Obligaţiile tutorelui la încetarea sarcinii tutelei
La încetarea tutelei ori încetarea funcţiei, tutorele va prezenta o dare de seamă generală şi numai după ce
aceasta a fost primită şi acceptată de autoritatea tutelară şi s-au predate şi bunurile minorului, tutorele va fi
descărcat de gestiune. Această dare de seamă se prezintă în termen de 30 de zile de la încetarea tutelei.

34 Curatela minorului

2.1. Notiunea şi categoriile de curatelă

Curatela este o instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă, cu
capacitate de exerciţiu restrânsă ori lipsită de capacitate de exerciţiu. În ultimele 2 situaţii curatela nu modifică
incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat să ţină locul părinţilor sau al tutorelui fie numai cu privire la
anumite acte, fie cu privire la toate atribuţiile, dar numai în mod provizoriu.
Curatela minorului se instituie în următoarele cazuri:
 când există contrarietate de interese între părinte ori tutore şi minor. Astfel, autoritatea tutelară este
obligată să numească un curator ori de câte ori la o moştenire, alături de minor, vine unul sau ambii
părinţi, sau în procesele de ieşire din indiviziune, dacă apar, alături de minor şi cu interese contrare,
unul sau ambii părinţi;
 când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţeaza;
 când, până la numirea sau înlocuirea tutorelui unui minor, este nevoie de o perioadă mai indelungată
şi se impune luarea unor măsuri provizorii;
 când s-a făcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor, lipsit de ocrotirea părintească şi căruia
nu i s-a instituit încă tutela, aşadar până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie.
Curatela se instituie cu respectarea aceleaşi proceduri ca şi în cazul tutelei minorului, de către autoritatea
tutelară de la domiciliul minorului, la sesizarea persoanelor prevăzute de art. 115 din Codul familiei.
Potrivit art. 44 C. pr. civ, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/ 2000, “în caz
de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant
legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte pâna la
numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea instanţa va putea numi un curator special în caz de
conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat…”.
Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Numirea curatorului este de competenţa instanţei sesizată cu cererea de chemare în judecată.
2.2. Reprezentarea sau încuviinţarea actelor minorului
Ocrotirea minorului aflat sub curatelă se înfăpuieşte prin reprezentarea acestuia dacă nu a împlinit 14 ani
şi prin încuviinţarea actelor minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă (între 14-18 ani).
2.3. Încetarea curatelei
Curatela ia sfârşit dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei. De asemenea, curatela ia
sfârşit odată cu încetarea incapacităţii ori a restrângerii capacităţii de exerciţiu.
Competenţa de a decide anularea de instituire a curatelei, ca act administrativ, aparţine instanţelor
judecătoreşti, iar nu a autorităţii tutelare.
Curatorul poate cere înlocuirea sa după 3 ani de la numire, conform art. 156 din Codul familiei.

35 Bunuri mancipi si nec mancipi

Iustinian vede dispărând în epoca sa deosebirea dintre bunurile mancipi şi nec mancipi, diferenţa dintre
proprietatea civilă şi cea pretoriană.
Tradiţiunea devine modul general de dobândire a proprietăţii, transferând întotdeauna proprietatea
civilă.
Moduri de dobândire după dreptul civil
Mancipaţiunea este în dreptul clasic un mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipi.
În epoca cea mai veche, mancipaţiunea era procedura prin care un pater familias renunţa sau transfera
altui şef de familie puterea numită mancipium asupra persoanelor sau lucrurilor, pe care cel dintâi le avea în
stăpânirea sa (manus).
După efectuarea mancipaţiunii, mancipantul, adică cel care înstrăinase bunul, era obligat să garanteze
pe dobânditor pentru evicţiune, adică să-l despăgubească cu de două ori preţul lucrului dacă dobânditorul ar fi
fost deposedat de terţul proprietar.
În epoca postclasică, mancipaţiunea este înlocuită cu tradiţiunea.
Res mancipi şi nec mancipi.
Lucrurile mancipi sunt mijloacele de bază ale producţiei agricole (fondurile agrare, sclavii, animalele de
povară şi tracţiune, servituţile prediale rustice etc.).
Eru considerate în vechea perioadă drept cele mai valoroase lucruri. Ele nu putea fi înstrăinate decât prin
ritualul mancipaţiunii.
Bunurile nec mancipi sunt de natură inferioară, fiind destinate să fie consumate sau înstrăinate: roadele
pământului, animalele mici, servituţile urbane fără importanţă în agricultură, metalele care serveau ca mijloc de
schimb.
Clasificarea bunurilor General
Clasificarea lui Gaius: A) Lucrurile patrimoniale – bunurile susceptibile de a face parte dintr-un patrimoniu
privat: a) Res mancipi şi nec mancipi. Lucrurile mancipi sunt mijloacele de bază ale producţiei agricole
(fondurile agrare, sclavii, animalele de povară şi tracţiune, servituţile prediale rustice etc.). Eru considerate în
vechea perioadă drept cele mai valoroase lucruri. Ele nu putea fi înstrăinate decât prin ritualul mancipaţiunii.
Bunurile nec mancipi sunt de natură inferioară, fiind destinate să fie consumate sau înstrăinate: roadele
pământului, animalele mici, servituţile urbane fără importanţă în agricultură, metalele care serveau ca mijloc de
schimb.
b) Bunuri mobile (sclavii, animalele) şi imobile (pământul, clădirile, plantaţiile).
c) Bunurile determinate în gen (vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc.) şi bunurile determinate în speţă (sclavul
Stichus, fondul Cornelian etc.). Această deosebire are o mare importanţă în materie de riscuri: dacă bunul de
gen dispare prin caz fortuit, debitorul este obligat să predea creditorului un altul, din acelaşi gen. Dacă bunul era
individualizat în speţă, debitorul este exonerat de obligaţie. De aici regula: bunurile de gen nu pier.
d) Bunurile consumptibile (care nu pot fi folosite decât o singură dată – alimentele, banii) şi neconsumptibile
(care se pot utiliza de mai multe ori – sclavii, uneltele de muncă, fondurile).
e) Bunuri divizibile (care pot fi împărţite în subdiviziuni – terenul, stofa) şi indivizibile (care nu pot fi împărţite
fără compromiterea lor – hainele, sclavii, diamantele).
f) Bunurile simple (alcătuite dintr-o singură bucată – o statuie, un sclav) şi compuse (alcătuite din mai multe
elemente – corăbiile, clădirile).
g) Fructele (lucruri pe care un alt lucru le produce periodic – cerealele, vinul, lâna, prăsila animalelor) şi
produsele (lucrurile produse fără caracter periodic – materialul lemnos din pădure, prăsila sclavilor).
h) Bunuri corporale (care cad sub simţurile noastre datorită materialităţii lor) şi incorporale (care nu cad sub
simţurile noastre, constând într-o moştenire, o creanţă).
Patrimoniul unei persoane este totalitatea drepturilor şi datoriilor unei persoane, susceptibile de a fi evaluate în
bani. Patrimoniul este alcătuit din dreptul de proprietate şi din alte drepturi, care la rândul lor se subdivid în
drepturi reale şi personale, acestea din urmă putând figura la activ ca şi creanţe sau la pasiv ca datorii.
Deşi dreptul de proprietate este socotit în afara lucrurilor incorporale, totuşi constituie un drept real, cu
prerogative mai largi decât celelalte drepturi reale.
Drepturile personale, sau drepturile de creanţă, sunt drepturi relative, care conferă titularului lor dreptul de a
cere de la o persoană determinată o prestaţie care are ca obiect a da, a face sau a nu face ceva.
Drepturile reale se caracterizează şi prin aceea că ele conferă titularului lor atributele de urmărire (în temeiul
căruia titularul poate să urmărească bunul la care se referă respectivul drept în mâinile oricui s-ar găsi) şi de
preferinţă (care conferă prerogativa de a fi plătit, în caz de executare silită a creanţei, cu preferinţă înaintea
tuturor creditorilor).
2. Bunurile nepatrimoniale – care nu sunt susceptibile de a se găsi într-un patrimoniu privat.
a) Bunurile destinate ceremonialului religios.
b) Bunurile comune (aerul, apa, marea).
c) Res publicae (bunurile care aparţin statului roman).
d) Res universitatis (bunurile care aparţin persoanelor juridice).
41 Proprietatea quiritara
 Proprietatea particulară, multă vreme cea mai importantă formă a fost proprietatea quiritară, adică
proprietatea cetăţenilor romani, având ca obiect lucruri mancipii şi putând fi dobândită numai prin anumite acte
de drept civil, fapt menit să facă din caracterul exclusiv trăsătura definitorie a acestei proprietăţi.
Caracteristicile acestei proprietăţi precum şi modalităţile rigide de dobândire a dreptului de proprietate
l-au determinat de Gaius7 să afirme că în epoca veche a dreptului roman existau două posibilităţi: fie să ai
proprietate romană, fie să nu ai proprietate deloc.
În epoca clasică, proprietatea quiritară tinde să devină mai flexibilă. În plus, mai apar alte trei forme şi
anume: proprietatea pretoriană, proprietatea peregrină şi proprietatea provincială.
42 Proprietatea pretoriana
Proprietatea pretoriană a apărut pe fondul înfloririi tranzacţiilor comerciale, în special a comerţului cu
sclavi.
Sclavii fiind consideraţi lucruri mancipii, înstrăinarea lor nu se putea face decât prin modurile civile de
dobândire a proprietăţii, adică prin mancipaţiune, in iure cessio sau uzucapiune.
Aceste modalităţi presupuneau o serie de formalităţi care îngreunează aceste tranzacţii.
Mult mai uşor era de realizat transmiterea proprietăţii prin tradiţiune, care era un mod natural de
dobândire a proprietăţii şi care, fiind lipsită de formalităţile impuse în cazul înstrăinării lucrurilor mancipii, nu
conducea spre transmiterea proprietăţii ci numai a posesiei.
În consecinţă, proprietatea pretoriană a fost creată pentru a ocroti drepturile celui care dobândea un bun
mancipiu prin tradiţiune.
43 Proprietatea provincială
Proprietatea peregrină a apărut pentru a facilita tranzacţiile comerciale între peregrini şi cetăţenii romani,
iar proprietatea provincială a apărut pentru a fi explicat dreptul pe care îl aveau locuitorii provinciilor asupra
terenurilor, în condiţiile în care după cucerire terenurile provinciilor erau considerate ager publicus.
În perioada postclasică, dispar proprietatea provincială şi cea peregrină iar proprietatea pretoriană şi cea
quiritară contopesc rezultând o singură formă de proprietate numită dominium8. Remarcăm, astfel, încă din
epoca veche a dreptului roman, existenţa unei proprietăţi publice a statului asupra bunurilor făcând parte din
categoria ius extra patrimonium.
Dintre acestea res publice sunt bunurile care, aparţinând statului roman, erau destinate fie unei folosinţe
comune cum ar fi: drumurile, pieţele, porturile, teatrele, stadioanele etc., fie serveau acoperirii cheltuielilor sau
procurării unor venituri statului roman ca în cazul sumelor provenite din impozite, lui ager publicus, servi
publici, minelor, carierelor şi altor proprietăţi imobiliare ale statului.
Aceste bunuri erau administrate de către magistraţii romani, nu puteau fi dobândite prin uzucapiune sau
prescripţie achizitivă.
De asemenea, lucrurile care făceau parte din domeniul public erau imobilele inalienabile în comparaţie
cu cele din domeniul privat al statului care, în anumite condiţii, puteau fi transmise particularilor devenind res
in commercio.
Contractele indirecte cu particularii, care aveau ca obiect bunuri făcând parte din categoria res publice,
erau supuse normelor administrative9.
 O astfel de reglementare în privinţa instituţiei proprietăţii, pornind de la clasificarea bunurilor,
continuând cu apariţia posesiei şi în cele din urmă a formelor de proprietate sunt de natură să evidenţieze o
atentă preocupare a statului roman pentru crearea unui sistem juridic care să contribuie la consolidarea puterii
politice.
44 Coproprietatea
Noţiunea şi regimul coproprietăţii. Proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru se numeşte
coproprietate (condominium).
Dacă la origine coproprietarii aveau, fiecare în parte, o putere atotcuprinzătoare asupra lucrurilor
respective, fiecare putând să dispună de ele în mod liber, la finele Republicii se ajunge la concluzia că fiecare
coproprietar are un drept parţial de proprietate, o cotă-parte ideală din întreg, precizată fracţionar.
Consecinţe:
a) Fiecare din comunitari poate cere ieşirea din indiviziune prin acţiunea numită communi dividundo, pe cale
amiabilă sau în urma unui proces.
b) Fiecare dintre coproprietari poate să-şi vândă dreptul său indiviz, să-l doneze sau să-l înstrăineze.
c) Oricare dintre coproprietari poate să folosească lucrul comun cum crede de cuviinţă, în măsura în care nu
lezează drepturile altuia. Coposesiunea. Corespunde coproprietăţii.
45 Dobandirea si pierderea posesiei
            Posesia se dobandeste cand o persoana obtine asupra unui lucru stapanirea de fapt cu intentia de a o
exercita in nume propriu, adica prin intrunirea celor doua elemente: corpus si animus.
            La epoca veche, se dobandea posesia doar printr-un act material de luare a lucrului in posesie. Mai tarziu
insa, acest act rudimentar va deveni unul simbolic. Era suficient sa se puna un paznic lucrurilor cumparate sau
sa predea cheia magaziei unde acestea au fost depozitate pentru ca posesia sa fie transferata. Era asadar suficient
ca lucrul sa fie pus la dispozitia dobanditorului pentru ca acesta din urma sa obtina posesia.
            La finele epocii clasice, simpla inmanare a documentul scris care consemna vanzarea, echivala cu
transmiterea posesiei.
            Multa vreme posesia nu a putut fi dobandita prin reprezentanti. Abia in sec.II d.H, s-a admis ca
elementul corpus poate fi dobandit prin reprezentare de un mandatar sau de un tutore.
            Posesia inceteaza in momentul in care s-a pierdut unul dintre aceste doua elemente: corpus sau animus.
Astfel, se pierde posesiunea atunci cand bunul piere sau cand posesorul a fost deposedat prin orice mijloace de
el.
            Se poate pierde posesia prin manifestarea vointei de a nu mai poseda, ca in cazul contitutului posesor.
            Pierderea concomitenta a lui corpus si animus are loc fie prin moartea posesorului, fie prin abandonarea
bunului.
46 Efectele Posesiei
  Protejarea posesiei se facea prin proceduri ce implicau prerogativa de comanda a magistratului judiciar.
Aceste mijloace de aparare se numeau interdicte posesorii si erau ordine ale magistratului judiciar
investit cu imperium. Prin ele se rezolvau starile imediate, relative la posesia lucrurilor.
            Interdictele posesorii erau de trei feluri:
A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apara o posesie deja dobandita si nepierduta). Erau de doua
feluri: uti possidetis, relative la imobile si utrubi, care se refera la mobile.
B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobandirea unei posesiuni pierdute).
Ele erau de trei feluri, fiecare sanctionand un viciu al posesiei.
- de vi cottidiana causa (indreptat importiva celui care a castigat posesia prin violenta)
- de precario causa (in contra precaristului)
- de clandestina possessione causa (indreptat impotriva celui care exercita clandestin posesia)
C. Interdictele adipiscendae possessionis causa (erau atributive de drepturi si determinau dobandirea unei
posesiuni in prezenta unui just titlu neonorat). Astfel de interdicte erau interdictul quorum bonorum, interdictul
possessorium sau interdictul salvian.
48 Traditiunea
Pentru încheierea contractului, era necesară întrunirea a două elemente: unul obiectiv, material, numit
mutui datio şi unul subiectiv, convenţia de restituire.
a) Mutui datio consta într-un act translativ de proprietate care, având în vedere că bunurile fungibile erau
întotdeauna nec mancipi , era tradiţiunea.
Această operaţiune trebuia să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate pentru a se produce transferul
proprietăţii.
Dacă, spre exemplu, alienatorul era incapabil (un impuber), el nu avea împotriva dobânditorului o
acţiune izvorâtă din contract ci acţiunea în revendicare sau, dacă bunurile au fost consumate, o acţiune
întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Tradiţia trebuia să fie la început efectivă (de la mână la mână), mai târziu fiind posibilă şi prin alte
modalităţi ( traditio brevi manu – atunci când depozitarul unei sume de bani este autorizat să o utilizeze, cu titlu
de împrumut). În mod excepţional, mutuum se putea încheia şi prin reprezentare.
Spre exemplu, atunci când un creditor al unei creanţe scadente invită pe debitor să vireze banii care
făceau obiectul contractului unui terţ, care va deveni astfel obligat faţă de creditorul iniţial, fără a fi avut un
raport direct cu acesta;

