METODE CLASICE DE

INVESTIGARE A URMELOR DE
SANGE

METODE CLASICE DE INVESTIGARE A URMELOR DE SANGE

Fundamentul stiintific al expertizei

Prezenta urmelor de sange la locul faptei sau pe corpuri delicte are o
importanta deosebita in procesul judiciar, intrucat li se pot stabilii natura si
originea. Fiind vorba de un material foarte complex – biologic – care, chiar
si in cantitati mici, pastreaza un numar important de caracteristici un timp
indelungat dupa formarea urmelor, de regula sub forma de pete, identificarea
criminalistica devine realizabila. In acelasi timp, caracterul biologic al
urmelor de sange conditioneaza posibilitatile de examinare multipla de
cantitatea lor, vechimea si modul de pastrare. S-au cristalizat o metodologie
si o practica de expertiza – rezultat al imbinarii unor metode chimice, fizice,
microbiologice, imunologice, citologice etc – care cunosc, insa, mutatii
permanente datorita dezvoltarii stiintelor de baza si a metodelor de
investigatie.

Examinarea urmelor de sange urmareste aspectul morfologic, caracteristicile

fizicesi chimice, cele biologice comune – de specie – precum si
determinarea antigenelor si a altor factori de grupe, in scopul identificarii
grupei sanguine a persoanei de la care provin.

5.1. CARACTERISTICI GENERALE SI INDIVIDUALE ALE

SANGELUI

5.1.1 CARACTERISTICI GENERALE

Sangele este un tesut uman (animal) fluid, cu multiple functii in

metabolism, in autoapararea organismului, in coordonarea functiilor vitale.
Potrivit acestor functii, in compozitia sangelui exista elemente permanente
(proprii) si elemente tranzitionale (vehiculate). Elementele permanente sunt
compuse din formatiuni celulare si dintr-o parte lichida, denumita plasma
sanguina. Elementele tranzitionale contin factori alimentari, metaboliti,
hormoni si altii.

Sub aspectul functiilor, al repartitiei in sistem si al mobilitatii sale, sangele

se compune din trei componente: tisular central hematopoetic; circulant;
periferic-tisular.

I. Compartimentul tisular central hematopoetic este alactuit din

tesutul meloid (maduva rosie), formator de granulocite, hematii
si trombocite, tesutul limfoid in care se realizeaza limfopoeza
(geneza limfocitelor) si sistemul reticulo-endotelial cuprinzand
celulele organelor hematopoetice ce contribuie la formarea
anticorpilor.

II. Compartimentul circulant este format din elemente celulare si

plasma sanguina.

a) ELEMENTE CELULARE

Eritrocitele (globulele rosii) sunt sunt prezente la om in numar de 4,5–5

milioane/mm3 de sange. Au o membrana cu permeabilitate selectiva (pentru
apa, oxigen, lichide si unii ioni metalici). Membrana este foarte activa din
punct de vedere biochimic datorita prezentei a numeroase forme de proteine
enzimatice si polizaharide, ambele cu redacali liberi.

Protoplasma eritrocitara, ca si molecula de proteina, se comporta

antigenic.

LEUCOCITELE (globulele albe) sunt prezente in sangele circulat in

numar de 6–8000/ m3. Ca origine si functii, leucocitele se impart in mai
multe categorii:

- GRANULOCITE neutrofile, lozinofile sau bazofile, cu rol primordial

in fagocitare.

- LIMFOCITE, cele mai mici leucocite cu marimi si forme variabile ce

se acomodeaza la necesitatile de aparare ale organismului. In mod
obisnuit ele participa la formarea anticorpilor.

- MONOCITE, celule macrofage care participa de asemenea la

sintetizarea anticorpilor.
 - PLASMOCITE, celule care fac parte din limfocite fiind transformate
special pentru formarea anticorpilor.

- TROMBOCITE sau PLACUTE SANGUINE cu rol primordial in

coagularea sangelui. In corpul trombocitelor s-au identificat 12
substante active numite factori trombocitari, din care o parte
contribuie la fibrinogeneza (coagulare), iar restul actioneaza in
directia mentinerii starii de fluiditate a plasmei sanguine, dispersarii
fine a picaturilor de grasime (in kilomicroni) si, in general, a
echilibrului electrostatic al sangelui.

b) PLASMA SANGUINA

Partea fluida, necorpusculara a sangelui este numita plasma. Serul sanguin

este partea fluida separata dupa coagularea sangelui, lipsita deci de o
cantitate de proteine si ioni. Plasma sanguina este o solutie apoasa,
coloidala, in care sunt dispersate si plutesc numeroase substante insolubile in
apa, precum si elementele celulare ale sangelui.

Constituientele permanente cele mai importante sunt proteinele plasmatice:

fibrinogenul, albumina, alfa-1-globulina, alfa-2-globulina, betaglobulina,
gamma-globulina. Aceste proteine sunt sintetizate in organismul uman, fiind
specifice din punct de vedere imunologic. Compozitia moleculelor de
proteina difera de la individ la individ datorita modului specific de
combinare a aminoacizilor, fiind determinata de factori genetici individuali
(ereditari).

Volumul total al sangelui circulant este de 5 litri; el se gaseste in permanenta

miscare in sistemul vasculat si in spatii tisulare, fiind tinut in miscare de
cord. Tensiunea arteriala cu valoare cifrica de 120-150 mm Hg reprezinta o
presiune de irigare conditionata de cantitatea permanenta de sange, starea
tonusului vascular si de situatia electrostatica a sangelui. Aceasta presiune
fiind exercitata in permanenta asupra peretelui vascular arterial, in momentul
formarii unor discontinuitati vasculare, sangele se extravazeaza cu aceeasi
forta, fieintre fibrele tesuturilor invecinate, fie in mediul exterior. In sistemul
venos, in schimb, presiunea hidrostatica este minimala sau chiar negativa. In
consecinta, lezarea acestor vase provoaca hemoragii lente, fara presiune.
414j93e Aceasta diferenta se recunoaste si in forma urmelor.

III. Compartimentul periferic-tisular se caracterizeaza printr-un ritm

de circulatie mai lent. Contine aceleasi elemente ca si compartimentul
circulant, insa intr-o alta proportie (mai putine eritrocite, mai multe leucocite
si elemente tranzitionale).

Regnul animal, cu toata diversitatea sa biologica aparuta in cursul

evolutiei speciilor, a pastrat anumite scheme structurale comune, atat in
privinta structurilor de baza, cat si in schema biochimica functionala.
Sangele mamiferelor are schema de structura celulara similara. Comuna este,
de asemenea, la toate mamiferele, structura biochimica bazata pe proteinele
tuturor tesuturilor si organelor.

