Sunteți pe pagina 1din 82

CURS LITERATURA DEFINITIVAT EDUCATORI 2021

PROGRAMA CURS

1. CREATIA POPULARA
a) Genul liric – lirica
populara - Colinde
- Proverbe, zicatori, ghicitori
- Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
b) Genul epic
- Basmul: Greuceanu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, Praslea cel voinic si
merele de aur

2. CREATIA CULTA
a) Genul epic
- Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele si furnica. Grigore Alexandrescu – Oglindele
- Legenda: Calin Gruia – Povestea florii-soarelui, Eugen Jianu – Legenda ghiocelului/
Legenda buburuzei
- Basmul: Mihai Eminescu – Fat-Frumos din lacrima; Ion Creanga – Povestea lui Harap-
Alb; Basmul modern: Carlo Collodi – Pinocchio; Lyman Frank Baum – Vrajitorul din Oz.;
Joseph Jacobs – Jack si vrejul de fasole
- Povesti: Ion Creanga - Fata babei si fata mosneagului / Punguta cu doi bani; Ioan Slavici –
Doi feti cu stea in frunte; Hans Christian Andersen – Ratusca cea urata; Fratii Grimm – Alba
ca Zapada; Charles Perrault – Scufita Rosie
- Povestirea: Emil Garleanu – Gandacelul; Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe/ Capra cu
trei iezi; Octav Pancu Iasi – Iedul cu trei capre; Barbu Stefanescu-Delavrancea – Bunicul/
Bunica; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunata; Eric Carle – Vrei sa fii prietenul meu?,
Omida mancacioasa; Sigrid Laube - Balul florilor; David Mckee – Elefantul Elmer; Ion
Creanga – Mos Ion Roata si Unirea; Dumitru Almas – Povestiri istorice
- Schite: I.L.Caragiale – D-l. Goe…/ Vizita…
- Romanul pentru copii si despre copii: Ion Creanga – Amintiri din copilarie; Mark Twain –
Aventurile lui Tom Sawyer/ Aventurile lui Huckleberry Finn; Antoine de Saint-Exupéry –
Micul print

b) Genul liric
- Poezia despre copilarie: George Cosbuc – Iarna pe ulita, La oglinda/ La Pasti; Elena
Farago – Sfatul degetelor
- Poezia despre natura si vietuitoare: Mihai Eminescu – Revedere, Somnoroase pasarele;
Vasile Alecsandri – Pasteluri; Tudor Arghezi – Zdreanta/ Talharul pedepsit; George
Toparceanu – Balada unui greier mic/ Gospodina; Elena Farago – Catelusul schiop/
Gandacelul

1
Genuri literare

Genul epic

Definitie - Opera epica este opera literara in care autorul isi exprima sentimentele,
gandurile si ideile in mod indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor.
Caracteristicile operelor epice

Autorul isi exprima indirect ideile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor.

Are o actiune ce poate fi prezentata pe momentele subiectului literar si anume: expozitie,
intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul.

Are personaje care savarsesc actiunea. Personajele sunt fictive, insa pot parea de multe ori
reale si sunt rodul imaginatiei autorului.

Este prezent autorul. Se poate observa prezenta naratorului prin folosirea verbelor la
persoana a III-a (narator obiectiv) si persoana I (narator subiectiv).

Modul de expunere specific genului epic este naratiunea, folosita in relatarea faptelor
ori evenimentelor in ordine cronologica. Naratiunea este completata si de descriere si
dialog, iar uneori si de monologul interior, atunci cand sunt povestiri de tip jurnal la
persoana I.
Rolurile modurilor de expunere intr-un text epic

Naratiunea are rolul de a dezvolta firul epic, mai exact de a relata ori prezenta intamplarile.

Descrierea este folosita in expozitie in prezentarea cadrului si descrierea atmosferei, locul si
timpul actiunii.

Dialogul are rolul de a caracteriza indirect, cu ajutorul limbajului, personajele.
Dialogul asigura un dinamism aparte povestirii, prin schimbul de replici dintre
personaje.

Monologul interior este o modalitate specifica prozei, atunci cand un personaj analizeaza
propriile stari sufletesti. Vorbirea personajului cu sine insusi.
Speciile genului epic in proza : Anecdota; Autobiografie; Basm; Biografie; Jurnal;
Memorii; Mit; Nuvela; Parabola; Povestire; Roman; Schita.
Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare si culte, in proza ori versuri,
acolo unde ideile autorului sunt exprimate in mod indirect prin intermediul actiunii si al
personajelor implicate in derularea evenimentelor ce sunt plasate intr-un anumit timp si
spatiu. Modul de expunere predominant al genului epic este naratiunea.

Genul liric

Genul liric cuprinde operele literare unde autorul isi exprima ideile, gandurile si
sentimentele prin intermediul eului liric. In acest gen domina viziunea si transfigurarea
artistica, iar autorul apeleaza la tehnici aluzive si asociative pentru a-si crea un univers de
mare forta de sugestie ce i se adreseaza sensibilitatii cititorului.
Este genul literar al discursului subiectiv care exprima sentimentele cu ajutorul
figurilor de stil si simbolurilor. Discursul genului liric este la persoana I, dar este folosita si
persoana a II-a. Opera lirica poate fi culta, cu autor cunoscut, ori populara, cu caracter
anonim, colectiv sau oral.
Definitie - Genul liric este opera literara in care autorul isi exprima gandurile si
sentimentele in mod direct cu ajutorul a numeroase procedee artistice precum figuri de stil ori
simboluri artistice.

2
Opera lirica - Este o creatie literara in care autorul isi exprima gandurile,
sentimentele si emotiile in mod direct, folosind un limbaj expresiv.
Lirismul - Este un registru artistic, o tonalitate, care pune accent pe expresia poetica a
sentimentelor personale si implicit a pasiunii.
Trasaturi

Vocea autorului – se numeste si eu liric si este acea modalitatea prin care autorul isi
exprima trairile. Eul liric poate fi subiectiv, atunci cand in text apar marcile
subiectivitatii eului precum adjective pronominale ori verbe si pronume la persoana I,
ori obiectiv, atunci cand in text nu apar aceste marci, ci forme pronominale si verbe la
persoana a III-a.

Accentul – va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, starilor sufletesti si trairilor si
este caracterizat de stari precum: dragoste, dor, melancolie, tristete, extaz, teama,
admiratie, etc.

In textul liric este remarcata si varietatea figurilor de stil si a imaginilor artistice
precum metafore, hiperbole, enumeratii, comparatii, hiperbole, epitete, imagini
olfactive, auditive, etc.

Creatia lirica – este o confesiune permanenta a eului liric, o dezvaluire a sensibilitatii si
sentimentelor intime ale acestuia.
Lirismul este o tonalitate care pune accentul pe expresia poetica a sentimentelor
personale, a pasiunii. Cuvantul ―liric‖ isi are originea in cuvantul ―lira‖, instrument muzical
cu coarde, care era considerat atributul lui Apollo, inventatorul sau legendar, dar si al lui
Orfeu sau Erato, muza antica a poeziei lirice si erotice.
Specii ale genului liric: Elegia; Epigrama; Epistola; Oda; Pastelul; Meditatia;
Satira; Pamfletul; Sonetul; Rondelul; Gazelul; Glosa; Romanta; Imnul; Doina; Idila; Haiku.

Genul dramatic

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena


unui teatru. Operele dramatice au la baza o limitare in timp si spatiu a actiunii reprezentate,
iar personajele textului dramatic comunica prin intermediul dialogului si monologului,
autorul fiind prezent doar in indicatiile regizorale.
Genul dramatic are trasaturi care il diferentiaza clar de alte genuri, cum ar fi
modurile de expunere specifice textelor dramatice. Indicatiile scenice apar doar intre
paranteze ori la subsolul paginilor si se refera la actiunea personajelor, la mimica, decor ori la
gesturi.
Caracteristici

Actiunea este declansata de conflictul dramatic care consta in confruntarea a doua personaje,
situatii ori idei.

Structura este specifica prin: scene, acte sau tablouri.

Replicile sunt precedate de numele personajului care le rosteste;

Autorul isi face simtita prezenta doar prin indicatii scenice:

Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau monologul.

Model de argumentare – genul epic

Genul epic cuprinde operele literare in care ideile, gandurile, semntimentele si


opiniile autorului sunt transmise in mod INDIRECT, prin intermediul naratorului, actiunii si
al personajelor. Consider ca opera / fragmentul citat din opera „..........‖ (titlul) scrisa de ..........
(autorul) apartine genului epic, deoarece prezinta toate particularitatile acestuia.

3
In primul rand, se remarca existenta unui fir narativ: .......... (se rezuma textul). In
plus, actiunea se desfasoara intr-o ordine logica si cronologica, urmand momentele
subiectului.
O alta trasarura care incadreaza opera / fragmentul in genul epic este prezenta unui
narator .......... (obiectiv, omniscient, omniprezent, detasat, care relateaza la persoana a III-a
/ subiectiv, care este si personaj, relatarea facandu-se la persoana I. In textul dat, la derularea
intamplarilor paricipa personaje, precum: .......... (exemplificari din text).
In al doilea rand, modul de expunere predominant este naratiunea, cu rol in
inlantuirea faptelor: .......... (citat un scurt fragment de naratiune). Naratiunea se imbina cu
descrierea, care contribuie la portretizarea personajului principal / la infatisarea locului:
„..........‖ (se extrag din text citate semnificative pentru portretizarea personajului sau pentru
infatisarea locului) sau/si cu dialogul care reda vorbirea personajelor, reprezentand, astfel, un
mijloc de caracterizare indirecta. Mai mult decat atat, coordonatele temporale sau/si cele
spatiale sunt prezente in text, ele oferind verosimilitate*: .......... (exemple, intre ghilimele, de
indici de timp si exemple, intre ghilimele, de indici de spatiu).
In concluzie, argumentele prezentate mai sus justifica incadrarea acestui text in genul
epic.
Demonstratie – gen liric

In opinia mea / Din punctul meu de vedere, opera literara ….( titlul ) de… ( autorul)
apartine genului liric, intrucat / deoarece / fiindca autorul isi exprima gandurile, ideile si
sentimentele in mod direct prin intermediul eului liric si al mijloaclor de expresivitate
artisitca.
Un prim argument este / Pe de o parte / In primul rand, autorul isi exprima in mod
direct sentimentele de …. ( tristete, melancolie, nostalgie, bucurie, fericire , dragoste , iubire ,
admiratie ) generate de … ( trecerea ireversibila a timpului, frumusetea naturii, o dragoste
trecuta etc. ) , prin intermediul eului liric , care se tradeaza in text prin marci specifice : forme
verbale si pronominale de persoana I ( exemple din text ) , interogatii retorice ( exemple ),
enunturi exclamative ( exemle ) , interjectii ( exemple ) , linii de pauza .
Tema poeziei este ….. , iar titlul- un element sugestiv si concentrat- se afla in
perfecta concordanta cu mesajul poeziei , fiind alcatuit din … ( partile de vorbire respective ).
Al doilea argument este / Pe de alta parte / In al doilea rand, limbajul se caracterizeaza
prin expresivitate dobandita prin utilizarea figurilor de stil, dintre care se remarca epitetele
( exemple ) , comparatiile ( exemple ) etc.Acestea compun sugestive imagini artistice vizuale
(exemple ) , olfactive ( exemple ), care emotioneaza cititorul. In plus , modalitatea principala
de expunere este descrierea , care se imbina armonios in tesatura lirica cu monologul.
(ATENTIE ! In unele opera modul principal de expunere poate fi MONOLOGUL LIRIC. )
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcatuita din ……. strofe de tip …..…
(monovers / distih / tertina / catren ) cu rima …….. ( imperecheata / imbratisata / incrucisata /
monorima ) , ritm…….… ( trohaic / iambic ) si masura versurilor de …….. silabe.
In concluzie , coloborand cele demonstrate putem afirma ca opera literara …. de ….
este o creatie lirica .