 un creditor dă mandat unui terţ să încaseze o sumă de bani care îi este datorată, acesta devenind
debitorul său;

 un bancher, la ordinul unui client al său, împrumută bani unui terţ, care devine debitor al clientului.
Uneori, era posibil ca cineva să devină debitor al unei sume de bani prin mutuum, fără să i se fi predat
suma respectivă, ci o altă valoare.
Spre exemplu, dacă cineva primeşte un bun spre a-l vinde şi a păstra preţul obţinut cu titlu de împrumut.
Traditiunea este mijlocul cel mai important de a dobândi proprietatea după dreptul ginţilor, fiind un
mod de transferare derivată a proprietăţii, un mijloc lipsit de forme.
Pentru ca tradiţiunea să transfere proprietatea, se cer îndeplinite trei condiţii:
a) Cel care transmite lucrul trebuie să aibă capacitatea de a-l înstrăina, adică să aibă dreptul de a dispune de un
lucru.
b) Alienatorul trebuie să aibă voinţa de a înstrăina posesiunea lucrului iar dobânditorul trebuie să aibă voinţa de
a dobândi proprietatea lucrului. Voinţa trebuie să se manifeste într-un fapt, şi acesta este remiterea materială a
lucrului.
c) Justa cauză, adică un act juridic recunoscut de către drept ca fundament pentru transferarea proprietăţii.
Iustinian vede dispărând în epoca sa deosebirea dintre bunurile mancipi şi nec mancipi, diferenţa dintre
proprietatea civilă şi cea pretoriană.
Tradiţiunea devine modul general de dobândire a proprietăţii, transferând întotdeauna proprietatea
civilă.
49 Accesiunea imobile
Accesiunea constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal.
Pe cale de consecinţă, lucrul accesoriu îşi pierde existenţa, devenind parte integrantă a celui principal.
A. Accesiunea faţă de bunurile imobile
– proprietarul unui ogor însămânţat devine şi proprietarul seminţelor sau al plantelor de îndată ce
acestea au germinat sau au prins rădăcini.
50 Accesiunea mobile
Accesiunea constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal. Pe cale de consecinţă, lucrul
accesoriu îşi pierde existenţa, devenind parte integrantă a celui principal.
Accesiunea faţă de bunurile mobile
– în cazul în care un pictor a pictat un tablou pe pânza altei persoane, sabinienii opinau că tabloul
aparţine proprietarului pânzei.
Proculienii erau însă de părere că tabloul aparţine pictorului. Opinia acestor din urmă a prevalat, fiind
acceptată de Iustinian.
51 Specificaţiunea
Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra unui lucru confecţionat din materialul altuia.
Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia se numeşte specificator.
Încă din vremea lui August, s-a pus întrebarea: cui îi aparţine lucrul nou creat, specificatorului sau
proprietarului materialului?
Soluţia era controversată între sabinieni şi proculieni.
Justinian a decis că, în ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea iniţială, să aparţină proprietarului
materiei, iar dacă nu, să aparţină specificatorului.
52 Dobândirea fructelor
Fructele (lucruri pe care un alt lucru le produce periodic – cerealele, vinul, lâna, prăsila animalelor) şi
produsele (lucrurile produse fără caracter periodic – materialul lemnos din pădure, prăsila sclavilor).
 Dobândirea fructelor. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod periodic, în
conformitate cu destinaţia lui economică.
În mod normal, fructele aparţin proprietarului.
În mod excepţional, fructele pot să aparţină şi altor persoane decât proprietarul, ca de exemplu
posesorului de bună-credinţă şi arendaşului.
Unele lucruri intră în categoria produselor, iar altele în categoria fructelor.
Fructele sunt create de un alt lucru, în mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică şi fără
a-i consuma substanţa.
Produsele nu prezintă asemenea caractere. Lucrurile patrimoniale pot fi stăpânite cu trei titluri juridice: -
posesiune - detenţiune - proprietate.
Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa lui (usus
fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia).
Dreptul de uzufuct se realizează prin împărţirea atributelor dreptului de proprietate între nudul proprietar
şi uzufructuar: uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar păstrează
numai dispoziţia, goală de conţinut.
Uzufructul poartă asupra lucrurilor care nu se consumă prin întrebuinţare şi are un caracter temporar, cel
mult viager
. b) Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia, fără a-i culege fructele.
c) Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.
d) Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.

53 Mancipaţiunea
În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate, mancipaţiunea era un
mod de creare a proprietăţii putere.
Mai târziu, mancipaţiunea a constituit modul originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor
mancipi.
Fiind un act de drept civil, mancipaţiunea presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar ca
părţile, împreună cu lucrul ce urma a fi transmis, să se prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni romani.
Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens.
Mancipaţiunea presupunea şi prezenţa lui libripens (cel care cântărea) şi a unui cântar de aramă, cu care
libripens cântărea metalul preţ.
În acest cadru, dobânditorul pronunţa formula solemnă: “Hunc ego hominem ex iure quiritium meum
esse aio isque mihi emptus este pretio … hoc aere aeneaque libra” (Afirm că acest sclav este al meu, potrivit
dreptului quiriţilor şi să-mi fie cumpărat cu preţul de… cu această aramă şi această balanţă de aramă).
 Formula mancipaţiunii era formată din două părţi contradictorii: în prima parte a formulei, accipiens
afirmă că este proprietar, pe când în a doua parte afirmă că, de fapt, cumpără bunul de la mancipant.
Această fizionomie se explică prin aceea că, la origine, romanii nu au admis ideea că proprietatea poate
fi transmisă, dobânditorul utiliza mancipaţiunea în scopul creării proprietăţii putere.
Ulterior, s-a admis că proprietatea poate fi transmisă, moment din care a fost adăugată şi cea de-a doua
parte a formulei.
Romanii nu au renunţat însă la prima parte a formulei, deoarece erau conservatori.
Către sfârşitul secolului al III î.e.n. apare moneda, astfel încât preţul nu se mai cântărea, ci se număra.
Din acel moment, plata efectivă a preţului, care se făcea prin numărare, nu mai era o condiţie de formă a
mancipaţiunii, plata fiind simbolizată prin lovirea balanţei.
Treptat, mancipaţiunea a fost utilizată şi pentru alte operaţii juridice decât cea a vânzării.
Textele de drept roman arată că, la sfârşitul epocii vechi şi în dreptul clasic, mancipaţiunea putea fi
utilizată pentru întocmirea unui testament, la realizarea unei donaţii, în vederea încheierii căsătoriei. În aceste
cazuri, nu se plătea un preţ real, ci unul fictiv, şi anume un sesterţ.
De aceea, aceste aplicaţiuni ale mancipaţiunii sunt desemnate prin “mancipatio numo uno”. Acest tip de
mancipaţiune se mai numeşte şi mancipaţiune fiduciară. În asemenea situaţii, actul mancipaţiunii era însoţit de
anumite convenţii de bună credinţă – pacte fiduciare, care aveau rolul de a indica scopul urmărit de către părţi
atunci când au recurs la mancipatio numo uno.
54 Uzucapiunea
Este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a unui lucru. În dreptul roman evoluat,
uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:

 posesiunea;

 termenul;

 buna-credinţă;

 justa cauză;

 un lucru susceptibil de a fi uzucapat.

a) Posesiunea. La origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca bunul să fie exploatat efectiv, potrivit
destinaţiei sale economice.
b) Termenul era de 1 an pentru bunurile mobile şi 2 ani pentru bunurile imobile.
c) Buna-credinţă consta în convingerea intimă a uzucapantului că a dobândit lucrul de la un proprietar sau de la
o persoană care avea capacitatea necesară pentru a-l înstrăina.
d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea în posesie a
lucrului.
 e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, adică să fie un lucru patrimonial, să nu fie dob ândit prin
violenţă, să nu fie stăpânit cu titlu precar sau în mod clandestin.
La origine, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că bunurile părăsite, neexploatate conform
destinaţiei lor, intrau în stăpânirea acelora care le exploatau.
Mai târziu, uzucapiunea a dobândit şi o funcţie juridică, manifestată în legătură cu proba dreptului de
proprietate.
Cicero afirmă despre proba dreptului de proprietate că, până la momentul de referinţă, era o probatio diabolica,
deoarece reclamantul, pentru a câştiga procesul, trebuia să facă proba dreptului de proprietate al tuturor
autorilor săi, probă ce era, practic, imposibil de realizat.
După sancţionarea uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă în faţa judecătorului proba că întrunea toate
condiţiile necesare uzucapiunii, pentru a i se recunoaşte calitatea de proprietar şi a câştiga procesul.
Tot Cicero spunea că “usucapio est finis sollicitudinis ac periculi litium” (uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi
al fricii de procese).
55 Acțiunea în revendicare
Proprietatea quiritară
În epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in rem, pe când în dreptul
clasic, proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în revendicare).
Pentru intentarea acţiunii în revendicare, era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
 reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece posesorul nu putea intenta
acţiunea în revendicare;
 pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin rei vindicatio,
adică acea persoană care poseda lucrul în momentul judecării procesului.
S-a admis, în mod excepţional, că acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar împotriva persoanelor
care nu posedă, numite posesori fictivi.
Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor (qui liti se obtulit), pentru ca între timp adevăratul
posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în revendicare.
De asemenea, putea fi urmărit şi cel care a cărui posesiune încetase prin dol (qui dolo desiit posidere),
tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului.
 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat;
 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
B. Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai puţin a
celei privitoare la termen.
 Astfel, pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a
îndeplinit. În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii.
Faţă de felul în care era redactată formula, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia
termenului necesar uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului. În cazul în care tradens
(proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietareul pretorian) acţiunea în revendicare, acesta din
urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae.
C. Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea în revendicare, în formula
căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman.
56 Servitutile Prediale
DREPTURILE REALE SUPRA LUCRULUI ALTUIA
Drepturile reale asupra lucrului altuia au fost în număr de patru:
servituţile;
emfiteoza;
conductio agri vectigalis; 
superficia.
Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare, persoană care este
proprietara unui imbil sau în folosul unei persoane determinate.
Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi:

 atunci când sarcina apasă asupra unui lucru, în folosul proprietarului unui imobil, servitutea se numeşte
predială;

 in ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia, în folosul unei anumite persoane, servitutea se
numeşte personală.
B. Servituţile prediale se împart în două categorii:

 rustice

 urbane
Servituţile sunt încadrabile în una din cele două categorii în funcţie de natura imobilului dominant.
Dacă imobilul dominant, în folosul căruia se constituie servitutea, este o clădire, servitutea se numeşte
urbană, iar dacă este un teren se numeşte rustică.
Privită din perspectiva imobilului dominant, servitutea apare ca un drept, iar din perspectiva
proprietarului imobilului aservit, ea apare ca o sarcină.
Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:
- iter (dreptul de a trece pe jos sau călare prin terenul aservit)
- via (dreptul de a trece cu un car prin terenul altuia)
- ius pascendi (dreptul de a paşte animalul pe terenul altuia)
- aqueductus (dreptul de a aduce apă prin conducte pe terenul altuia)
- servitus oneris ferendi (dreptul de a sprijini o construcţie pe zidul vecinului).
Caracterele servituţilor Atât servituţile personale, cât şi cele reale, prezintă unele caractere comune:
- toate servituţile sunt drepturi reale;
- proprietarul lucrului aservit nu are obligaţia de a face ceva pentru titularul dreptului de servitute (servitus in
faciendo consistere nequit);
- nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru (nemini res sua servit).
Dacă proprietarul imobilului dominant devine şi proprietar al fondului aservit, servitutea se stinge;
- nu poate exista o servitute a servituţii (servitus servitutis esse non potest).

57 Servituţile personale
sunt:

 uzufructul

 usus

 habitatio

 operae.
a) Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa lui (usus fructus
est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia).
Dreptul de uzufuct se realizează prin împărţirea atributelor dreptului de proprietate între nudul proprietar şi
uzufructuar: uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar păstrează
numai dispoziţia, goală de conţinut.
Uzufructul poartă asupra lucrurilor care nu se consumă prin întrebuinţare şi are un caracter temporar, cel mult
viager.
b) Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia, fără a-i culege fructele.
c) Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.
d) Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia
 58 Succesiunea Legii celor XII table
Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau la mai
multe persoane în viaţă.
Persoana decedată mai este numită: defunct, decedat, testator şi dispunător.
Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum să se împartă averea
pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul acestuia, în lipsa unui astfel de act de
ultimă voinţă, se va împărţi în conformitate cu legea.
Moştenitorul, dobândind succesiunea, obţine şi drepturile, şi obligaţiile defunctului. Altfel spus, dobândind
moştenirea, succesorul se va substitui în toate drepturile defunctului şi va trebui totodată să-i plătească toate
datoriile, chiar dacă acestea întrec activul succesoral.
Moştenirea testamentară şi cea legală se exclud, în sensul că nimeni nu putea dispune numai de o parte din
averea sa prin testament, restul urmând să fie atribuită în conformitate cu legea.
Conform dreptului civil.
În conformitate cu legea celor XII table, moştenitorii erau chemaţi la succesiune în trei clase:
a) heredes sui, adică cei care se găseau sub puterea lui pater familias şi care devin de sine stătători (sui iuris) la
moartea acestuia;
b) dacă lipseau cei din prima clasă, la succesiune era chemată ruda agnată cea mai apropiată (agnatus
proximus);
c) dacă nu existau nici heredes sui şi nici agnaţi colaterali, moştenirea trecea la gentiles.
59 Succesiunea legală în dreptul pretorian
Noţiuni fundamentale ale dreptului succesoral.
Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau la mai
multe persoane în viaţă.
Persoana decedată mai este numită: defunct, decedat, testator şi dispunător.
Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum să se împartă averea
pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul acestuia, în lipsa unui astfel de act de
ultimă voinţă, se va împărţi în conformitate cu legea.
Moştenitorul, dobândind succesiunea, obţine şi drepturile, şi obligaţiile defunctului. Altfel spus, dobândind
moştenirea, succesorul se va substitui în toate drepturile defunctului şi va trebui totodată să-i plătească toate
datoriile, chiar dacă acestea întrec activul succesoral.
Moştenirea testamentară şi cea legală se exclud, în sensul că nimeni nu putea dispune numai de o parte din
averea sa prin testament, restul urmând să fie atribuită în conformitate cu legea.
Conform dreptului pretorian.
Schimbările profunde de după războaiele punice au atins şi domeniul succesoral, unde vocaţia întemeiată pe
legătura de sânge a devenit tot mai importantă.
Pretorul a fixat astfel reguli noi în materie succesorală:
a) în prima clasă intră descendenţii, adică atât cei care se află în puterea defunctului, cât şi cei emancipaţi sau
daţi în adopţiune, cu condiţia ca aceştia din urmă să nu se mai găsească în familia adoptivă;
b) în lipsa descendenţilor, vin la moştenire agnaţii, numiţi legitimi;
c) în lipsa şi a acestora din urmă, vin la moştenire rudele de sânge (cognati);
d) dacă lipsesc primele trei clase, pretorul chema la moştenire pe soţul supravieţuitor.
La începutul Imperiului, moştenirea pretoriană s-a impus în dauna celei civile, devenind succesiunea de drept
comun.
60 Succesiunea legală în dreptul lui Iustinian
Noţiuni fundamentale ale dreptului succesoral.
Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau la mai
multe persoane în viaţă.
Persoana decedată mai este numită: defunct, decedat, testator şi dispunător.
Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum să se împartă averea
pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul acestuia, în lipsa unui astfel de act de
ultimă voinţă, se va împărţi în conformitate cu legea.
Moştenitorul, dobândind succesiunea, obţine şi drepturile, şi obligaţiile defunctului.
Altfel spus, dobândind moştenirea, succesorul se va substitui în toate drepturile defunctului şi va trebui totodată
să-i plătească toate datoriile, chiar dacă acestea întrec activul succesoral.
Moştenirea testamentară şi cea legală se exclud, în sensul că nimeni nu putea dispune numai de o parte din
averea sa prin testament, restul urmând să fie atribuită în conformitate cu legea.
Conform dreptului imperial.
Înaintea intervenţiei imperiale, moştenitorul civil avea drepturi superioare celui pretorian, iar o mamă nu putea
fi moştenită de copiii ei şi nici invers.
Senatus-consultele au stabilit că mama poate fi succesoarea copiilor ei, iar copiii a mamei lor.
Astfel, cognaţiunea a devenit fundamentul dreptului succesoral.
Împăratul Iustinian pune bazele unui drept succesoral bazat exclusiv pe principiul cognaţiunii:
a) descendenţii;
b) ascendenţii;
c) fraţii şi surorile bune şi copiii lor;
d) fraţii şi surorile din acelaşi tată sau din aceeaşi mamă şi copiii lor;
e) colateralii.
 61 Reprezentarea succesorală
 în noul cod civil merită toată atenţia. Redăm aici textele:
ART. 965 - Noţiunea
    Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în
virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi
cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.
ART. 967 - Condiţiile
    (1) Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă
la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la moştenire.
    (2) Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie să
îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta.
    (3) Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la
moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el.