In materialul biologic (materia vie), tendinta de diversificare este

totusi mai generala nu numai in marea diversifitate a raselor si individual, ci
si in structurile biochimice ale macromoleculelor constituente. Diferentele
structurale prezente in celule si in proteinele acelorasi tesuturi constituie
baza diferentierii pe specii, rase si indivizi a substantelor biologice.

5.1.2 CARACTERISTICI INDIVIDUALE

Polimorfismul structural al macromoleculelor biologic active este o trasatura

tot atat de generala si logica, ca si similitudinea principiului structural.
Aceste proprietati, fie la nivel de specie sau rasa, fie la nivel individual, sunt
genetic determinate si transmise in cadrul fameliei. In consecinta, aceste
propruetati individuale (ale speciei, plus ale individului) sunt permanente,
neschimbate esential in cursul vietii individului, fiind cunoscute sub numele
de “grupe sanguine”.

Aceste configuratii structurale sunt comune la diferite specii de animale, asa

incat unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite
animale, ami ales la mamiferele superioare. Drept urmare, in practica
criminalistica prezenta unor grupe sanguine nu este egala cu originea umana
a sangelui.

Vorbind de grupele sanguine, in general, se are in vedere sistemul AB0

descoperit in 1900 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe AB0
sunt insa cele mai raspandite in regnul animal, fiind prezente chiar la unele
microorganisme (grupa A). in cazul omului, aceste proprietati antigenice
sunt prezente in toate organele, in unele secretii sau in limfa celulara. Alaturi
de factorii de grupe AB0, in fiecare caz este prezenta si antigena H, care
diferentiaza sangele uman de cel animal, aceasta existand si la persoane cu
grupa 0. Chiar Landsteiner si cercetarile ulterioare au demonstrat faptul ca
pe membrana eritrocitului si a altor celule hematice sunt numeroase variatii
individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe
independente.

Cercetarile, mai ales prin metoda electroforezei pe geloza, au demonstrat

prezenta in serul sanguin si a altor tipuri de variabilitate, denumite “grupe
serice”.

In ultimele decenii, variatiunile structurale au fost descoperite si la proteine-

enzime, atat cele fixate pe celule, cat si in cazul numeroaselor enzime din
serul sanguin, numite “grupe enzimatice”. Notiunea de “grupa sanguina”
cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfismele
structurale biochimice, indiferent daca ele sunt localizate pe membrana
celulelor sanguine, in proteinele plasmatice sau pe celulele ori limfa celulara
din diferitele tesuturi si organe.

Pe baza acetei variabilitati infinite, se poate afirma teoretic ca nu exista doua

picaturi de sange identice, exceptand cuplurile gemelare monoviteline. In
practica criminalistica insa nu se poate realiza aceasta individualizare
perfecte, mai ales din motive tehnice, respectiv datorita cantitatilor reduse a
urmelor de sange, alterarii lor. Totusi realizarea incadrarii urmelor in cateva
sisteme de grupa asigura o comparatie cu constelatia de grupe existente la
persoanele suspecte in sensul coincidentei sau eliminarii.

Fiecare sistem de grupa este independent fata de celelalte, atat in privinta

caracterului antigenal, cat si sub aspectul transmiterii ereditare. Notiunea de
“subgrupa” se utilizeaza exclusiv pentru variantele din cadrul unei grupe. De
exemplu, in sistemul AB0, grupa A are subgrupele A1, A2, A3.

5.2. ETAPELE EXAMINARII

Rezultatul examinarii urmelor de sange se bazeaza pe caracterul biologic al

acestui material, pe prezenta elementelor structurale in ele si, de asemenea, a
unor proprietati de specie si de grupe.cantitatea necesara pentru toate fazele
identificarii este de cate 3-10 mg substanta uscata, deci in mod practic in
multe cazuri nu se dispune de un material suficient pentru toate examinarile.

5.2.1. EXAMINAREA SEPARATA

Identificarea unei urme de sange impune o discipluna de cercetare pentru

evitarea oricarei erori. Expertul biocriminalist trebuie sa respecte o ordine a
examinarii care sa-i permita rezolvarea mai multor probleme: examenul
preliminar al urmelor si reactiilor immediate ce permir orientarea
desfasurarii ulterioare a cercetarilor (reactiile de orientare); examinarea
microcristalografica ce confirma prezenta sangelui (reactii de certitudine);
examenul imunologic pentru determinarea originii umene a sangelui;
examinarea aglutinogenelor si aglutininelor specifice pentru indicarea grupei
antropologice careia ii apartine individul care a sangerat.

GENERALITATI. Trebuie insistat asupra pericolului reprezentat de

examinarile rapide, incomplete si mai ales organizate defectuos. De
exemplu, o reactie imunologica fara examen microcristalografic, chiar
pozitiva, nu poate demonstra decat originea umana a unui produ biologic,
care poate sa nu aiba nici un caracter medico-legal: secretiile mucoase.

Investigarea grupelor de sange in absenta contextului cristalografic si

imunologic, chiar pozitiva, nu permite afirmarea originii umane a urmei,
caci exista aglutinide si la alte specii animale. Expertul care va prezenta
concluzii ferme plecand de la examene de laborator partiale si insuficiente se
expune unor critici justificate. O simpla reactie de colorare pozitiva (o
reactie de orientare) nu permite in nici un caz sa se afirme prezenta
sangeluiatunci cand celelalte examinari s-au dovedit negative. Expertiza este
o informatie juridica data de o persoana cu pregatire complexa. Competenta
implica un examen critic al faptelor si o interpretare limitata exclusiv la
observatii indiscutabile.

5.2.1.1. Reactii de orientare

La locul faptei, se recomanda efectuarea cercetarii orientative prin

prelucrarea unei cantitati mici de sange intr-un geam de ceas[1] si verificarea
ei pe baza reactiilor de orientare.

De asemenea, si examenele de laborator nu trebuie efectuate decat

asupra unei portiuni din urma de sange, restul urmand sa fie conservat pentru
a permite o eventuala contra-expertiza sau chiar o noua expertiza.