Demonstratie- genul dramatic

In opinia mea, opera ………….…………(titlul), de ……………………..(numele


autorului), apartine genului dramatic, in care autorul se exprima in mod indirect, prin
intermediul personajelor, care sunt antrenate in derularea unor evenimente, intr-un anumit

4
timp si spatiu, creatia literara avand ca mod de expunere dominant dialogul si fiind destinata
reprezentarii scenice.
In primul rand, precizarea „actul......‖, „scena........‖ arata organizarea textului pe
acte, diviziunile principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza
intrarea sau iesirea unui personaj. De asemenea, inaintea fiecarei replici este indicat numele
personajului care o rosteste……………………………………………………(citat in care se
transmite o astfel de replica) si se remarca prezenta didascaliilor (a indicatiilor scenice), ca
modalitati de interventie directa a autorului …………………………………...……..(doua
exemple).
In al doilea rand, modul de expunere specific este dialogul, iar prezenta acestuia
impune prezenta elementelor de oralitate a stilului ……………………
……………………….... (prezentarea a trei-patru elemente de oralitate, cu citate pentru
fiecare- interogatii, exclamatii, interjectii, verbe la imperativ, cuvinte in vocativ).
In plus, se remarca prezenta personajelor ……………………………………… (care
sunt personajele) si a unui conflict dramatic intre …………………………………….(ce forte
sunt antrenate in conflict si cum evolueaza, pe scurt, acestea).
In concluzie, trasaturile mai sus prezentate justifica incadrarea textului suport in genul
dramatic.

Analiza operelor literare

Opera literara este forma pe care o ia mesajul transmis, in mod direct sau indirect, de
catre creator catre potentialul receptor/cititor, concretizarea comunicarii si a autocomunicarii
autorului sau, altfel spus, o „lucrare literara originala, cu valoare estetica, ce creeaza un
univers imaginar propriu si coerent, valorificand intr-un grad inalt potentele limbajului
artistic‖ (Anghelescu et al. 1994: 170).
Opera literara se caracterizeaza prin caracterul sau informativ si formativ, prin
expresivitate, conotativitate, caracter deschis si simbolic, ambiguitate, toate acestea6
conferind, de fapt, unicitate fiecarei creatii de acest tip.
O opera literara poate fi prezentata/analizata prin raportare la doua coordonate
esentiale:
 continutul – in asociere cu genurile si speciile literare – tema, motive, subiect,
personaje etc.;
forma (versuri, proza, succesiune de replici in versuri/proza)
Limbajul poetic este mijlocul prin care se transmite mesajul poetic, prin care se
transfigureaza realitatea obiectiva, a lumii, si cea subiectiva, a creatorului, intr-o realitate
unica, estetica. Limbajul poetic se caracterizeaza prin: preponderenta conotativului (vs.
limbajul stiintific, caracterizat prin denotativitate), cu precizarea ca sensul conotativ este
identificabil implicit, intr-un anumit context, in asociere cu semnificatiile particulare ale
celorlalte elemente ale respectivului context; ambiguitate (generata si de abateri de la limbajul
neutru, de deviatii cu rol stilistic ); originalitate; functie de sugestie; structura muzicala;
deschidere; opacitate; alogicitate etc.
Imaginea poetica – concretizare a reflectarii lumii reale sau imaginare in forme
verbale semnificative; imaginea poetica este un instrument al cunoasterii sau, dupa Sartre,
puterea magica de a evoca ceva absent (cf. Parfene 1998: 19);
Tema reprezinta continutul abstract al unei opere literare, ea trimite ca notiune catre
sfera ideala careia ii poate fi subsumata opera (Kayser, 1979) – vezi, de exemplu, teme
precum: natura, iubirea, copilaria, istoria, geniul, cunoasterea, destinul etc.

5
Motivul reprezinta un element avand caracter de generalitate, o situatie tipica –
reprezentativa pentru o situatie concreta – avand caracter repetitiv (Kayser, 1979); motivul
este cel care concura la realizarea temei unei opere literare si poate fi concretizat intr-un
personaj, o situatie, un numar, o maxima, un obiect etc., care se repeta in diferite momente ale
unei opere literare sau in cadrul unui ansamblu de creatii literare ale aceluiasi scriitor sau ale
unor scriitori diferiti (de exemplu, motivele creatiei eminesciene: luna, codrul, teiul, lacul,
visul etc., motivul ruinei in creatiile romantice etc.).
Motivele pot fi incadrate intr-un sistem de opozitii in functie de anumite caracteristici:
 motiv explicit (concretizat intr-un element verbal
– motivul mioarei nazdravane din Miorita) vs. motiv implicit (sugerat de
anumite imagini poetice
– motivul alegoriei moarte-nunta);
 motiv central sau laitmotiv (care se repeta insistent intr-o opera literara –
motivul alegoriei moarte-nunta) vs. motiv secundar (cu valoare simbolica, fara
a fi repetat in mod deosebit– motivul maicutei batrane).
Subiectul este reprezentat de succesiunea de episoade/evenimente prezentate (narate
sau reflectate in replicile personajelor) intr-o opera literara epica sau dramatica, evenimente
avand ca nucleu generator un conflict (interior si/sau exterior) in care sunt implicate
personaje; intr-o alta formulare – dupa Kayser, 1979 – subiectul este intotdeauna asociat
anumitor personaje, unei anumite derulari de evenimente, implicand o serie de repere spatio-
temporale obiective si/sau subiective (vezi spatiul obiectiv, respectiv subiectiv, timpul
obiectiv, respectiv subiectiv la care sunt raportate evenimentele).
Succesiunea evenimentelor prezentate intr-o opera epica sau dramatica se
caracterizeaza, in principiu (cu exceptia subiectului simplu, liniar), printr-o anumita gradatie
care se concretizeaza in asanumitele momente ale subiectului:
 expozitiunea – prezinta situatia initiala – locul, timpul desfasurarii actiunii si o
parte dintre personaje;
 intriga – reprezinta elementul care declanseaza conflictul;
 desfasurarea actiunii – cuprinde intamplarile propriu-zise;
 punctul culminant – constituie momentul de maxima tensiune al actiunii;
 deznodamantul – prezinta situatia finala, rezolvarea conflictului.
Un personaj poate fi caracterizat in mod direct – de catre narator, de catre alte
personaje, respectiv de catre personaj insusi (autocaracterizare) sau in mod indirect – prin
limbaj, prin fapte, comportament; prin ceea ce gandeste si simte; prin mediul in care este
plasat personajul respectiv in contextul operei literare etc.
Figurile de stil sunt structuri alcatuite din elemente apartinand sistemului limbii, insa
valorificate nu cu sensul lor propriu, initial, ci „figurativ‖ (fie ca sens al componentelor
sintagmei, fie ca asociere inedita a acestora, cu valoare stilistica), cu precizarea ca aceasta
caracteristica exista si este identificabila/reperabila in contexte doar prin prisma ambilor poli
ai actului comunicativ de tip literar: creatorul si cititorul
Alegoria este figura de stil care consta in exprimarea unei notiuni abstracte prin
intermediul unor elemente concrete, concretizate intr-un cumul de alte figuri de stil (metafore,
comparatii, personificari etc.).
Antiteza este figura de stil realizata prin punerea in opozitie a doua elemente concrete
sau abstracte (fapte, personaje, obiecte, idei etc.) sau a doua aspecte ale unuia si aceluiasi
element (dedublat).
Comparatia este figura de stil care consta in alaturarea a doi termeni (personaje, idei,
obiecte, situatii etc.) prin prisma unui anumit grad de similaritate intre acestia (pe baza unor
trasaturi comune), cu scopul de a reliefa unul dintre termeni. „Din alb iatac de foisor / Iesi
Zamfira-n pas istet, / Frumoasa ca un gand razlet‖ (G. Cosbuc).