62 Testamentul
Ce este testamentul? Formele testamentare. În conformitate cu vechiul drept, existau
două feluri de testamente: unul folosit în timp de pace (în faţa adunărilor curiate, votat de acestea), altul în timp
de război (în faţa tovarăşilor de arme).
Practica a imaginat o a treia formă de testament, care se realiza prin procedeul mancipaţiei.
Testatorul transfera prin mancipaţiune patrimoniul său unui prieten, care avea rolul unui executor testamentar,
cu rugămintea ca acesta să-i îndeplinească hotărârile de ultimă voinţă.
Cu timpul, familiae emptor pierde orice putere asupra bunurilor testatorului, fiind însărcinat numai să transfere
adevăratului moştenitor patrimoniul defunctului.
Declaraţia prin care testatorul lasă bunurile sale se numeşte nuncupatio.
Pretorul, urmărind să creeze un sistem de drept succesoral lipsit de orice formalism, stabileşte că testamentul
scris, pe care testatorul l-a înfăţişat la şapte martori pentru a fi întărit cu peceţi, alături de care îşi treceau numele
lor, are deplină eficacitate juridică.
Moştenitorul dobândeşte astfel o moştenire pretoriană, adică o bonorum possessio.
6bis. Definiţia testamentului. Referindu-ne la testamentul comiţial, îl vom defini ca un act solemn având ca
obiect principal şi indispensabil instituirea de erede (erezi).
În ceea ce priveşte testamentul mancipativo-nuncupativ, acesta poate fi definit ca un act juridic de ultimă
voinţă, formalist, unilateral şi revocabil, prin intermediul căruia o persoană îşi instituie unul sau mai mulţi
moştenitori în vederea îndeplinirii după moarte a voinţei sale.
7. Capacitatea testamentară. Persoana care întocmeşte un testament trebuie să fie capabilă să testeze, iar cea de-
a doua să dobândească pe calea acestui act de ultimă voinţă.
Nu aveau capacitatea de a testa: - cei fără patrimoniu (fiii de familie, femeile căsătorite cum manu, sclavii); - cei
loviţi de diverse incapacităţi (nebunii, impuberii, prodigii); - femeile (pentru a nu testa în favoarea altor
persoane decât rudele agnatice cărora li se cuvenea moştenirea); - peregrinii (care nu aveau, conform legii
agnatice, commercium); - latinii iuniani, ereticii, apostaţii etc.
Nu puteau fi instituiţi ca moştenitori: - peregrinii; - femeile; - persoanele incerte (acelea despre care testatorul
nu putea să-şi facă o idee precisă în momentul întocmirii testamentului).
În interesul testatorului, un sclav putea fi instituit drept moştenitor, atunci când succesiunea lăsată era
insolvabilă, şi nu interesa pe nimeni.
8. Cuprinsul testamentului. Dispoziţia fundamentală a oricărui testament era instituirea de moştenitor. Putea fi
vorba despre o singură persoană sau mai multe, instituindu-se părţi egale sau inegale.
Instituirea de moştenitor nu se putea face nici sub un termen suspensiv („după cinci ani de la moartea mea”),
pentru că se producea o discontinuitate între administraţia vechiului titular al patrimoniului şi a celui instituit
prin testament; nici extinctiv („până la calendele lui iulie”), pentru că se încălca regula romană a perpetuităţii
moştenirii, conform căreia cine devine o dată moştenitor, rămâne moştenitor pe veci.
Instituirea de moştenitor sub o condiţie suspensivă era îngăduită însă („dacă corabia va sosi din Asia”).
Situaţia se complica dacă cineva era instituit ca moştenitor sub o condiţie potestativă negativă („să nu
frecventeze şcolile filozofice din Grecia”), pentru că abia la moartea moştenitorului se va şti dacă condiţia s-a
îndeplinit sau nu.
9. Ineficacitatea testamentului – terminologie. Nu există în dreptul roman o teorie a nulităţii. Dualitatea drept
civil – drept pretorian a contribuit la varietatea cazurilor de ineficacitate şi a denumirii lor.
10. Ineficacitatea totală a testamentului. Un testament este nul de la început: - dacă testatorul a fost incapabil de
a face un testament; - dacă nu s-au respectat formalităţile cerute de lege; - dacă lipseşte instituirea de
moştenitor.
Actul de ultimă voinţă este ineficace ulterior confecţionării sale: - dacă este revocat de către testator; - dacă
testatorul suferea o capitis deminutio; - dacă testatorului i se năştea, după întocmirea testamentului, un copil; -
dacă nici unul dintre cei instituiţi nu accepta succesiunea, caducitatea totală a testamentului deschidea calea
devoluţiei legale.
11. Ineficacitatea parţială a testamentului
11.1. Exheredarea. Descendenţii lui de cuius îi continuau persoana, fiind încă din timpul vieţii sale coproprietari
asupra bunurilor familiei, instituirea lor ca moştenitori apărând ca un lucru firesc, iar dezmoştenirea – ca o
adevărată spoliere a lor de un drept de proprietate care li se cuvenea.
În conformitate cu normele vechiului drept civil, testatorul era obligat fie să instituie pe heredes sui ca
moştenitori în testamentul său, fie să-i dezmoştenească în termeni solemni.
Dreptul roman n-a tăgăduit deci dreptul lui pater familias de a dezmoşteni pe heredes sui, dar a cerut ca aceasta
să se facă expres, nu printr-o simplă omisiune.
În cazul în care testatorul omitea pe vreunul dintre fiii săi, testamentul era nul şi se deschidea moştenirea legală.
Dacă însă cel omis era o fiică sau un descendent mai îndepărtat, testamentul era numai rectificat.
 11.2. Plângerea împotriva testamentului nerespectuos. Spre sfârşitul Republicii, moştenitorii legali începuseră
să atace testamentele prin care antecesorul lor dispusese în favoarea unor persoane străine de familie. E drept că
şi dispunătorii îşi exheredau rudele apropiate fără motive serioase.
12. Concluzie. Două imperative: întâietatea succesiunii testamentare şi conservarea patrimoniului familial.
Treptat, în virtutea lor s-a restrâns deplina libertate a voinţei testatorului.
63 Formele testamentului
Testamentul este actul solemn prin care o persoana, numită testator,instituie unul sau mai multi mostenitori
pentru ca acestia să-i executeultima dorinţă.
Caracterele testamentului:
a) Era un act civil accesibil numai cetăţenilor romani (iuris civilis)
b) Era un act juridic unilateral de voinţă
c) Era un act juridic revocabil
d) Era un act exclusiv personal
e) Era un act juridic formal
f) Efectele juridice ale testamentului se produceau numai după moartea testatorului
Formele testamentului
În epoca veche au fost cunoscute trei forme de testament:
- Testamentum calatis comitiis – cel mai vechi şi îmbrăca forma unei legi votată de comitia curiata; acesta
cunoştea incovenientul că era accesibil doar patricienilo, deoarece doar aceştia participau la lucrările comitiei
curiata.
- Testamentum in procinctu (testamentul în faţa armatei gata de luptă sau în apropierea luptei)
Acesta presupunea exprimarea ultimei voinţe a testatoruli în faţa centuriei din care făcea parte; rezultând faptul
că era accesibil tuturor cetăţenilor romani, dar cu condiţia să aibă vârst cuprinsă între 17 şi 46 de ani şi să facă
parte din legiunile combatante.
- Testamentum per aes et libram (testamentul prin aramă şi balanţă)–reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii
fiduciare. A cunoscut în evoluţia sa trei faze principale:
Mancipatio familiae- reprezintă o vânzarea fictivă a patrimoniului .
Se transmitea proprietatea bunurilor succesorale unui executor testamentar (emptor familiae) , în baza unei
convenţii numită pact fiduciar.
- Testamentul per aes ei librarum publicum
– presupunea transmisiunea bunurilor succesorale către emptor familiae doar cu titlu
de detenşiune, acesta fiind un simplu detentor.
Testamentum per aes et libram secretum
– conta în faptul că numele moştenitorilor nu mai este cunoscut dinainte.
În epoca clasică existau următoarele forme de testament:
- Testamentul nuncupativ – este actul care constă într-o declaraţie verbală , pronunţată cu voce tare, în prezenţa
a şapte martori.
- Testamentul pretorian – consta într-un înscris care purta sigiliile aşapte martori
- Testamentul militar– era tesamentul întocmit de soldat ; acesta nu presupunea vreo condiţie de formă
În epoca postclasică au fost cunoscute următoarele forme de testament:
- Tertamentum tripertium – era redactat în faţa unui notar. Era alcătuit din trei categorii de norme: norme de
drept civil,
norme de drept pretorian,
norme prevăzute de constituţiile imperiale.
- Testamentum parentis inter liberos (testamentul părinţilor în favoarea copiilor)
- Testamentum per holographam scripturam (testamentul olograf)– nu necesita prezenţa martorilor
- Testamentum principi oblatum– era testamentul scris şi apoi remisspre păstrare într-o arhivă publică.
- Testamentum apud acta conditium– era acela care era înscris într-un registru de către funcţionarii publici.
- Testamentum ruri conditum (testamentul rural)– era acel testament care admitea ca cei 5 martori să fie şi
necunoscători de carte
- Testamentum tempore pestis conditum – testamentul întocmit în timpul unei calamităţi
- Testamentum excepţional– întocmit în condiţii deosebite , când testatorul era în imposibilitatea de a vorbi,
auzi sau vedea.
Facerea testamentul reprezintă capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la
întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în caliate de succesor.
Capacitatea testamentară era : testamenti factio activa
– desemna aptitudinea persoanei de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament şi
testamenti factio pasiva
- capacitatea de a veni la succesiune în caliate de succesor.
64 Cuprinsul testamentului
Definiţia testamentului.
Referindu-ne la testamentul comiţial, îl vom defini ca un act solemn având ca obiect principal şi
indispensabil instituirea de erede (erezi). În ceea ce priveşte testamentul mancipativo-nuncupativ, acesta poate fi
definit ca un act juridic de ultimă voinţă, formalist, unilateral şi revocabil, prin intermediul căruia o persoană îşi
instituie unul sau mai mulţi moştenitori în vederea îndeplinirii după moarte a voinţei sale.
 Dispoziţia fundamentală a oricărui testament era instituirea de moştenitor.
Putea fi vorba despre o singură persoană sau mai multe, instituindu-se părţi egale sau inegale.
Instituirea de moştenitor nu se putea face nici sub un termen suspensiv („după cinci ani de la moartea
mea”), pentru că se producea o discontinuitate între administraţia vechiului titular al patrimoniului şi a celui
instituit prin testament; nici extinctiv („până la calendele lui iulie”), pentru că se încălca regula romană a
perpetuităţii moştenirii, conform căreia cine devine o dată moştenitor, rămâne moştenitor pe veci.
Instituirea de moştenitor sub o condiţie suspensivă era îngăduită însă („dacă corabia va sosi din Asia”).
Situaţia se complica dacă cineva era instituit ca moştenitor sub o condiţie potestativă negativă („să nu
frecventeze şcolile filozofice din Grecia”), pentru că abia la moartea moştenitorului se va şti dacă condiţia s-a
îndeplinit sau nu.
65 Ineficacitatea Testamentului
Ineficacitatea parţială a testamentului si Ineficacitatea totala a testamentului
Ineficacitatea parţială a testamentuluiExheredarea.
Descendenţii lui de cuius îi continuau persoana, fiind încă din timpul vieţii sale coproprietari asupra
bunurilor familiei, instituirea lor ca moştenitori apărând ca un lucru firesc, iar dezmoştenirea – ca o adevărată
spoliere a lor de un drept de proprietate care li se cuvenea.
În conformitate cu normele vechiului drept civil, testatorul era obligat fie să instituie pe heredes sui ca
moştenitori în testamentul său, fie să-i dezmoştenească în termeni solemni.
Dreptul roman n-a tăgăduit deci dreptul lui pater familias de a dezmoşteni pe heredes sui, dar a cerut ca
aceasta să se facă expres, nu printr-o simplă omisiune.
În cazul în care testatorul omitea pe vreunul dintre fiii săi, testamentul era nul şi se deschidea moştenirea
legală.
Dacă însă cel omis era o fiică sau un descendent mai îndepărtat, testamentul era numai rectificat.
Plângerea împotriva testamentului nerespectuos.
Spre sfârşitul Republicii, moştenitorii legali începuseră să atace testamentele prin care antecesorul lor
dispusese în favoarea unor persoane străine de familie.
E drept că şi dispunătorii îşi exheredau rudele apropiate fără motive serioase.
Ineficacitatea totala a testamentului
Un testament poate fi ineficace de la inceput sau ulterior intocmirii lui.
Este nul de la inceput daca testatorul a fost incapabil de a face un testament, daca nu s-au respectat formalitatiile
cerute de lege sau daca lipseste instituirea de mostenitor.
Actul de ultima vointa devenea ineficace ulterior confectionarii:

 daca era revocat de catre testator, fie prin intocmirea unui nou testament, fie prin distrugerea materiala a
primului testament,in dreptul lui Iustinian,
  printr-o declaratie care trebuia sa indeplineasca anumite conditii;

 daca testatorul suferea o copitis deminutio, afara de cazul caderii in prizonierat a testatorului, cand, in
prizonerat, testamentul sau ramane valabil;

 daca testatorului i se nastea, dupa intocmirea testamentului, un copil( postumus), caci legea cerea sub
pedeaspsa nulitatii ca pater familias sau sa instituie sau sa dezmosteneasca pe copiii sai;

 daca niciunul dintre cei instituiti nu accepta succesinea, caducitatea totala a testamentului deschidea
calea devolutiuniilor legale.
Totala pe scurt:Ineficacitatea totală a testamentului. Un testament este nul de la început:
- dacă testatorul a fost incapabil de a face un testament;
- dacă nu s-au respectat formalităţile cerute de lege;
- dacă lipseşte instituirea de moştenitor.
Actul de ultimă voinţă este ineficace ulterior confecţionării sale:
- dacă este revocat de către testator;
- dacă testatorul suferea o capitis deminutio;
- dacă testatorului i se năştea, după întocmirea testamentului, un copil;
- dacă nici unul dintre cei instituiţi nu accepta succesiunea, caducitatea totală a testamentului deschidea
calea devoluţiei legale