Daca materialul este in cantitate insuficienta pentru a permite cercetari

complete, expertul trebuie sa previna magistratul care va decide ce tip de
investigatie va avea prioritate.
 Aceste reactii se bazeaza pe faptul ca urmele de sange pastreaza un
timp indelungat si in mare dispersie (dilutie) activitatea enzimatica de
oxidaza. In consecinta, sangele este capabil sa scindeze oxigenul din
combinatiile labile (din peroxid de hidrogen, sodiu, etc). oxigenul astfel
eliberat, daca este in masa, provoaca efervescenta, fiind capabil sa oxideze
diferiti coloranti cu schimbarea culorii. Cele ami uzuale variante de reactie
(reactiile se efectueaza pe fragmente separate) sunt:

1. Reactia cu luminol (a lui Specht)[2]. Pulverizand reactivul[3] asupra

zonelor suspecte a fi urme de sange, se obtine in caz afirmativ o
fluorescenta intensiva. Se utilizeaza, de pilda, pe suprafata soselei, pe
dusumelele spalate dupa patare, etc. Se mai foloseste solutia de 3-5% de
apa oxigenata, care provoaca efervescenta in conditii similare, daca
materialul este ami abundent.

2. Reactia cu leuco-verde malachit (Medinger) este destul de sensibila:

pozitiva pana la o dilutie minima a sangelui de 1/200.000, pozitiva in
contact cu sange in descompunere, vechi, dar negativa cu sangele
calcinat. Reactia pozitiva cu anumite saruri de fier face ca aceasta proba
sa fie contestata. Daca se observa un viraj rapid spre verde, reactia
pozitiva; in absenta colorarii sau daca transformarea in verde e prea lenta
atunci reactia e negativa. Aceste prime metode sunt utilizate si pentru
relevarea la fata locului a urmelor de maini produse prin depunere de
sange.[4]

3. Proba Adler (cu benzidina)[5] este cea mai utilizata si sensibila,

reactionand si la dilutia de 1/40.000 a sangelui. In prezenta peroxidazei
(sange) apare o coloratie albastru-vernil ca se transforma in brun-gri la 2-
3 minute si dispare treptat.

4. Reactia Guarino[6]. O picatura din aceasta solutie, amestecata cu o

cantitate egala de apa oxigenata se aplica peste urmele de sange raclate,
obtinandu-se o coloratie galbena. Reactia este mai putin sensibila.

5. Reactia Kastl – Mayer. Fenoftaleina redusa (incolora) dizolvata – 1g in

50 ml solutie 20% hidroxid de sodiu – in combinatie cu o cantitate egala
de apa oxigenata, in contact cu urmele de sange prezinta o coloratie rosie-
violacee.

Reactiile de orientare se pot repeta cu numerosi coloranti care provoaca

variatii evidente de culoare la oxidare. La toate reactiile, se vor racla cateva
fragmente foarte mici din urmele de sange (pe “sticla de ceas”) peste care se
picura reactivul. Niciodata nu se va efectua reactii direct asupra corpurilor
delicte. In cazul in care suprafata unei arme albe nu prezinta urme vizibile de
sange – dar se presupune ca ele exista – arma se poate introduce pentru 4-6
ore intr-o eprubeta cu apa distilata, rectia urmand a se efectua cu lichidul de
maceratie. Specificitatea relativa a tuturor reactiilor rezulta din posibilitatea
reoxidarii colorantilor in prezenta enzimelor oxidative de alta origine, a
prezentei fierului trivalent (rugina) si a altor componenti oxidativi. Din acest
motiv, pozitivitatea se confirma cu reactii de certitudine.

5.2.1.2 Reactii de certitudine

Principiul de baza al tuturor acestor reactii este demonstrarea prezentei

pigmentului sanguin – hemoglobina.

1. Reactia Taichmann (de formare a cristalelor de clorhemina)

Se racleaza cateva granule fine de urma pe o lama microscopica, peste

care se adauga o cantitate similara de NaCl (clorura de sodiu) – pudra si 1-2
picaturi de acid acetic glacial. Se acopera cu o lamela si se incalzeste de 3
ori pana la fierbere. Dupa 5-6 minute de racire, daca urmele sunt de sange,
apar cristale brun-inchise, romboidale, alungite, mai ales deasupra granulelor
de urme nedizolvate complet.

2. Reactia Gabrielli – Bertrande reproduce aceleasi cristale, fiind mai

comoda prin faptul ca reactivul este o solutie stabila.

3. Reactia Takayama[7] este procedura-standard utilizata de laboratoarele

F.B.I. pentru a obtine confirmarea prezentei sangelui. Proba se executa pe
lama si dupa un contact, intre reactiv si urme, de 2-4 minute apar cristalele
rosii, aciforme de hemocromogen. Aceste cristale dispar dupa 50-60 de
minute.

5.2.1.3 Examinarea microspectroscopica

Aceasta este specifica si indispensabila mai ales la urmele mai vechi si

alterate.

Urmele recent diluate cu 1-2 picaturi de apa distilata prezinta 2 benzi de

absorbtie in zona lungimilor de unda de 589 –577 nm si 556 – 536 nm.
Din urmele ceva mai vechi se incearca formarea de cristale de
hemocromogen cu reactivul Takayama sau cu stanil. Hemocromogenul are,
de asemenea, doua benzi de absorbtie in zona lungimilor de unda de 564 –
554 si 536 – 532 nm.

Pe materialul raclat din urmele foarte vechi se picura 1-2 picaturi de acid
sulfuric concentrat. Spectrul format are 3 benzi de absorbtie in zona
lungimilor de unda de 608 – 594, 584 - 574 si 572 – 548 nm.

Cand exista o cantitate suficienta de sange in urma se macereaza cu apa

distilata si se introduce in spectrofotometrul universal, examinandu-se la
lumina vizibila ultravioleta. In acest aparat absorbtia de unde va aparea sub
forma unor curbe inregistrate.

Reactiile sunt influentate negativ de prezenta resturilor uleioase, razaturilor

de var, detergentilor, etc., din care motiv la reactiile biologice in special este
recomandata purificarea materialului prin cromatografierea preparativa a lui
Fiori.

In unele conditii devine necesara aprecierea cantitatii totale de sange scurs la

fata locului – posibilitatea fiind data de conditiile locului. In cazul uscarii pe
o suprafata impermeabila se strange tot materialul, se asigura o uscare
perfecta si se cantareste, obtinandu-se astfel direct greutatea partii uscate:
cantitatea inmultita cu 5 indica sangele total, 80% fiind greutatea partii
volatile. Acelasi principiu se poate utiliza si in cazul cand cantitatea totala
este imbibata in materiale textile (imbracaminte, lenjerie de pat, etc), care se
usuca complet, apoi se cantaresc. Dupa aceea, se macereaza cat mai bine
urmele in apa cu detergent, se usuca din nou textilele, iar diferenta de
greutate reprezinta aproximativ partea uscata a urmelor, din care se
calculeaza cantitatea totala ca mai sus.

