1.

Melancolie
Tudor Arghezi

Am luat ceasul de-ntâlnire

Când se tulbură-n fund lacul
Și-n perdeaua lui subțire
Își petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit

M-am uitat cu dor în zare.
Orele și-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Și acum c-o văd venind

Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Și-as voi să mi se pară.
2. Noapte cu iz de trecut și viitor

Florentina Danu
Noaptea mă acoperă
Încetul cu încetul
Infiltrându-mi sub pleoape
Goliciunea zilei ce stă să treacă
Și îmi pătrunde în suflet
Ca o lavă izgonită
Din muntele vieții.
Visele prind contur
Împrăștiindu-și seva în toate
Măruntaiele gândurilor mele
Miroase a trecut...
Simt în nări parfumul
Dorințelor arse
Și văd cu ochii minții
Umbrele dorințelor viitoare
Strecurându-se năvalnic
În noaptea trupului meu
Trecerea de la ieri la azi
De la azi la mâine
De la ce a fost și ce va fi
E atat de firavă și rapidă
Ca o aripă întinsă
În zborul unui pescăruș
Totul devine zbatere de pleoape
Sub apăsarea nopții
Cu iz de trecut și viitor
 3. Vals poetic
Cristi

încep să cadă particule de crepuscul

pe arcadele nopţii,
când ochii mei prelucrează eternuri
să te reped din nou pe foi.
cuvintele mi se îmbată inconştient
cu orice urmă de cuget
în care dorinţele se scutură una pe alta
de umbra tăcerii tale
și se expun la primele săruturi
ale reveriei.

buzele îmi sunt dezinhibate

când joacă mima cu numele tău
pe umerii dimineţii.
gustul himerei tale,
înfăşurat în coconi de dragoste absolută,
îmi pare tot mai proscris
de suspinele eclate ale mării.

respir pe fiecare treaptă de aşteptare

din briza vocii tale,
să te pot compune
ca pe un miracol scenic
sub cortina inimii mele.
sufletul mi-e păstrat ca recuzită
de o iubire care îşi caută cu lanterna
încălţările sub granule de nisip înrourat
de împărţirea visului meu
la zâmbetele tale.
 am adunat câte o rază de lună
pentru orice tăcere de-a ta.
fiecare te iubeşte,
fiecare îşi lasă lumina neterminată
între degete mele
și îmi dezmorţește
prin înţepături acute
prefaţa dorului de tine.

mi s-a întemniţat tot cosmosul

în conturul ochilor tăi.
alerg cu palmele întinse
spre orice scâncet de viziune
în care trupul tău şi-a lăsat cadenţa,
să te pot cuprinde
în intrinsecul trăirii mele
ca pe un anotimp preparat din fericire
din care se degustă răspicat
mugurii nemuririi.

iar tu,
motivul meu de vals poetic,
cu lacrimi scurse în imperfect,
să știi că în tine arde luna
si doar din tine sunt poet.
 4. Amiază de vară
Camil Petrescu

Am obosit
Și-acum stăm lungiti pe căpițele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Și-acoperă și hărți pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzișuri negre care curge-n fundul văii.
Poșta mică pe șoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus și dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Și fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde și dulce ca răzoarele —

Și cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citește soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
 Pe poteca din fânețe țepoase,
Țărani cu chip sărac
Și talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuți.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuți
Și-așa cum stai culcată,
Rupând între dinți un fir de iarbă,
Ți se văd sănii albi strânși între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan și-ascute acele un mărăcine
Și nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ține.
 5. Cantec Fara Cuvinte –
A. E. Baconsky

Tot ceea ce te atinge o clipa

Se topeste in treacat ca neaua,
Ca neaua atinsa
De rasuflarea lui martie.

Privesti vulturii care zboara

In cercuri largi peste munti
Si simti cum toate aluneca
Din inima ta si dispar.

Dar iata vine iarna si din nou

Zapada reapare peste campuri
Si din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinta-n jurul tau si murmura.