66 Restricții privind libertatea de a testa

Capacitatea testamentară.
Persoana care întocmeşte un testament trebuie să fie capabilă să testeze, iar cea de-a doua să
dobândească pe calea acestui act de ultimă voinţă.
Nu aveau capacitatea de a testa:
- cei fără patrimoniu (fiii de familie, femeile căsătorite cum manu, sclavii);
- cei loviţi de diverse incapacităţi (nebunii, impuberii, prodigii); - femeile (pentru a nu testa în favoarea altor
persoane decât rudele agnatice cărora li se cuvenea moştenirea);
- peregrinii (care nu aveau, conform legii agnatice, commercium);
- latinii iuniani, ereticii, apostaţii etc.
Nu puteau fi instituiţi ca moştenitori:
- peregrinii;
- femeile;
 - persoanele incerte (acelea despre care testatorul nu putea să-şi
facă o idee precisă în momentul întocmirii testamentului).
În interesul testatorului, un sclav putea fi instituit drept moştenitor, atunci când succesiunea lăsată era
insolvabilă, şi nu interesa pe nimeni.
67 Acceptarea şi renunţarea la succesiune
Acceptarea.
La moartea lui de cuius, moştenirea era oferită moştenitorului pe care legea îl indică sau celui instituit
de către testator. În general, moştenitorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a accepta succesiunea.
La moartea lui de cuius, două sunt categoriile de moştenitori care dobândesc succesiunea de plin drept:
a) heredes sui et necessarii (moştenitorii care, aflându-se sub puterea lui pater familias, devin la moartea
acestuia sui iuris);
b) heredes necessarii.
Dacă succesiunea era insolvabilă, heredes sui et necessarii aveau instituit de către pretori un ius
abstinendi (drept de abţinere).
Pe temeiul acestora, moştenirea va fi vândută în numele defunctului, iar moştenitorii vor scăpa de
infamie şi de obligaţia de a achita din bunurile lor personale pe creditorii succesiunii.
Moştenitorii necesari erau sclavii pe care stăpânii îi instituiau ca succesori în testamentul lor pentru
cazul în care moştenirea era insolvabilă.
Acestuia i se acorda şi libertatea o dată cu instituirea ca erede. Asupra lui se răsfrângea infamia.
Ceilalţi moştenitori dobândeau succesiunea numai printr-o manifestare de voinţă menită să concretizeze
intenţia lor de a o accepta, fie în mod expres (în forme solemne), fie în mod tacit (îndeplinind acte pe care nu le
putea face decât în calitate de erede).
În general, eredul trebuia să se pronunţe în termen de 100 de zile în privinţa succesiunii. Împăratul
Iustinian a mărit termenul până la 100 de zile.
Moştenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul bunurilor succesorale, fiind obligat să
plătească legatele şi fideicomisele indicate în testament, precum şi datoriile defunctului.
Renunţarea.
Numai moştenitorii „voluntari” (voluntarii), numiţi şi „străini” (extranei), puteau renunţa la succesiunea
deschisă în favoarea lor.
68 Legatele
Legatul este liberalitatea pe care testatorul o impune, cu titlu particular, în testament, în sarcina unui
moştenitor, pentru a gratifica o terţă persoană numită legatar.
Existau patru categorii de legate:
a) Legatele per vindicationem (acelea în care testatorul, transfera direct legatarului
proprietatea respectivului bun).
 b) Legatul per damnationem (prin care moştenitorul era îndatorat să facă o prestaţie în
folosul legatarului).
c) Legatul sinendi modo (prin care moştenitorul era obligat să îngăduie legatarului să ia
ceva din moştenire sau chiar din bunurile sale).
d) Legatul per praeceptionem (prin care testatorului îngăduia unuia dintre moştenitori să
ia înainte de a se face împărţirea succesiunii).
„Libertatea testamentară, care dădea posibilitatea lui pater familias să dispună cum vrea de averea sa,
putea să aibă, într-o epocă în care solidaritatea şi coeziunea familială erau de domeniul trecutului, consecinţe
grave pentru membrii familiei.
Pentru a se evita astfel de consecinţe au fost promulgate mai multe legi care au limitat libertatea de a se
face legate.” (p. 229)
69 Fideicomisele
Când şeful de familie voia să facă, printr-un act de ultimă voinţă, o liberalitate unei persoane care nu
avea capacitatea de a fi instituită prin testament, nu avea alt mijloc la îndemână decât să roage pe moştenitor să-
i îndeplinească dorinţa şi să dea respectivului terţ un bun, o parte din moştenire sau chiar moştenirea în
întregime.
Un astfel de act se numea fideicomis.
Acest act presupunea trei persoane: un dispunător, un fiduciar (cel însărcinat cu ducerea la îndeplinire a
fideicomisul), şi fideicomisarul – adică beneficiarul.
Existau două tipuri de fideicomisuri: a) fideicomisul particular (care avea ca obiect bunuri privite cu titlu
particular, asemenea legatelor); b) fideicomisul de ereditate (asimilate în epoca lui Iustinian cu legatele).
Fideiussio este o garanţie personală, formată prin întrebare şi răspuns, cu deosebirea că, faţă de
întrebarea creditorului, garantul pronunţa verbul“fideiubeo” (consimt pe cuvântul meu). În acest caz, garantul
era numit fideiussor.
Prin introducerea noii forme de garanţie, dispoziţiile legilor favorabile garanţilor au putut fi ocolite,
întrucat ele nu se aplicau decât la sponsio şi fidepromissio.
Garanţii obligaţi prin fideiussio au protestat faţă de neajunsurile care decurgeau din sistem, astfel încât,
în virtutea unor reforme succesive ale jurisprudenţei şi ale împăraţilor, au luat naştere cele trei beneficii.
B. Beneficiile acordate lui fideiussor Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garanţilor cu titlu
excepţional. Avem în vedere:

 beneficiul de cesiune de acţiuni;

 beneficiul de diviziune;

 beneficiul de discuţiune.
 70 Acţiunile succesorale
Conform dreptului civil. După acceptarea succesiunii, toate acţiunile care puteau fi intentate de defunct
sau împotriva defunctului trec asupra moştenitorului (eredele poate urmări pe debitorii defunctului, poate cere
restituirea anumitor bunuri şi poate fi urmărit de creditorii lui de cuius).
Moştenitorul putea formula petiţia de ereditate, care avea ca obiect moştenirea ca atare şi servea
moştenitorului civil împotriva oricărui terţ care deţine moştenirea sau bunurile succesorale, pretinzându-se sau
nu moştenitor.
Petiţia de ereditate producea aceleaşi efecte ca şi acţiunea în revendicare.
Conform dreptului pretorian. Petiţiunea de ereditate nu putea fi intentată decât de către moştenitorul
civil. Cel pretorian avea un interdict.
71 NOŢIUNEA OBLIGAŢIEI
A. Definiţia obligaţiei
Noţiunea de “obligaţie” este definită în două texte romane. Primul aparţine lui Paul, iar cel de-al doilea lui
Justinian.
Potrivit lui Justinian, “Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae civitatis iura” (Obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva conform
dreptului cetăţii noastre).
Deşi definiţia lui Justinian ne înfăţişează obligaţia ca pe un raport juridic - viniculum iuris, ea prezintă
şi unele imperfecţiuni.
Astfel, ea ne înfăţişează numai situaţia debitorului -quo necesitate adstringimur, fără a aminti despre
dreptul creditorului de a primi plata.
B. Elementele obligaţiei
Raportul juridic obligaţional cuprinde următoarele elemente:
subiectele;
obiectul;
sancţiunea.
Subiectele sunt: - creditorul este subiectul activ al obligaţiei, întrucât are dreptul de a pretinde o plată. -
debitorul este subiectul pasiv, întrucât trebuie să execute acea plată, la nevoie chiar prin constrângere.
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin termenul de “plată”, consta în dare, facere sau
prestare:
“dare” desemnează obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru, de a constitui un
drept real ori de a plăti o sumă de bani.
“facere” desemnează obligaţia debitorului de a face sau de a nu face ceva pentru creditor.  “prestare”
desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real.
 Obiectul obligaţiei trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie licit, să fie posibil, să fie determinat,
să constea într-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor şi, în fine, să prezinte interes pentru creditor
Sancţiunea obligaţiilor se realizează prin acţiuni personale, în formula cărora figurează cuvintele dare
sau dare facere oportere.
72 Elementele raportului obligational
Obiectul contractului ( id quod debetur ) constă în prestaţia la care debitorul se îndatorează faţă de
creditor.
Obiectul contractului se confundă aşadar cu obiectul raportului obligaţional însuşi. Prestaţia la care se
îndatorează debitorul poate fi de a constitui sau transmite un drept real ( dare ) sau de a săvârşi un fapt ( facere ).