Daca sangele este absorbit in zapada, nisip, etc., trebuie masurata zona de
extindere, apoi se ridica probe reprezentative, iar din sangele separat si dozat
hemoglobinometric se poate recalcula cantitatea totala.

Pentru examinarea separata a probei de comparatie, se prepara pete de

sange pe un suport neabsorbant si pe materiale textile. Aceste pete cunoscute
vor fi supuse acelorasi reactii ca si urmele de sange, cu un dublu scop:

- pentru verificarea reactivilor folositi, mai ales daca acestia au dat o

reactie negativa;
 - pentru alcatuirea etalonului de comparatie la probele cristaloscopice
(Taichmann, Gabrielli – Bertrande, etc) si, mai ales, la metodele
spectroscopice si spectrografice.

5.2.2. Examinarea comparativa, demonstratia si formularea concluziei

EXAMINAREA COMPARATIVA

Compararea reactiilor va fi realizata imediat, dupa efectuarea fiecareia in

parte, acestea avand o coloratie inconstanta.

La compararea microscopica a cristalelor va fi luata in considerare si

vechimea petelor de sange, intrucat, desi cele vechi se dizolva mai lent, iar
cristalele adesea vor fi mai mici, culoarea si forma lor trebuie sa fie identice.

Compararea spectroscopica se va realiza in aceleasi conditii de iluminare.

Adesea, datorita impuritatilor inerente din urmele de sange vor aparea linii
de absorbtie sterse, dar localizarea lor pe lungimi de unda trebuie sa fie
identica cu proba martor. La compararea spectrografica, sursa de lumina,
pozitia pe filtru, dimensiunile de cuve si hartia de inregistrare vor fi aceleasi.
Curbele fiind influentate si de gradul de transparenta al solutiilor, in cazul
urmei poate sa apara o absorbtie de baza, care insa nu va impiedica
compararea puseurilor caracteristice ale absorbtiei specifice la lungimea de
unda respectiva.

DEMONSTRATIA

Se realizeaza in general pe plan vizual. De mentionat faptul ca in cazul

urmelor proaspete de sange este suficienta executarea a 1-2 probe orientative
si a unei probe specifice. Cele mai complicate, cu aparatura, au loc numai in
cazul urmelor alterate si in anumite situatii particulare, de exemplu, cand se
au in vedere derivatii toxici ai hemoglobinei.

In cazul urmelor mai vechi si al celor alterate, se efectueaza si unele

analize spectrale. Curbele inregistrate se explica si in cazul prezentei unor
impuritati.

FORMULAREA CONCLUZIEI

In urma examinarilor de laborator, expertul poate formula urmatoarele

concluzii:
~ certa pozitiva. De exemplu: “Urmele de pe pantalonul ridicat de la numitul
S.V. sunt de sange uman, apartinand grupei sanguine o(I)”;

~ certa negativa. De exemplu: “Urmele de pe camasa ridicata de la numitul

O.A. nu sunt de sange uman”;

~ de probabilitate. De exemplu: “Urmele de sange descoperite pe manerul

cutitului ridicat de la numitul Z.A. sunt de sange uman, care apartine
probabil grupei B(III)”;

~ de imposibilitate. De exemplu: “Nu se poate stabilii daca urmele in litigiu

sunt de sange uman.”

5.3. EXPERTIZE CE SE POT EFECTUA

Prin examinarea urmelor de sange se pot efectua expertize biocriminalistice,

astfel:

5.3.1. expertiza pentru stabilirea speciei fiintei

a) Examinarea separata

Principiul de baza al metodelor folosite in aceasta etapa consta in

demonstrarea specificitatii de specie a proteinelor din plasma sanguina (sau
a plasmei fixate in tesuturi, eventual in secretii cu un continut proteic). Fata
de aceste proteine antigen, se produc la diferite animale imunseruri
precipitante. Serurile purificate, infiolate, congelate sau liofilizate se pot
pastra practic timp nelimitat, iar punandu-le in contact cu proteinele
respective, formeaza o reactie de precipitare.

REACTIA DE PRECIPITARE IN EPRUBETA (Uhlenhut – Cistoreici -

Wassermann). Reactia este pozitiva cu un antiser daca la limita de jonctiune
dintre fragmentele de urme si serul precipitat se formeaza o pelicula fina
(inel) de precipitat albicios. Lasand contactul in continuare, a doua zi
turbiditatea se generalizeaza, respectiv se depune un precipitat alb pe fundul
eprubetei.

S-au propus metode mai precise, vizand intotdeauna fixarea precipitatului la

nivelul formarii lui. Dintre acestea este recomandata cea utilizata la noi in
tara:
REACTIA HARTMANN TOILLIEZ[8] (de difuziune in gel). Reactia de
imunprecipitare este realizata prin difuziunea spontana a proteinelor
(antigene) fata de anticorpii din serul precipitant. Proteinele din urme se
dizolva si se difuzeaza in geloza in mod circular. Totodata se difuzeaza si
anticorpii din serurile de testare, iar la frontul de intalnire a antigenelor cu
anticorpii specifici se va produce o linie (sau 2-3 linii) de precipitare. Aceste
linii sunt bine si direct vizibile pe un fond negru, dar se pot colora.

In cazul reactiilor de imunprecipitatie, pentru asigurarea unui control

riguros se prepara o proba-control cu un ser uman si una cu ser animal, in
diluatie cu 1/10 din maceratul unui fragment din suportul urmelor de sange,
dintr-un loc unde proba Adler a dat reactie negativa sau nu sunt urme
evidentiabile de proteine (secretii) si cu o picatura din serul fiziologic utilizat
la dizolvare.

In cazul cand urmele contin impuritati deosebite (de exemplu:

gudroane, saruri de metale grele), se utilizeaza si un control, inlocuindu-se
serul precipitant cu un ser normal de iepure.

b) Examinarea comparativa

Aceasta se realizeaza prin compararea directa a precipitatelor formate dupa

reactiile efectuate asupra urmelor de sange si a probelor control. Astfel,
prezenta sangelui de om (sau al unei specii de animal) in urme este
demonstrata atunci cand se obtine precipitat cu serul anti-om din urme si din
serul uman de comparatie, respectiv cand lipseste precipitatul la celelalte
metode de comparatie.

c) Demonstratie

Se poate realiza pe plan vizual in cazul Uhlenhut – Cistoreici – Wassermann,

precipitatul format fiind in mediu lichid si se va consemna in protocolul de
examinare. In cazul metodei de difuziune in geloza, pelicula colorata, ca si o
materializare permanenta a precipitatului format in cursul reactiei, ramane o
dovada (proba) materiala sau, ca si in cazul unei pelicule de film se poate
copia direct pe hartie fotografica.

d) Formularea concluziei
- Concluzie pozitiva pentru provenienta de la om sau animal a urmelor de
sange se va da cand reactia este pozitiva cu un singur antiser, existand
totodata controlul pozitiv si reactie negativa cu restul probelor.

