Tehnologia si Strategia Didactica

  După 1990 a fost lansat un nou concept, al educaţiei incluzive, care aduce în
atenţie necesitatea reexaminării şi extinderii rolului învăţământului obişnuit, pentru
a se putea adapta cerinţelor copiilor şi nu invers, ca până atunci, pentru ca toţi
copiii să înveţe împreună.

I.Evolutia tehnologiei in educatie

Simplul fapt că tehnologia ne însoțește peste tot este un motiv suficient de
bun pentru a schimba modul în care tinerii asimilează informația. În multe state
europene și americane, companiile IT, împreună cu guvernele, au implementat cu
succes mii de proiecte în instituții de învățământ. Pentru a facilita accesul la
informații și cursuri, orele interactive bazate pe programe software create special
pentru educație au îmbunătățit mult nu numai procesul de predare / învățare, ci și
relația dintre elevi și profesori și relațiile dintre părinți și elevi.
Copiii reprezintă viitorul unei societăți, motiv pentru care este important
pentru ei să dobândească abilitățile necesare pentru a trăi decent în societate.
Deoarece tehnologia poate fi o sursă de distragere a atenției, programele puse în
aplicare în școli ar trebui să urmărească să ofere elevului o experiență de învățare
interactivă, bogată și variată, care îi ajută să devină mai disciplinați și mai
informați.
Există o relație strânsă de determinare și împuternicire reciprocă între
tehnologiile de astăzi și educație: avansarea tehnologică este o consecință a
dezvoltării educației și educația, la rândul ei, beneficiază de aceste progrese.
Educația a subsumat toate progresele tehnice, ceea ce poate fi una dintre cheile
succesului.
Relația dintre tehnologie și educație devine din ce în ce mai dinamică. Pe de
o parte, asistăm la o evoluție permanentă și fără precedent a tehnologiei, care
necesită noi abilități, comportamente și atitudini. Pe de altă parte, gradul de
absorbție al tehnologiei evoluează într-un ritm alert. Astfel, relația dintre cele două
„dinamici” devine mult mai complexă.
Tehnologia nu are limite. Dezvoltarea ei este continuă. Folosirea tehnologiei
în școli, în domeniul educației, le oferă elevilor posibilități nelimitate de învățare și
evoluție. Limitările date de resurse și acces redus la informație dispar o dată cu
pătrunderea tehnologiei în domeniul educației. În plus, profesorii pot veni cu
diverse metode noi de a atrage elevii și de a-i ține captivați. Unele școli nu
beneficiază de resursele materiale și educaționale necesare pentru a reuși să le
ofere elevilor experiențe valoroase de învățare. Dar tehnologia suplinește aceste
lipsuri prin accesul nelimitat la informație, acces care se poate face cu costuri
reduse.
Se consideră că fiecare generație își are propriile valori, obiective, atitudini,
provocări și modele, iar caracteristicile unei generații se definesc prin expunerea la
experiențe și influențe comune. Chiar dacă experienţele sunt diferite de la un spaţiu
cultural la altul, sociologii şi psihologii contemporani vorbesc tot mai mult de
trăsăturile generaţionale ca despre nişte repere care să ne ajute să înţelegem mai
bine tinerii, şi nu în ultimul rând să adaptăm strategiile comunicaţionale astfel încât
procesele de formare să-şi atingă scopurile.
Tinerii din ziua de azi îşi petrec mult timp într-o lume virtuală, jucându-se,
scriind sau citind bloguri, vizitând și creând. Toate aceste activități nu aveau loc cu
o generație în urmă. Generația Z interacţionează cu tehnologia utilizând una sau