Al treilea termen folosit de romani ( praestare ) se pare că se referea tot la o prestaţie de a face. Problema
e controversată, unii autori consideră că acest termen se referea la furnizarea folosinţei unui lucru.
Pentru ca un contract să fie valabil încheiat, obiectul acestuia trebuia să îndeplinească unele condiţii:
– Să fie posibil, atât din punct de vedere fizic, cât şi juridic;
nu era valabil contractul având ca obiect furnizarea unui obiect care nu poate exista (un hipocentaur),
care nu există (o moştenire fictivă) sau care nu mai există (un sclav care a murit) respectiv furnizarea unui
obiect pe care legea nu permite să-l tranzacţionăm (un om liber, un bun sacru);
cu privire la prestaţiile de a face, aceste trebuia să fie posibile, dar criteriul de apreciere era absolut şi
dinamic, nefiind suficient ca debitorul să se afle în imposibilitate de a executa prestaţia, imposibilitatea trebuia
să fie absolută, adică nimeni să nu poată executa acea prestaţie la un moment dat; desigur că, în viitor prestaţia
respectivă ar putea deveni posibilă, de aceea, judecătorul trebuia să fie foarte atent în apreciere.
– Să fie licit şi moral, adică să nu contravină legilor sau bunelor moravuri.
– Să prezinte un interes pentru creditor.
În lipsa unui interes, creditorul nu avea acţiune.
Spre exemplu, atunci când bunul care trebuie dat se află deja în proprietatea creditorului acesta nu are
nici un interes să mai primească odată acest drept. Problema dacă acest interes trebuia să fie neapărat unul
pecuniar sau el putea fi şi unul moral e discutată în doctrină.
– Să fie suficient determinat, în caz contrar devenind imposibil să se ştie dacă debitorul a executat
prestaţia de o manieră corespunzătoare
73 Teorii magico-religioase
Foarte răspândită a fost opinia care atribuie obligaţiei o origine de natură mistică, de ordin religios sau
magic.
În principiu, se pretinde că legăturile juridice dintre oameni ar fi fost precedate de legături religioase. În
sprijinul acestei ipoteze este invocat un text din opera lui Cicero, cu privire la importanţa pe care o avea
jurământul ( iusiurandum ) în vechea Romă: Nullum enim vinculum ad adstringendam fidem iureiurando
maiores artius esse volerunt. Id indicant leges in duodecim tabulis, notiones animadversionesque censorum, qui
nulla de re diligentius quam de iureiurando iudi cabant…tantum temporibus illis iusiurandum volebat.
(Strămoşii noştri au vrut ca nici o legătură să nu fie mai strânsă pentru respectarea promisiunii ca jurământul.
Aceasta glăsuiesc legile în cele XII table, aceasta arată legile sfinte, tratatele de alianţă, prin care este
consfinţită înţelegerea cu duşmanii, aceasta ne învaţă observaţiile şi pedepsele date de cenzori, care nici un caz
nu-l judecau mai cu atenţie ca pe cel al jurământului…Atât de mult valora în acele timpuri jurământul). Este
remarcabilă asemănarea între iusiurandum , care crea un vinculum ad adstringendam fidem şi obligatio care este
definită în Instituţiile lui Iustinian ca vinculum iuris quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei.
Aşadar, la epoca în care ne situăm, jurământul religios era mijlocul folosit de obicei pentru a asigura
respectarea unei promisiuni. Totuşi, nu trebuie presupus că acesta era un mod general de a crea obligaţii
sancţionate de dreptul roman.
Se poate afirma doar că legătura generată de jurământ a precedat legătura juridică, într-o epocă în care
religia juca un rol foarte important în viaţa romană şi în care dreptul era încă puţin dezvoltat. În cadrul acestui
jurământ un rol esenţial îl avea zeiţa Fides. Ea era zeiţa bunei credinţe în mitologia romană, simbolul
personificat al lealităţii. Era reprezentată ca o femeie bătrână cu părul alb, mai bătrână decât Iupiter însuşi, ceea
ce voia să sublinieze faptul că respectarea cuvântului dat era temelia oricărei ordini sociale şi politice.
Zeiţa patrona fidelitatea faţă de înţelegerile şi contractele încheiate, avea sediul în palma mâinii drepte,
emblema sa purtând ca simbol două mâini care se strâng reciproc, mâna dreaptă – simbol al garantării executării
contractelor. Se pare însă că acest cult al zeiţei Fides a fost introdus abia pe vremea lui Numa Pompilius,
credinţa în ea putând fi însă mai veche.
Un alt argument adus în sprijinul acestei teorii este frapanta similitudine care poate fi observată între
terminologia religioasă şi cea juridică. În opera lui Plaut, cuvântul obligare este folosit frecvent cu sensul de a
lega printr-o legătură magică sau religioasă.
Un lucru care era consacrat zeilor se numea religione obligata ; cuvintele nexus, vinculum , folosite
pentru a desemna legăturile juridice, desemnau la origine legături religioase.
Titus Livius foloseşte cuvintele solvere, exolvere când e vorba despre dezlegarea poporului roman sau a
unui cetăţean dintr-o legătură religioasă. Desigur că, la începuturile civilizaţiei romane, dreptul nu se distingea
prea clar de religie.
O separare între fas (ansamblu de precepte care reglementau raporturile dintre oameni şi zei) şi ius
(dreptul laic, destinat a reglementa raporturile dintre oameni) a fost făcută abia de către iurisconsulţii epocii
clasice. Aceasta nu înseamnă neapărat că dreptul a fost o creaţie de natură religioasă. Pontifii, conducători
religioşi, au jucat într-adevăr un important rol în elaborarea şi aplicarea dreptului.
Ordinea religioasă şi cea juridică au coexistat, influenţându-se reciproc, iar faptul că pontifii au
îndeplinit iniţial şi funcţii juridice se datorează împrejurării că ei erau practic singurii membri ai comunităţii
suficient de bine instruiţi care, bucurându-se de respect printre semeni, puteau interpreta şi pune în aplicare nişte
norme juridice de multe ori obscure şi lacunare. Astfel ar putea fi explicat paralelismul terminologic existent
între drept şi religie.
Unele instituţii romane, precum testamentul calatis comitiis sau căsătoria confarreatio , aveau un
caracter dual, juridic şi religios, fără a se putea afirma că actul juridic derivă din cel religios. În privinţa
jurământului, acesta nu crea decât o legătură religioasă, neexistând nici o sancţiune juridică a datoriei asumate
prin jurământ. Nu s-a demonstrat fără putinţă de tăgadă că vechiul sponsio îşi are obârşia în jurământul religios.
Dimpotrivă, probabil că cele două modalităţi de întărire a unei promisiuni au coexistat, fiind folosite în contexte
diferite.
Considerăm că obligaţia nu are o sorginte religioasă, religia influenţând mai mult dreptul public decât dreptul
privat.
În cadrul raporturilor dintre persoanele particulare, amestecul unor instituţii publice este de cele mai
multe ori indezirabil, părţile încercând să rezolve singure problemele care se pot ivi. una dintre sursele de
inspiraţie aflate la îndemâna omului primitiv era însă magia, formă de manifestare a vieţii spirituale foarte
răspândită în epocile istorice străvechi.
Au existat unele controverse, atât cu privire la raporturile dintre religie şi magie, cât şi cu privire la
natura magiei. Mulţi autori nu consideră magia şi religia ca fiind fenomene distincte, socotind fie că magia
derivă din religie (Durkheim, Huvelin), fie viceversa (Frazer), fie chiar că este imposibil de a le distinge cu
claritate (Maxwell). Alţii însă, deşi le recunosc un trunchi comun, demonstrează caracterul lor distinct (Mauss,
L. Lévy-Bruhl).
Magia ar putea fi definită ca un “sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în puterea
magului de a acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul forţelor supranaturale şi prin alte mijloace oculte sau
paranormale”.
Trecând peste multiplele detalii ale problemei, trebuie reţinut faptul că, incontestabil legate prin
nenumărate elemente, magia şi religia sunt totuşi fenomene distincte, aflate chiar într-o stare de opoziţie, care
au avut, fiecare în parte, o importantă influenţă asupra dreptului. Rămâne de stabilit care a fost, la modul
efectiv, această influenţă.
Trei cercetători s-au ocupat în mod deosebit de legătura dintre magie şi drept în cadrul unor societăţi
arhaice: J. G. Frazer, P. Huvelin şi M. Mauss.
Cercetările lor se bazează însă şi pe izvoare istorice directe. Inspirându-se din concepţia lui Durkheim, conform
căreia sacrul este fundamentul comun al magiei şi al religiei deopotrivă, autorul francez Paul huvelin consideră
că ritul magic “nu e decât un rit religios deturnat de la scopul său social obişnuit şi folosit pentru a îndeplini o
voinţă sau o credinţă individuală” şi, prin urmare, magia se fundamentează pe un abuz de drept sub forma
“deturnării puterii colective de către individ, în interesul său personal”. Deşi discutabilă, această concepţie poate
fi acceptată ca premisă pentru cercetările ulterioare. Aşadar, dreptul individual ar fi apărut doar în fazele mai
evoluate ale vieţii sociale, când diviziunea muncii a creat o situaţie mai favorabilă unei eliberări din sfera
exclusivă a religiei şi a dreptului social în favoarea activităţii individuale.
Aceasta din urmă, pentru a se realiza în Drept, a avut, pentru o lungă perioadă de timp, nevoie de
suportul magiei. Influenţa magiei poate fi observată cu privire la sancţiunile care protejează proprietatea privată,
dar ea se manifestă cu cea mai mare forţă în domeniul obligaţional. Aceste sancţiuni, de natură magică, au
impregnat toate procedurile reparatorii, specifice dreptului obligaţional, chiar vechiul nexum fiind atât o
legătură juridică, cât şi una magică.
Huvelin generalizează chiar, afirmând că în toate societăţile primitive sunt folosite împotriva debitorilor
recalcitranţi ritualuri magice. Interesante concluzii sunt extrase de autor din studiul unor texte magice romane şi
greceşti care ni s-au păstrat sub forma unor aşa-numite defixionum tabellae . În Roma şi în Grecia antică,
noţiunea de obligaţie era legată de o idee morală şi religioasă, idee căreia grecii i-au ataşat numele zeiţei
nemesis, zeiţa răzbunării, care pedepsea crimele, conservând şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers sub
raport moral, prin cântărirea riguroasă a fericirii şi nenorocirii umane. În virtutea legii Fatalităţii ( Μοΐρα ), viaţa
fiecărei fiinţe este o tramă de lucruri bune şi rele, trasată dinainte de Destin şi pe care nimic nu o poate schimba.
Fiecare fiinţă primeşte la naştere partea sa, invariabilă, în sensul că raportul elementelor care o compun
trebuie să fie egal cu o sumă dată. De aici rezultă că, dacă unul din termenii raportului se modifică, celălalt va
trebui să varieze invers proporţional.
 Libertatea umană constă în capacitatea de a face să varieze unul dintre aceşti termeni, cu preţul variaţiei
corelative a celuilalt, căci orice rupere a echilibrului, voluntară sau involuntară, duce la o reechilibrare în sens
invers (cine are noroc azi, va ispăşi mâine şi viceversa).
Pentru a evita loviturile soartei, un om înţelept şi prudent, ştia să echilibreze prin sacrificii voluntare
efectele ameninţătoare ale unei soarte prea favorabile. Acestei concepţii fataliste a celor din vechime i se
datorează primele sancţiuni penale – legea talionului.
La Roma, rolul zeiţei era jucat de aşa-zisele numina . Prin rituri magice şi religioase (care în opinia
autorului citat nu se diferenţiază decât de la o dată târzie), aceste entităţi supranaturale puteau fi controlate de
către om. Dacă ritualurile erau îndeplinite corect, ele duceau cu necesitate la efectul dorit, astfel că au devenit
prima sancţiune a obligaţiilor. În continuare, cercetătorul francez face o analiză detaliată a diferitelor formule
magice: devotiones şi damnationes . Devotio era o formulă adresată zeilor de jos ( dii inferi ) în general, pentru
a le denunţa o persoană care a încălcat în folosul său legea echilibrului, şi a pune acea persoană la discreţia lor,
pentru a le da satisfacţie. Această formulă nu e licită decât dacă devotus a primit deja contrariul sarcinii pe care
devotio o face să treacă asupra lui (victima unui delict poate utiliza formula împotriva autorului delictului,
creditorul o poate folosi împotriva debitorului recalcitrant, etc.).
Sub acest aspect, devotio e comparabilă cu efectele de comerţ a căror valabilitate e condiţionată de
existenţa unui provizion. Utilizarea ilicită a formulelor magice, pentru a vătăma pe altul, nu pentru a restabili
echilibrul firesc al lucrurilor, era pedepsită de Legea celor XII Table. Pe lângă acestă formă de bază ( devotio
privata pură şi simplă), existau şi devotiones publicae sau devotiones afectate de modalităţi.
De asemenea, devotio putea îmbrăca atât forma orală, mai puţin eficace, cât şi pe cea scrisă. Înscrisurile
magice erau gravate pe piatră sau ceară ori pictate pe un papirus; cel mai adesea erau însă scrijelite pe lame
rectangulare de plumb (metal cu reputate calităţi magice), care erau apoi împăturite şi străpunse de cuie de
aramă pentru a le sigila. Cuiele, simbolizând necesitatea, fixau voinţele. De la acest obicei de a sigila tabletele
magice cu cuie ( clavus figere; tabulus defigere ) vine şi denumirea acestora de defixiones .
După sigilare, ele erau plasate în locuri aflate în puterea zeilor de jos: în morminte sau, mai rar, pe
fundul unei ape. Ca o condiţie de fond, o devotio trebuia să conţină numele celui vizat ( nomen ). Se pare că
anticii considerau că numele este un fel de etichetă prin care se poate recunoaşte ce soartă i-a fost rezervată
fiecăruia de către Destin. Astfel că apropierea dintre cuvintele nomen , onoma ( όνομα ) şi nomos, Nemesis
( νόμος - distribuţia, împărţirea), nu e întâmplătoare.
De asemenea trebuie remarcat că latinescul pentru creanţă era nomen , ceea ce poate duce la concluzia
că nomen , înainte de a deveni o creanţă civilă, a avut un caracter magic. Un alt aspect interesant e cel legat de
nota censoria prin care cenzorul aplica sancţiunea ignominiei asupra unor nume ( nomina ) înscrise în listele
censului.
Această teorie ar putea explica şi forţa obligatorie a contractului literal nomina transscripticia, problemă
foarte controversată a dreptului roman, lipsită de o explicaţie mulţumitoare. Redactorul înscrisului magic
declară de obicei expres că îl leagă pe duşmanul său ( obligo, perobligo, deligo ). Se pare că obligare era un
termen tehnic obişnuit în cadrul conjuraţiilor magice iar obligare aliquem însemna a lega pe cineva prin formule
sau ceremonialuri magice. În strânsă legătură cu termenii obligare, obligatio erau termenii damnare, damnatio .
Damnatio pronunţată împotriva altuia era un fel de devotio condiţională. Aşadar, formula damnas esto ,
atât de frecventă la Roma, era o formulă de origine magică. Pentru a fi desfăcută o astfel de legătură, era
necesară o “dezlegare” ( solutio ) de aceeaşi natură. Aşadar, conform acestei teorii, încheierea contractelor,
stingerea obligaţiilor, garantarea executării acestora, nu aveau loc iniţial decât prin recurgerea la rituri magice.
În domeniul contractual, pentru a-l “lega” pe debitor, a fost utilizat modelul magic al sus- numitelor devotiones.
 De altfel, se pare că blestemele magice pot fi regăsite frecvent în contractele mai vechi sau mai recente.
Spre exemplu, documente medievale din epoca francilor (sec. VI-IX) conţin cataloage complete de anateme şi
blesteme, menite să întărească efectele contractelor. Elemente magice pot fi depistate şi în alte domenii juridice
cum ar fi gajul, jurământul (şi contractul verbal - sponsio ), forma scrisă a contractelor. Această concepţie este
criticabilă.
Ea are la bază o idee incompletă despre magie, şi, în plus, nu pătrunde în esenţa instituţiilor juridice, ci
se limitează a explica aspecte formale. Formalismul juridic nu a apărut însă din nevoi mistice ci din
considerente pragmatice. Este adevărat că modelul ritualurilor magice a fost utilizat în unele acte juridice
formale, dar aceasta nu explică pe deplin mecanismul formării acestor instituţii juridice. Studiile în domeniu au
avansat. pentru a se explica esenţa magiei a fost introdus conceptul de mana . Aceasta este “o forţă sau o
influenţă nefizică şi într-un anumit fel supranaturală” care se manifestă în forţa fizică sau în orice alt fel de
putere sau performanţă pe care le posedă un om.
Pe baza acestui concept, M. Mauss şi H. Hubert au dezvoltat o teorie mai cuprinzătoare cu privire la
magie, fără referiri directe la raporturile acesteia cu dreptul. Pornind de la această teorie, vom vedea însă că
Mauss şi-a continuat studiile într-o direcţie foarte interesantă.
Pe o poziţie aparte se situează autorul suedez Axel Hägerström, pentru care obligaţia este o legătură de
natură mistică între două persoane. Autorul citat are dealtfel un întreg sistem teoretic despre dreptul roman, în
conformitate cu care, chiar şi în epoca clasică, dreptul roman ar fi fost clădit pe superstiţii, idei mistice şi
magice, datorate animismului caracteristic romanilor. De fapt, autorul consideră că întregul drept roman nu era
altceva decât o superstiţie juridică sistematizată. Concepţia este ilustrată prin intermediul posesiei.
Elementul animus este catalogat a fi de natură mistică, ceea ce face posibilă transmiterea elementului
corpus , stăpânirea materială a lucrului, fără a se pierde posesia. În această concepţie vechea obligaţie romană
era “o legătură potenţială a unei persoane libere, asemănătoare dreptului real, cu un mijloc de dezlegare la
dispoziţia sa, legătură care poate fi actualizată cu un drept asupra corpului (şi bunurilor) dacă nu e desfăcută”.
Această legătură are un caracter supranatural, actul formal ( per aes et libram ) prin care e constituită
obligaţia fiind un act de magie care stabileşte o legătură suprasensibilă şi misterioasă fie între o persoană şi un
lucru ( mancipatio ) fie între două persoane ( nexum ). Prin îndeplinirea ritualului, accipiens dobândeşte asupra
lucrului sau persoanei o putere ocultă care poate fi asemănată cu puterea pe care o aveau zeii asupra lucrurilor
care le erau consacrate.
Această putere magică se regăseşte şi în diferitele forme romane de garantare a obligaţiilor sau de
executare silită. E vorba însă de o magie juridică, nu de una religioasă (ca în cazul jurământului sau a unei
damnatio ) căci nu sunt în nici un fel implicaţi zeii, se creează doar legături între oameni. În cazul actelor
religioase se creează doar raporturi cu zeii, nu raporturi juridice între oameni.
În această concepţie, obligaţia romană consta exclusiv într-o supunere a debitorului, elementul datorie
jucând doar un rol accesoriu. Teoria profesorului suedez este criticată, pe motiv că este un abuz să fundamentezi
întregul sistem juridic roman pe valori mistice sau magice pe care doar unele instituţii izolate le-au putut avea la
origine.
Aceste baze sunt şi foarte nesigure, mai ales că obligaţiile delictuale sunt privite ca fiind cele dintâi
apărute. O altă critică este aceea că nu sunt definite şi bine delimitate noţiunile de mistic, magic, magie
religioasă, magie juridică.
Diferenţierea magiei în religioasă şi juridică ar însemna chiar apariţia valorilor juridice, în condiţiile în
care problema capitală este tocmai de a afla în ce împrejurări şi sub acţiunea căror factori a apărut juridicul în
lumea valorilor sociale.
 Dacă dintotdeauna a existat o magie juridică, nu se mai poate vorbi de originile magice ale dreptului. O
altă lacună a lucrării lui Hägerström este văzută a fi lipsa de decalaj istoric în cadrul dreptului roman, autorul
având pretenţia să extindă interpretarea magico-religioasă asupra întregului sistem juridic roman, până la
influenţa greacă exercitată la începutul secolului I î. Hr.. Este însă o greşeală să confundăm ceea ce este
supravieţuire structurală, valoare formală, cu ceea ce a fost iniţial o realitate organică.
Deşi au existat şi critici dure, lucrările autorilor citaţi nu lasă nici un dubiu asupra influenţei decisive a