Este posibila prezenta mai multor feluri de sange pe un obiect (de exemplu:
pe un cutit de bucatarie, imbracamintea ingrijitorilor de animale etc.) si, in
consecinta, va exista imunprecipitat cu mai multe seruri de testare. Metoda
de difuziune permite o mai usoara orientare in asemenea situatie (6 probe
similare dintr-un fragment de pete).

- Concluzie negativa pentru provenienta de la un om sau de la un anumit soi

de animal se va da cand antiserul respectiv nu reactioneaza existand, insa, un
precipitat evident cu un alt antiser (alt ser), iar controlul cu serul anti-om
(sau animal) in litigiu este pozitiv.

- Concluzie de probabilitate se va da atunci cand exista precipitat fata de

un antiser, dar este prezenta orice discordanta cu seria controalelor pozitive
si negative.

- Concluzia de imposibilitate se formaza in cazul lipsei generale de

reactivitate (material infim, nesolubil, alterat) sau al unor precipitatii
nespecifice, generale, datorita anumitor impuritati cu compusi activi din
punct de vedere chimic.

5.3.2. Expertiza pentru stabilirea grupelor sanguine

Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine in diferite sisteme de grupe

din urmele de sange se bazeaza pe principiul general ca antigenele prezente
pe membrana eritrocitelor, pe alte gene, in plasma sanguina sau in diferite
tesuturi umane, tumori si secretii persista mai indelung in urmele formate
din aceste materiale. In mod similar, si anticorpii naturali sau
imunoanticorpii persista o vreme, dar acestia sunt mai sensibili la factorii de
mediu.

In conditii optime, din urme proaspete si mai groase, se poate lucra cu

tehnicile utilizate in cazul sangelui proaspat, mai ales privind grupele A, B,
O, Mn, Rh (CDE, ce). Cel mai frecvent insa urmele sunt uscate in momentul
examinarii, nefiind prezente eritrocite, caz in care este necesara o metoda
particulara pentru evidentierea grupelor.
Reactia aleasa pentru identificarea grupelor din urme va fi deci adaptata
intotdeauna la conditiile concrete: vechimea, gradul de uscare, gradul de
alterare si suportul urmelor (daca acesta este absorbant sau nu, daca are
influenta chimica asupra antigenelor).

Factorii de erori sunt prezenti la fiecare reactie, in sens negativ

(neidentificarea unor factori de grupe), datorita cantitatii prea mici sau
alterarii antigenelor, dar si in sens pozitiv (demonstrarea urmelor antigene
inexistente in realitate la persoana respectiva), din cauza unor antigene
nespecifice (microbiene, animaliere) sau a distrugerii anumitor materiale de
testare tocmai in cursul procedeelor de lucru.

a) Examinarea separata

Procedee pentru stabilirea grupelor din sistemul ABO

In acest sistem exista in sangele uman in mod natural izoantigene si

anticorpi (aglutinide), doi factori la fiecare om, intr-o combinatie care nu
permite autoaglutinarea (formarea gramezii de eritrocite).

Pe membrana eritrocitelor se constata prezenta autoaglutinogenelor A, B sau

a ambelor sau lipsa lor. La serul sanguin, aglutinele se afla in urmatoarea
combinatie: la persoane cu antigena A, in ser se gaseste izoaglutina beta, la
cele cu B, izoaglutina alfa, la cele cu O, izoaglutinele alfa si beta, iar la cele
cu AB lipsesc aglutinele din ser.

La sangele proaspat, stabilirea grupei se efectueaza pe baza serurilor de

testare din grupele A, B, O si a eritrocitelor-teste din grupele A si B.
stabilirea grupei se efectueaza prin pinerea in contact a serurilor de testare cu
suspensia de eritrocite neidentificate (metoda Beth - Vincent), respectiv cu
picaturile de ser neidentificat cu eritrocitele A si B (metoda Simonin)[9]. In
criminalistica se utilizeaza ambele procedee simultan.

Trebuie mentionat ca grupa O nu inseamna lipsa totala a antigenului din

acest sistem, fiind prezent pe membrana eritrocitelor un antigen comun
(antigen H), evidentiabil cu seruri speciale sau cu fitoaglutine.

De asemenea, se impune precizarea ca 80% din populatie poseda

proprietatea de secretor, care inseamna ca la fiecare din aceste persoane – in
serul sanguin, limfa tisulara, saliva, sperma, etc. – este prezent antigenul
(aglutinogena) din grupa sanguina proprie, adica A, B sau AB. Se noteaza
caracterul secretor cu “Se”, iar caracterul nesecretor cu “se”.

In urmele de sange, de regula, eritrocitele sunt distruse si in rare cazuri se

poate stabili apartenenta de grupa dupa metodele descrise mai sus. Din acest
motiv se utilizeaza metode indirecte.

- Identificarea aglutininelor se poate realiza cu metoda Lattes care se

bazeaza pe principiul metodei Simonin. In urmele uscate este prezent serul
uscat, in care se afla si factori hemaglutinanti alfa si beta. Redizolvandu-le si
punandu-le in contact cu eritrocitele se pot obtine aglutinatii ce se evalueaza
ca si la proba Simonin.

Practic se racleaza pe o lama microscopica trei portiuni din urme (cam

10 – 20 mg) sau fragmente din suportul textil cu pete bine sfacelate, pana la
fierbere.

Se citeste rezultatul la microscop cu o marire de 20 X 10. Evaluarea:

prezenta de aglutinine cu eritrocitele din grupa A si B la grupa O; prezenta
cu eritrocite B la grupa A, prezenta cu eritrocite A la grupa B, lipsa de
aglutinare la grupa AB.

Eritrocitele din grupa O in mod normal nu vor fi aglutinate. Exista

insa posibilitatea prezentei unor aglutine nespecifice sau imunoaglutine din
sistemul Rh, cand va aparea aglutinatie si cu serul O (Rh pozitiv).

In cazul urmelor proaspete, in general, rezultatele sunt concludente,

insa, treptat, se pierde capacitatea de a aglutinare a serului uscat expus
intemperiilor, astfel ca este posibila aparitia grupei fals AB in loc de A sau B
si fals B in loc de O. din acest motiv s-au recomandat numeroase metode
bazate pe principiul demonstrarii aglutinogenelor uscate din cruste, din
resturi de tesuturi de tesaturi si din diferite secretii.