6
Enumeratia este figura de stil realizata prin prezentarea succesiva a unor elemente
apartinand aceleiasi clase, relative la aceeasi tema, avand rolul de a atrage atentia asupra
ideilor, situatiilor ilustrate sau asupra aspectelor descrise.
Epitetul reprezinta figura de stil care atribuie o insusire neobisnuita unui lucru,
fenomen al naturii, unei fiinte, actiuni etc., punand elementul respectiv intr-o lumina noua.
Hiperbola este figura de stil care consta in exagerarea (in sensul de marire sau
micsorare) a trasaturilor unui element, pentru a genera un mai mare impact asupra
receptorului/cititorului.
) Inversiunea este figura de stil care consta in schimbarea topicii in cadrul unui mesaj,
pentru a evidentia anumite aspecte ale acestuia; aceasta figura de stil se bazeaza, asadar, „pe
un aranjament inversat de cuvinte in raport cu ordinea in care se succed ideile in analiza
gandirii‖ (Fontanier 1977: 235)
Metafora este o comparatie prescurtata, implicita, o comparatie din care lipseste
elementul de relatie. : („iubirea, bibelou de portelan‖ „Gandirea mea e toamna ca gandul unui
mort.‖)
Elementele de prozodie
1. Masura reprezinta numarul silabelor dintr-un vers. Intr-un text, masura versurilor
poate fi: - constanta: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e rau si ce
e bine / Tu tentreaba si socoate; / Nu spera si nu ai teama, / Ce e val, ca valul trece; / De te-
ndeamna, de te cheama, / Tu ramai la toate rece‖ (M. Eminescu, Glossa) – masura de 8 silabe;
- variabila: „Toamna, fata deocheata – / Biata fata!... / Deocheata, dar frumoasa / Si cocheta,
/ Mi-a intrat odata-n casa, / Indiscreta, / Sa ma-ntrebe ce mai fac... / Ce problema viitoare /
Ma mai doare...‖ (I. Minulescu, Isprava toamnei) – masura de 4-7-8 silabe.
2. Rima este figura prozodica ce consta in potrivirea sunetelor din finalul versurilor,
incepand cu vocala accentuata. In functie de asocierile care se stabilesc intr-o succesiune de
versuri, se realizeaza distinctia intre:
- rima imperecheata, de tipul aabb: „Parul tau e mai decolorat de soare, / regina mea de
negru si de sare. / Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat / ca o umbra, ca un sarpe dezarmat. /
Trec fantomeale verii in declin, / corabiile sufletului meu marin.‖ (N. Stanescu, Viata mea se
ilumineaza);
- rima incrucisata, de tipul abab: „Da-mi paradoxul frumusetii tale, / Da-mi proorocirea
viselor rebele, / Da-mi resemnarea strofelor banale / Si controversa versurilor mele.‖ (I.
Minulescu, Romanta policroma);
- rima imbratisata, de tipul abba: „In prima noapte luna plina / N-a inspirat mai multi artisti /
Ca ochii tai nespus de tristi / Muiati in lacrimi si-n lumina...‖ (I. Minulescu, Cantec);
- monorima, de tipul aaa: „si te-as framanta-n inele / si te-as da inimii mele / sa se stampere
de jele‖ (Mai badita, floare dulce);
Modurile de expunere sunt forme de punere in text a mesajului literar. In functie si
de tipul de mesaj si de subsumarea acestuia la un gen literar, la o anumita specie literara –
conditionate de modalitatea directa sau indirecta pe care a ales-o creatorul pentru a-si
transmite gandurile, trairile etc., sunt valorificate (cel mai frecvent, in asociere):
 naratiunea – povestirea, relatarea intamplarilor; naratiunea poate fi realizata la
persoana a treia (cel mai frecvent), la persoana intai (de exemplu, in scrierile autobiografice)
sau la persoana a doua (mai rar );
 dialogul – concretizat in succesiunea replicilor personajelor, cu rol in
caracterizarea acestora si in conturarea reperelor actiunii;
 monologul – exteriorizarea gandurilor, ideilor, sentimentelor unui personaj de catre
el insusi;
descrierea – prezentarea caracteristicilor/aspectelor unui tablou, personaj, ale unei
situatii/aspect al realitatii etc.

7
1. CREATIA POPULARA
a) Genul liric – lirica
populara - Colinde
- Proverbe, zicatori, ghicitori
- Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
b) Genul epic
- Basmul: Greuceanu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, Praslea cel voinic
si merele de aur

a) Genul liric – lirica populara

Colinde
Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si
colinde inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe.
Colinda este o specie folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile
calendaristice de iarna. Ea apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de
urare, celui epic prin naratiune si celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate
spectacole. Functiile principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice),
cat si timpurilor actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde elemente
crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua
planuri, alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la
formule stereotipe aducand in prim-plan personaje fabuloase.

Sculati, sculati, boieri mari,


Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari,
Florile dalbe,
Ca va vin colindatori,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe,
Si v-aduc un Dumnezeu,
Florile dalbe,
Sa va mantuie de rau,
Florile dalbe.
Un Dumnezeu nou nascut,
Florile dalbe,
Cu flori de crin in vascut,
Florile dalbe.

Proverbe, zicatori, ghicitori


Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele constau
in mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.
Proverbul (numit si „paremie‖, „pilda‖, „vorba aluia‖, „vorbe din batrani‖) are o
expresie impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere
literare incadrate in orizontul vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului:
minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de
vedere al expresiei artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva,
proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea,
8
lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire
sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata‖, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face‖,
„Cum iti asterni asa dormi‖, „Treci raul pana nu vine unda‖, „Laptele, pana nu-l bati, smantana
nu faci‖ s.a.

Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)


Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un
gen literar de sine statator.
Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l
cunoasca. Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile,
impresiile acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-formativa si
distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au o forma fixa. Aceste
creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
-au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste
autorul; -au caracter oral fiind transmise pe cale
orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit
intimplator la imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza
limbaj si expresii caracteristice graiului popular
-caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie, jocul
mimic, dans.
Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot
felul de poezii naive, jocuri hazli.
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica
copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.

b) Genul epic

Basmul popular poate fi definit drept o creatie epica narativa populara, in care
intamplarile adevarate se impletesc cu cele fantastice, personajele pot fi reale sau cu puteri
supranaturale, iar binele invinge intotdeauna. Trasaturile basmului popular sunt urmatoarele:
 cifrele si obiectele magice exista la tot pasul;
 se observa caracterul anonim, oral si colectiv al basmului;
 sunt prezente intamplari reale, dar si fantastice;
 se confrunta permanent binele si raul, iar binele iese invingator;
 nu exista determinare spatiala si temporala;
 apar formulele tipice;
 exista motive narative specifice basmului popular.
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje
fantastice pozitive aflate in slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu
ajutorul unor fiinte sau obiecte cu insusiri supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos
si Zmeul Zmeilor isi disputa iubirea Ilenei Cosanzene. Daca in debutul confruntarii dintre cele
doua forte morale antagonice Zmeul pare invingator, pe masura ce depaseste obstacolele din
cale, nehotaratul si prea tanarul Fat-Frumos capata experienta, intelepciune.

9
Din punctul de vedere al continutului, basmul se caracterizeaza prin fantasticul de
esenta miraculoasa si prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie
de subiect, basmul popular se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice),
nuvelistic (relateaza intamplari si personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca
protagonisti animale). In basmul popular perspectiva narativa apartine rapsodului care
comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii
directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment
sau o secventa de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata
printr-o aventura eroica urmata de refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la
nastere pana la punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul
basmului este intotdeauna fericit, celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea
sufleteasca si materiala a personajelor, reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este
exterior, fiind generat de opozitii morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii
faptelor este dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii –
imparatul, imparateasa, baba, mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte
si harnica) sau cu roluri bine definite (raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul).
Ajutoarele desemneaza personaje nazdravane care se afla la dispozitia eroului pozitiv, iar
donatorii sunt personaje intalnite intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice
protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta
ca oamenii, umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica.
De exemplu, podul semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul,
de la imaturitate la maturitate. Pestera este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in
infern permite eroului sa experimenteze moartea initiatica si reluarea vietii. Cele mai
cunoscute teme ale basmului sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta
neimplinita, dragostea pentru o fiinta nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram:
calatoria, probele initiatice, catastrofa naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara Panchantantra, Sindipa, 1001 de
nopti, Gesta Romanorum (secolul XII), Povestile lui Charles Perrault (1695), cele ale fratilor
Grimm (1812-1815) s.a. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de
Aarne si Thompson, in naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, si anume 140
tipuri comune altor popoare si 130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva
unui asupritor (zmeu, diavol, balaur, imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre bogat
ca saracul sa implineasca sarcini primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia
nedreptatita, fata oropsita, modestia rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu
(1830-1887) fiind primul mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in
familie, de la parinti si de la rude apropiate‖ si a carui activitate a fost elogiata de B. P.
Hasdeu si de Vasile Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din gura
poporului din anul 1882 el a strans 36 de titluri originale dintre care cel mai cunoscut este
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Acest basm a fost considerat un „basm
legenda‖ (Silviu Angelescu), un „mit disimulat‖ (N. Constantinescu), „un dar nesperat al
culturii noastre folclorice adus umanitatii‖ (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire
mondiala, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi,
zane, animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii,
simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ".

10
(Dictionar de termeni literari, Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta definitie cu
cele spuse de G. Calinescu in prefata la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie
literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un
gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc.
Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte himerice, animale ".

Greuceanu

Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 si publicat in 1882
in volumul Legende sau basmele romanilor.
Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese
invingator intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului
uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se
intampla in alte basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume
Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care
„isi lua inima in dinti", incumetandu-se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera
Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".
Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii
reale cu altele fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm,
predominante sunt situatiile supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in
care domina realul.
Formula introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea
intr-un spatiu nelimitat si intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste
zmei au furat de pe cer Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi
pe fata lui de sotie si jumatate din imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea
capului. Desi imparatul se dovedeste drept si ferm in hotararea de a pedepsi eventuala
neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite imparate, chiar de-as sti ca voi
pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea."
Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de oameni, care, fara
soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii si al
poeziei) nu puteau trai. Insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un
personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa
infrunte vicleniile zmeilor.
Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu,
apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se
despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da
de stire unuia despre soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e
curat cutitul, iar Soarele si Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai
intai in porumbel si apoi in musca, afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare
din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram al interdictiei pentru oameni, stapanit de
zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna in captivitate. Greuceanu se lupta
cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia, el se lua la lupta cu tatal
zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa ne batem, in
sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam".
Lupta cu tartorul zmeilor este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la
bataie: „in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se
rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantul. Asa
lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc
de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce

11
afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a
zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata
dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se
bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate:
„Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a
dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii".

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte i-a fost povestit lui Petre
Ispirescu, in copilarie, de catre tatal sau si a fost publicat pentru prima oara in ziarul „Taranul
roman‖ (1862), sub titlul Povestea lui Fat-Frumos, sau tinerete fara batranete, semnat P.I. Cu
titlul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, basmul apare, mai intai, in Legende si
basmele romanilor, ghicitori si proverburi, adunate din gura poporului, scrise si date la lumina
de Un culegator-tipograf (1872).
B.P. Hasdeu afirma in prefata ca acest volum este „o pretioasa comoara pentru
scrutatorul mitologiei nationale si chiar pentru un istoric‖. In forma definitiva, basmul
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte este integrat in volumul Legende sau Basmele
romanilor, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegator-tipograf (1882), cu o
introducere entuziasta a lui Vasile Alecsandri, care-l felicita pe Ispirescu pentru ca a adunat
„intr-un sirag multime de pietre scumpe din averea nationala, un sirag care nu mai este
amenintat de a se pierde. [...] Ai indeplinit o sacra datorie catre Patrie!‖.
Basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte se incadreaza in genul epic, iar
ca specie literara este un basm popular, cules si publicat de Petre Ispirescu. Impletirea
elementelor reale cu cele fabuloase creeaza fantasticul, ca specific ancestral (stravechi) al
basmelor, insa, in aceasta creatie populara se manifesta idei filozofice din mitologia
romaneasca, referitoare la conditia omului in univers, la viziunea despre viata si moarte.
Basmul imbina supranaturalul popular (fabulosul) cu profunde conceptii filozofice si
mitologice, de unde reiese si originalitatea unica a acestei creatii.
Semnificatia titlului „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte‖ releva sensuri
pline de substanta ideatica, dubla negatie („fara‖) reliefand fermitatea dorintei omului de a
atinge idealuri superioare, anuland, astfel, adevarul universal-valabil ca nu exista nici
batranetea fara tinerete si nici moartea fara de viata (adica nu poti fi batran daca n-ai fost mai
intai tanar si nu poti muri daca n-ai fost viu). Subtilitatile semnificatiei titlului se regasesc si in
cuvintele cu care il intampina zana, cu mila, in tinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Fat-
Frumos‖ - si cele pe care i le spune Moartea, dandu-i o palma - „Bine ai venit, ca de mai
intarziai, si eu ma prapadeam‖.
Tema este atipica, lupta nu se mai da intre fortele binelui si cele malefice, ci releva
dreptul nativ al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala, marginita intre
limitele umanului. Se pare ca motivul mitologic al copilului care nu accepta sa se nasca nu se
regaseste in folclorul altor popoare.
Constructia subiectului si semnificatiile basmului. Tinerete fara batranete si viata
fara de moarte este un basm popular, cules si publicat de Petre Ispirescu. Autorul anonim este
un narator omniscient. Naratiunea la persoana a III-a imbina supranaturalul cu planul real,
armonizand eroii fabulosi cu ideile filozofice si mitologice. Actiunea acestui basm nu are la
baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, ci acela dintre ideal si limita umana, iar
deznodamantul consta in triumful legilor universal-valabile care guverneaza conditia de
muritor a omului.
Subiectul este asemanator basmelor in ceea ce priveste eroii si motivele populare,
incipitul fiind reprezentat de formula initiala tipica: „A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi,