magiei atât asupra structurii cât şi asupra sancţiunilor raporturilor juridice obligaţionale. Vechile formalităţi,
pe care le putem observa cel mai bine în dreptul roman, sunt foarte dificil de explicat dacă nu acceptăm ideea că
la baza lor au stat credinţe şi ritualuri magice.
Prezenţa unor elemente magice într-o instituţie juridică nu înseamnă însă că aceasta derivă în întregime
din magie. Elementele magice servesc, cel mai adesea, ca elemente tehnice de structurare a unor instituţii al
căror proces de geneză a fost determinat de factori diverşi (economici, religioşi, etc.).
Desigur că elementele magice s-au perpetuat în dreptul clasic doar sub aspect formal, magia fiind la o
anumită epocă chiar prohibită la Roma.
74 Teorii Sociologice
G. Davy a generat multe controverse în literatură prin lucrarea în care încearcă să abordeze din punct de
vedere sociologic problema formării legăturii contractuale, aşadar a obligaţiei.
În concepţia sa, nu putem înţelege obligaţiile în alt fel decât prin fenomenele precedente, care le
înglobează, analizând complexul din care fac parte.
El leagă originea contractului de fenomenele statutare din cadrul societăţilor primitive, precum
raporturile de solidaritate familială date de rudenie, căsătorie sau fenomenul numit „potlaci”, care conţine
elemente constitutive pentru ceea ce noi numim contract: distincţia şi identificarea părţilor, naşterea unui raport
între acestea.
Funcţia contractuală s-a exercitat înainte ca organul ei specific să apară, astfel că a fost necesar să fie
împrumutate singurele modalităţi de a crea legături între persoane: statutul familial şi cel matrimonial precum şi
statutul aşa-zis internaţional care reglementa relaţiile dintre diferitele grupuri sociale (clanuri, fratrii etc.). Totul
se desfăşura la nivel colectiv, solidar.
La început, voinţa individuală a părţilor nu a jucat nici un rol în acest proces de formare a contractului.
Pentru a lua naştere obligaţii contractuale cu fizionomie proprie din aceste obligaţii statutare a trebuit să aibă loc
un dublu proces: relaţiile contractuale să devină independente prin separare şi specializare, cu alte cuvinte „să se
degajeze de participarea iniţială”; autoritatea difuză din grupurile sociale să se încarneze în persoane individual
determinate, devenite şefi, din punct de vedere politic, subiecţi ai contractelor, din punct de vedere juridic. S-a
ajuns ca individualul să devină prioritar faţă de colectiv.
Pentru a verifica modul cum s-a individualizat instituţia contractului, autorul citat recurge la metoda
sociologică de a compara obiceiurile unor popoare „primitive”, nu în scopul de a descoperi o filiaţie cronologică
între sistemele comparate, ci cu acela de a evidenţia în ce mod acele elemente care aparţin întotdeauna noţiunii
de contract s-au manifestat şi s-au asociat într-o experienţă concretă.
Acest mod de asociere trebuie utilizat ca o ipoteză de lucru cu un grad mai mare de certitudine decât
ipotezele datorate exclusiv imaginaţiei cercetătorului. În concluzie, Davy stabileşte cum contractul a luat
naştere din statut, degajându-se puţin câte puţin, printr-un proces de separare, de reţeaua complexă şi totală a
obligaţiilor impuse de statut fie cu ocazia înrudirii fie a schimbărilor de status care necesitau schimburi de
prestaţii între fratrii.
Fenomenele specific contractuale au apărut odată cu potlaciul, pe măsură ce anumite transformări
sociale s-au realizat: transformarea totemismului, transformarea filiaţiei (din maternă în paternă), afirmarea unui
individualism masculin, susceptibilă de a produce o suveranitate a subiecţilor individuali, prin uzurparea
suveranităţii colective.
M. Mauss a dus studiile mai departe, demonstrând ce rol important a jucat mana în dezvoltarea
schimburilor şi, finalmente, în dreptul obligaţional. El începe prin a atrage atenţia asupra caracterului voluntar,
aparent liber şi gratuit, şi de fapt obligatoriu şi interesat al prestaţiilor, al darurilor.
Autorul se întreabă care este regula conform căreia, în societăţile primitive, darul primit trebuie să fie
înapoiat în mod obligatoriu? Sau, cu alte cuvinte, care este forţa din lucrul dăruit care face ca donatarul să
întoarcă la rândul său darul primit?
Răspunsul este unul singur: această forţă este mana magică a donatorului, care, impregnând lucrul
dăruit, poate vătăma persoana donatarului, dacă acesta nu are prevederea să acţioneze după principiul do ut des,
gratificându-l pe donator cu un element din propria-i mana , constând în lucrul dat în schimb. Pentru a
demonstra această teză, Mauss oferă o serie de exemple din tradiţia unor popoare aflate într-un stadiu de
civilizaţie primitivă.
Cel mai potrivit exemplu este ritualul denumit potlaci , la care s-a referit şi G. Davy. Potlaciului îi sunt
caracteristice trei obligaţii: a oferi, a primi şi a întoarce darul. Aceste obligaţii se fundamentează pe legăturile
magice dintre oameni şi lucruri. Lucrurile schimbate nu vor fi niciodată complet detaşate de foştii lor stăpâni;
legătura stabilită prin impregnarea cu mana a subiecţilor şi a obiectelor e elastică (permiţând înstrăinarea) şi, în
acelaşi timp, indisolubilă; de aici şi caracterul obligatoriu al prestaţiilor. Aceasta este esenţa teoriei maussiene.
Autorul îşi extinde cercetările cu privire la toate cazurile de prestaţii totale antagonice, pe care le
semnalează la diferite populaţii din melanezia, Papua-Noua Guinee, Polinezia, America de Sud, Africa. El îşi
aplică însă teoria şi cu privire la drepturile unor popoare ale antichităţii, îndeosebi la dreptul roman. După o
încercare de explicaţie a naturii vechiului contract nexum , ne este relevată etimologia câtorva termeni juridici
de maximă importanţă, ca argument al faptului că şi în concepţia arhaică romană exista credinţa că lucrurile
sunt, într-o mai mare sau mai mică măsură, însufleţite.
Autorul precizează că ipotezele privitoare la dreptul roman timpuriu sunt valabile doar pentru epoca
preistorică, deoarece, odată cu pătrunderea în istorie, instituţiile au primit o cu totul altă înfăţişare, romanii,
alături de greci, fiind primii care au făcut distincţia între drepturile reale şi cele personale, separând vânzarea de
dar şi schimb, izolând obligaţia morală de contract şi înţelegând diferenţa dintre rituri, drept şi interese.
Mauss ne vorbeşte de o lume constituită iniţial din solidaritate totală, sub forma prestaţiilor totale de la
grup la grup, însă grupuri care se exprimă prin indivizi ce nu sunt egal-identici, acţionând în calitate de
reprezentanţi, conform statutului lor; apoi, aceste solidarităţi desfăcându-se, potlaciul apare ca un efort de a
reface “ţesutul socialului”; în ultimă fază, dispare şi acest fenomen, diviziunea socialului ajungând până la
individualismul profan. În concluzie, sociologul francez stabileşte că, în concepţia primitivă, “lucrurile vândute
au un suflet al lor, mai sunt încă urmate de fostul lor proprietar şi ele îl urmează la rândul lor”, ceea ce ar
explica apariţia unor obligaţii de a da sau de a face.
Acest tip de mentalitate nu a dispărut cu totul nici în societăţile moderne, în mediul rural mai ales.
Deosebit de valoroasă, mai ales din punct de vedere sociologic şi antropologic, teoria lui Marcel Mauss a
exercitat o influenţă notabilă asupra specialiştilor în domeniu.
 Meritul lui principal este încercarea de a descoperi, pe baza analizei schimburilor de bunuri în
societăţile primitive, regulile contractuale ascunse ale societăţilor moderne. Se poate spune că oamenii au rămas
tributari triplei obligaţii de a da, a primi şi a înapoia, statutul lor social depinzând de felul în care se achită de
aceste obligaţii. Au fost aduse însă şi unele critici teoriei lui Mauss.
Pornind de la unele informaţii despre popoare aflate într-un stadiu mai puţin avansat al dezvoltării
sociale, autorul citat foloseşte principiul analogiei pentru a-şi extinde teoria şi cu privire la popoarele antice,
inclusiv la romani.
Nu avem însă nici o dovadă istorică în susţinerea acestei ipoteze, iar în lipsa unor astfel de dovezi,
generalizările sociologice nu sunt suficiente pentru a argumenta valabilitatea celor afirmate pentru dreptul
roman.
Sociologului francez i se mai reproşează faptul că utilizează limbajul juridic modern pentru a desemna
fenomene specifice societăţilor arhaice.
Cl. Levi-Strauss a fost criticul dar şi continuatorul operei lui Mauss. Cu privire la mana, el se întreabă
dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei forme de gândire universală, permanentă, deloc caracteristică societăţilor
arhaice.
Cuvinte precum mana, manitu, wakan, se folosesc pentru a vorbi despre nefamiliar, straniu, despre
nenumit, în genul cuvintelor „ceva, chestie”, la fel cum simbolurile algebrice reprezintă o valoare de
semnificaţie nedeterminată.
Aşadar, cuvântul mana este gol de sens prin sine şi susceptibil să primească orice sens. Noţiunile de tip
mana ar fi expresia conştientă a unei funcţii semantice, având rolul de a permite gândirii simbolice să se
exercite.
După părerea lui Levi- Strauss, magia îşi datorează eficacitatea faptului că întreaga comunitate crede
profund într- un univers spiritual şi în forţa invizibilă a farmecelor. Cea mai vagă îndoială în această privinţă
este de ajuns ca să justifice eşecul unui rit, fără a fi umbrită însă credinţa în eficacitatea magicianului.
În concepţia structuralistă darul este înţeles ca limbaj de comunicare. Însăşi societatea umană e
fundamentată pe schimb: de femei (rudenia), de bunuri (economia), de reprezentări şi cuvinte (cultura).
Celebrul antropolog face o paralelă între structurile de gândire arhaice şi gândirea copiilor.
În acest registru, darul şi reciprocitatea apar ca răspunsuri sociale ale necesităţii ancestrale a omului de
siguranţă, iubire, prietenie, comunicare cu cei din jur. Aşadar, în spatele reprezentărilor indigene şi al practicii
darului se regăsesc structurile inconştiente ale gândirii. Darul devine o specie dintr-un fapt mai vast care este în
esenţă de natură intelectuală.
Fiind o formă de schimb, darul reprezintă un intermediar al alianţei. În replică, se arată că aceste
structuri nu pot constitui direct cauza diversităţii reprezentărilor şi practicilor conştiente, care duc la varietatea
în spaţiu şi timp a formelor de organizare a vieţii sociale.
Ar trebui luate în calcul formele „conştiente” ale gândirii, forţele sociale care acţionează în practica
darului. Se apreciază că punctul de plecare în orice analiză trebuie să fie simbolicul, componentă a existenţei
sociale care prevalează asupra realului şi imaginarului, dominând viaţa omului.
 75 Cel mai vechi izvor al oblig
Istoria izvoarelor, stabilirea priorităţii apariţiei în timp a unuia sau altuia dintre acestea contribuie în mod
evident la punerea în evidenţă a originii obligaţiei romane.
Dintru început trebuie să fie evitate confuziile: problema nu este de a şti care a apărut primul, contractul
sau delictul, căci e limpede că delictul este mai vechi.
Ne interesează însă dacă delictul a generat obligaţii înainte de apariţia contractului. Vom vedea că data
naşterii primei obligaţii ex delicto nu a coincis neapărat cu data apariţiei primelor delicte private. De asemenea,
vom vedea că prin cuvântul contract nu trebuie să înţelegem ceea ce semnifică el astăzi. Contractus la romani
era, în esenţă, un act creator de obligaţii.
Având această funcţie specifică, este limpede că de data aceasta naşterea obligaţiilor ex contractu
coincide cu apariţia primelor „contracte”.
Altfel spus, legătura dintre contract şi obligaţie este foarte strânsă, pe când cea dintre delict şi obligaţie
e mult mai laxă. Un mare număr de autori au susţinut că originea obligaţiei trebuie căutată în domeniul
delictual, cu alte cuvinte, delictul ar fi fost primul izvor al obligaţiilor, şi această teorie are încă unii partizani.
La Roma, actele ilicite comise de particulari erau împărţite, în funcţie de gravitate, în delicte publice ( c
rimina ) şi delicte private. Primele, aducând atingere unor interese de ordin general, erau supuse jurisdicţiei
statale. Considerându-se că delictele private nu aduceau atingere decât unor interese particulare, sancţionarea
lor a fost lăsată la latitudinea victimei, a celui prejudiciat.
Astfel, în momentul comiterii unui delict privat, lua naştere dreptul victimei la răzbunare conform legii
talionului. Ne situăm aşadar în plină epocă a justiţiei private şi, prin fapta ilicită comisă, delincventul intră în
puterea victimei sale, fiind cu alte cuvinte obligat. Se poate spune că exista răspundere fără datorie, căci scopul
acestei obligaţii primitive nu era de natură economică ci de natură penală, pedepsirea celui care a comis un
delict.
Dacă autorul delictului era o persoană sui iuris răspundea el însuşi pentru fapta comisă. Dacă era însă
vorba de o persoană alieni iuris sau de un sclav, răspunzător era pater familias în puterea căruia aceasta se afla.
Exista şi posibilitatea abandonului noxal al delincventului, care ducea la stingerea obligaţiei.
Cu timpul, a apărut ideea compensării dreptului la răzbunare prin plata unei sume de bani. Astfel au
apărut compoziţiile voluntare. În acest sistem, ca urmare a comiterii unui delict lua naştere obligaţia de a plăti
victimei, cu titlu de daune, o sumă de bani proporţională cu gravitatea faptei. Obligaţia pecuniară nu se
năştea însă direct din faptul juridic ilicit ci din convenţia ce intervenea, posterior comiterii acestuia, între autor
şi victimă prin care se renunţa la dreptul la răzbunare în schimbul obţinerii unor avantaje materiale.
Dacă privim prin prisma concepţiei dualiste, putem constata că cele două raporturi au surse diferite:
răspunderea ia naştere direct din comiterea faptului ilicit iar datoria din convenţia părţilor. În cazul acestor aşa-
zise obligaţii delictuale primitive răspunderea era aşadar precedentă datoriei.
De fapt, putem observa că înlănţuirea, supunerea delincventului în puterea celui păgubit, nu era menită
să garanteze plata compoziţiei ci urmărea restabilirea echilibrului tulburat prin comiterea unui delict. Împăcarea
părţilor (cu o compensaţie materială) era doar o alternativă a răzbunării, lăsată la dispoziţia lor.
Doar din momentul în care compensaţiile au devenit legale, amenzile pentru fiecare delict fiind stabilite
imperativ de lege, convenţia părţilor devenind inutilă, putem considera că şi datoria de a plăti o sumă de bani se
naşte tot din faptul ilicit. Tot din acest moment, datoria trece pe primul plan, posibilitatea răzbunării, în caz de
neplată, rămânând să asigure executarea datoriei de a achita suma de bani. Într-o epocă în care lipsea sprijinul
autorităţilor, victima era îndreptăţită să reţină pe delincvent până la executarea promisiunii.
Dacă era ţinut ostatic, debitorul nu putea însă procura suma necesară compoziţiei, astfel că, precum am
arătat deja, era posibil ca el să-şi substituie un garant care nu datora nimic sau, mai târziu, să lase un obiect în
gaj. Impunerea unor proceduri de judecată, care presupuneau o amânare a răzbunării, a făcut ca justiţia privată
să fie temperată, apărând treptat ideea de credit, de încredere a victimei în cel care era obligat (de aici şi
termenul de creditor).
Stăpânirea efectivă s-a transformat astfel într-o stăpânire eventuală, legătura materială într-una juridică,
vinculum iuris . Odată cu restrângerea obligatio personae la o stăpânire eventuală asupra corpului celui care
garanta executarea datoriei, debitorul a putut deveni propriul său garant. În această concepţie, ideea de delict nu
e legată doar de fapte violente ci ea poate fi asociată şi faptelor juridice licite.
În vechime, aceste acorduri dintre persoane nu constituiau prin ele însele izvor de obligaţii, deoarece
încheierea acordului era simultană cu executarea prestaţiilor convenite. Ideea de obligaţie juridică a apărut în
cadrul acestor raporturi doar în momentul în care, ca urmare a acordului încheiat, se producea un dezechilibru
sau o nedreptate, care reclama restabilirea echilibrului prin aplicarea talionului.
Această nedreptate sau rupere a echilibrului nu era consecinţa directă a acordului de voinţe ci a unui act
ilicit comis de una din părţi, pentru a-şi crea sieşi un avantaj. Spre exemplu, în cazul mancipaţiunii nu luau
naştere obligaţii în sarcina părţilor.
În caz de evicţiune însă, accipiens avea actio auctoritatis împotriva lui mancipio dans , acţiune penală
prin care acesta era obligat la plata unei sume egale cu dublul valorii lucrului, el fiind asimilat cu fur nec
manifestus
. În cazul trocului, lucrurile schimbate erau date pe loc. Dacă una dintre părţi amâna prestaţia sa pentru
viitor, ideea de obligaţie venea din faptul că, în caz de neplată, cel în cauză s-ar fi îmbogăţit fără just temei, fapt
ilicit. Iată aşadar că noţiunea de delict este luată într-un sens foarte larg de către susţinătorii tezei originii
delictuale a obligaţiei
. În sprijinul teoriei delictuale s-au mai adus şi alte argumente, pentru a se explica felul cum s-a ajuns de
la delict la ideea unei datorii, a unei prestaţii amânate în viitor. Se arată astfel că victima avea un drept de
răzbunare asupra întregii familii a delincventului. Pentru a scăpa de ameninţarea acestei răzbunări, conducătorul
familiei din care făcea vinovatul parte trebuia să-l abandoneze pe cel în cauză fie răzbunării zeilor ( consecratio
capiti s ) fie răzbunării celui ofensat ( noxae datio ), în funcţie de gravitatea faptei comise.
Mai târziu, în locul celui culpabil puteau fi date anumite valori (animale, bani). Această datorie de
factură juridico-religioasă, care de fapt aparţinea întregului grup familial, ar fi fost forma primară a obligaţiei.
Era vorba aşadar de o obligaţie alternativă, având drept obiect corpul delincventului sau o valoare pecuniară.
Această teorie nu este însă susţinută prin argumente decisive. În cazul abandonului noxal este vorba în
realitate de o simplă exercitare a răzbunării private de către victimă în cazul în care nu îi este plătită o
răscumpărare. Această răscumpărare nu putea fi plătită de delincvent deoarece el, fiind alieni iuris sau chiar
sclav, nu avea patrimoniu şi nici capacitate de exerciţiu.
De aceea, pater familias era acela care trebuia să încheie convenţia de compoziţie şi să plătească
răscumpărarea. Când compoziţiile au devenit legale, în cazurile de răspundere pentru fapta celor aflaţi sub
putere s-a păstrat caracterul convenţional. Pater familias nu era aşadar nevoit să plătească suma prescrisă de
lege, el putând lăsa pe delincvent la cheremul răzbunării private a victimei.
 Aşadar, în aceste situaţii, obligaţia de a plăti poena apare ca o obligaţie facultativă. Teoria delictuală a
avut fireşte şi adversari, dintre care se disting Emilio Betti şi Fernand de Visscher, care au adus argumente
decisive prin care demonstrează că obligaţiile delictuale sunt o creaţie tardivă a jurisprudenţei romane, care nu
poate fi anterioară primului secol al erei noastre. „Această trecere de la dreptul de răzbunare la creanţa ex
delicto , la obligaţie în sensul clasic şi modern al cuvântului, reprezintă un pas uriaş în evoluţia dreptului;
presupune un progres subit şi extraordinar atât în concepţia cât şi în tehnica juridică.
O adevărată revoluţie; şi dreptul primitiv nu cunoaşte revoluţii.” Trecerea nu a fost posibilă decât prin
intermediul compoziţiilor – mijloc de răscumpărare. În concepţia autorului citat, compoziţiile erau un simplu
mijloc de a răscumpăra răzbunarea, o cale oferită delincventului de a se sustrage de la răzbunare, victima
neavând aşadar calitatea de creditor. Fiind asociate regimului răzbunării, ele au preluat toate caracteristicile
acestui drept (nu se transmit la moştenitori, nu se sting odată cu capitis deminutio ). Această teză e susţinută de
Fernand de Viss
76 Elementele esenţiale ale contractului
Elementele esenţiale ale contractului sunt:

