Rolul familiei în dezvoltarea familiala

BURTIC RALUCA GABRIELA

CLASA 1H
 Rolul familiei în dezvoltarea familiala
Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare pentru lume...

(din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole)

Invăţământul românesc actual se află într-un efort de schimbare şi adaptare la

cerinţele societăţii democratice. Modernizarea şi ridicarea calităţii sale la nivelul
standardelor educaţionale europene, mereu reînnoite, cer o examinare atentă şi mereu
actualizată în concordanţă cu evoluţia sistemelor de învăţământ din celelalte ţări
europene. Eficienţa actului educativ este dată de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi
autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase ale spaţiului social.
Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură
menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii , satisfacerea nevoilor personale ,
asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii şi dezvoltării personalităţii.
Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la
asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi
instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţional
instituţionalizată . Familia este prima şcoală a copilului şi contribuţia pe care o are la
educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuia activitatea şcolii. Din perspectiva
sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup
social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau
adopţiune".Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
“Omul devine om numai prin educaţie, dar educaţia la rândul ei trebuie să se
silească să urmeze mersul naturii , oricât de departe ne-ar conduce” - Pestalozzi.
Jan Amos Comenius menţiona că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd
familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat
educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:
 • Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică
a copilului
• Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului
• Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de
respect de sine a copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea
sinelui/autocunoaştere
încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie
-2-
• Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale
De obicei nucleul familiei îl formează părinţii şi copii. Sunt însă şi situaţii în care la acest
nucleu se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri şi rudele apropiate (unchi, mătuşi) se
implică sau sunt implicate în activitatea educativă.
Cunoaşterea de către educatorii de profesie (educatoare, învăţători, profesori şi diriginţi) a
structurii familiei elevilor are o mare importanţă, căci fiecare structură creează un climat
educativ specific.
In familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în primul an
de viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se
accentuează, ci în realizarea şi a celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura
afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Mama este prima
persoană pe care o va iubi copilul.Atitudinea acestuia faţă de alte persoane este esenţial
determinată de relaţia sa cu mama.Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu
oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea depind de
mamă.Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei.Ea este în
aceeaşi măsură iniţiatoare şi pe plan intelectual şi cultural .
Mama este cea care îl învaţă pe copil să ajungă la primele gesturi îndemânatice şi la
primele performanţe practice.Acesta este prima autoritate cu care se confruntă copilul.El
face cunoştinţă cu primele reguli ,cu primele obligaţii , cu primele forme ale
moralei.Astfel este necesară toată dragostea mamei şi un permanent sentiment de
siguranţă pentru a face posibile începuturile adaptării copilului la exigenţele
sociale.Mama care nu consolidează sentimentul de siguranţă al
copilului care îi subestimează încrederea în ea sau în el însuşi , îl face să se teamă de
lume pune sub semnul îndoielii însăşi dezvoltarea fizică a copilului.Acest rol de iniţiator ,
de ghid şi de model are o deosebită strălucire în primii ani de viaţă ai copilului.
Pe măsură ce copilul înaintează pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia atribuţiile
educative într-o măsură mai mare. De fapt această defalcare a atribuţiilor este relativă,
căci şi sexul copilului îşi spune cuvântul în exercitarea influenţelor educative, fetele
rămânând în seama mamelor , iar băieţii intrând în sfera de influenţă a taţilor. Rolul
tatălui are la început manifestări în bună parte indirecte, dar aceasta nu-i ştirbeşte
caracterul esenţial.Acest rol indirect nu trebuie să ne determine să pierdem din vedere că
tatăl are de jucat şi un rol direct.Copilul cunoaşte prin tată un mod diferit de a fi şi învaţă
să se adapteze fără să se simtă ameninţat în sentimentul său de siguranţă.Tatăl îşi exercită
funcţia sa esenţială pe care o va păstra şi care constă în a reprezenta în familie şi mai ales
faţă de copil o ordine a realităţii diferită de aceea pe care o reprezintă mama.Copilul
învaţă că tata munceşte şi tocmai acestei munci depusă de tata la serviciu i se datoreşte
siguranţa de zi cu zi şi plăcerile din afara programului, care vin din timp în timp să dea o
culoare festivă existenţei curente.Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil.