- Metoda Holzer[10]. Din urmele de sange impreuna cu suportul in care sunt

imbibate se faramiteaza bine o cantitate de 3-5 mg si se introduce intr-o
eprubeta Wassermann. Simultan se imbiba si proba martor pe un fragment al
suportului care nu contine urme, procedandu-se la fel. Se adauga la ambele
cate 3 picaturi (0, 10 ml) ser sanguin de grupa O, adica aglutininele alfa si
beta. Dupa un contact al materialului supus examinarii cu serul, timp de 12-
16 ore la temperatura camerei (vara in frigider), se executa doua serii de
dilutii succesive cu ser fiziologic, dupa care se adauga la o serie suspensie de
2% eritrocite test-A si la cealalta serie de dilutii eritrocite din grupa B,
agitandu-se bine.dupa 4 ore se citeste rezultatul. In cazul aglutinatiei se
formeaza o pelicula de eritrocite ce se asaza pe toata extinderea godeului. In
cazul lipsei de aglutinare, eritrocitele se vor sedimenta intr-o mica gramada
pe fundul excavatiei. Se compara titrul (gradul de dilutie) seriei martor cu
titrurile obtinute de la urme.

Intrucat grupa O este demonstrata prin lipsa de modificare (reactie

nula), trebuie repetata proba cu fitoaglutinina anti-H. in asemenea conditii si
grupa sanguina O va aparea bazata pe o absorbtie pozitiva si se poate
diferentia fata de reactiile false-negative (de distrugere a aglutinogenului).

- Procedeu pentru determinarea grupelor M.N. In cazul sangelui

proaspat, determinarea grupelor MN se efectueaza prin punerea in contact a
eritrocitelor ce serul anti-M si anti-N, de preferinta in mediul saliv.

Evaluarea rezultatelor se face ca la metoda glutinarii fata de controlul

de comparatie cu minimum doua scari de dilutie.

- Procedeu pentru determinarea grupelor haptoglobinice (Hp). Serul

sanguin proaspat este tratat cu o solutie de hemoglobina in proportie de 1/10,
pentru formarea complexului de haptoglobina – hemoglobina. Urmeaza
hemoliza si inocularea benzilor de hartie in filtru Wattmann 4 in geloza de
amidon dupa ce, in prealabil, au fost introduse in ser. In urma electrofirezei
si a reactiei de oxidoza cu solutie de benzidina in acid acetic glacial apar
benzile tipice Hp benzi din pozitive.

Urma de sange contine haptoglobina uscata, saturata cu hemoglobina.

Fiind si o parte de Hp alterata, migrarea electroforetica nu e omogena, astfel
ca in fasia desfasurarii liniilor specifice de Hp se vor gasi si resturi de
hemoglobina care la reactia de identificare deranjeaza aparitia benzilor. Din
acest motiv se recomanda efectuarea a doua migrari, in conditii diferite.

In timp de o luna de la formarea urmei de sange se poate realiza bine

grupa Hp cu fiecare procedeu, dupa aceasta perioada insa, orice procedeu da
erori destul de frecvente.

Pentru examinarea separata a probei de comparatie, se recolteaza

sange de la victima si de la banuiti, fara adaus de anticoagulant.
 Se vor stabili grupele sanguine in toate sistemele pentru care exista
posibilitatea laboratorului (minimum grupele in sistemul ABO, Mn, Rh (s),
Hp) din toate mostrele de sange.

b) Examinarea comparativa

Identificarea grupei din care face parte urma de sange se realizeaza in

aceasta faza, fiind comparata constelatia de grupe din diferite sisteme
prezente la persoanele suspecte cu cea gasita in cazul urmelor de sange.

Cand exista o cantitate suficienta din amterialul de urme de sange se vor

efectua toate reactiile de grupe. In caz contrar, la alcatuirea planului de
expertiza se vor analiza intai grupele din mostrele de sange martor, iar
materialul de urme va fi examinat in acele sisteme de grupe unde s-ua
evidentiat diferente la persoanele in cauza.

c) Demonstratia

Se realizeaza prin inregistrarea fazelor de reactie in raportul de expertiza. Se

poate vizualiza prin fotografierea placilor cu reactie si obtinerea de diagrame
care se vor anexa.

d) Formularea concluziei

In privinta diagnosticului grupei sanguiene, concluzia pozitiva, cat si cea

negativa si bazeaza pe existenta rectiilor calre la analiza.

Concluzia privind provenienta urmelor de sange ramane in fiecare caz o

concluzie probabila, care se refera la o constelatie identica de grupe la o
persoana si la o urma de sange. Gradul de certitudine sporeste in raport cu
examinarea grupelor in mai multe sisteme de grupe.

Concluzia de imposibilitate se formuleaza daca rectiile pentru grupe sunt

incerte sau cand sufera influenta impuritatilor din suport, a putrefactiei ori
mucegairii urmelor, etc fiind posibila prezenta unor antigene nespecifice
(microbiene).

5.3.3. Expertiza pentru stabilirea sexului

 Cautarea crometinei sexuale are ca scop identificarea sexului si se
poate realiza mai ales in cazul urmelor formate din saliva amestecata cu
sange sau cand leucocitele au ramas intacte in urme.

Se efectueaza rehidratarea celulelor din urme cu ser fiziologic si se

coloreaza special celule, daca nu au fost distruse. Se examineaza la
obiectivul H al microscopului in ulei de inversiune. Cromatina sexuala (xx)
apare sub forma de apendice, in forma unei “picaturi de lacrima”. Trebuie sa
fie gasite cel putin 10 celule granulocite poilinucleate cu apendice pentru
punerea diagnosticului de sex.

Sangele menstrual difera prin prezenta unui numar mare de celule:

rare leucocite, multiple poligonale nucleate, vaginale si in primele zile
grupari de celule endometriale. Lipseste totodata cheagul (datorita lipsei
fibrinei, un anticoagulant[11]) si este prezenta fibrinoliza.

Celulele vaginale, avand un continut glucidic mai bogat, se coloreaza

mai intens in faza menstruala (pentru colorare se folosesc albastru de 1g,
fucsina acida 1g, HCl cca 1g, apa); prezenta gruparilor de celule
endometriale, eventual a fragmentelor glandulare, indica originea sangelui;
colorarea celulelor este mai acidofila (roscata) in faza de menstruatie.

