Piesa „Jocul de-a vacanţa” are un titlu cu mai multe chei.

Chiar dacă aminteşte de secvenţele ludice ale copilăriei, titlul lui

Sebastian este grav, mult mai grav şi mai complex decât lasă să se înţeleagă. Deşi s-a bucurat întotdeauna de mare succes
la public, fiind tratată regizoral mai ales în registrul comic, piesa ascunde adevăruri grele, neliniştitoare. Dacă scrijelezi cu
unghia hermeneutică stratul subţire de var care asigură nivelul prim, dulce al piesei, dai de celălalt nivel, ascuns şi amar,
care duce spre tragic.
            Cheile de interpretare sunt ascunse în titlu. Sintagma „de-a vacanţa” este o structură specifică lumii copiilor. Avem
de-a face cu un joc acceptat, în care personajele se lasă furate de taina ludicului. Personajele se joacă, de fapt, „de-a ca şi
cum am fi în vacanţă”. Ele depăşesc uşor barierele realului şi intră în roluri asumate, care le divulgă tainele ascunse până
acum, ale firii. „Jocul” presupune o rupere de contingent, o putere de a intra cu toată încrederea în jocul secund al realului,
cu alte legi, cu alte principii.
            În aceste fiinţe dominate de existenţa rutinieră ideea de vacanţă trezeşte la viaţă o umanitate ascunsă, sufocată de
automatismele şi banalitatea vieţii cotidiene. În vacanţă omul îşi permite să fie altul decât în restul anului. Ca atare, vacanţa
permite fiecărui personaj să se apropie de esenţa firii sale, să o scoată la lumină şi să trăiască „întru”acea esenţă. Numai
vacanţa permite această răsturnare de situaţie. Un fond omenesc esenţial iese la lumină prin joc, urcă din adânc prin imersii
nebănuite numai în zilele de vacanţă, ca apoi să coboare iarăşi în adânc, să se lase dominat de banalul existenţei rutiniere.
            Ca atare jocul nu este unul oarecare, ci e jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se cunoască pe sine şi poate
revela fiecăruia adevărurile esenţiale. În ultima instanţă „jocul” în piesa lui Mihail Sebastian este o formă de autocunoaştere.
            „Jocul de-a vacanţa” se întâmplă în ultima lună de vară, în august, în munţi, la pensiunea săsoaicei Weber, departe
de „lumea dezlănţuită”.
„Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului. Fără să ştie unii de alţii, şase personaje –
patru bărbaţi şi două femei – optează pentru vacanţa de la pensiunea de lângă Lacu Roşu, la 60 de kilometri de
Gheorghieni.
            Fiecare vine din lumea lui, edecar al prejudecăţilor, obsesiilor, automatismelor şi dramelor sale. Dar, captivi propriei
condiţii, doritori de experienţe care să le asigure fericirea, ei au o mare tânjire, aproape nefirească. Ei nu tânjesc după un
trecut ca un paradis pierdut, ci tânjesc după o fericire viitoare care refuză să se împlinească. Cu toţii sunt orăşeni ieşiţi
pentru o lună din calvarul existenţei rutiniere, căutând în munţi, în singurătate, echilibrul pierdut. Pensiunea doamnei Weber
devine o arcă. Fiecare personaj pendulează între luciditate şi vis, două energii care se întrepătrund, care „lucrează”
permanent în firea lor, dispunându-şi întâietatea.