Acest personaj plin de prestigiu ,
-3-
purtând aureola autorităţii , a forţei şi puterii ,este evident redutabil dar şi atrăgător,
copilul fiind mândru de el ,dorind să-i semene.
Prezenţa bunicilor în familie ar trebui să exercite influenţe benefice în educaţie. Şi
aşa se şi întâmplă în acele familii în care bunicii îşi înţeleg corect rolul de colaboratori ai
părinţilor. În momentul însă când bunicii fac exces de zel , considerându-se în continuare
părinţii tuturor şi tratându-şi copiii ca pe nişte copii, influenţa bunicilor devine dăunătoare
prin faptul că ştirbesc autoritatea părinţilor.Totuşi unii bunici au de jucat un rol pozitiv şi
util atât faţă de părinţi cât şi de copil.În afară de ajutorul real şi eficace pe care îl pot
aduce tinerilor părinţi angajaţi din plin în lupta pentru existenţă, susţinându-i şi
secundându-i în sarcina lor educativă şi înlocuindu-i câteodată temporar ,ei îndeplinesc
faţă de copii o funcţie dublă.Fiind reprezentanţii trecutului ei introduc în perspectiva
infantilă noţiunea de altădată,de continuitate a vieţii şi de înlănţuire a generaţiilor.Copiilor
nu le strică să cunoască pe lângă imaginea adulţilor în plină inflorire şi activitate şi pe
aceea mai senină şi mai tihnită oferită de adultul care îmbătrânind , priveşte existenţa de
pe o poziţie mai retrasă .Aceştia au timp să-l asculte pe copil ,să-i răspundă sau să-i
istorisească întâmplări personale.Tatăl arată cum se procedează acum , în timp ce bunicul
povesteşte cum se proceda odinioară, transmiţând astfel o înţelepciune şi un element
contemplativ care nu sunt lipsite de valoare.Fără îndoială există bunici cărora nu le
lipsesc aptitudinile pedagogice.Sunt situaţii când au mai multe aptitudini decât părinţii şi
acest lucru este în beneficiul copiilor.
Şi mai grave sunt acele situaţii în care rudele apropiate dau sfaturi, îndrumări şi directive
în educaţia din familie motivându-şi acest amestec prin ajutorul material pe care l-au
acordat părinţilor.
În procesul educaţional ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor
(sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în întregime. Cei doi părinţi pot avea
aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod
diferit sau asemanător.A pretinde că mamele sunt în general înclinate spre supraprotecţie
sau indulgenţă , iar taţii spre respingere sau autoritarism este o exprimare cu totul
simplistă.O observare mai atentă scoate în evideţă exemple care contrazic acest mod de a
gândi .În realitate nu există un monopol al acceptării sau al neacceptării care să revină
unui părinte sau altuia. Pentru conturarea unei personalităţi de succes familia trebuie să
colaboreze cu şcoala fapt ce va influenţa pozitiv procesul de educaţie al copilului pentru o
civilizaţie democrată şi liberă , care să-i confere posibilităţi multiple de
afirmare.Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol
complex , juridic,economic, cultural şi educativ.O analiză a realităţii din şcoala de astăzi
în intervalul de timp de după 1989 conduce spre o generalizare de ordin teoretic şi anume
aceea că metoda de lucru a familiei cu şcoala trebuie să aibă la bază unificarea întregului
ansamblu de măsuri care contribuie la educaţia copiilor în spiritul drepturilor omului ,
pentru afirmarea deplină a personalităţii fiecăruia ,
-4-
portivit potenţialului nativ şi al mediului familial şi social.Familia constituie un rezervor
de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind astfel înserarea lor în cultura
societăţii.Stăruind asupra modelelor
în procesul de educaţie , M. Peretti subliniază:”formarea personalităţii nu e realizată prin
cărţi , şcoală,intervenţiile autoritare ale tatălui faţă de copilul mare , ci se consolidează în
urzeala relaţiilor trăite în copilărie , adică în relaţiile de comportament cu persoanele
întâlnite zilnic , cu modul lor de a explica , de a comanda , de a cere , de a exprima
sentimente , preocupări , preferinţe”.Capacitatea copilului de a capta şi fixa imagini şi
impresii , de a trăi intens situaţii din viaţa reală depăşeşte în mod obişnuit pe aceea a
adultului.O explicaţie aacestei receptivităţi intense ar fi aceea că în cazul copilului ,