In cazul urmelor alterate nu se pot pune in evidenta enzimele

fibrinolitice provenite din tesutul endometrial descompus deoarece reactia
ramane inactiva.

Sangele fetal se recunoaste pe baza diferitei structuri hemoglobinice.

Hemoglobina F (fetala) este mai rezistenta fata de baze decat cea a adultului
hemoglobina A. proba se efectueaza prin comparatie cu un control A si F,
prin tratare cu solutie de NaOH, situatie in care hemoglobina A se
transforma in hematoglobina alcanica avand culoare bruna, iar hemoglobina
F isi mentine culoarea rosie. Proba este doar orientativa. Mai precisa este
mobilitatea variata la electroforeza, hemoglobina fetala avand o migrare mai
lenta decat hemoglobina A.

Daca se dovedeste prezenta sangelui fetal, in mod obligatoriu se va

proceda la examinarea citologica. La examenul microscopic se pot gasi
corpuscule de meconiu si cristale de colesterol, celule epitetiale dermale,
eventual distrofiate gras, celulele epiteliale din diferite mucoase, fire de
lanugo etc.
5.3.4. Expertiza pentru determinarea intoxicatiilor

Toti pigmentii obtinuti in studiul urmelor de sange sunt derivati ai

hemoglobinei. In anumite intoxicatii (oxid de carbon) acesti derivati sunt
indicatori ai intoxicatiei fiind pusi in evidenta prin examinarea microscopica.

Oxihemoglobina HbO2: o picatura de sange proaspat diluat in proportie de

1/100 da un spectru precis, format din doua benzi de absorbtie. Banda vazuta
in stanga (spre rosu) este ingusta, inchisa la culoare, intensa si cu marginile
calre. Maximul absorbtiei se situeaza intre 5769-5770 Å. Banda din dreapta
este mai lata, mai putin intensa si cu contururi sterse. Maximul de absorbtie
este de 5404 Å.

Oxihemoglobina redusa Hb (banda lui Stokes): se gaseste in sangele

cadvrelor, dar in prezenta aerului se transforma rapid in oxihemoglobina
(HbO2). Spectrul de absorbtie este reprezentat de o singura banda, lata, putin
intensa, cu marginile sterse (maxim de absorbtie = 5660 Å). Aceasta este
banda lui Stokes. Acesti pigmenti sunt singurii care se observa in mod
normal la o persoana in viata sau la un cadavru, in afara oricarei intoxicatii.
Studiu spectroscopic se face si asupra altor pigmenti derivati din
hemoglobina, fie in scopul diagnosticarii sangelui, fie in cursul investigarii
intoxicatiilor.

Carboxihemoglobina: in cursul intoxicatiei acute cu monoxid de carbon

(CO) acest gaz se fixeaza pe hemoglobina formand carboxihemoglobina, un
pigment impropriu hematozei. Hematoza presupune transformarea sangelui
venos in sange arterial prin eliminarea bioxidului de carbon si fixarea
oxigenului din aerul inspirat pe hemoglobina sangelui venos din plamani.
Carboxihemoglobina se poate identifica usor in sangele unei persoane
decedate datorita unei intoxicatii acute netratate. Spectrul
carboxihemoglobinei este apropiat de cel al oxihemoglobinei (HbO2).
Cuprinde doua benzi de absorbtie: cea din stanga are maximul absorbtiei la
5709 Å; este cea mai clara si cea mai intensa. Cea din dreapta are maximul
la 5308Å. Diagnosticul se bazeaza pe absenta reductiei
carboxihemoglobinei (HbCO) sub efectul hidrosulfitului de sodiu sau
sulfhidratului de amoniac. In aceleasi conditii oxihemoglobina (HbO2) s-ar
transforma in oxihemoglobina redusa (banda lui Stokes). Din contra,
spectrul carboxihemoglobinei nu se transforma deloc.
Examenul in infrarosu duce la aparitia unei nuante rosii-galbui in cazul
oxihemoglobinei sau a unei tente de rosu aprins in cazul
carboxihemoglobinei.

Pentru a determina valoarea coeficientului de intoxicatie (Q) in cazul

intoxicatiilor acute se calculeaza raportul hemoglobina oxicarbonata –
hemoglobina totala.

In numeroase cazuri de intoxicare pigmentul sanguin este transformat

incomplet in carboxihemoglobina. Examinarea spectroscopica infatiseaza
mai intai cele doua benzi cunoscute. Reductia oxihemoglobinei ramase duce
la aparitia benzii lui Stokes. Dar, in acelasi timp, banda din stanga, in loc sa
dispara in urma reductiei cu sulfhidrat de amoniac, dimpotriva, apare si mai
intensa. In concluzie, singura care persista este absorbtia datorata
carboxihemoglobinei, iar banda din stanga a acestui pigment este situata
putin mai la stanga decat cea a oxihemoglobinei (HbO2), ceea ce explica
separarea clara. Pe baza acestor diferente se poate masura direct coeficientul
de intoxicare oxicarbonata. Este suficienta masurarea lungimii de unda in
zona maxima de intensitate a benzii din stanga si de a se raporta la tabelul
urmator:

Lungimea de unda a benzii Coeficientul de intoxicare

din stanga (Å) (Q)
5770 0,00
5765 0,10
5760 0,23
5755 0,27
5750 0,32
5745 0,37
5740 0,43
5735 0,48
5730 0,53
5725 0,58
5720 0,66
5715 0,71
5710 0,78
5705 0,88
5700 1,00
 Intoxicatiilor mortale le corespunde un coeficient mai mare de doua
treimi (0,66). In anumite cazuri, moarte survine cu un coeficient mai mic,
situat intre 0,66 si 0,42, iar in mod exceptional, in situatia unei intoxicatii
acute netratate, coeficientul poate fi inferior valorii de 0,42, dar neaparat
superior cifrei de 0,30. In aceste cazuri, moartea survine datorita unei
itoxicatii oxicarbonate asociata cu leziuni pulmonare, cardiace sau cu
meningoencefalite secundare. In mod frecvent, intoxicatiile cu monoxid de
carbon se combina cu intoxicatii cu alcool sau barbiturice. Descoperirea unui
coeficient inferior valorii de 0,30 se explica prin existenta unei intoxicatii
acute tratate. Subiectul intoxicat a respirat oxigen timp de mai multe ore, iar
cantitatea de CO din sange s-a diminuat considerabil. Daca aceasta
explicatie nu poate fi admisa (subiectul decedat nu a primit tratament), un
coeficient sub 0,30 nu poate provoca moartea si atunci decesul trebuie
atribuit altei cauze.

