RĂZBOIUL RECE

Război Rece este termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic și militar
de după 1945 dintre aliații occidentali, conduși de SUA, de o parte și statele comuniste, conduse
de URSS, de cealaltă parte. Acest înțeles i-a fost conferit de jurnalistul american Herbert Bayard
Swope într-un discurs scris pentru a fi rostit în fața legislativului din Carolina de Sud de către
Bernard Baruch. Expresia este mult mai veche, existând încă din secolul al XIV-lea. Don Juan
Manuel distingea atunci între războaiele calde și războaiele reci în contextul luptei dintre creștini
și musulmani.

Ambele superputeri și-au alăturat aliați diverși: între 1945-1948 URSS a inclus în orbita
sa cele mai multe țări din Europa Răsăriteană, pe măsură ce au fost impuse la putere guverne
comuniste în Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Albania, Iugoslavia, Cehoslovacia, Republica
Democrată Germană (1949), apoi în Coreea de Nord (1948). Pe de altă parte, SUA au grăbit
refacerea Japoniei și au întărit-o, transformând-o într-un aliat. Au cooperat îndeaproape cu Marea
Britanie și alte 14 țări europene, dar și cu Turcia, oferindu-le ajutor economic cu scopul de a se
reuni în cadrul unui bloc anticomunist.

Au existat multe divergențe în privința frontierei polono-germane, iar tratatele de pace cu

Germania și Austria nu s-au putut încheia.

Cauza fundamentală a declanșării războiului rece a constat în diferențele de principiu

dintre statele democratice și cele comuniste care s-au manifestat chiar din momentul în care
bolșevicii au capturat puterea în Rusia, în 1917.

Există mai multe teorii referitoare la cauzele care au dus la declanșarea războiului rece.
Teoria Amenințării Rusești accentuează vinovăția sovieticilor în ruptura dintre Est și Vest. Total
opusă este teoria care evidențiază rolul americanilor, numită Teoria Imperialismului American.
Teoria Superputerilor, definită așa de către chinezi, accentuează atât rolul SUA cât și rolul
URSS-ului, iar Teoria Cursei Înarmărilor evidențiază că tensiunea își are sursa în forța militară
de care dispuneau cele două superputeri, vinovăția aparținând atât Vestului cât și Estului.

Între 1945 și 1953 au existat mai multe evenimente importante în evoluția războiului
rece.
 La Conferința de la Ialta (februarie 1945), desfășurată în Crimeea, au participat Stalin,
Roosevelt și Churchill. Reuniunea a fost considerată de multă lume un succes, fiind realizate
înțelegeri în privința mai multor puncte: s-a căzut de acord cu privire la înființarea Organizației
Națiunilor Unite; Germania urma să fie divizată în trei zone de ocupație, rusă, americană și
britanică; Berlinul urma să fie împărțit în sectoare de ocupație ale marilor puteri învingătoare;
aranjamente similare urmau să fie făcute și pentru Austria; în toate țările Europei răsăritene
urmau să se desfășoare alegeri libere; promisiunea lui Stalin de a se alătura războiului împotriva
Japoniei. Au aărut, însă, semne de îngrijorare cu privire la Polonia.

Conferința de la Potsdam (iulie 1945) a ilustrat o răcire importantă a relațiilor din cadrul
alianței. Principalii reprezentanți ai marilor puteri au fost Stalin, Truman și Churchill. Războiul
cu Germania se încheiase, dar nu s-a reușit convenirea unei înțelegeri cu privire la viitorul acestei
țări, totul a rămas la nivelul celor stabilite la Ialta. La câteva zile după finalizarea conferinței,
două bombe nucleare au fost aruncate asupra Japoniei, iar războiul s-a încheiat imediat, la 10
august, fără a mai fi nevoie de ajutorul rusesc, cu toate că URSS declarase război Japoniei la 8
august și invadase Manciuria.