conştiinţa este departe de a fi saturată,totodată universul obiectiv care confruntă această
conştiinţă păstrează în infinite detalii un acut caracter de noutate. Foarte important este şi
cercul de prieteni ai copilului , grupul de joacă, un grup primar care , de fapt gravitează în
jurul grupului familial.Aceste două grupuri oferă prima experienţă de comportament
social, aproape în aceeşi măsură.Cu toate că funcţia culturală a familiei stă la baza
procesului de educare a copiilor , ea nu trebuie confundată cu funcţia educativă.Funcţia
educativă presupune o acţiune dirijată şi are astfel caracter internaţional.Operează prin
exprimări esenţiale active având ca finalitate integrarea eficientă a individului în
societate,dar acest lucru nu se realizează prin însuşirea cvasimecanică a unor modele , ci
prin formarea după un anumit ideal de personalitate.Individul se defineşte ca personalitate
în relaţiile cu ceilalţi indivizi, cu societatea în ansamblul ei.El trăieşte şi acţionează având
conştiinţa apartenenţei la un grup.De la dinamica personalităţii în plan individual trebuie
să se treacă la dinamica în plan social. Acestă funcţie nu se mărgineşte să tindă la
asigurarea unui sistem de tehnici în relaţiile dintre individ şi societate care să dea acestuia
din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea ei , ci urmăreşte crearea de
individualităţi bine pregătite , care să aducă o contribuţie maximă la transformarea şi la
progresul societăţii.
Rolul părinţilor este foarte important şi trebuie să fie puternic prin fermitate, nu
prin severitate sau brutalitate , prin răbdare şi dragoste . Trebuie intensificat tot ceea ce
este satisfăcător din partea copilului şi raportate progresiv, impulsurile sale agresive
folosind modelele.Astfel copilul să se regăsească în acest cadru şi să prevadă reacţiile
adultului de care este dependent. Schimburile afective sunt necesare acestei construcţii
progresive a “personalitaşii copilului”.Schema fundamentală a grupului familial , a
creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor
dintre aceştia şi copil.Sa constatat că cea mai mare parte dintre părinţi educă aşa cum au
fost educaţi.Astfel, copilul încet, încet va avea intenţia de a le face pe plac părinţilor,
acceptând interdicţiile şi trecând de la perioada lui de “nu”, la aceea de “da”. Dacă
tentativa de stăpânire a adultului asupra copilului este totală, fără spaţiu de libertate,
personalitatea acestuia va fi zdrobită sau chiar va risca să prelungească această perioadă
de opoziţie.Dacă i se
-5-
interzice ceva copilului, nici părinţii nu trebuie să facă acel lucru, pe considerentul că sunt
adulţi.Cu răbdare şi fermitate făcându-se eforturi repetate de a-i spune care sunt
interdicţiile şi limitele , copilul va înţelege că cel care face regulile este adultul.Va trebui
să înţeleagă că aceste reguli sunt valabile pentru toată lumea.Familia este cea care asigură
hrana şi îmbrăcămintea copiilor,timpul de joacă,condiţii de odihnă,sănătatea.Un program
riguros de viaţă va avea urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Tot în familie copilului
îşi formează primele deprinderi de igienă personală şi socială,va fi obişnuit să utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. In perioada
pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru
dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea
regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva
la timpul potrivit.V.Pavelescu scria: „Viaţa de familie oferă o nouă treaptă de maturizare
şi diferenţiere afectivă, prin nota de respect faţă de autoritatea paternă şi dragostea faţă de
fraţi si surori...O familie dezintegrată , lipsită de afecţiune şi încredere în copil este
traumatizantă pentru copil şi îl face să privească societatea cu teamă , neîncredere şi
suspiciune.Primele reacţii de neadaptare , justificate de conştiinţa de a fi frustrat, se nasc
în asemenea climat de dezechilibru , de tensiune şi conflicte familiale”
În familie copilul îşi însuşeşte limbajul şi corectitudinea în exprimare .Aceasta oferă
copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale-informaţii despre plante, animale,
obiecte casnice , ocupaţiile oamenilor. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria si gândirea.Părinţii