12
nu s-ar mai povesti‖. Neobisnuita este continuarea cu elementele supranaturale ce prezinta
relatii imposibile intre elementele universului, ceea ce ar sugera faptul ca aceste intamplari nu
s-au petrecut nicicand si sunt de neconceput: „de cand facea plopsorul pere si rachita
micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau,
infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-
arunca in slava cerului de ne aducea povesti. [...] Mai mincinos cine nu crede‖. Aceasta
formula de inceput are menirea de a proiecta evenimentele narate intr-un timp fabulos, intr-o
ordine stranie, rasturnata a lumii si intr-un spatiu miraculos.
Motivul imparatului fara urmas.Basmul incepe cu motivul imparatului fara urmas,
intalnit adesea in aceste creatii. Un imparat si o imparateasa isi doreau copii, dar degeaba au
umblat pe la vraci si filozofi, pentru ca nu-si puteau indeplini dorinta. Afland despre un
unchias priceput, ei s-au dus sa-i ceara sfatul. Vrajitorul le da leacurile, dar ii avertizeaza ca
aceasta dorinta le va aduce intristare, ca vor avea un singur copil, de care insa nu vor avea
parte.
Copilul este nazdravan inca inainte de a se naste, plangand si refuzand sa vina pe
lume, desi imparatul ii fagaduia „toate bunurile din lume‖. Cand ii promite Tinerete fara
batranete si viata fara de moarte, copilul tace brusc si se naste, spre bucuria tuturor, iar
petrecerea in imparatie a tinut o saptamana intreaga. Copilul este istet si curajos, invata intr-o
luna cat altii intr-un an, astfel ca „imparatul murea si invia de bucurie‖, iar imparatia era
mandra ca o sa aiba un conducator intelept ca Solomon.
Motivul dorintei imposibile.Cand baiatul implinea cincisprezece ani, i-a cerut tatalui
sa-si respecte promisiunea, dar imparatul recunoaste ca n-are de unde sa-i dea Tinerete fara
batranete si viata fara de moarte si ca fagaduiala avusese drept scop impacarea fatului.
Tanarul este hotarat sa plece in cautarea idealului pentru care se nascuse pe acest pamant si
toate rugaciunile si lacrimile parintilor sau ale curtenilor de a-l convinge sa renunte la acest
scop suprem au fost in zadar. Se manifesta in aceasta secventa a basmului motivul dorintei
imposibile.
Motivul probelor depasite. Intamplarile urmatoare compun motivul probelor
depasite, fiind intalnit in majoritatea basmelor, cu scopul de a scoate in relief insusirile
exceptionale ale eroului, fie pentru a-si gasi sotia potrivita, fie pentru a face ca adevarul sa
triumfe etc. Fat-Frumos isi alege din grajdurile imparatesti calul cel mai „rapciugos si bubos
si slab‖, pe care il hraneste cu mana sa, dandu-i orz fiert in lapte.
Sfatuit de cal, voinicul cere tatalui „palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce
le purta el cand era flacau‖, ceea ce simbolizeaza intoarcerea la valorile traditionale, ca
experienta spirituala necesara in aceasta calatorie. Toate pregatirile fiind terminate, calul se
scutura si „toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-
sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi‖. A treia zi de dimineata pornesc in calatorie insotiti de
care cu merinde, bani si vreo doua sute de ostasi, dupa cum poruncise imparatul. Dupa ce ies
din imparatia tatalui, voinicul imparte toata avutia soldatilor, apoi o iau spre rasarit si, dupa
trei zile si trei nopti, ajung intr-o campie plina cu schelete umane. Calul il avertizeaza ca
intrasera pe mosia unei Gheonoaie, care era atat de rea, incat omora pe oricine cuteza sa calce
pe pamanturile ei, de aceea trebuia ca Fat-Frumos sa aiba arcul si sageata pregatite, iar palosul
si sulita la indemana.
Aceasta este prima proba pe care voinicul va trebui sa o depaseasca. Cand se iveste
Gheonoaia, calul zboara deasupra ei si Fat-Frumos ii sageteaza un picior, iar cand era gata sa-l
loveasca si pe celalalt ea il roaga sa nu mai traga si-l invita la masa. Generos, Fat-Frumos ii
inapoiaza piciorul si acesta se lipeste imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia ii ofera de sotie pe
una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca niste zane‖, dar voinicul refuza, urmarindu-si
implinirea idealului pentru care se nascuse.

13
Dupa ce au mers „cale lunga si mai lunga‖ (formula mediana), au ajuns pe mosia
Scorpiei, care era sora cu Gheonoaia, dar fiind atat de rele nu puteau convietui. Ele devenisera
„lighioi‖ pentru ca le ajunsese blestemul parintilor, pe care nu-i ascultasera. Scorpia avea trei
capete si se repede „cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari‖ asupra voinicului,
dar acesta trage cu arcul si sageata ii zboara un cap. Cand sa-i sageteze si al doilea cap,
Scorpia se roaga de Fat-Frumos sa o ierte si-l ospateaza cu bucate alese, apoi isi recapata
capul, care se lipeste imediat la locul sau. Aceasta este a doua proba pe care voinicul reuseste
sa o treaca si sa iasa inca o data invingator.
Fat-Frumos pleaca mai departe, pana ce ajunge intr-un camp plin de flori cu „un miros
dulce‖, unde un vanticel adia usor, dar calul il previne ca aici vor avea parte de o primejdie si
mai mare. Ei se afla foarte aproape de palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si viata
fara de moarte, inconjurat de o padure deasa, unde traiau o multime de fiare salbatice fioroase,
care „ziua si noaptea pazesc cu neadormire‖.
Pentru ca prin padure era imposibil sa poata trece, s-au hotarat sa zboare pe deasupra
padurii, asteptand momentul cand lighioanele primeau mancare in curtea palatului, care
stralucea atat de puternic, incat „la soare te puteai uita, dar la dansul ba‖. Tocmai cand sa
coboare, atinse cu piciorul varful unui copac si toate dobitoacele incep sa urle infricosator.
Doamna care da „de mancare puilor ei‖ ii salveaza oprind dobitoacele si trimitandu-le la locul
lor, aceasta fiind a treia proba si ultima pe care o depaseste Fat-Frumos.
Motivul dorintei implinite. Motivul dorintei implinite incepe cu primirea entuziasta
pe care le-o face „doamna palatului‖, o zana inalta, „suptirica si dragalasa si frumoasa nevoie
mare!‖, pentru ca „nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa‖. Ea il priveste‖cu mila‖
pe voinic, ii ureaza: „Bine ai venit, Fat-Frumos!‖ si confirma faptul ca acolo se gasea Tinerete
fara batranete si viata fara de moarte.
Stapana mai avea doua surori mai mari, ii face cunostinta cu ele si cu animalele
fioroase din padure, ca ei sa se poata plimba in voie peste tot. Cu timpul, s-au imprietenit, iar
Fat-Frumos s-a insurat cu fata cea mica. El putea sa se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit
ca numai in Valea Plangerii sa nu mearga, „caci nu va fi bine de el‖. Fat-Frumos a petrecut la
palat „vreme uitata‖, ramasese „tot asa de tanar‖ ca atunci cand venise, traia fericit cu sotia si
cumnatele sale, bucurandu-se din plin de viata.
Motivul dorului de parinti. Intr-o zi, mergand la vanatoare si alergand dupa un
iepure pe care nu-l putuse nimeri cu sageata, Fat-Frumos nu baga de seama si trece in Valea
Plangerii. Deodata „il apuca un dor de tata-sau si de muma-sa‖, isi aduce aminte de lumea din
care venise si il cuprinde o nespusa tristete. Revenirea memoriei si a dorului de parinti
sugereaza reumanizarea eroului si redobandirea conditiei de om muritor.
In aceasta secventa narativa se manifesta motivul dorului de parinti, asa ca Fat-Frumos
se hotaraste sa mearga sa-si vada parintii, apoi sa se intoarca la palatul Tinerete fara batranete
si viata fara de moarte. In zadar sotia ii spune ca trecusera sute de ani si ca parintii nu mai
traiau de mult, ca va pieri si el daca va pleca, dar toate rugamintile fetelor nu i-au putut ostoi
dorul de casa.
Motivul reintoarcerii la conditia umana. Motivul reintoarcerii la conditia umana
este si ultimul ce se distinge in acest basm popular. Calul se invoieste in cele din urma sa-l
duca inapoi pe Fat-Frumos, dar numai pana la curtea imparateasca, de unde el se va intoarce
imediat la palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, fara sa-l mai astepte.
Meleagurile si oamenii sunt de nerecunoscut, in locul unde fusesera mosiile Scorpiei si ale
Gheonoaiei se ridicau orase, iar locuitorii radeau cand Fat-Frumos ii intreba de ele, ceea ce
semnifica scurgerea ireversibila a timpului. Lui i se parea ca trecusera numai cateva zile de
cand trecuse pe aici spre Tinerete fara batranete si viata fara de moarte si, pe masura ce
mergea, barba ii crescuse pana la brau, parul ii albise, iar picioarele ii tremurau.