mai multe identități virtuale, pentru a publica informații, fotografii, pentru a
socializa sau pentru a-şi expune puncte de vedere. Utilizarea intensivă a
tehnologiei influențează orizontul cultural, organismul, modul în care gândesc sau
socializează, în ultimă instanță, modul de a fi. Aptitudinile lor legate de tehnologie
sunt foarte mari, ei crescând cu inovațiile care au loc în timp real. Este prima dată
în istorie când copiii/adolescenții știu mai multe decât adulții despre ceva
important pentru societate, așa cum este tehnologia. Sunt generația care se educă și
se informează singură. Folosește online-ul și rețelele sociale pentru a face temele
de la școală. Sunt deștepți și independenţi și îşi doresc să facă lucruri pe cont
propriu.
Sunt cei care vor să schimbe lumea. Nu ştim încă dacă vor reuşi, dar dacă
nu, cu siguranţă pregătesc terenul pentru generaţia Alpha, generaţia următoare.
Sunt mai maturi decât generaţiile precedente, mai stăpâni pe ei. Nu cred în visul
american pentru că au fost crescuţi de Generaţia X, ce demonstrează un procent
foarte mic de credibilitate în această teorie. Au o dorinţă antreprenorială intensă,
având în vedere că au fost martorii greutăţilor cu care s-au confruntat cei care i-au
crescut. Sunt open minded, sunt cea mai tolerantă generaţie de până acum, loiali,
responsabili şi foarte determinaţi.
Este necesar ca procesele educaționale să se adapteze pentru a profita de
efectele benefice ale noilor tehnologii, dar şi pentru a compensa efectele negative
asociate acestora. Este important să dezvoltăm programe care să stimuleze
emisfera dreaptă a creierului educabililor și să le dezvolte tinerilor inteligența
emoțională (EQ), cu toate componentele pe care le implică: încrederea în sine,
autocontrolul, motivaţia, empatia și aptitudinile sociale. Căci o dezvoltare
echilibrată a noilor generaţii poate reprezenta una dintre cele mai importante
provocări ale acestui mileniu.
 Există opinii conform cărora sistemele de învățământ tradiționale nu vor
reuși să concureze cu schimbarea paradigmei de învățare, cu schimbările solicitate
de studenți și noile abilități ale secolului XXI, cu necesitatea de noi metode și
situații de învățare.
„Inovația tehnologică ne determină să revenim la ceea ce am numit până ieri
pedagogie?” Pedagogia este probabil un ghid care îndrumă elevul cum să învețe;
rolul profesorului este important, dar s-a schimbat în acest context. Cu toții suntem
de acord că profesorul a încetat să mai fie o autoritate unică în ceea ce privește
conținutul, atât timp cât elevii au acces la internet, iar asta duce la aflarea multor
informații despre subiectul discutat în clasă. Profesorul devine un facilitator al
experiențelor, care ghidează procesul de învățare și generează situații de învățare.
împreună cu elevii.
În concluzie, utilizarea noilor tehnologii poate deschide oportunități în
procesul de predareînvățare-evaluare, dar creează, de asemenea, provocări pentru
dezvoltarea profesională și formarea profesorilor. Cu toate acestea, în această
revoluție tehnologică, nu trebuie ignorat un aspect: educația trebuie să fie centrată
pe învățarea studenților nu pe tehnologie. Implicarea, motivația, învățarea centrată
pe elev, interactivitatea și colaborarea sunt îmbunătățite prin tehnologie, dar toate,
cu mici excepții (de exemplu, situații specifice de învățare) sunt posibile fără
tehnologie.
II.STRATEGII DIDACTICE