trebuie să dea explicaţii corecte copiilor să îi înveţe să utilizeze dicţionarul pentru
însuşirea corectă a explicaţiilor.Este binecunoscut faptul că o deprindere greşit formată
este mai greu de înlocuit cu una corectă. În perioada şcolară mică, familia vine în sprijinul
şcolii, susţinând "gustul pentru citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea
curiozităţii copilului de a citi, prin cumpararea unor cărţi care să pună bazele unei mici
biblioteci.Prin proverbul românesc : „ Cartea face omul – om şi altoiul pomul- pom „se
atestă că prin carte se moşteneşte de la înaintaşi şi se transmite urmaşilor patrimoniul
cultural al civilizaţiei naţionale şi universale. Cititul cărţilor , altădată un privilegiu,,
devine un instrument la îndemâna oricui, în zilele noastre .Acestă activitate trebuie să
devină preocupare cotidiană fundamentală , întrucât contribuie la îmbogăţirea vieţii
spirituale a fiecăruia dintre noi.Din păcate în concurenţa acerbă cu mijloacele mass-media
, audio-vizuale , în ultimii ani a pierdut teren mai ales în rândul tinerilor.Pentru ca
apropierea de carte să devină o deprindere zilnică , iar plăcerea de a citi – o necesitate
dorită şi tăită , e necesar ca familia să se implice activ în apropierea copilului de
miracolul cărţii încă înainte de învăţarea alfabetului.Familia constituie primul mediu de
viaţă socială şi culturală , iar prin valorile pe care le transmite copilului asigură premisele
dezvoltării intelectuale
-6-
morale şi estetice.Oferind copilului cartea de lectură părintele, prin provocarea acestuia
de a povesti, de a comenta şi de a aprecia ceea ce l-a impresionat, va realiza natural şi
firesc primul exerciţiu de formare a judecăţii estetice.
În preadolescenţă este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de şcoală sau
indicate vârstei fragede. Datoria părinţilor este de a îndruma şi verifica copilul ca să
citească ceea ce corespunde vârstei sale şi să respecte lista lecturilor recomandate.
Dorinta de lectură poate deveni excesivă, copilul sacrificând programul de odihnă.Copilul
obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare,
cărţi de lectură, manuale şcolare , cât şi condiţii bune de muncă. Părinţii trebuie să-şi
ajute copiii la învăţătură , dar ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind
indicat să efectueze temele copiilor.Atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele şi purtarea
acestuia.
Orice greşeală a părinţilor , mai ales în cazul când este repetată des , duce la apariţia unor
trăsături morale negative , care se fixează cu timpul. In familie se formeaza cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa
în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor
sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente ,îi îndrumă să fie sociabili,să fie buni colegi şi prieteni. Aceste
noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din
jur. Formându-se aceste atitudini juste faţă de propria persoană se pot combate unele
însuşiri negative ca îngâmfarea, aroganţa ,egoismul.Educarea acestor calităţi presupune
combaterea izolării şi a individualismului, a indiferenţei faţă de om , a nesincerităţii şi a
necinstei.Una din cele mai frumoase calităţi care împodobesc personalitatea omului este
modestia.Omul modest ştie să-şi aprecieze meritele la adevărata lor valoare , fără a face
caz de ele şi a căuta să-i pună în inferioritate pe alţii.Modestia rezultă dintr-o mare
exigenţă faţă de sine şi din respect pentru calităţile celorlalţi oameni.Copilul însă nu are
posibilitatea să se autoaprecieze just şi trebuie ajutat .Multe greşeli se fac tocmai pentru
că părinţii supraapreciază sau minimalizează calităţile copilului.Obiectivitatea este
absolut necesară, deşi orice părinte este înclinat , într-o măsură mai mare sau mai mică să
facă aprecieri subiective.Mulţi părinţi reuşesc să- şi cunoască şi să-şi aprecieze just
copilul, încurajându-i calităţile reale şi corectându-i greşelile .Cunoscându-l vor şti în ce
direcţie să acţioneze pentru a preveni apariţia unor însuşiri negative ( îngâmfarea sau
sentimentul inferiorităţii,aroganţa şi îndrăzneala exagerată sau timiditatea).
Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.Indiferent
de modul
- 7–
de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este
apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea
personalităţii, a imaginii sale de sine şi despre lume.Colaborarea şcolii cu familia este o
parte componentă a sistemului general al activităţii educative.Şcoala nu trebuie să
corecteze singură greşelile de educaţie ale părinţilor , deoarece sistemul acesta nu poate
duce decât cu greu la rezultate bune.Ceea ce îndreaptă şcoala poate să fie anulat de
metodele greşite folosite în continuare de familie . Este nevoie de o unitate de exigenţe şi
de măsuri , şi aceasta face absolut necesară colaborarea dintre familie şi şcoală.Numai
împreună pot corecta tot ce s-a greşit până acum , punând temelia unei educaţii morale
sănătoase .
Familia este locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură, constituind
mijlocul prin care copilul este introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează
personalitatea sa proprie.Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie
după măsura situaţiilor trăite de copii în sânul familiei.Atitudinile părinteşti determină pe
copii să se diferenţieze unii de alţii destul de net pentru ca particularităţile pe care le
prezintă să se manifeste clar şi coerent în comportamentul curent sau în exprimările pe
care subiecţii înşişi le oferă prin unele teste de personalitate .Cei doi părinţi sunt implicaţi
în mod egal în procesul educativ familial.Ei sunt indispensabili , dar pot , în largă măsură
să fie substituiţi de înlocuitori adecvaţi , dacă copiii îi acceptă pe aceştia , fapt care
depinde mai ales de propria acceptare a copiilor de către părinţi.Orice neînţelegere dintre
părinţi , pune în pericol sentimentul de siguranţă al copilului şi deci armonia dezvoltării
personalităţii sale.Părinţii trebuie să fie convinşi că nu există o metodă unică de educaţie
infailibilă şi universal valabilă ,ci sunt mai multe metode , toate bune ,dacă sunt folosite
adecvat , în funcţie de individualitatea copilului şi de împrejurările concrete.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală, aceasta întrucât fiecare porneşte de la o
zestre ereditară unică, singulară (cu excepţia gemenilor univitelini care posedă eredităţi
identice) şi mai departe în câmpul existenţei sociale, fiecare străbate un drum anume,
încercând o serie de experienţe variate, intrând în anumite relaţii, toate având anumite
efecte asupra cursului dezvoltării personalităţii. În realitate fiecare om are un mod propriu
şi concret de gândire şi de simţire, totuşi între oameni nu sunt numai deosebiri ci şi
asemănări. Se înţelege că asemănările nu sunt totale, iar tipurile nu reprezintă decât o
schemă ce permite o grupare prin aproximaţie.
Specialiştii au investigat şi investighează în continuare celula familială pentru a construi
adevărata imagine a grupului social, a funcţiilor pe care le îndeplineşte , funcţii dintre
care cea mai importantă o constituie creşterea şi educarea copiilor.
Cu siguranţă sunt foarte multe de spus vizavi de conturarea personalităţii, acesta fiind un
subiect amplu şi dezbătut de-a lungul timpului de specialişti.Voi lăsa loc discuţiilor
pentru completarea acestui subiect neepuizat.
-8–
Bibliografie
A.S.Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.S.P.,Bucureşti , 1961
V. Pavelescu –Invitaţie la cunoaşterea de sine Ed. Stiinţifică, 1970 , Bucureşti
V. Pavelescu –Opere citate
Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti –
1990
Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor, Editura Didacticã şi Pedagogicã,
Bucureşti - 1981
Marcello Peretti-La pedagogia della famigli