14
Calul il lasa la „palaturile in care se nascuse‖ si pleaca degraba inapoi, spre palatul
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Urarea si promisiunea facute calului
impresioneaza puternic, putand sugera ideea ca abia dupa moarte omul poate intra in vesnicie:
„Du-te, sanatos, ca eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand‖. Critica literara descifreaza aici
ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu
in alte mitologii) a calului, sugerand ca acesta ar putea fi calauza sufletului stapanului sau,
dupa ce acesta va muri.
Vazand ruinele palatului, peste care crescusera buruienile, Fat-Frumos lacrimeaza
amintindu-si de copilaria petrecuta cu parintii. Barba ii crescuse pana la genunchi, pleoapele ii
cazusera, incat trebui sa le ridice cu degetele ca sa vada ce se afla intr-o „chichita‖ (ladita din
lemn), de unde „Moartea lui‖ se ridica si-i trage o palma, spunandu-i cu „glas slabanogit‖: „-
Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam‖. Fat-Frumos cade mort si se preface in
tarana. Accentuarea ideii ca Moartea era a lui reliefeaza conceptia ca fiecare om are o singura
moarte: „O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu
mort, si indata se si facu tarana‖.
In basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, conflictul nu se manifesta
intre foitele binelui si ale raului, intre adevar si minciuna, ci exista numai lupta omului cu sine
insusi pentru a-si implini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca
formula finala acea zicere devenita celebra, „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti si or
mai trai si astazi de n-or fi murit‖, deoarece protagonistul simbolizeaza motivul reintoarcerii la
conditia umana de muritor. Basmul se termina cu o formula finala tipica: „Iar eu incalecai p-o
sea si va spusei dumneavoastra asa‖.
Personajele basmului.Personajele sunt, ca in orice basm, pozitive si negative,
omenesti si fabuloase, principale, secundare si episodice. George Calinescu definea eroii de
basm ca pe niste „fiinte himerice, animale [...], fiinte neomenesti‖ care au „psihologia si
sociologia lor misterioasa‖.
Fat-Frumos este personajul principal din basmul Tinerete fara batranete si viata rara de
moarte, iar numele-generic de erou al basmelor populare romanesti ilustreaza ideea ca
protagonistul intruchipeaza modelul de cinste, dreptate si adevar, constituind imaginea
fortelor binelui.
Fat-Frumos vine pe lume prin magie, imparatul rezolvand astfel neputinta de a avea
copii, dar plata pentru implinirea dorintei este la fel de mare, pentru ca nu se bucura de fiul
sau decat cativa ani, apoi il pierde pentru totdeauna, din vina sa, deoarece nu-si putuse tine
promisiunea de a-i oferi Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Revenirea lui Fat-
Frumos in lumea pamanteana se face tot printr-un ceremonial magic, intrucat vanatoarea este
considerata in mitologie un ritual.
Fat-Frumos este caracterizat in mod direct de catre narator: „De ce crestea copilul, d-
aceea se facea mai istet si mai indraznet‖, inzestrat cu o inteligenta iesita din comun, el invata
intr-o luna cat altii intr-un an si se prevestea ca va fi un imparat intelept ca Solomon.
Fat-Frumos dovedeste tarie de caracter in implinirea propriilor idealuri, simbolizand
modelul uman care isi cunoaste menirea in aceasta lume: Tinerete fara batranete si viata fara
de moarte. Omul se naste cu aspiratia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie
cucerita, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-si dobandi astfel starea de beatitudine.
Curajos, ii sageteaza Gheonoaiei un picior si Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindeca si
ramane sa ospateze impreuna cu fiecare dintre ele.
Voinicul traieste intr-o aparenta fericire in Paradis, deoarece aceasta este provocata de
amnezie si de incremenirea timpului, de aceea exista si dilema daca nu cumva, de fapt, Fat-
Frumos si-a ratat viata reala. Revenindu-i memoria (anamneza), flacaul se topeste „de-a-n
picioarele de dorul parintilor‖ si se intoarce la conditia de om muritor, care, de altfel, nu poate
intra in vesnicie decat prin moarte.

15
Sustinand si dezvoltand aceasta idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiratia omului
catre vesnicie, in basmul lui Ispirescu, trebuie vazuta ca aspiratie catre perfectiune, catre
purificarea individului fie si numai in sens moral, iar neputinta pastrarii ei, dupa ce a fost
obtinuta, nu este marturia unui esec, ci acceptarea destinului, a conditiei umane, o data ce
aceasta purificare simbolica a fost realizata‖.
Limbajul artistic se remarca prin cateva sabloane si particularitati stilistice: formulele
tipice basmului: initiala: „A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti‖;
mediana: „Merse Fat-Frumos, merse si iar merse, cale lunga si mai lunga‖; „se dusera, se
dusera si iara se mai dusera‖; finala: „Iar eu incalecai p-o sea si va spusei dumneavoastra
asa‖.Cifra magica trei: trei zile, trei probe, trei zane pe taramul Tinerete fara batranete si viata
fara de moarte; cuvinte si expresii populare, care dau stilului oralitate: „imbli‖, „dete‖,
„merinde‖, „puse la cale‖, „isi lua ziua buna‖, „sunt multe foarte‖.
„Multe veacuri povestile poporului roman au circulat doar prin viu grai, nestanjenite,
intre Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania, contribuind la pastrarea unitatii de limba si
la unificarea acelorasi nazuinte spre mai bine ale maselor populare.‖ (Corneliu Barbulescu,
Adrian Fochi, Sabina Stroescu - Proza populara)

Praslea cel voinic si merele de aur

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente,


„Taranul roman‖ si „Unirea‖, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea
lui se deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si
cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este
declansata de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El
vesteste o rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre
vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in
mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor
numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul
vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse
care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe
celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in
mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea,
Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit printre oameni
cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele
salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun
pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu
valoare simbolica: o furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de
aur. Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt
pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu
impleteste doua conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a
imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori
ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor
inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se
transforma dintr-un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a
conduce o imparatie. Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la
varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele
depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre

16
oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale
raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri:
cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei
ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite:
generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri,
devenite motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai
frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul
celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si
Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa),
mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce
desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care
protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare
pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se
declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea
cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in
prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau
cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in
gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-
te, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si
deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi
tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu
poate sa-ti aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an‖ .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata,
folosita pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale:
„Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana seara‖, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure
schiop‖.

17
2. CREATIA CULTA

a) Genul epic
Fabula

Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi
negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea
comportamentului uman.
In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.
Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre:
1. Grigore Alexandrescu
2. Alecu Donici
3. George Toparceanu
4. Tudor Arghezi
5. Aurel Barang
Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule
valoroase cum ar fi: „Boul si vitelul‖, „Cainele si catelul‖, „Lupul moralist‖, „Toporul si
padurea‖.

Trasaturi ale fabulei


- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
- textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din
viata personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da
un caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale pe baza
unei succesiune de personificari care se numeste alegorie
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o
imagine concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o
succesiune de epitete, personificari, metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,
credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite,
depasirea conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.
- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in
stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul
puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv
- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din
titlu
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si
descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la
caracterizarea personajelor
- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la
adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa
celor aflate in inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet,
amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti.

18
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.

Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a


ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului
neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor
harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este
un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat
copiilor, cat si adultilor.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea
oamenilor, facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri,
deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai
bine pe noi insine, cu defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul
inferior, cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la
finalul ei, o solutie neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din
fabula lui La Fontaine „Vulpea si corbul‖, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o
bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a demonstra ca are glas frumos.

Poet, dramaturg, romancier si membru al Academiei Franceze, La Fontaine s-a nascut


in Franta, intr-o familie de burghezi si este considerat cel mai cunoscut fabulist al lumii.
―Greierele si furnica‖ si este un text epic scris in versuri, in care sunt scoase in
evidenta anumite forme de comportament sau trasaturi morale negative.
Titlul textului ne introduce, dupa cum insasi definitia o spune, intr-o lume a
animalelor in care, vom vedea pe parcurs, sunt satirizate anumite defecte umane cu scopul de
a le indrepta.
La fel ca orice fabula, textul propus este alcatuit din doua parti: intamplarea propriu-
zisa si morala. Inamplarea propriu-zisa cuprinde actiunea textului.Personajele principale sunt:
greierele – simbol al artei, poet si cantaret, simbol al unei vieti senine, lipsite de griji si furnica
– simbol al economiei si prudentei, dar si iubitoare de cantec si poezie.
Actiunea acestei poezii epice este relativ simpla. In incipitul textului, il vedem pe
greiere care, realizand ca vine iarna si el nu are nicio provizie stransa, apeleaza la furnica in
speranta ca aceasta il va ajuta cu provizii. Textul ne-o prezinta pe furnica, o adevarata
gospodina harnica si strangatoare, al carei musuroi „sta cladit cu tot ce-ai fi ravnit‖. Greiere
implora mila furnicii care, dupa parerea lui, nu cere mult de la aceasta, doar „niscai boabe de-
mprumut, pana pe la martisor. Vreau sa rabd dar nu sa mor‖. Este ilustrat astfel, portretul
omului atat de des intalnit in zilele noastre, care ajunge pe ultima suta de metri fiind, uneori,
prea tarziu pentru a mai face ceva si a-si schimba conditia sociala, multumindu-se cu mila
celor din jur si complacandu-se intr-un trai mai putin decat umil.
In disperarea sa, greierele o caracterizeaza pe furnica fiind „zgarcita, bat-o vina‖,
aceasta mustrandu-l pe greiere pentru lenea de care da dovada si pentru nepasarea pe care a
manifestat-o pana acum. Cu multa sinceritate, greierele recunoaste ca „asta vara am
cantat/nopti cu nopti si zi cu zi‖ , moment in care furnica, satula probabil de aceasta situatie, ii
spune „Ai cantat?Imi pare bine!/Acum joaca daca-ti vine‖ si ii inchide usa in nas.
Finalul textului, constituie ultima parte a fabulei – morala. Asadar, putem spune ca
morala este aceea ca oamenii care nu isi planifica viata si dau dovada de nepasare, o vad doar
ca pe o distractie, fara a se pregati pentru vremurile vitrege ce ii pot astepta. Unii muncesc din
greu pentru a-si asigura existenta ( furnica), pe cand altii huzuresc( greierele) si traiesc de azi
pe maine fara a pune ceva la adapost.