Methemoglobina: derivat feric corespondent al hemoglobinei reduse

feroase; apare spontan in cursul putrefactiei, insa in cantitati reduse, in
anumite boli familiale rare (cianoza congenitala), dar mai ales in cazul
intoxicatiilor cu nitruti. In situatia intoxicarii acute cu oxidanti puternici
(permanganatul de potasiu, clorat de potasiu) hemoglobina este deseori
puternic alterata si transformata partial in methemoglobina.

Methemoglobina cianurata: spectrul sau caracteristic cuprinde o

banda in zona albastrului la 5390 Å a carei intensitate descreste rapid si
dispare in solutiile din ce in ce mai diluate. In acest caz devine vizibila o
banda violet ingusta de 4100 Å.

In cazul intoxicatiei cu cianuri si acid cianhidric,

cianomethemoglobina nu apar in sange. Culoarea rosie a sangelui si a
organelor interne se datoreaza stoparii metabolismului tisular care nu mai
reduce oxihemoglobina circulanta. Se gaseste o cantitate redusa de
cianohematina in vasele parenchimului gastric. O explicatie ar fi urmatoarea:
carbonatii alcalini, impuritati aproape constante din cianuri, degradeaza
oxihemoglobina in hematina, pigmentul fixeaza cianurile.

5.3.5. Determinarea aproximativa a vechimii petei

In sangele uman, reactiile de peroxidaza dispar la monocite dupa

aproximativ o luna, la neutrofile intre 8 si 12 luni, la eozinofile numai dupa
5 ani. Cand urmele de sange sunt intr-un strat mai gros, reactiile sunt
pozitive in ciuda perioadei mari de timp care s-a scurs cu toate ca in
straturile superficiale (crusta) numeroase neutrofile nu mai reactioneaza
dupa un interval mai mare de un an.

Asadar se poate determina daca urma de sange e relativ proasopata (pana

intr-o luna), daca a trecut mai mult de o luna, intre 8 si 12 luni sau chiar mai
mult. Conditia prealabila este ca probele biologice sa fie protejate de
actiunea unor anumiti factori climatice sau de mediu (umiditate, soare, lipsa
aerului, descompunere). In general petele de sange se pastreaza bine pe
haine, permitand un examen simplu, mai ales daca nu au fost udate.

5.3.6. Investigarea celulelor tisulare din urmele de sange

Fie ca sangele se gaseste pe arme albe sau pe diverse suprafete de la locul

faptei sub forma de pete exista posibilitetea descoperirii de celule apartinand
organelor atinse de arma respectiva. Aceasta operatie este una dintre cele
mai delicate intrucat presupune dizolvarea urmei de sange fara a altera
elementele celulare care se pot gasi in acestea. Pata de sange macerata se
examineaza la microscop in urma colorarii cu thiomin a diferitelor resturi
celulare.

Studii sistematice au condus la urmatoarele concluzii:

1) Orice organ lasa urme celulare pe arma care il traverseaza (perforeaza).

Deseori e vorba de resturi celulare abia identificabile, dar prin cercetarea
atenta si minutioasa se pot izola celule conservate din punct de vedere
morfologic, usor de identificat. In situatiile cele mai fericite, in special in
cazul ficatului si mai putin in cel al plamanilor, pot fi identificate, prin
diferite tehnici de colorare, grupari celulare care indica in unele locuri
apartenenta la o grupare organoida. In schimb, muschiul cardiac sau cel
scheletic rareori lasa urme fibrilare caracteristice.

2) Conservabilitatea morfologica a elementelor celulare detasate este atat de

mare incat ele pot fi identificate cu claritate atat in probe cu vechime de
pana la o saptamana, cat si in urme de sange cu vechime de 1 sau 2 ani.
Trebuie facuta aici o observatie de mare importanta: in timp ce aceste
celule parenchimoase se pastreaza foarte bine, dintre elementele
caracteristice ale sangelui, globulele albe au o rata de conservare scazuta.
3) Conservabilitatea morfologica nu este insotita si de persistenta
aptitudinilor citobiologice astfel incat reactiile de peroxidaza de regula
sunt negative.

4) Natura exacta si originea celulelor detasate nu poate fi afirmata cu

precizie decat in cazul celulelor lui Malpighi, gruparilor celulare hepatice
sau elementelor caracteristice ale sangelui.

Sangele din creier contine in plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din
abcese mai are in compozitia sa puroi si tesut celular. Sangele menstrual
contine celule epiteliale vaginale si basofite de forma poligonala. Sangele
provenit din ficat si splina se caracterizeaza prin predominarea globulelor
albe.[12]

Sangele provenit din viol contine celule epiteliale vaginale, elemente vulvare
si uneori sperma, iar sangele obstretical este amestecat cu meconiu, resturi
placentare, par fetal etc. sangele nazal contine celule epiteliale cu cili
vibratili.[13]

In concluzie, elementele celulare antrenate de lama unui obiect taietor –

intepator prin traversarea unui tesut se conserva timp indelungat si pot fi
identificate, dar numai in anumite cazuri.

Dupa efectuarea expertizei biocriminalistice a urmelor de sange, separat de

acestea, se va proceda la efectuarea expertizei destinate obtinerii profilului
ADN.[14]

[1] Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002

Specht, Die Chemiluminiscenz das Hamin, in “Deutsche Zeischtrift gerichtliche

[2]
Medizin”, nr. 28/1937, p.225

[3] Luminolul = perborat de sodiu + aminoftalhidrazida + carbonat de sodiu anhidru

[4] Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002

[5]O. Adler, Uber das Verhalten gewisser organischer Verbindungen gegenuber Blut,
mit desonderer Berlichtsichtung das Nachweises von Blut, 1904, p.59
[6] C. Simonin, Medicine Legale Judiciare, Paris, 1955, p.815-860

[7]Gaensselen, R.G., Sourcebook in forensis serology, immunology and biochemistry,

U.S. Departament of Justice, National Institute of Justice, D.C., 1983

[8]V. Molnar, “Metoda exacta de difuziune in glucoza pentru identificarea proteinelor

din urme de materiale umane”, “Revista medicala”, nr.11/1965, p.106

[9] P.V. Kondi, E. R. Popescu, Transfuzia de sange, Editura Medicala, Bucuresti 1956,
p. 19-38

V. Molnar, Perfectionarea metodei Holzer pentru decelarea grupelor sanguine, in

[10]
“Revista Medicala”, nr. 4/1972, p. 424

[11] I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p.130

[12] I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 124

[13] Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactica si Petagocica, Bucuresti, 1972

[14]Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002,

p. 140