 obiectul;

 consimţămnântul;

 capacitatea.
A. Obiectul Obiectul contractului este susceptibil de două sensuri:

 în sens strict, obiectul contractului se confundă cu efectele contractului, cu raportul juridic obligaţional,
pentru că rolul contractului este acela de a da naştere unei obligaţii. 

 în sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei şi va consta din dare, facere sau
prestare.
B. Consimţământul
Consimţământul este manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi în sensul dorit de cealaltă parte.
În dreptul roman există cauze care duc la inexistenţa consimţământului, precum şi cauze care viciază
consimţământul
C. Capacitatea
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice.
Pentru ca o persoană să poată încheia un contract de drept civil sau de drept al ginţilor, trebuia să aibă
capacitate juridică.
Cetăţeanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru că avea capacitate juridică deplină. Persoanele alieni
iuris nu pot încheia în nume propriu acte juridice, ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias.
Peregrinii pot încheia contracte în conformitate cu dreptul ginţilor
 77 Nexum
Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este necesară îndeplinirea unei
formalităţi.
În dreptul roman, există trei contracte formale: a) nexum;
b) contractul verbal;
c) contractul literal.
Nexum. A fost un contract de împrumut care se realiza prin formalităţile mancipaţiunii.
Dacă debitorul refuza să satisfacă pe creditor, acesta putea să-l urmărească, în temeiul contractului
încheiat, deoarece nexum avea efect executoriu prin el însuşi.
Constituind un mijloc eficient de înrobire a debitorilor, nexum a fost aplicat până la sfârşitul secolului
IV î.Hr., când şi-a pierdut caracterul executoriu. Astfel, a căzut şi în desuetudine.
Nexum se încheia, după cât se pare, în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin care creditorul
afirma că munca debitorului îi este aservită pentru un anumit număr de zile, declaraţie ratificată de către
magistrat prin pronunţarea cuvântului addico.
Pe această cale, debitorul era adus într-o stare de semiservitute. În practică, debitorul era interesat să-şi
aservească munca pentru un anumit număr de zile, căci altminteri urma executarea silită care, în epoca veche,
purta asupra persoanei şi ducea la vânzarea sa în străinătate (trans Tiberim).
La rândul său, şi creditorul era interesat să recurgă la nexum, deoarece pe acestă cale îşi procura forţa
de muncă necesară într-o epocă în care marile războaie de expansiune nu începuseră încă, iar numărul sclavilor
era relativ redus.
Din cauza tratamentului inuman la care au fost suspuşi, nexi s-au răsculat în repetate rânduri,
ameninţând să zdruncine din temelie organizarea socială a Romei.
Ca urmare, în anul 326 î.e.n., s-a dat legea Poetilia Papiria, prin care a fost interzisă aservirea debitorilor
insolvabili.
78 Contractul verbal
Se încheia prin pronunţarea unor cuvinte solemne. Cel mai important contract verbal este stipulaţiunea.
Termenul derivă de la stipulus, care înseamnă tare, ferm, deoarece stipulaţia serveşte să dea tărie convenţiei pe
care o îmbracă.
„Stipulaţia trebuie să fie privită ca fiind actul final al unei convenţii (pact) prealabile, căreia părţile vor
să-i dea eficacitate juridică, întrucât un simplu pact, neîmbrăcat într-o anumită formă contractuală, nu avea nici
o valoare juridică.
Stipulaţia este, cu alte cuvinte, un tipar contractual, o formă contractuală şi nu un contract concret şi
determinat.” (p. 248)
Pentru ca o stipulaţie să fie valabilă, se cereau să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) întrebarea creditorului să fie urmată de răspunsul debitorului;
 b) întrebarea şi răspunsul nu puteau fi date decât oral, astfel încât deficienţii verbali şi auditivi nu
puteau încheia o astfel de obligaţie;
c) întrebarea trebuie să fie urmată imediat de un răspuns, ca urmare stipulaţia nu se putea încheia între
absenţi;
d) răspunsul trebuia să fie conform cu întrebarea.
Stipulaţia a fost iniţial o formă contractuală proprie cetăţenilor romani.
Datorită dezvoltării comerţului, a devenit accesibilă şi peregrinilor, transformându-se într-un contract de
drept al ginţilor.
Folosirea limbii latine a fost întotdeauna obligatorie, cu unele excepţii admise într-o epocă târzie pentru
limba greacă.
79 Contractul literal
Este un contract solemn ce se încheie prin anumite formalităţi scripturale făcute în registrul pe care
fiecare pater familias îl avea şi în care acesta trece veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.
Era, ca şi stipulaţia, un contract propriu cetăţenilor romani. A apărut în epoca republicană, dispărând în
epoca postclasică.
Obligaţiile literale specifice peregrinilor de neam grec sunt singrafele. Chirographum este un act redactat
la prima persoană şi subscris de debitor.
80 Mutuum
– contract unilateral care constă într-un împrumut de consumaţie, vizând transferul proprietăţii unei sume de
bani sau a unei cantităţi de lucruri fungibile de către creditor debitorului, cu îndatorirea ultimului de a restitui o
cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate.
Se cere ca persoana ce dă cu împrumut (creditorul) să fie proprietar al bunului dat cu împrumut. Proprietatea
acestui bun se transmite debitorului în momentul remiterii, adică la încheierea convenţiei.Principial este un
contract gratuit, dar cămătarii obişnuiau să-i adauge o stipulaţie, prin care debitorii erau obligaţi să le plătească
o dobândă. S-a obişnuit încă din epoca imperială să se redacteze diverse înscrisuri, pentru a se uşura dovada
contractului încheiat între părţi. Imprumutul de consumatie (propriu - zis, numit si mutuum) este un contract
prin care o persoana - imprumutator - transmite in proprietatatea unei alte persoane - imprumutat - , o cantitate
de bunuri fungibile si consumptibile, pentru a le utiliza, cu obligatia pentru imprumutat de a restitui la scadenta
o cantitate egala de lucruri de acelasi gen si calitate (art. 1576 Cod Civil). Este un contract unilateral, real, ce nu
poate avea ca obiect decat bunuri fungibile si consumptibile, si este translativ de proprietate. 

Poate fi atat cu titlu gratuit cat si cu titlu oneros.

81 Fiducia
– constă în transferul proprietăţii unui lucru către debitor, însoţit de o convenţie de restituire a
respectivului lucru fie alienatorului, fie unei terţe persoane. Era un simplu pact fără eficacitate juridică,
restituirea lucrului fiind asigurată numai de buna credinţă a dobânditorului.
 Se constiuie prin transmiterea proprietăţii asupra unui lucru, de către debitor creditorului său, prin
mancipatio sau in iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să restituie lucrul
debitorului, dacă acesta îşi va fi plătit datoria.
Deşi este o formă de garanţie foarte avantajoasă pentru creditor, întrucât devine proprietar al lucrului (şi
debitor sub condiţie al acelui lucru), fiducia prezintă vizibile dezavantaje pentru debitor. Astfel, după plata
datoriei, debitorul dispune numai de o acţiune personală, născută din contractul de fiducie, aşa încât riscă să
vină în concurs cu creditorii creditorului său şi, mai mult decât atât, dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile
unor terţi, debitorul nu are dreptul de urmărire. Faţă de inconvenientele pe care le prezintă fiducia, romanii au
creat forme noi de garanţie, mai bine adaptate cerinţelor economiei de schimb.
1.Cu valoare fictiva, conventionala. 
2. Persoana fizica sau juridica ce detine si administreaza o suma de bani sau o proprietate apartinand altei
persoane fizice sau juridice.
*Girul fiduciar se fundeaza pe increderea acordata de girant giratarului ca va utiliza cambia potrivit intelegerii
intervenite intre ei.
82 Comodatul
– contractul prin care o persoană numită comodant dă cu împrumut, în mod gratuit, unei alte persoane,
numită comodatar, un lucru în folosinţă, cu obligaţia acesteia de a-l restitui posterior. Obiectul fiind un lucru
corporal şi neconsumptibil, comodatarul trebuia să-l restituie în speţă.
Faţă de comodant, comodatarul răspunde nu numai de dolul său, ci şi de culpă.
Comodatul este contractul prin care o persoană, numită comodant, împrumută cu titlu de folosinţă
gratuită un lucru unei persoane numită comodatar.
Comodatul se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru prin tradiţiune, de către creditor
(comodant), debitorului său (comodatarul), în vederea folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin care
comodatarul promite să restituie lucrul la termen.
Acelasi lucru cu Imprumut de folosinta.
83 Depozitul
Depozitul – contractul prin care o persoană numită deponent dă în păstrare unei alte persoane, numită depozitar,
un lucru cu îndatorirea din partea acesteia de a-l restitui la cerere.
Depozitul este de mai multe feluri:
a) necesar (constituit în situaţii excepţionale);
b) sechestru (depunerea unui lucru litigios la o terţă persoană cu îndatorirea de a-i restitui
părţii ce va câştiga procesul);
c) neregulat (al cărui obiect consta în bunuri fungibile şi în sume de bani).
Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoană, numită deponent, dă în păstrare unei alte persoane,
numită depozitar, un lucru, cu obligaţia acesteia din urmă de a-l restitui celei dintâi la cerere.
Formarea acestui contract necesită transmiterea detenţiunii lucrului prin tradiţiune, de către deponent
depozitarului.
 Obiectul contractului de depozit este un lucru mobil, individual determinat.
Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, deoarece folosirea lucrului altuia, fără drept, este
calificată în epoca Principatului ca faptă delictuală, şi anume furt de folosinţă (furtum usus).
Depozitul este un contract gratuit, deponentul neavând obligaţia de a plăti ceva depozitarului pentru
păstrarea lucrului. Pe lângă depozitul obişnuit, romanii au cunoscut trei forme excepţionale de depozit: 
depozitul necesar  depozitul sechestru  depozitul neregulat.
Depozitar- Persoana fizica sau juridica ce primeste in depozitul sau marfurile unui deponent spre pastrare, in
baza unui contract de depozit, denumit recipisa warrant sau simpla recipisa.

84 Vânzarea-cumpărarea
– contract consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită
cumpărător, posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru, în schimbul unei sume de bani numită preţ.
La origini se afla trocul. Înainte de a apărea contractul consensual, vânzarea s-a realizat ca un transfer de
proprietate pe calea mancipaţiunii.
Ulterior, vânzarea s-a făcut sub forma a două stipulaţii: una prin care vânzătorul stipula de la
cumpărător preţul, iar alta prin care cumpărătorul stipula de la vânzător lucrul. Cu timpul, cele două stipulaţii s-
au sudat.
Arvuna era o sumă mică de bani pe care de obicei cumpărătorul o dădea celeilalte părţi.
Ea servea la dovedirea existenţei contractului. Partea care nu mai voia să încheie contractul, pierdea
arvuna sau o restituia la dublu.
Contract sinalagmatic: obligaţia cumpărătorului constă în plata preţului, iar a vânzătorului în păstrarea
lucrului, predarea către cumpărător şi garantarea lui de evicţiune şi de viciile lucrului.
Vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător pentru evicţiune şi pentru viciile lucrului vândut.
25bis. Pacte adăugate contractului de vânzare-cumpărare:
a) Lex commisoria – dacă preţul nu este plătit într-un anumit termen, vânzătorul îşi rezervă dreptul de a-
şi relua lucrul.
b) In adiem addictio – vânzătorul îşi rezervă dreptul de a-şi relua lucrul dacă într-un anumit timp găseşte
condiţii mai bune de vânzare.
c) Pactum displicientiae – cumpărătorul îşi rezervă dreptul, ca într-un anumit termen, să restituie lucrul,
dacă nu-l găseşte pe plac, şi să ceară înapoierea preţului.
d) Pactum de retroemendo – vânzătorul îşi rezervă dreptul de a recăpăta lucrul într-un anumit timp, la
acelaşi preţ.
Vânzarea este convenţia prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită posesiunea liniştită a
unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul preţului, pe care cumpărătorul se obligă a-l plăti.
Vânzarea presupune întrunirea a trei elemente:
 a) consimţământul
b) obiectul
c) preţul.
Vânzarea ia naştere, de regulă, în momentul realizării acordului de voinţă. Obiectul vânzării poate
consta din lucruri corporale şi incorporale, din drepturi subiective, cât şi din lucruri prezente sau viitoare.
Preţul trebuie să fie exprimat în bani (in pecunia numerata), să fie real (verum), să fie determinat sau cel
puţin determinabil (certum) şi, în epoca lui Justinian, să fie iustum (să reprezinte cel puţin jumătate din valoarea
lucrului). Efecte.
Vânzarea consensuală produce efecte proprii, efecte ce constau din obligaţiile părţilor.
Aceste obligaţii sunt bilaterale şi de bună credinţă.
Vânzătorul avea obligaţiile de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a
garanta pentru viciile lucrului.
Cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul şi, eventual, obligaţia de a plăti dobânzi.
85 Locatiunea
Locaţiunea este contractul prin care o parte se obligă să procure folosinţa unui lucru, să îşi ofere
serviciile ori să execute o lucrare determinată, în schimbul unui preţ, pe care cealaltă parte se obligă să-l
plătească.
Din această definiţie, rezultă că locaţiunea putea fi de trei tipuri:

 locatio rei (locaţiunea unui lucru)

 locatio operarum (locaţiunea de servicii)

 locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări).

Deşi locaţiunea avea aplicaţiuni diverse, părţile contractante erau desemnate printr-o terminologie
unitară.
Partea care avea iniţiativa contractului se numea locator, iar cealaltă parte se numea conductor.
Locaţiunea, ca şi vânzarea, presupune întrunirea a trei elemente: a) consimţământul
b) obiectul
c) preţul.
Consimţământul avea un caracter formal, deoarece partea mai puternică din punct de vedere economic
impunea condiţiile cu privire la obiect şi preţ.
Obiectul locaţiunii poate consta dintr-un lucru mobil sau imobil (locatio rei), din serviciile oferite de
către lucrătorul liber (locatio operarum) sau din construirea unei case (locatio operis faciendi).
Preţul trebuia să fie in pecunia numerata, certum şi verum. Obligaţiile părţilor diferă de la o formă de
locaţiune la alta.
 Locaţiunea (locatio conductio) – contractul consensul prin care o persoană se obligă faţă de o alta să-i
procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute o anumită lucrare în
schimbul unei sume de bani.
La origine, s-au aflat două stipulaţii: o parte stipula lucrul, o alta banii.
Acest tip de contract se extinde după războaiele punice.
Elementele esenţiale ale contractului de locaţiune sunt: a) obiectul (un lucru, prestarea unor servicii,
executarea unei lucrări); b) consimţământul; c) preţul fixat în bani.
Există trei feluri de locaţiuni: a) Locatio rei – închirierea lucrului. Persoana care închiriează se numeşte locator,
iar cel ce se foloseşte de lucru se numeşte conductor (chiriaş).
b) Locatio operarum – contractul de închiriere a diferitelor servicii. Numai munci
necalificate puteau face obiectul unei locatio operarum, de aceea acest contract era destul de rar la Roma.
c) Locatio operis faciendi – contractul prin care o persoană denumită conductor
se obligă faţă de o alta numită locator să execute o anumită lucrare în schimbul unei plăţi.
86 Contractele nenumite
Contractul nenumit se formează printr-o convenţie însoţită de executarea obligaţiei de către una dintre părţi.
Aşadar, pentru una dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea sa.
Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici una din categoriile de contracte cunoscute,
romanii le-au desemnat prin termenii nova negotia sau contractus incerti.
În epoca lui Justinian, s-au format patru categorii de contracte nenumite, clasificate în funcţie de
obiectul obligaţiunii:

 “do ut des” - o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealaltă parte să îi transmită
proprietatea asupra unui alt lucru

 “do ut facias” - o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealaltă parte să îi presteze
un serviciu

 “facio ut des”-o parte prestează un serviciu, pentru ca cealaltă parte să transmită un lucru

 “facio ut facias” - o parte prestează un serviciu, pentru ca cealaltă parte să prestezela rândul ei
un serviciu.
Naşterea şi raţiunea acestor contracte. Contractele analizate până acum (contractele formale,
reale şi consensuale) au constituit multă vreme singurele forme recunoscute de ordinea juridică romană.
La începutul Imperiului apar tendinţele de depăşire a acestui cadru. Actele juridice noi au fost
definitiv constituite şi sistematizate în vremea lui Iustinian.
Contractele nenumite sunt contracte neformale al căror obiect constă într-o prestaţie şi o
contraprestaţie. Dacă una din părţi îşi execută obligaţia sa, cealaltă este îndatorată să-şi execute la
rându-i propria prestaţie.
 Categoriile contractelor nenumite: a) dau ca să-mi dai; b) dau ca să-mi faci; c) fac ca să-mi dai;
d) fac ca săi faci.
Sancţiunea contractelor nenumite. În dreptul lui Iustinian, era o actio praescriptis verbis, prin
care partea ce şi-a executat prestaţia sa poate cere contraprestaţia ce i se cuvine.
87 Furtul
Delictele private vechi sunt în număr de trei: -furtul
-iniuria (delictul de vătămare corporală)
-damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept).
Ele au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul şi iniuria prin Legea celor XII Table, iar damnum iniuria
datum prin Legea Aquilia.
Cu timpul, pretorii au introdus noi reglementări în materia delictelor private vechi, sancţionând, în paralel, noi
fapte delictuale
. Pretorul a introdus următoarele delicte: -metus (violenţa)
-dolus (înşelăciunea)
-rapina (tâlhăria)
-fraus creditorum (frauda creditorilor).
Furtul – sustragerea ilegală a unui lucru mobil făcută cu intenţia de îmbogăţire. Noţiunea include şi:
abuzul de încredere, escrocheria etc.
Se concretizează prin: aa) sustragerea lucrului;
bb) folosirea ilicită a acestuia;
cc) sustragerea posesiunii.
Furtul flagrant era după legea decemvirală, furtul în care delicventul era surprins asupra faptului sau
ducând cu el lucrul furat. Hoţul, dacă era om liber, era biciuit şi devenea sclavul păgubaşului; dacă era sclav, era
ucis.
Tăinuirea unui obiect furat era pedepsită cu o amendă care se ridica la triplul valorii lucrului. Dacă hoţul
nu era prins asupra faptului, legea îl obliga să plătească de două ori valoarea lucrului sustras.
88 Paguba pricinuită pe nedrept
– prejudiciul adus lucrurilor străine intenţionat sau din neglijenţă.
Răspunderea delictuală nu trebuie confundată cu cea contractuală, deoarece aceasta din urmă priveşte
neexecutarea sau executarea defectuoasă a unui contract.
Persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă trebuia să plătească proprietarului o
amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului.
Este exclusă paguba adusă în cazul unei legitime apărări. Se cerea ca delicventul să fi lovit direct lucrul sau
animalul.
 Jurisprudenţa a extins noţiunea de daună, cuprinzând în ea orice prejudiciu pecuniar adus proprietarului.
Apoi a fost extinsă şi în cazul posesorilor de bună credinţă, a uzufructuarilor şi a creditorilor gajişti.
1. Din punct de vedere juridic, o atingere adusa intereselor patrimonbiale ale unei persoane din punct de vedere
material.