19
Putem afirma ca prin aceasta fabula, Jean de la Fontaine, doreste sa atraga atentia
asupra acestui gen de comportament, fabula fiind foarte potrivita pentru a fi studiata
impreuna cu prescolarii, deoarece un comportament adecvat trebuie format, cizelat si insusit
inca de la o varsta cat mai frageda.
O alta caracteristica a fabulei, dupa cum s-a observant prin prezentarea actiunii, o
reprezinta personajele care provin din lumea vituitoarelor si care prezinta caracteristici
preluate din viata oamenilor: ignoranta, lene, nepasare, indiferenta etc.
Sunt lesne de remarcat trasaturile personajelor. Astfel, observam ca greierele
intruchipeaza tipul de caracter lenes si indiferent fata de viitorul care se arata a fi sumbru
datorita actiunilor sale, dar care se complace in aceasta situatie, si furnica, ce intruneste toate
caracteristicile unei persoane muncitoare, harnice, dedicate construrii unui trai mai bun, dar
care refuza sa ii mai ajute pe cei din jur care nu prezinta altceva decat indiferenta fata de
propria lor viata.
Prin argumentele aduse, putem afirma cu tarie ca textul in versuri ―Greierele si
furnica‖, apartine speciei epice, fabula.

Grigore Alexandrescu – Oglindele

Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai pasoptismului, este


retinut de istoria literaturii romane prin creatii artistice memorabile: meditatii social-
filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si proza romantica.
Simpatizant al Revolutiei de la 1848, participant la lupta pentru Unirea Principatelor
(1859) el este un scriitor romantic, ramas in constiinta posteritatii mai ales prin fabulele sale,
intre care se inscrie Oglindele, publicata in ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu,
intitulat Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule (1863).
Tema fabulei Oglindele ilustreaza satirizarea defectelor caracteriale ale oamenilor,
folosind motivul oglinzii, ca reflectare a constiintei de sine. Alegoria,ca procedeu artistic,
foloseste drept masca, sub care se ascund metehnele societatii, un obiect, oglinda,spre
deosebire de alte fabule in care animalele sau plantele camufleaza ideile sau principiile etice
ridiculizate.
Expunerea.Principalul mod de expunere este naratiunea la persoana a III-a, de unde
reiese obiectivitatea naratorului, care observa si transmite impartial aspectele sociale si
morale incriminate.
Structura si compozitia textului poetic
Compozitional, fabula Oglindele este alcatuita din doua parti narative si o morali,
personajele fiind reprezentate, pe de o parte de oameni obisnuiti; „locuitorii tarii‖, si de
dregatori, pe de alta parte.
Prima secventa narativa incepe prin invocarea, la persoana I, a sursei culturale, „o
carte‖, privind subiectul naratiunii la care urmeaza sa se refere fabulistul, care constituie si
incipitul poeziei: „Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte‖.
Naratorul simte nevoia sa se raporteze la cultura cu intentia de a fi mai convingator in
evidentierea ipocriziei, insusire a naturii umane care isi ascunde adevarata fata si constiinta de
sine sub pretextul absentei totale a oglinzilor.
Fabulistul creeaza o atmosfera de basm si nu concretizeaza tara fara oglinzi, deoarece
ea poate fi oriunde in lume, perfidia si minciuna fiind proprii omenirii, caracterul de
generalitate cuprinzand oricare societate din, orice loc si orice timp: „intr-o tara mare, de aici
nu departe‖.
Intr-o astfel de lume, oamenii nu sunt sinceri, nu-si recunosc defectele sau adevarata
fire, dar pentru acest comportament fatarnic nu sunt ei de vina, ci criteriile impuse de

20
conducatori, care interzisesera oglinzile: „Oglinzi ca sa se vaza nu se afla in tara, / Si era
poprit lucru sa s-aduca d-afara‖.
Din aceasta cauza, reflectarea propriilor trasaturi caracteriale este artificiala, imaginea
structurii interioare fiind contrafacuta prin perceptia celorlalti, in functie de interesul
fiecaruia: „Asa fiestecine / Socotea despre sine / Ceea ce auzea‖.
In tara fara oglinzi nu exista nici un fel de posibilitate de a afla adevarul despre sine
ori despre lume, omul fiind silit sa traiasca in minciuna si in duplicitate, intrucat „chiar undele
garlei ce curgea prin cetate / Era atat de negre s-atat de-ntunecate, / Incat nu putea omul nici
umbra a-si vedea‖.
A doua secventa narativa incepe prin relatarea unei intamplari care poate schimba
mentalitatea oamenilor din tara nu prea indepartata: o corabie plina cu oglinzi este prinsa de,o
furtuna puternica, se sfarama de tarmuri, iar marfa este impinsa pe uscat.
Poetul interpreteaza furtuna cumplita ca fiind „norocita‖, deoarece ea aduce „prefaceri‖
si folos obstei, chiar daca tragedia scufundarii a provocat pagube materiale si pierderi de vieti
omenesti: „Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare / Nu mi se pare mare‖.
O unda de ironie strecoara poetul atunci cand se refera la alta trasatura a omului,
egoismul, definit printr-o mentalitate, general-valabila: orice nenorocire care nu implica si
propria persoana poate fi, in cele din urma, benefica („Mai vartos cand aceasta nu s-atinge de
mine.‖).
Locuitorii tarii, care se aflau intamplator pe tarmurile marii, aduna cu interes oglinzile
si, uimiti de aceste obiecte, isi privesc imaginea adevarata pentru prima oara in viata lor, unii
fiind dezamagiti de reprezentarea vizuala: „Vazura adevarul, multi insa cu-ntristare‖.
Vigilenta demnitarilor este prompta, iar porunca de a se sparge toate oglinzile este
pusa in aplicare de indata: „A se sparge cu pietre s-a se desfiinta / Oglindele acelea oriunde s-
ar afla‖.
Cei mai multi, obedientii si lasii, au indeplinit imediat, ordinul conducatorilor, dar
oamenii sinceri si iubitori de adevar au ascuns oglinzile, din nevoia interioara a cunoasterii de
sine si din dorinta reflectarii cu fidelitate a imaginii omenirii: „dar ascunsera multe / Acei care
porunca nu vrura s-o asculte‖.
Morala fabulei este exprimata in ultimele doua versuri si ilustreaza pilda ca locuitorii
insetati de adevar, interesati de cunoasterea propriei personalitati sunt „oamenii frumosi‖,
sugerandu-se, astfel, frumusetea sufleteasca si caracteriala a celor care iubesc sinceritatea si
franchetea.
Ultimul vers al moralei si al poeziei are rol conclusiv si sugereaza faptul ca
persoanele temerare promoveaza imaginea fidela a omenirii prin oglinda ce reflecta, cu
obiectivitate, lumina adevarului in constiinta omului: „Arat cate-o oglinda acelor uraciosi‖.
In fabula Oglindele, Grigore Alexandrescu reliefeaza doua tipuri de personaje:
oamenii obisnuiti si oficialitatile statale. Intre locuitorii de rand se disting doua categorii: cei
mai multi, obedienti, lipsiti de personalitate si care urmeaza intocmai regulile meschine
impuse de autoritati spargand oglinzile si ceilalti, stapaniti de setea pentru adevar si
autocunoastere.
„Dregatorii‖ tarii aflate „nu departe‖ nu au interes ca oamenii sa cunoasca adevarul
despre ei insisi, sa-si autoevalueze capacitatile si sa devina astfel constienti de propria
valoare, de aceea prefera sa tina cetatenii in nestiinta ca sa poata fi docili, dependenti si usor
de manevrat.
Limbajul artistic este specific operelor epice, caracterizandu-se prin oralitate si stil
colocviul, avand ca principale mijloace poetice cuvintele si expresiile populare: „poprit‖,
„oglinde‖, „obste‖, „vartos‖.
Acordul predicatului cu subiectul este de factura populara si evidentiaza suplimentar
oralitatea stilului, prin punerea verbelor la singular, desi subiectul este la plural: „Cati […] se

21
socotea slutiti‖, „era mai pociti‖, „Oglinzi […] nu se afla in tara‖, „undele garlei […] era atat
de negre si-atat de-ntunecate‖.
Tot in sprijinul oralitatii este si adresarea directa a poetului catre cititor, precum si
verbul caracteristic „a vorbi‖: „Trecand pe langa tara de care va vorbesc‖. Atmosfera de basm
este subliniata de verbele la perfect simplu: „alergara‖, „adunara‖, „se privira‖, „vazura‖.
Figurile de stil.Ca in orice creatie epica, figurile de stil nu sunt numeroase, insa
fabulistul Grigore Alexandrescu, fiind un romantic autentic, nu ignora totusi podoabele
stilistice. Epitetele sunt cele mai numeroase: „tara mare‖, „placuta frumusete‖, „[undele] negre
si-ntunecate‖, „furtuna cumplita‖, „furtuna norocita‖, „unda neimblanzita‖ (epitet
personificator).
Prozodia nu este riguros realizata, rima imperecheata alternand cu cea imbratisata, iar
versurile inegale variind intre 6 si 14 silabe.
Fabula Oglindele este o poezie epica intrucat principalul mod de expunere este
naratiunea, iar personajele se evidentiaza prin trasaturi morale ascunse sub masca oglinzilor,
ce constituie principalul motiv poetic al alegoriei, figura de stil specifica fabulei, folosita cu
scopul de a satiriza defecte ale societatii umane.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmeaza modelele europene de succes, dar satira
lui respecta specificul national, in aceste creatii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de
actualitatea politica a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradictia
dintre demagogul, parvenitul, conducatorul abuziv pe de o parte, si omul marunt si naiv, dar
de buna credinta, pe de alta parte.
Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu in literatura romana, Paul
Cornea afirma: „Tehnica fabulistica este excelenta: pertinenta dialogului, vioiciunea
inscenarii, caracterizarea sugestiva a personajelor, siretenia onctuoasa a povestitorului,
libertatea schemei metrice – totul dovedeste concordanta dintre cerintele genului si talentul
scriitorului‖.

Legenda

Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor
fenomene sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea
contine viziuni populare, naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei
umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii sunt
subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea unor
sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice
contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni
consemnate in documente.
Povestitul/Nararea legendei ca proces complex de comunicare se manifesta in
interiorul mediilor de povestit.
Mediul de povestit asigura conditiile necesare ca transmitere si receptare a mesajelor
narative, prin instituirea unor comportamente de rol adecvate fiecarei situatii de povestit.
Mediul de povestit se constituie mai frecvent in cadrul unei microunitati sociale stabile, de
un anumit grad de coeziune si durabilitate (familia, gradinita), grupuri sociale cu structura
proprie si cu existenta relativ permanenta.
Legenda poate fi performata intr-o diversitate de medii de povestit fara diferentieri de
varsta si gen.
Exista o interdependenta intre functie, situatia de povestit si mediul de povestit.