Așa-numitul discurs al „Cortinei de Fier”, rostit de Winston Churchill, la Fulton

(Missouri) în Statele Unite în martie 1946, s-a dorit un semnal de alarmă referitor la răspândirea
comunismului în Europa răsăriteană, o atragere a atenției asupra agresiunii totalitarismului. Până
în acel moment, guvernele rezultate în urma unor coaliții dominate de către comuniști au fost
instalate la putere prin intermediul rușilor în Polonia, România, Ungaria, Bulgaria și Albania.
Adversarii comuniștilor au fost întemnițați sau închiși, în anumite cazuri. În discursul său de la
Wesrimnster College, Churchill, care vorbea ca o persoană privată, nu avea nicio funcție oficială
în acel moment, a făcut apel la o alianță a Occidentului care să reziste cu fermitate în fața
amenințărilor comuniste. Discursul a contribuit la adâncirea rupturii dintre foștii aliați, deși
Winston Churchill a exprimat ceea ce simțeau mulți dintre politicienii americani de frunte.

Sovieticii, nefiind intimidați în urma discursului de la Fulton, au continuat să-și

întărească dominația asupra Europei răsăritene, până la sfârșitul anului 1947 toate statele din
regiune, cu excepția Cehoslovaciei, aveau guverne comuniste. Alegerile au fost măsluite,
membrii necomuniști au fost excluși din coalițiile de guvernământ, mulți fiind arestați și
executați, iar toate celelalte partide politice au fost desființate. Occidentul era profund iritat de
atitudinea Rusiei, care nu respecta promisiunea făcută de Stalin la Ialta, de a permite
desfășurarea de alegeri libere.

Următoarea evoluție majoră în cadrul războiului rece a fost apariția așa-numitei „Doctrini
Truman”, asociată strâns cu Planul Marshall.

„Doctrina Truman” a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să
răstoarne monarhia și guvernul ales legal. Trupele britanice au restaurat monarhia, dar aveau
reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci. Ministrul de Externe britanic,
Ernest Bevin, a solicitat ajutor american. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în bani, arme și
instrucție, ceea ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, amenințată și ea, a
primit ajutor american consistent. Doctrina Truman a scos în evidență faptul că SUA nu aveau
intenția de a reveni la izolaționism ci s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii
comunismului, atât în Europa, cât și în întreaga lume.

Planul Marshall, anunțat în iunie 1947, reprezenta extensia în domeniul economic a

Doctrinei Truman. Secretarul de stat al SUA, George Marshall, a lansat un plan de refacere a
Europei cu asistență americană.. Țelul planului era acela de a reconstrui Europa din punct de
vedere economic. Până în septembrie 1947, 16 țări au schițat un plan comun pentru utilizarea
ajutorului american. În următorii patru ani, până la 31 decembrie 1951, ajutorul american oferit
statelor Europei occidentale a contribuit la refacerea agriculturii și industriei. Pe de altă parte,
sovieticii credeau că asistența americană era o acțiune cu substrat anticomunist nu doar o dovadă
de bunăvoință. Deși ajutorul era disponibil și pentru Europa răsăriteană, teoretic, URSS a respins
oferta, iar statele satelit, Cehoslovacia și Polonia, au fost aduse la ordine, Moscova interzicând
accesul la schema financiară și economică promovată de americani.

Cominformul, înființat de Stalin în septembrie 1947, era o organizație ce reunea diverse

partide comuniste europene. Scopul lui Stalin era să-și întărească controlul asupra sateliților. În
1949 a fost anunțat Planul Molotov, prin care sateliții Moscovei puteau primi ajutor rusesc,
înființându-se organizația C.A.E.R. ( Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), al cărei țel era de
coordonare a politicilor economice ale țărilor din cadrul blocului sovietic.

Capturarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia (februarie 1948) a fost o lovitură

pentru blocul occidental, deoarece aceasta era ultima țară din regiune cu regim democratic.
Alegerile au avut loc în luna mai, dar cetățenii au avut de votat o singură listă, cea comunistă.
Puterile occidentale și O.N.U. au protestat, însă nu s-a putut acționa deoarece nu s-a putut dovedi
implicarea sovietică în evenimente.

Blocada Berlinului și podul aerian din iunie 1948-mai 1949 au determinat prima criză
majoră din cadrul războiului rece, derivată din neînțelegerile referitoare la tratamentul aplicat
Germaniei. La finalul războiului mondial, Germania și Berlinul au fost împărțite în câte patru
zone de ocupație. În timp ce puterile occidentale au început să organizeze refacerea politică și
economică a regiunilor pe care le controlau, Stalin a continuat să trateze zona ca pe o colonie. La
începutul anului 1948, cele trei zone occidentale din Germania au reușit să formeze o singură
unitate administrativă. În iunie 1948, occidentalii au introdus o nouă monedă și au oprit controlul
prețurilor și raționalizarea produselor în zonele lor de ocupație și în Berlinul de Vest. Răspunsul
sovietic a fost prompt: toate șoselele, căile ferate și legăturile fluviale dintre Berlinul occidental
și Germania occidentală au fost închise. Puterile apusene au decis să aprovizioneze Berlinul pe
calea aerului, o operațiune tehnică ce a permis subzistența celor 2,5 milioane de vest berlinezi în
timpul iernii. În mai 1949, rușii și-au recunoscut eșecul, ridicând blocada.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost înființată în aprilie 1949. Marea