Si ca fluxul pe plajele galbene

Iti creste-n suflet propriul tau trecut ...
Vai, cat de rau e atuncea sa nu ai pe nimeni aproape
Ca sa-ti pleci fruntea pe umarul lui.
6. De-ai privi marea vr'odată
Costache Conachi

De-ai privi marea vr'odată

În vreme ce'i tulburată
Cu cumplită grozăvie,
Ș'ăi vede-o cum se bate
De malurile ei tote
Isbindu-se cu mânie...
Și prin ea o luntrișoră
Ce de valuri se'mpresoră
Ivindu-se câte-odată,
Și 'n midzloc un om ce plânge
Care mâinile își frânge.
Cu un țipet plin de jale...
Morte vede, și nu fuge...
Mâini întinde și n'ajunge...
Ci învie 'n amăgele: -
Fire-ar ore cu putință
Se nu simți vr'o umilință,
La acea peire mare?
Și 'ndoind sălbătăcie
Privire-ai cu bucurie
A omului înnecare?
Nenorocit veslitorul,
Ce'l pedepsesce amorul,
Eu sunt, înaltă stăpână,
Și marea care nu scade...
Este focul ce me arde,
De para ce nu s'alină!
 7. Amintire
George Topîrceanu

Am stat o clipă-n loc s-ascult:

Ce freamăt lung s-aude?...
Doar vântul apa scutura
Din ramurile ude.

Şi paşii mei foşneau uşor

Pe frunzele cărării,
Mergeam în noapte tremurând
De chinul aşteptării.

La stânga codru-ntunecat,
Grădina-n mâna dreaptă
Şi-n fund o casă între plopi...
Iubita-n prag m-aşteaptă.

Aşa, ţin minte ca acum,

Când ne chemam în şoapte.
Prelung, departe a ţipat
O pasăre în noapte.
 Mi se părea când ascultam
Copacii mari din faţă
Că duşmani răi şi nevăzuţi
Vor să mi-o ia din braţă,

Şi-atunci bolnav o sărutam

Pe ochii mari, pe tâmple,
Şi-n taină parcă aşteptam
Un rău să mi se-ntâmple...

În zori de zi ne-am despărţit.

Cântau în sat cocoşii,
Iar norii de la răsărit
Pluteau în flăcări roşii.

Ş-acum sunt singur... şi-i târziu...

Iubita mi-e departe.
Mă arde-n suflet dorul viu,
Şi zilele mi-s moarte.
 8. Aseară
Mihail Săulescu

Aseară, gândul meu era un solitar,

Chilia lui, castelul meu de vise ;
Și mă miram cum poate ca să fie
Chilie, un castel de vise.

Și viața lui curgea mereu pustie,

Inconjurat de neguri și abise,
Și viața lui era necercetată
De nici o inimă curată ;

Și viața lui curgea

Făr' de dureri sau bucurii în ea.
Aseară, gândul meu n-avea aripi să zboare
Și mă miram cum poate
O pasăre născută călătoare
Să nu mai caute să zboare.
Stătea închis, cu aripile grele,
Înzăbrelit în viața lui pustie
De nențelesul visurilor mele.
Aseară, gândul meu era un mort uitat,
 Un mort uitat, de oameni nengropat,
Și mă miram cum poate ca să fie
Un mort atât de mult uitat.
El singur sta-n odaia lui pustie;
Și nu ardeau nici lumânări de ceară
La căpătâiul mortului aseară,
Nici cântece de mort nu răsunau,
Dar numai triste, clipe lungi treceau.
Aseară, vai! a fost o seară tristă,
De iarnă-ntârziată-n parcuri moarte,
Pe-alei întortocheate și deșarte.
Aseară, nu gândeam,
Aseară, nici nu-nțelegeam
De ce nu pot gândi la tine, dragă,
La iarna care trece-nfrigurată ;
Ori la atâtea lucruri cari odată
In jurul meu clădeau o lume-ntreagă ?
Vai, obosit, nimica nu voiam,
Bătea mai trist, mai rar inima mea,
Și numai ea plâingea...
Și-aseară, plânsul ei, eu nu-l înțelegeam.
 9. E toamnă
Nichita Stănescu

E toamnă. Marea bate-n țărmul ud

Și furioase valurile-njură
Bolborosiri de spume se aud
și cerul e mânjit cu nori de zgură.