22
Functiile legendei:
1. Functia cognitiva (de a transmite o serie de cunostinte si informatii)
Legenda explica un fapt real sau considerat a fi real printr-un simbol narativ care
include, de obicei, si motive fabuloase sau supranaturale.
2.Functia formativa si integrativa
Formativa - din perspectiva actiunii modelatoare a performarii legendelor asupra
personalitatii copilului.
Integrativa - prin mediul de povestit la care participa, copilul ia contact direct cu
universul mental al grupului social, el ajunge sa cunoasca mentalitatea si filosofia de viata a
acestuia, sa-si insuseasca normele traditionale de comportament, sa se familiarizeze cu
sistemul de valori estetice, etice, traditionale al comunitatii din care face parte.
3. Functia educativa si de initiere
Prin forta exemplificatoare a mesajului legendei, copilul deprinde o serie de precepte,
de norme comportamentale referitoare la ceea ce este bine si ceea este rau conform sistemului
de valori al comunitatii din care acesta face parte.
Strategiile argumentative specifice legendei dezvolta un tip de naratiune de dimensiuni
mai reduse decat ale basmului. Dimensiunea este unul dintre criteriile diferentiatoare, dar nu
unul decisiv. O alta marca diferentiatoare este claritatea. Spre deosebire de basm (in cazul
caruia poate fi semnalata existenta unui lexic poetic bogat), in legenda limbajul este
apropiat de cel cotidian.
Naratiunea de tip legenda nu este niciodata ritmata prin duplicarea sau triplicarea
unor situatii epice, asa cum se intampla in basm. Ritmului lent al povestirii de tip basm ii
corespunde in legenda un rimt mai rapid al apropierii de deznodamant.
Desi intr-o masura mai mica decat basmul, legenda pune in evidenta un anumit grad
de formalizare ce marcheaza conventia estetica. In debutul textelor de legenda apare mai
frecvent expresia verbala impersonala „se zice ca‖, sub toate ipostazele sale: „se spune‖, „se
povesteste ca‖, „cica‖.
Formulele initiale ale legendei intra in corelatie logica cu formulele finale care apar
mai rar insa, reductibile la forma: „cum am auzit-o, am povestit-o‖, „ce-am auzit, spun‖.
Legenda se situeaza mai aproape de sfera realului vietii inconjuratoare, careia ii cauta o
explicatie sau, mai precis, o semnificatie. Consecinta acestui fapt este o deformare a realului,
proces specific oricarei constructii epice integrabile in categoria legendei.
Tipologie:
Cercetatoarea Tony Brill a stabilit (in studiul introductiv al colectiei Legendele
romanilor, Editura „Grai si Suflet - Cultura Nationala‖, Bucuresti, 1994) urmatoarea
tipologie:
a. Legendele etiologice cuprind acele texte care se ocupa de crearea si organizarea lumii. In
ansamblul lor, nu se dezvaluie numai originea a tot ce exista pe pamant, fiinte si lucruri, ci si
cauzele initiale ale particularitatilor organice ale acestora, ale trasaturilor ce nu tin de
structura lor si ale denumirii a tot ce exista in lumea inconjuratoare.
b. Legendele mitologice cuprind aparitiile, existentele si lucrurile suparnaturale, infatisand o
lume de fantasme.
c. Legendele religioase infatiseaza figurile biblice, sfintii si sarbatorirea lor, obiceiuri si
sarbatori legate de alte zile precise ca si sarbatorirea unora dintre zilele saptamanii.
d. Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute,
asa cum au fost preluate de la inaintasi, bazate pe amintiri sau pe inchipuirea faptelor descrise.

23
Calin Gruia – Povestea florii-soarelui

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari.
Legendele pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din
creatia populara: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia,
Alexandru Mitru etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri
transfigurate prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura
complexa, asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a
explica originea si trasaturile plantei.
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al
―fetei lui Stefan-Voda‖, al omului afectat de lupta fortelor opuse.
Tesatura metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei, blestemului, predestinarii,
Soarelui si Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta,
in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine – rau, viata – moarte,
bunatate – rautate, lumina –intuneric.
Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade
narative, intretaiate de pasaje descriptive.
Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul concret si cel
transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in ―spatiul
acestui pamant‖, folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui Stefan cel Mare‖).
Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan
imaginea ―fetei lui Stefan – Voda‖. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce
provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si
vracii cei mai vestiti ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul
domnului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l ajute.
De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana il
povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa ―avea sa prinda grai,
daca il va saruta pe alesul invitat‖. Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al
episoadelor. Sfatul batranei parea, pentru moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul
voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a raului, simbol al intrigii si vicleniei,
prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de ―blestem‖, anuntand Luna
de ―necredinta Soarelui‖
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil
direct si indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana,
si nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile
supranaturale si contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului, in gradarea
episoadelor, incepand cu ―noaptea ospatului‖. Astfel, ―Luna s-a ascuns sub spranceana
codrului ca s-o zdrobeasca pe fata‖, iar ―Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda
si cu toti curtenii‖.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a
fortelor conflictuale: ―Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in
fata Soarelui si-I cere o gura de mantuire‖, dar ―Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o
ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea
trista a fetei‖.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real.
Astfel, ―Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina‖, ca
s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei.

24
Basmul

Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta
intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Basmul cult - este o creatie ampla a genului epic, cu o naratiune liniara, personaje
purtatoare de valori simbolice, actiuni care implica fabulosul si supusa unor actiuni
conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului.
Particularitatile basmului cult :
- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si
pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
- specificul reperelor:
• temporale (timpul fabulos, mitic);
• spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel
mai general;
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
- cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
- obiecte miraculoase;
- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca
explicatie a intamplarilor incredibile;
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul
popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj;
- existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru;
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial;
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor;
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor);
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

Mihai Eminescu – Fat-Frumos din lacrima

Fat-Frumos din lacrima, de Mihai Eminescu, este un basm cult, avand ca sursa de
inspiratie basmul popular romanesc. A fost publicat in 1870 in revista „Convorbiri literare‖,
apoi in volumul postum Versuri si proza din 1890, editie ingrijita de V.G. Mortun. Aparitia,
in 1870, a basmului Fat-Frumos din lacrima, pe care Mihai Eminescu il subintituleaza
Poveste, inaugureaza in literatura romana o noua specie literara, basmul cult sau basmul de
autor.
Titlul basmului trimite la originea miraculoasa a eroului, nascut dintr-o lacrima a
Maicii Domnului, induiosata de suferinta tinerei imparatese care nu putea avea urmasi.
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare, Fat-
Frumos din lacrima fiind insa un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Mihai Eminescu,
perspectiva narativa fiind aceea de narator omniscient.
Naratiunea la persoana a III-a imbina fabulosul cu realul, personajele avand puteri
supranaturale cu eroi de basm: imparati si imparatese, feti-frumosi si fiice de erai, Muma-
Padurilor sau zmei infricosatori. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor
formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

25
Actiunea are la baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, iar deznodamantul
consta totdeauna in triumful valorilor pozitive asupra celor negative, in acest basm iubirea
invinge toate piedicile.
Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de
unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Incipitul il constituie o idee filozofica si
anume ca in vremea veche oamenii erau numai „in germenii viitorului‖, iar Dumnezeu
calatorea pe pamant, calcand „cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului‖.
Actiunea basmului se petrece intr-un timp fabulos si un spatiu nesfarsit, in acest cadru
spatio-temporal mitic derulandu-se intamplarile reale si fabuloase la care participa personajele
cu puteri supranaturale. Asadar, relatiile temporale si spatiale se definesc prin evocarea
timpului fabulos cronologic si a spatiului imaginar nesfarsit.
Expozitiunea explica titlul. In vremuri de demult, pe cand Dumnezeu mai umbla pe
pamant, traia un imparat posomorat „ca miaza-noapte‖ si o imparateasa vesela „ca miezul
luminos al zilei‖, dar erau suparati ca nu aveau si ei copii. Imparatul purta razboaie cu
imparatia vecina, dar ii slabisera puterile si „se simtea murind‖, fiind mai trist ca niciodata ca
nu va avea urmas caruia sa-i lase mostenire ura lui.
Tanara si frumoasa imparateasa a ingenuncheat intr-o dimineata la icoana „Maicii
durerilor‖ care s-a induplecat la rugaciunile ei si „o lacrima curse din ochiul cel negru al
mamei lui Dumnezeu‖. Imparateasa a sorbit lacrima Maicii Domnului, iar peste noua luni a
nascut un baiat frumos si alb, caruia i-a pus numele Fat-Frumos din lacrima. Bucuria a fost
atat de mare, incat chiar imparatul a zambit pentru prima oara in viata, ba chiar „soarele
surase‖ in insangerata imparatie.
Intriga.Flacaul crestea ca Fat-Frumos din basmele populare, „intr-o luna cat altii intr-
un an‖ si, cand s-a simtit destul de mare s-a hotarat sa se bata el singur cu ostile imparatului cu
care se dusmanea tatal sau. El s-a imbracat in straie de pastor, si „a plecat in lumea larga si-n
toiul lui de voinic‖. In acest episod narativ se include o pauza descriptiva prin care naratorul
intrerupe firul povestirii si descrie natura umanizata (personificata) care se minuneaza de
frumusetea doinelor cantate de Fat-Frumos; „Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele,
apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-lasculte, izvoarele isi tulburau adancul […] ca sa-lauda,
fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor‖.

Aruncandu-si buzduganul inainte cale de o zi, Fat-Frumos din lacrima ajunge a treia zi
la imparatia vecina, unde este intampinat cu urari de bine si cu bucurie de imparat – „frumos
ca luna unei nopti de vara‖- si de boierii imbracati in haine aurite. Gazda refuza sa se bata cu
el si-i propune sa lege „fratie de cruce pe cat om fi si-om trai‖, Fat-Frumos marturiseste ca el
nu se teme de nimeni pe lume, in afara de Dumnezeu, dar imparatul recunoaste ca in afara de
Dumnezeu se teme de Mama-padurilor, „o baba batrana si urata‖ care ii naruia imparatia.
El trebuia sa-i dea ca bir „tot al zecilea din copiii supusilor mei‖, iar astazi urma sa
vina sa-si ia plata. Pe la miezul noptii, cand Mama-padurilor a venit urland infricosator, Fat-
Frumos a trantit-o cu toata puterea si a legat-o cu sapte lanturi de fier intr-o piua de piatra, dar
baba a luat-o la fuga, „cu piua cu tot‖, peste dealuri, taindu-si cale prin paduri, pana s-a facut
nevazuta in noapte.
Desfasurarea actiunii incepe episodul in care Fat-Frumos pleaca pe urmele Mamei-
padurilor, mergand „pe dara trasa de piua‖ pana ce ajunge la o casa frumoasa si alba care
stralucea in mijlocul unei gradini cu flori. Pe prispa, torcea o fata frumoasa, care-ii ureaza bun
venit lui Fat-Frumos si ii spune ca gandurile ei „torceau un vis frumos, in care eu ma iubeam
cu tine‖.
Fat-Frumos se indragosteste de ea, desi afla ca este fiica Mamei-padurilor. Fata-i
propune sa fuga impreuna, pentru ca daca afla mama ei l-ar omori „si dac-ai muri tu, eu as
nebuni ori as muri si eu‖. Fata-i spune ca muma-sa se zbuciuma inca in piua in care o incuiase

