Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada, de a ieşi de sub platoşa severă, malformată a vieţii

terne, banale. La urma urmei, fiecare vine dintr-un eşec, şi încearcă acum, în vacanţă, gestul recuperator, de a fi fericit.
Pensiunea devine un spaţiu simbolic al imposibilei iubiri. Personajele au mai mult iluzia trăirii decât certitudinea ei.
            Ideea de vacanţă presupune debranşarea de la problemele diurne. Fiecare personaj trăieşte un tip de criză, în raport
cu vârsta sau cu experienţa socială  pe care o are.
            Dacă ar fi să găsim personajului sebastinian personaje compatibile din teatrul românesc interbelic, singurele pe
măsură sunt personajele camilpetresciene. Relaţia celor doi scriitori era celebră în epocă, mereu tensionată, cu urcuşuri şi
coborâşuri (în „Jurnal” până la caricatural!). Pentru Mihail Sebastian, Camil Petrescu a fost şi un mentor ascuns – idee mai
rar şi mai greu acceptată – pe lângă mentorul deja recunoscut în mentalitatea publică: Nae Ionescu. S-ar putea să avem de-
a face cu replici în zona freatică a operelor, atât în teatru, cât şi romane.
            Personajele din teatrul lui M. Sebastian trăiesc un tip de criză, dar fără incandescenţa trăirii în absolut a personajelor
camilpetresciene.
            Şi la Camil Petrescu personajele îşi pun problema fericirii, dar atât de intens încât dezbaterea de tip imperativ „acum
şi aici”  capătă o tensiune excepţională, în timp ce Mihail Sebastian adaugă tensiunii o dimensiune nouă, a visării spre
„atunci şi acolo”.
            Cele şase personaje sunt în căutarea fericirii. Ele se joacă de-a libertatea, de-a iluzia, de-a iubirea într-un spaţiu
închis – o pensiune -, într-un loc singuratic – în munţi –, într-un final de vară – în august.
            Cele trei acte ale piesei marchează cele trei momente ale lunii de vacanţă. Actul întâi prezintă primele zile de
vacanţă, când personajele de-abia se cunosc, se descoperă unele pe altele şi se fixează în simpatii sau antipatii. În miezul
vacanţei – actul al doilea – toate personajele visează la un tip de fericire. Actul al treilea este cu final amar, căci fiecare
înţelege că fericirea nu le e permisă. Sau le este permisă doar ca o onirie  scurtă precum o ploaie de vară. 
            Fericirea nu este permisă din cauza memoriei, a neputinţei personajelor de a uita de unde vin, de a uita acea
realitate esenţială care le oferă un tip de identitate.
            Fiecare personaj trăieşte un tip de criză: Ștefan Valeriu dezvoltă forme ale crizei de personalitate. Jeff are criză de
adolescent. Bogoiu este captiv crizei senectuţii în timp ce Maiorul  trăieşte o criză de senilitate. Valeria, fata bătrână, nu
poate depăşi criza erotică iar Corina, ingenua piesei, trăieşte dureros o criză de adaptare.
            De fapt, pentru niciunul criza nu e o noutate. Fiecare personaj este demult locuit de o stare incertă, ca o boală.
Vacanţa este cea care o scoate la iveală, o aduce în prim-planul conştiinţei şi o transformă în problemă de existenţă.
            La presiunea doamnei Weber vin şase inşi în vacanţă. Ei au profesii diferite, vârste şi structuri sufleteşti diferite.
Toate personajele sunt controlate de un eu profund, adesea tulburat. Toată arta lui Sebastian constă în puterea de a capta
această ţâşnire din adânc a obsesiilor, dorinţelor, visărilor. Par fiinţe scăpate dintr-un naufragiu, uşor agonice aruncate de
val pe o plajă pustie.
            Iniţial sunt obosiţi, apatici, uşor iritaţi. Tot farmecul firii lor constă în raportul dinamic, diferit de la unul la altul, între
luciditate şi visare.
            Unul vine dintr-un minister, este funcţionar şi pare un derivat caragialian al lui Lefter Popescu, rămas şi în vacanţă
speriat de „şefu”. Altul e militar, colonel în rezervă, şi are toate semnele şi ravagiile conservate în limbaj şi în mentalitate ale
unei păpuşi automate care se referă, ca-n „Moş Teacă”, la „ordine şi deciuplină”.
            Fiinţa purtătoare de leac este Corina. Este un personaj feminin memorabil  nu doar în literatura lui M. Sebastian, ci în
literatura română interbelică. Fiinţă vaporoasă, din plămada Doamnei T, din „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu, dar şi din
Otilia, din „Enigma Otiliei”, de G. Călinescu, însă fără aura enigmatică a acestora.
            Ea pare a fi cea mai lucidă. Este mereu veselă, fascinantă, jucându-se de-a iubirea parcă s-ar juca cu focul. Ea
începe jocul, îl provoacă, îl animă, îi cucereşte cu instinct feminin sigur pe Jeff, pe Bogoiu şi pe Ştefan...
            Când înţelege că este în pericol să se aprindă de focul iubirii, se retrage.
            Protagonist este Ştefan Valeriu, personaj preluat de M. Sebastian, într-o altă ipostază, din romanul „Femei” (1933).
În piesă el are, conform didascaliilor, vârsta autorului la momentul scrierii piesei, 29 de ani, în 1936.
Deci am putea să-i atribuim rol de alter-ego al autorului. El trăieşte în două medii: în real şi în ficţiune.
Este evocat de regulă stând în şezlong, pe terasă, citind o carte.
Când acţionează, o face mai mult pe ascuns, în afara scenei: schimbă macazul staţiei de autobuz, ca să nu mai vină
poştaşul cu scrisori şi ziare, ca să nu mai vină alţi călători, taie firele antenei radio pentru a nu mai afla nimeni ştiri din lumea
reală. Pensiunea, în viziunea lui, trebuie să rămână o lume în lume, debranşată de la real, suficientă sieşi ca o monadă.
Şi în „Jocul de-a vacanţa”, ca şi în romanul „Femei”, ca şi în piesa care va urma, „Steaua fără nume”, Sebastian practică o
foarte subtilă formă de evadare dintr-un cotidian apter, care nu merită suportat, acceptat şi trăit decât din perspectiva
vacanţei care va veni.