Sunt multe ceasuri și e încă ziuă

pe nisipul țărmului pustiu
Și rece suflă vântul și-n târziu
și marea neagră bate apa-n piuă.
 10. La România
Cezar Bolliac

Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,

Că iată sună ora, şi geniul cel bun
Să îmbie început-a pe tot pămîntul tău.
Danubu-şi rupe vălu şi jugul său cel greu:
În Euxin răsuflă ca un imens izvor,
Cu patru braţe luptă s-ajungă la Bosfor.
Şi pe Carpaţi s-ardică bătrînul Uriaş
Ce doarme, de sunt secoli, pe vechiul său lăcaş.
E geniul Daciei, e zeul tutelar
Ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar
Se scoală să măsoare „c-un milion de paşi”;
Să vază de curg fluvii p-antideluvi făgaşi,
Eterne santinele, meniţi a ocoli
Titanii munţi Bastarnici, Marţ unde se ivi
Pentru întîia oară. Acvila, tresărind,
Vede pe Soare-Mithra că-i cată surîzînd...

II
Opreşte, Soare-Mithra! Aci fu templu tău
Cel mare şi teribil, şi Cocheonul greu,
Şi zarabii-tereii, şi dacii pileaţi,
Discipolii lui Zamolx,pioşii săi juraţi!...

Priveşte aste feţe pîrlite de dureri,

Acoperind cu trenţe slăbite mădulări,
Ieşind de prin bordeie afunde în pămînt
Ca fiarele sălbateci! Rosteşte un cuvînt;
Numeşte-le străbunii: pe Decebal, Traian,
Ion Aţan, Burilă, Corvin, Mihai, Ştefan;
Zi vorba: Libertate! cătînd în faţa lor,
Şi vei vedea îndată pe Marele Popor!
 Vei recunoaşte, Soare, daca românii vin
Din fiicele lui Zamolx şi fiii lui Cuirin;
De e poporu-acela ce pe Danub jura,
Pornind la bătălie: „De nu va triumfa,
Să nu-şi mai vază ţara!” Vezi de poţi semui
Aste măreţe feţe, ce răul chinui,
Cu-ăi de bătu pe Ciru, Darie, Lisimac,
Pe Filip ş-Alexandru; priveşte-i de se trag
Din Dromihet şi Sarmis, din Decebal cel brav,
Teribil Romii, care, decît a cădea sclav,
Bău cu cupa plină veninul pregătit.
O! nu, nu zice, Soare, că dacii au pierit!...
Mai lungă veselie nu s-a sărbat în veci
Ca la concuista dacă: „O sută douăzeci
Şi trei de zile Roma, în jocuri, sărbători,
Zecimi de mii da morţii, aleşi gladiatori,
Şi fiare diferite la unsprezece mii.”
Atît erau de groaznici ai lui Zamolxe fii!
Ei se-nfrăţiră numai cu-ai lumii stăpîni,
Şi dacii şi romanii născură pe români.

III
Nepieritoare gintă ce şi-a apropiat
Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat
Şi dacul cel teribil care „nu se temea
D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”.
Neam care niciodată nu lăsa un moment
Făr-a lupta să fie liber, independent.
Bătu atîtea ginte, ce a le număra
S-ar osteni şi mintea a mai le recita.
Ori cînd şi ori cu cine românul se bătu,
Pe cînd era el liber, ruşinea nu avu.
D-ajunse, prin sistemul unei uşori robii,
Să-şi uite existenţa, tradiţiile vii
Ce cresc în generaţii prin multe recitări
Şi ne transmit torente a bunilor puteri,
Făcînd eroi părinţii, străbunii uriaşi,
 Care, plantaţi pe ceruri, privesc ai noştri paşi
Şi ţin în veci poporul, împins d-al său trecut,
Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor
Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,
Vicleana dezarmare ş-atîtea înjosiri
Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;
D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:
Adesea, un nor numai în faţă-ţi s-a ivit
Şi toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.
Ş-au fost şi timpi d-aceia, cînd iarna greu grinţa,
În care-uitase lumea chiar existenţa ta.
Tu însă eşti acelaşi, şi achilonii trec,
Azurul te arată şi vieţile se-ntrec,
Din planta submarină şi pînă la erou,
Să vie să admire splendoarea ta din nou.

