Pe oameni, câmpuri şi copaci... Aş îndrăzni să-ntreb, iubito, Cu glas de brumă: "ce mai faci?" Priveşti pe geam copaci scheletici, Sau sub povara toamnei taci? Ori, înfrângând răceala brumei, Prin parc, pe frunze moarte calci? Eu? Stau privind strada pustie Albită de-al brumei argint... Şi primăvară-aş vrea să fie – Şi-ncerc mireasma să i-o simt. Dar vântul rece-mi dă de veste - Cu sârg, să-mi spulbere visări – Că nori, cu mohorâte creste, Mi-aduce dinspre alte zări. Da-n frigul camerei, deodată, Îmi fulgeră-n priviri o stea – Şi inima mi se-aprinde-ndată, Gândind frumos făptura ta. Şi, astfel, noiembrie devine În sufletu-mi, firav april Şi cu avânt trimit spre tine Iubire pură – de copil. Iar viaţa mea, ce-au doborât-o, Tristeţea grea, gândiri pustii, Visând la chipul tău, iubito, Se-nalţă-n vise azurii. Hei, dar tu ştii că primăvara Inimii mele-ai fost – rămâi... Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara – Eşti ultima şi cea dintâi, Iubire... căci nici toamna tâmpă, Nici iarna grea, zăpezi cernând, Deşi cu rău frig mă înghimpă – Nicicum nu mi-te-or lua din gând..." poezie de Boris Ioachim