Copiii care nu pot face faţă cerinţelor şcolare, cei care prezintă diverse forme
şi niveluri de eşec şcolar sunt încă prea puţin cunoscuţi şi acceptaţi din punct de
vedere psihopedagogic. Atitudinea cea mai frecventă manifestată faţă de aceştia
din partea şcolii şi a societăţii în general este de subvalorizare - bazată în mare
măsură pe lipsa de reuşită şi de competenţa şcolară.
   Noul tip de şcoală, cea incluzivă, trebuie să recunoască diferite cerinţe
educaţionale ale copiilor, să reacţioneze adecvat la acestea, să asigure o educaţie de
calitate pentru toţi. Este vorba de o altă opţiune de politică a educaţiei, pentru ca
şcolile să poată oferi răspunsuri adecvate cerinţelor educaţiei diferite ale copiilor.
   Diferenţele dintre copii sunt considerate fireşti, iar şcoala dispune de servicii
adecvate care să acţioneze continuu pentru a întâmpina cerinţele educaţionale
diferite.
ð  Se pun următoarele întrebări: 
· De ce nu pot face progrese semnificative în invăţare toţi elevii dintr -o clasă? 
· Cum pot fi sprijiniţi să progreseze în învăţare elevii care par să înveţe mai greu? 
· Cât este de justificată marginalizarea ori chiar excluderea unor elevi din şcoala
obligatorie? 
     Construcţia unei educaţii pentru toţi ia în calcul schimbările necesare, obţinute
prin procesul organizat al invăţării în aşa fel încât să se construiască politici ale
incluziunii, să se dezvolte practici incluzive pentru ca în final să apară şi să se
organizeze o cultură a incluziunii.  
    Cadrele didactice  trebuie să cunoască și să aplice   o multitudine de  metode
didactice  și instrumente de lucru   care să  țină cont de nevoile de învățare  și de
ritmul  fiecărui copil.
ð  Linii de acţiune pentru atingerea  educației  incluzive: 
· Promovarea şi susţinerea politicii şcolii incluzive.
· Contribuţia la combaterea discriminării şi la crearea unei societăţi şcolare
incluzive, care valorizează toate persoanele indiferent de gen, vârstă, etnie,
condiţie fizică sau intelectuală, statut social etc.
· Credinţa că orice şcoală poate deveni incluzivă dacă abordează o educaţie
specifică incluziunii şi o aplică în procesul de învăţământ pe care îl gestionează. În
acest sens, schimbarea începe cu crearea unei culturi incluzive şi continuă cu
dezvoltarea de practici educaţionale şi măsuri concrete de incluziune.
· Cunoşterea liniilor directoare ale unei strategii pentru educaţie incluzivă, linii
directoare valorificate în managementul instutuţional:
 1) Implicarea părinţilor;
2) Teme curriculare adecvate şi abordate gradual;
  3) Acordarea timpului necesar studiului şi o instruire bazată pe nevoile de
învăţare;
4) Predare directă pornind de la noţiuni cheie şi continuând cu o serie de
paşi sistematici;
 5) Raportarea instruirii la experienţa anterioară a elevilor;
6) Strategie de învăţare în 3 paşi:
a) Modelarea prin demonstrarea comportamentelor dorite,
 b) Învăţarea prin cooperare,
  c) Activităţi practice în care elevii acţionează independent ;
7) Sprijin pentru învăţare;
8) Asigurarea învăţării temeinice;
9) Învăţarea prin cooperare;
10) Educaţie adaptată nevoilor specifice şi potenţialului specific.
    Este adevărat că nu de puţine ori condiţiile de organizare şcolară - efective
numeroase de elevi în clasă, programa şcolară foarte încărcată, timpul scurt de
activităţi şi interacţiuni în clasă cu elevii pe parcursul unei lecţii, insuficienta
pregătire psihopedagogică , reprezintă obstacole serioase în asigurarea unui
învăţământ eficace pentru fiecare elev.
    Cadrele didactice trebuie să aleagă  acele strategii  și metode de lucru pentru 
implementarea unui  învățământ  incluziv,  asfel încât  fiecare elev să   fie sprijinit 
în  învăţare  pornind de la noţiuni cheie , continuând cu o serie de paşi sistematici,
raportând instruirea la experienţa anterioară a elevilor.  Învăţarea prin cooperare,
activităţi practice în care elevii acţionează independent, asigurarea învăţării
temeinice - sunt  linii directoare ale unei strategii pentru educaţie incluzivă. 
  STRATEGIA DIDACTICĂ  reprezintă   un  sistem complex si coerent de mijloace,
metode, materiale și alte resurse  educaționale care vizează atingerea unor
obiective.
 ocupă un loc central în cadrul activității didactice, deoarece proiectarea și
organizarea lecției se realizează în funcție de decizia strategică a profesorului.
  este concepută ca un  scenariu didactic complex, în care sunt implicați
actorii predării - învatarii, condițiile realizării, obiectivele   și metodele vizate.
 prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic și mai eficient
pentru abordarea unei situații concrete de predare si învătare (astfel se pot
preveni erorile, riscurile și evenimentele nedorite din activitatea didactică).
Componente ale strategiei didactice:
·         sistemul formelor de organizare si desfășurare a activitații
educaționale,
·         sistemul metodologic, respectiv sistemul metodelor  și procedeelor
didactice,
·         sistemul mijloacelor de învățământ, respectiv a resurselor utilizate,
·         sistemul obiectivelor operaționale.
Caracteristici ale strategiei didactice:
·         implică pe cel care învață în situații specifice de învățare;
·         raționalizează și aduce conținutul instruirii la nivelul/după
particularitățile psihoindividuale
·         creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor
dintre celelalte componente ale procesului de instruire
·         presupune combinarea contextuală, originală, unică uneori, a
elementelor procesului instructiv-educativ.
Tipuri de strategii didactice:
1.      strategii inductive, al caror demers didactic este de la particular la
general;
2.      strategii deductive ( invers faţă de cele inductive) : concretizarea
lor în exemple;
3.      strategii analogice  - predarea şi învăţarea se desfăşoară cu ajutorul
modelelor;
4.       strategii transductive  cum sunt explicaţiile prin metafore;
                5.  strategii mixte: inductiv-deductive şi deductiv-inductive;
                6.  strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive,
imitative, programate şi algoritmice propriu-zise;
                7.  strategii euristice  - de elaborare a cunoştinţelor prin efort propriu de
gândire, folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze,
dialogul euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect
stimularea creativităţii.
Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare şi
învăţare(informative şi activ-participative, de studiu individual, de verificare si
evaluare).
Strategia nu se confunda cu metoda sau cu metodologia didactica.
Metoda vizeaza o activitate de predare-învatare-evaluare.
Strategia vizeaza procesul de instruire în ansamblu si nu o secventa de instruire.

Universitatea din Craiova

Facultatea de Educatie Fizica si Sport,Anul II-Drobeta Turnu Severin

Student: Zamfir Manuel Catalin