Britanie, Franța, Olanda, Belgia și Luxemburg au semnat, în martie 1848, Tratatul de la
Bruxelles, prin care se angajau să colaboreze militar în eventualitatea unui război. În 1949 li s-a
alăturat SUA, Canada, Portugalia, Irlanda, Danemarca, Italia și Norvegia. Toate au semnat
Tratatul Atlanticului de Nord. S-a stabilit că un atac împotriva unei țări să fie considerat un atac
împotriva tuturor, toate forțele militare să fie supuse unui comandament unic al N.A.T.O., care să
coordoneze apărarea Occidentului. Americanii au abandonat politica lor tradițională de
neimplicare în alianțe politico-militare și și-au luat, pentru prima dată, angajamentul să participe
la o eventuală confruntare armată ulterioară.

În august 1949 puterile occidentale au fondat Republica Federală Germană deoarece nu

exista nicio speranță ca sovieticii să permită unificarea Germaniei. Aceștia au replicat prin
înființarea Republicii Democrate Germane, în octombrie 1949.

La sfârșitul anilor `40 ai secolului XX, faza incipientă a războiului rece se finalizase,
„cortina de fier” era ferm instalată în Europa. Programul European de Refacere, Planul Marshall,
începea să-și facă simțite efectele în Europa apuseană. Se stabilizase o nouă ordine mondială
care va rămâne în vigoare încă patru decenii.

După 1953 s-a produs o detensionare în războiul rece, moartea lui Stalin în martie 1953
reprezentând punctul de plecare al detensionării relațiilor Est-Vest, noii lideri de la Kremlin
dorind să-și îmbunătățească relațiile cu Occidentul.

Destinderea s-a manifestat în mai multe feluri. În 1955 rușii s-au declarat de acord să
renunțe la bazele lor militare din Finlanda și Bulganin, iar în decembrie 1955 aceștia nu au mai
blocat prin veto admiterea în O.N.U. a 16 noi state. Divergențele sovieto-iugoslave au fost puse
în surdină, Cominformul a fost abandonat. Cel mai important eveniment referitor la destinderea
internațională a fost realizarea unei înțelegeri în privința Austriei, prin semnarea Tratatului de
Stat Austriac, în mai 1955. S-a acceptat formarea unui guvern central austriac care deținea puteri
limitate. Toate trupele străine au fost retrase, iar Austria a devenind independentă în cadrul
frontierelor ei din 1937. Nu-i era permis să se unească cu Germania, urmând să rămână neutră în
cazul oricărui conflict. Nu se putea alătura niciunei organizații de natură politico-militară sau
economică aparținând vreunuia din cele două blocuri adverse.

Destinderea a fost doar parțială, în realitate. Politica lui Hrușciov era un amestec curios
pe care liderii occidentali l-au considerat uneori greu de înțeles.

În 1955 a fost semnat Pactul de la Varșovia între Uniunea Sovietică și statele din Europa
răsăriteană, la scurt timp după admiterea R.F.G.-ului în N.A.T.O.

Rușii au continuat să fabrice armament nuclear.

Situația de la Berlin a determinat o revenire a tensiunii. Hrușciov a sugerat că Occidentul

ar trebui să se retragă de la Berlin. Deoarece Kennedy a refuzat, a fost ridicat așa-numitul „Zid al
Berlinului”, în august 1961.

Criza rachetelor din 1962 a fost cel mai tensionat incident din întregul război rece. S-a
produs când Kennedy a solicitat retragerea rachetelor rusești din Cuba. Criza a avut rezultate
importante: s-a produs o reducere a tensiunii internaționale, concretizată în instalarea unei
legături telefonice directe între Moscova și Washington și în semnarea unui tratat sovieto-
americano-britanic de interdicție a desfășurării testelor nucleare în altă parte decât în subteran, în
iulie 1963.