2. Din punct de vedere economic, o paguba, dauna adusa societatii comerciale ca urmare a administrarii sale
defectuoase din punct de vedere economic si financiar.

89 Injuria
– ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe sau fapte (ex: leziunea unui membru,
ruperea unui os, simplele lovituri, înjurăturile etc.).
Volenti non fit injuria"Nu poate exista injurie in cazul celor care au acceptat" 

Principiu conform caruia cel care a acceptat riscul unei pierderi nu poate pretinde acoperirea acesteia. 
Legea celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice: membrum ruptum, os
factum, injuria.
Injuria sau violentele usoare se pedepseau cu o poena de 25 asse.
amnum injuria datum. Delictele indreptate impotriva persoanei.
Legea celor XII Table cuprindea in sfera faptelor de injuria, pe langa faptele comise prin viu grai
(denuntarea calomnioasa, insultele, calomniile) si alte trei categorii de delicte (os fractum, membrum ruptum si
alte diverse violente ce aduceau atingere integritatii corporale a persoanelor).
Pentru delictele simple de injuria, valoarea despagubirii era indicata de catre victima, cu posibilitatea
reducerii ei de catre judex.

90 Delictele de drept pretorian

a) Viclenia, înşelăciunea (dolus malus) – folosirea unor manopere frauduloase pentru a determina pe cineva să
întreprindă ceva. Manoperele dolosive nu erau sancţionate în vechiul drept roman.
b) Teama produsă de violenţă – autorul violenţei urmăreşte ca insuflând o temere unei persoane s-o determine
să încheie un act juridic dezavantajos ei. Metus a fost sancţionat spre finele Republicii.
c) Înstrăinarea în frauda creditorilor – delict pretorian ce constă în înstrăinarea de către debitor a unor bunuri din
propriul său patrimoniu în vederea prejudicierii creditorilor.
91 Gestiunea de afaceri
Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) constă în administrarea bunurilor unei persoane fără ştirea acesteia.
Cel care intervine în administrarea bunurilor altuia se numeşte gerant (negotiorum gestor), iar cel pentru care s-
a intervenit se numeşte gerat (dominus rei gesta/proprietarul lucrului gerat).
Elemente : - actul de gestiune poate fi material sau juridic
 - administrarea bunurilor altuia trebuie făcută cu bună ştiinţă - gerantul trebuie să aibă intenţia de
a-l obliga pe gerat.
Efecte:
Gerantul trebuie să ducă la bun sfârşit actul de administrare,
să administreze cu bună credinţă
să dea socoteală geratului pentru activitatea sa.
Geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru cheltuielile făcute şi să-l libereze de obligaţiile pe care
şi le-a asumat.
92 Daunele interese.
Debitorul care nu-şi execută obligaţia, sau şi-o execută necorespunzător, sau cu întârziere, poate fi constrâns pe
cale judiciară să despăgubească pe creditor pentru paguba pricinuită.
Daunele interese sunt o sumă de bani ce reprezintă repararea prejudiciului cauzat.
Criteriul este satisfacerea oricărui interes al creditorului.
93 Vinovatia
Diferenţa dintre acţiunile penale şi cele reipersecutorii s-a atenuat treptat, deoarece şi amenda tinde să devină tot
o despăgubire. În acest context, jurisconsulţii romani au început să acorde o tot mai mare atenţie laturii
subiective, introducând, ca o condiţie a antrenării răspunderii, vinovăţia făptuitorului.
Vor fi absolviţi: nebunii şi copiii mici ( infantes ) – ca lipsiţi de capacitate delictuală, cei aflaţi sub influenţe
maligne, chiar şi cei aflaţi în eroare.
Aşadar, noţiunea de obligaţie delictuală e o creaţie tardivă a jurisprudenţei romane, ea nu a atins perfecţiunea
tehnică decât atunci când, eliberată de funcţia sa penală, a fost destinată exclusiv reparării prejudiciului cauzat
prin delict.
Un rol important în conturarea ideii de reparaţie l-a jucat Legea Aquilia (287 î. Hr.), de analiza căreia ne vom
ocupa în cele ce urmează.
Vor mai fi necesare însă multe secole de evoluţie până când Jean Domat va formula, într-o frază celebră,
principiul general de răspundere civilă delictuală preluat apoi în Codul napoleonian de la 1804
Legea nu conţinea prevederi referitoare la vinovăţia făptuitorului.
Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu era suficient pentru angajarea răspunderii. Juriştii clasici
au luat însă în calcul şi latura subiectivă, nedistingând însă prea clar culpa de caracterul ilicit al faptei. Din
comiterea unei fapte contrare dreptului pozitiv, rezulta prezumţia de culpă, indiferent de gradul acesteia.
De aici şi celebrul adagiu „ In lege Aquilia et levissima culpa venit ”. Se pare însă că pretorul a dezvoltat
un fundament al răspunderii bazat pe ideea de risc de activitate. Prejudiciul cauzat printr-o faptă comisă în
exerciţiul legitim al unei activităţi nu atrăgea răspunderea delictuală.
Aceasta se putea angaja numai în condiţiile depăşirii cadrului normal de exercitare a acelei activităţi.
Spre exemplu, dacă un soldat sau un sportiv, aruncând suliţa, răneşte sau ucide un sclav al altei persoane, se va
pune problema împrejurărilor producerii faptei: dacă aceasta s-a produs pe câmpul de antrenament, unde aveau
loc astfel de exerciţii în mod obişnuit, autorul nu răspunde.
Dacă suliţa a fost aruncată în altă parte, sau de către un civil care nu efectua antrenamente, răspunderea
se antrenează.
Dacă cineva, tăind un copac, ucide un sclav care trecea prin apropiere, va răspunde dacă fapta s-a
petrecut într-un loc circulat, pe marginea unui drum.
Dacă însă au fost luate măsuri de siguranţă (a anunţat prin strigăte căderea crengilor) sau fapta s-a
produs departe de locurile frecventate (în mijlocul câmpului) răspunderea legii Aquilia nu se va declanşa. În
aceste situaţii se considera că prejudiciul s-a produs din întâmplare, fapta nefiind imputabilă nimănui.
b) pentru a se antrena răspunderea, autorul faptei prejudiciabile trebuia să aibă capacitate delictuală. În
aceste condiţii, nebunii ( furiosi ) şi copiii mici ( infans ) nu răspundeau. Copiii mai mari ( impubes ) erau însă
responsabili.
c) Paguba suferită de reclamant, trebuia să fie urmarea unei atingeri materiale aduse bunului respectiv.
Raportul de cauzalitate trebuia să fie aşadar foarte strâns, probabil pentru a nu plana nici un dubiu asupra
acestuia.
Răspunderea nu se antrena dacă nu exista o atingere materială ( corpore ), dar nici atunci când nu exista
o leziune materială a lucrului ( corpori ). Spre exemplu, dacă cineva eliberează, tăindu-i legăturile, pe sclavul
altuia, care apoi evadează sau dacă un animal este speriat de un trecător şi, căzând într-un râu, se îneacă.
Dacă trecătorul l-ar fi împins, fără îndoială că fapta sa ar fi intrat sub incidenţa legii Aquilia. d)
Acţiunea putea fi intentată doar de proprietarul lucrului vătămat.
e) Legea Aquilia nu era iniţial aplicabilă şi în cazul leziunilor corporale produse persoanelor libere.
Legea prevedea că acţiunea va fi acordată la dublu împotriva celui care a negat comiterea faptei. Dacă pârâtul
recunoştea comiterea faptei ( confessus ) şi era de acord să plătească despăgubiri egale cu cuantumul
prejudiciului evaluat de reclamant, el era pro judicato şi nu mai era cazul să se acorde actio legis Aquiliae .
În cazul în care confessus nu era de acord cu estimarea făcută de reclamant devenea necesară numirea
unui judecător care să facă litis aestimatio , condamnându-l la simplu.
În cadrul formulei, magistratul insera o taxatio (ca şi în cazul actio iniuriarum ), care avea la bază
estimarea făcută de reclamant. Judecătorul nu putea condamna pe pârât la plata unei sume superioare acestei
taxatio, dar putea stabili o sumă inferioară.
Reclamantul îşi estima pretenţiile în funcţie de interesul său ( id quod interest ) – câştigul pe care l-ar fi
realizat în cazul în care delictul nu ar fi fost comis – şi nu după valoarea pe care o avea bunul în momentul
comiterii delictului ( quanti ea res fuerit ).
Spre exemplu, în cazul distrugerii unui înscris probator al unei creanţe, prejudiciul va include nu numai
valoarea înscrisului, ci şi valoarea creanţei care astfel nu mai poate fi urmărită; în cazul uciderii unui sclav care
a fost instituit moştenitor, înainte ca acesta să fi acceptat moştenirea, stăpânul acestuia trebuia să fie despăgubit
nu numai cu valoarea sclavului, ci şi cu valoarea moştenirii respective.
 94 Forta majora si cazul fortuit
Forţa majoră (evenimente cărora debitorul nu li se poate opune, deoarece sunt produse de forţe ce-i depăşesc
puterile: inundaţiile, cutremurele, atacurile răufăcătorilor, naufragiile etc.) şi cazul fortuit (acele evenimente
care, surprinzând diligenţa obişnuită, ar putea fi totuşi evitate prin măsuri excepţionale, dar normale).
Cazurile de vină imputabilă debitorului sunt: punerea acestuia în întârziere şi culpa.
95 Cesetiunea de creeanta
Consideraţii generale
În vechiul drept, obligaţia avea un caracter strict personal, neputându-se imagina ca un creditor să poată
înstrăina unei terţe persoane creanţa sa, iar terţul să devină creditor în locul său (principiul incesibilităţii
creanţelor). Spre finele Republicii, se impune ideea că o creanţă este un element activ al patrimoniului ca şi
proprietatea.
Procedeele cesiunii de creanţă
Iniţial s-a folosit novaţia. Când un creditor voia să înstrăineze creanţa sa unei terţe persoane, o stingea
printr-o novaţie, înlocuind-o cu o altă obligaţie în profitul terţului care devenea astfel creditor în locul său.
Creditorul ce înstrăina creanţa se numea cedent, terţul dobânditor – cesionar, iar debitorul – cedat.
În epoca procedurii formale, a apărut un procedeu de natură procedurală, şi anume
mandatul judiciar de încasare a creanţei. Procedeul are însă toate deficienţele mandatului.
Dreptul imperial acordă instituţiei cesiunii de creanţă tot mai multă autonomie: se acordă cesionarului
acţiuni utile, mult mai certe decât acţiunile din mandat.
Perfecţionarea sistemului cesiunii de creanţă a atras după sine extinderea operaţiilor speculative ale
cămătarilor asupra creanţelor.

96 Termenul
Un eveniment viitor şi cert de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii. Dacă este viitor şi
incert, suntem în prezenţa unei condiţii.
Termenul poate fi suspensiv (un eveniment viitor şi cert care suspendă exigibilitatea creanţéi) sau
extinctiv (un eveniment viitor şi cert la îndeplinirea căruia obligaţia se va stinge).
Este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Dacă acel eveniment viitor şi sigur afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numeşte suspensiv.
Dacă acel eveniment viitor şi sigur duce la stingerea unui drept, atunci termenul se numeşte extinctiv.
În cazul contractului încheiat cu termen suspensiv, drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc încă din
momentul încheierii contractului, dar dreptul de creanţă al debitorului nu va putea fi valorificat pe cale
judiciară, adică prin proces, înainte de ajungerea la termen, deoarece, cu toate că există, dreptul de creanţă nu
este exigibil.
 Rezultă că este exigibil numai acel drept care poate fi valorificat printr-un proces intentat împotriva
debitorului. În cazul contractului încheiat cu termen extinctiv, creanţa şi, corespunzător, datoria, se vor stinge
prin ajungerea la termen.
97 Condiţia
Este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unui drept.
Când condiţia afectează naşterea unui drept, se numeşte suspensivă, iar atunci când afectează stingerea unui
drept, se numeşte rezolutorie.
Un eveniment viitor şi incert de care depinde naşterea sau stingerea unei obligaţii.
Condiţia poate fi:
a) imposibilă – dacă constă într-un eveniment irealizabil fie din punct de vedere material, fie din punctul de
vedere juridic;
b) pozitivă – dacă constă într-un eveniment pozitiv;
c) negativă – dacă constă într-un eveniment negativ.
Condiţia poate fi:
a) suspensivă – suspendă naşterea unei obligaţii;
b) extinctivă – suspendă stingerea unei obligaţii.
Obligaţia nu există atâta vreme cât condiţia nu s-a îndeplinit, totuşi angajamentul debitorului lua naştere în
momentul contractării.
98 Garantii personale

Garanţiile sunt mijloace juridice create în scopul de a-l pune pe creditor la adăpost de consecinţele eventualei
insolvabilităţi a debitorului.

În istoria dreptului roman se cunosc două tipuri de garanţii:

 garanţii personale;

 garanţii reale.

6.2. Garanţiile personale în epoca veche

În epoca veche, romanii au cunoscut două tipuri de garanţii personale:  sponsio;  fidepromissio.

Ambele forme de garanţie personală cunoscute de romani în epoca veche luau naştere printr-un contract
verbal, încheiat prin întrebare şi răspuns.

A. În cazul lui sponsio, după ce se încheia contractul principal între creditor şi debitorul principal, se mai încheia
un contract alăturat, între creditor şi garant.

Astfel, creditorul îl întreba pe garant: “Idem dari spondes” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspundea
“Spondeo” (Promit). Garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului “spondeo” se numea sponsor.
 B. Fidepromissio Verbul “spondeo” putea fi pronunţat numai de către cetăţenii romani, deoarece se considera
că acel verb are o vocaţie aparte, specială, de a atrage favoarea zeilor.

În aceste condiţii, practica a simţit necesitatea ca şi peregrinii să poată deveni garanţi. De aceea, romanii au
schimbat forma verbală, au introdus în formulă un alt verb, “fidepromitto” (promit cu lealitate), în locul verbului
“spondeo”. Astfel, creditorul întreabă “Idem fite promittisne?” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspunde
“Fidepromitto” (Promit cu lealitate). Garantul purta numele de fidepromissor.

99 Garantii Reale
În evoluţia dreptului roman, au fost cunoscute trei garanţii reale distincte: fiducia şi gajul (pignus), care au
apărut în epoca veche şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.
A. Fiducia
Se constiuie prin transmiterea proprietăţii asupra unui lucru, de către debitor creditorului său, prin mancipatio
sau in iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să restituie lucrul debitorului,
dacă acesta îşi va fi plătit datoria.
Deşi este o formă de garanţie foarte avantajoasă pentru creditor, întrucât devine proprietar al lucrului (şi debitor
sub condiţie al acelui lucru), fiducia prezintă vizibile dezavantaje pentru debitor.
B. Gajul
Se formează prin remiterea posesiunii unui lucru, de către debitor creditorului său, prin intermediul
tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită posesiunea lucrului,
dacă debitorul îşi execută obligaţia.
Întrucât debitorul transmite numai posesiunea lucrului, nu riscă să vină în concurs cu creditorii creditorului său
şi, în acelaşi timp, poate urmări lucrul în mâinile oricui s-ar afla, în calitate de proprietar.

C. Ipoteca
Ipoteca este o formă de garanţie evoluată, perfect adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiate pe marfă şi
credit.
Potrivit convenţiei părţilor, lucrul afectat rămâne în stăpânirea debitorului până la scadenţă şi numai dacă
acesta nu îşi execută obligaţia, creditorul ipotecar va intra în posesiunea lucrului şi îl va înstrăina, valorificându-
şi pe această cale creanţa.
Aşadar, interesele creditorului sunt perfect asigurate, căci nu riscă să suporte consecinţele insolvabilităţii
debitorului, iar debitorul poate exploata lucrul conform destinaţiei sale, urmând a fi deposedat numai dacă nu
efectuează plata.
 100 Plata
Plata consta, în sens strict, în îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
În contractele formale, plata, neîmbrăcată în solemnităţile legale, nu ducea la stingerea obligaţiilor
încheiate. Spre finele Republicii, apar contractele informale.
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin termenul de “plată”, consta în dare, facere sau
prestare:

 “dare” desemnează obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru, de a constitui un
drept real ori de a plăti o sumă de bani.

 “facere” desemnează obligaţia debitorului de a face sau de a nu face ceva pentru creditor.

 “prestare” desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real.
Obiectul obligaţiei trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie licit, să fie posibil, să fie determinat,
să constea într-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor şi, în fine, să prezinte interes pentru creditor.
Sancţiunea obligaţiilor se realizează prin acţiuni personale, în formula cărora figurează cuvintele dare
sau dare facere oportere.