IV
Fatală fuse ziua în care pronunţă
Mihai acest servagiu şi-n el îşi îngropă
Şi neamul şi pămîntul, şi-ntinse negrul văl
Pe toată România! D-atunci acest Babei
De ginţile barbare şi umilinţa grea,
Şi nepăsarea crudă şi ciocoimea rea.

V
Ca floare neumbrită sub cerul arzător,
Femeie nencălzită de tînărul amor,
Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat,
Aşa poporul care trecutul şi-a uitat
Se uită împrejuru-i şi vede tot străin,
Îşi pierde conştiinţa şi se îndură-n chin;
Că-n lipsă de iubire şi-n veci în traiul rău,
Omul devine fiară, uitînd şi Dumnezeu,
Şi ţară, şi familii, uitînd şi chiar pe el.
Uitarea-i neştiinţă; neştiind nu poţi iubi,
Şi neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.
 VI
De la Mihai încoace în darn ai luminat
Măreţe Soare, Ţara! În darn ai revărsat
A ta căldură dulce p-ast roditor pămînt!
Se văietau părinţii, clipeau cîte-un moment,
Dar demonul urgiei cerul de tot bloca
Şi răul, în largi unde, pe patrie vărsa.
Manaful fără frică se năpustea turbat,
Neamţul, vrăjmaşul Romei, de foame leşinat,
Grec, ţaru anticristul rupea, nepedepsiţi,
Şi Ţară ş-individe, de libertăţi lipsiţi.
Pe -sclav în jefuire lesne îl poţi mîna.
Să prade şi s-omoare, dar îns-a apăra
Onoarea lui şi ţara, un sclav nu va putea;
Şi sclav era românul cînd altu îl bătea.
Bunul fugea din ţară; şi fiii ei, rebeli,
Îi speculau onoarea la peţitori vicleni.
Sunt timpi cînd nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav!
Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav!
Dar vine o idee ce popolii adopt,
Un Lazăr şi un Tudor, un patruzeci şi opt
Luceşte ca un fulger în neamul adormit,
Deşteaptă letargia, şi iată-l mîntuit.
Idolul ce pierise, Patria, e pe cer;
Şi cultul ei, în inimi, printr-un divin mister,
Revarsă în torente credinţă şi amor,
Din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor.
Zambila deodată o vezi a învoita
Cînd raza ta cea dulce spre dînsa va căta.

VII
O, cît eşti de frumoasă şi jună, Ţara mea!
Brunetă părăsită ce răul chinuia!
O, ranele de fiare îţi sunt de tot adînci:
Te-au chinuit cumpliţii pe cît ai fost pe brînci!
Dar Francia, Englitera, Sardinia s-au prins
Să-ţi dea răpită stemă. Un fulger din Paris
 A spart a tale temniţi. Acum, că te-au găsit,
Te recunosc de soră, uitînd ce-ai suferit.
Te scoală în picioare, vorbeşte-n glasul tău,
Vorbeşte fără teamă c-ascultă Dumnezeu!
Aţintă-i şi-i îngheaţă daca-ţi mai vin lingăi,
Mîrşavi fără onoare, ceva plătiţi călăi
Şi-or vrea să-ţi ceară mîna pe care au trădat.
Fiica Romii ori ia popol, ori va sînge de-mpărat.
Zestrea ei acum e mare, stema i s-a legiuit,
Fiii ei acum sunt liberi, braţele s-au înmulţit.

VIII
Puneţi şapte zăcătoare de Cotnar şi Drăgăşani
Şi întindeţi masă lungă pe pîrîul din Focşani!
Puneţi Acvila şi Uru lîngă lancea lui Cuirin,
Marţ şi Ceres ne protege! Umpleţi cupele ou vin!
Fie una România-şi tot fiul ei român!!!
Prinţi latini! Regina jună va un soţ, nu un stăpîn