26
el, incercand sa roada cu dintii lanturile. Impreuna cu voinicul, fata schimba intre ele butiile
aflate langa prispa – una plina cu apa si alta cu putere, iar cand mama ei va vrea sa bea putere,
ea sa ia numai apa, iar el putere.
Cand scapa din piua, are loc o lupta crancena, baba bea apa, iar Fat-Frumos bea putere
si, „cu brate de fier, o smuci pe baba de mijloc si-o baga-n pamant pana-n gat‖, apoi o izbi cu
buzduganul in cap „si-i risipi creierii‖. Lupta si atmosfera sunt fabuloase: intreaga natura s-a
zguduit, fata a lesinat, dar Fat-Frumos a adus-o la viata doinind din fluier si culcand-o pe
ierburile proaspete si pe florile inviorate de soarele ce rasarise stralucitor, ca semn al iubirii ce
invinsese toate piedicile.
Voinicul se duce cu mireasa la fratele de cruce, imparatul cel tanar, care ii spune, cu
lacrimi in ochi, ca este indragostit pe viata de fata Genarului, „om mandru si salbatic ce isi
petrece-viata vanand prin paduri batrane‖. Atunci, Fat-Frumos, ca un adevarat frate de cruce,
isi ia cai ageri „cu suflet de vant‖ si porneste la drum ca s-o rapeasca pe fata Genarului si s-o
aduca tanarului imparat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasa plangand cu lacrimi amare de dorul
lui.
Ajuns la portile maretului castel al Genarului, o fata oachesa ii deschide portile si-i
marturiseste ca asta-noapte o stea ii vestise ca va veni Fat-Frumos, din partea imparatului care
o iubea. Un motan veghea fata si-l anunta pe Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: „cand urla
dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cand urla din cate septe, s-auzea cale de septe zile‖. Fat-
Frumos ia fata si incearca sa fuga impreuna, dar Genarul avea un cal nazdravan cu doua inimi
si ii prinde imediat pe fugari. Puterea Genarului nu statea „in duhurile intunericului, ci in
Dumnezeu‖, asadar Fat-Frumos nu se putea lupta cu acesta, pentru ca nu se puteau infrunta
doua forte ale binelui.
Dupa o alta incercare nereusita, Fat-Frumos este ars de fulgere si prefacut in cenusa,
care se facuse un izvor limpede „ce curgea pe un nisip de diamant‖. Pe vremea aceea,
Dumnezeu si Sfantul Petre umblau pe pamant si picioarele lor infierbantate de nisipul
pustiului calcara in apa racoroasa a izvorului. Sf. Petre, ascultand „doina izvorului plangator‖,
il roaga sa faca acest izvor ce fusese mai inainte. Rostind „Amin!‖, Domnul a ridicat „mana sa
cea sfanta‖, iar Fat-Frumos s-a trezit, a vazut „chipul cel luminat al Domnului‖ si a inteles
minunea invierii sale. In aceasta secventa narativa se include o pauza descriptiva prin care
naratorul intrerupe firul povestirii si descrie natura si atmosfera de basm, pe unde mergea
Dumnezeu.
Intorcandu-se la castelul Genarului, fata il preface intr-o „floare rosie‖ in glastra, ca el
sa poata auzi taina despre locul de unde acesta isi luase calul nazdravan, metamorfozarea fiind
una dintre trasaturile fabuloase ale personajelor de basm. Genarul povesteste ca aproape de
mare sade o baba care are sapte iepe, iar cel care se incumete sa le pazeasca timp de un an,
care acolo tinea numai trei zile, primea drept rasplata, un manz. Pe cel care nu reusea, il
omora si-i aseza capul intr-un par. Totusi, vicleana baba scotea inimile din toti caii si le punea
intr-unui singur, astfel incat cel ce-i pazea iepele alegea aproape mereu un cal fara inima, care
era chiar mai neputincios decat unul obisnuit.
Fat-Frumos se angajeaza sa pazeasca iepele si este sfatuit de tanara care o servea pe
baba ce sa faca pentru a izbuti. Cand Fat-Frumos isi cere rasplata, baba scrasneste din dinti
„ca apucata‖, pentru ca flacaul alesese calul cel mai slab, in care ea pusese inimile din toti
ceilalti cai. Luand-o pe fata cu el si urmariti de baba, cei doi arunca in spate o perie, o cute si
o naframa, apoi Fat-Frumos o izbeste cu buzduganul si scapa astfel definitiv de Muma-
Padurilor. Calul cu sapte inimi il sfatuieste pe Fat-Frumos sa se opreasca pentru odihna,
deoarece treceau pe meleaguri in care erau ingropate schelete; iar fata moare trecand „in
imparatia umbrelor, de unde venise pe pamant, momita de vrajile babei‖. In acest episod
narativ se include o pauza descriptiva prin care naratorul intrerupe firul povestirii si descrie
natura inspaimantatoare a meleagurilor de pe alt taram.

27
Ajuns la castelul Genarului, care era plecat la vanatoare pentru sapte zile, a luat fata pe
cal si zburau atat de iute, incat calul Genarului, care avea numai doua inimi, nu se putea
masura cu acela al lui Fat-Frumos, care avea sapte inimi. Genarul promite calului lui Fat-
Frumos ca, daca-si arunca stapanul in nori, il va hrani cu miez de nuca si-l va adapa cu lapte
dulce. In schimb, Fat-Frumos promite calului Genarului ca il va adapa cu para de foc si-l va
hrani cu jaratic. Atunci, calul il arunca pe Genar in inaltul cerului, pana in nori, care
„inmarmurira si se facura un palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi
albastri ca cerul‖; erau ochii Genarului, care fusese „exilat in imparatia aerului‖.
Punctul culminant.Scapati de Genar, fata si Fat-Frumos ajung la cetatea imparatului
tanar, care credea ca voinicul murise, de aceea vestea intoarcerii a adus mare bucurie in toata
imparatia. Ileana, care se inchisese intr-o gradina cu ziduri de fier si plansese „intr-o scalda de
aur […] lacrimi curate ca diamantul‖ pana orbise, se arunca de gatul lui Fat-Frumos, iar el ii
spala fata in baia de lacrimi. Peste noapte, fata viseaza ca Maica Domnului „desprinsese din
cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte‖ astfel ca a doua zi tanara
imparateasa isi recapata vederea. Actiunea basmului ilustreaza, asadar, conflictul dintre
fortele binelui si ale raului, iar deznodamantul consta totdeauna in triumful valorilor pozitive
asupra celor negative.
Fat-Frumos il cununa pe imparat cu fata Genarului, iar in ziua , urmatoare are loc
nunta lui cu Ileana si intreaga natura vibreaza emotional pentru unirea celor doi, descrierea
peisajului constituind o pauza descriptiva ce intrerupe pentru scurt timp firul narativ. Nunta a
fost cea mai frumoasa de pe fata pamantului, Fat-Frumos si Ileana au trait ani multi si fericiti,
basmul incheindu-se cu o formula finala tipica pentru basm, din care reiese, de altfel, si finalul
fericit si deschis: „iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu
vremuieste, apoi „poate c-or fi traind si astazi‖.
Particularitati ale limbajului artistic
Mihai Eminescu pastreaza din basmul popular numai filonul epic si elementul fabulos,
dar spre deosebire de creatia folclorica scriitorul foloseste tehnica detaliului pentru conturarea
romantica a portretelor, pauza descriptiva pentru creionarea peisajelor, precum si pentru
descrierea palatelor si castelelor imparatesti. Personajele basmului eminescian sunt descrise
cu detalii sugestive pentru ilustrarea trasaturilor, creand portrete literare prin folosirea
mijloacelor stilistice specifice limbajului sau artistic.
O atentie deosebita acorda Eminescu crearii personajelor feminine. Astfel, portretul
imparatesei este unul romantic, asemanator cu al altor personaje feminine din creatia sa,
scriitorul zabovind asupra trasaturilor fizice, pe care le descrie detaliat si care au semnificatii
in starile sufletesti ale eroinei: „Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei
albi si rotunzi – si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata
mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine
albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie‖.
Natura este personificata, in totala armonie cu sentimentele si trairile eroilor,
participand la emotiile acestora, fiind ea insasi un personaj fabulos: „Vaile si muntii se
uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi
tulburau adancul ca sa-si azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare
din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor‖.
Limbajul basmului este asadar artistic, in maniera specific eminesciana, cu metafore
si epitete surprinzatoare, „Serpii rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor‖, „aurul noptii‖;
comparatii, „Florile triste si turburi se nalbira ca margaritarul cel stralucit‖, „Luna limpede
inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adanc al cerului‖, „lacrimi curate ca diamantul‖. De
remarcat si in acest basm prezenta astrului tutelar eminescian, luna, care observa si participa
la toate intamplarile, ocrotind iubirea, precum si mitul oniric, „visa in vis ca Maica Domnului

28
desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii…‖ care sugereaza starea spirituala
superioara a iubirii.
Nicolae Iorga este cel care scrie in 1890 o prima apreciere critica privind basmul
eminescian, afirmand ca: „E un juvaer povestea aceasta […] nicaieri limba romaneasca culta
n-a ajuns la asa de mare mladiere si plasticitate‖, remarcand si deosebirea fata de creatiile
populare care consta in aceea ca fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriase si n-are
nimic a face cu acel al adevaratelor povesti‖.
Caracterizarea personajului principal
Fat-Frumos din lacrima este personaj principal, eponim (care da numele operei) si
pozitiv, erou fabulos cu puteri supranaturale imbinate cu trasaturi umane. O prima trasatura
fabuloasa a personajului reiese, indirect, din semnificatia numelui, pe care Eminescu o explica
prin credinte strabune, in cea mai sugestiva spiritualitate populara, prin numirea personajului
de basm, „Fat-Frumos‖, la care adauga nasterea fabuloasa si binecuvantata a eroului, „din
lacrima‖ divina, ceea ce ilustreaza si motivul popular al imparatului fara urmasi.
Trasaturile umane se evidentiaza, indirect, chiar de la inceputul basmului, deoarece,
ca fiu iubitor, Fat-Frumos din lacrima se simte dator sa preia razboaiele tatalui sau si sa se
bata el singur cu ostile imparatului vecin.
Personaj fantastic, Fat-Frumos se remarca, in primul rand, prin nasterea miraculoasa
si dubla (o data din lacrima Maicii Domnului, a doua oara prin binecuvantarea Domnului si a
Sfantului Petru); proba mortii trimite la coborarea in Infern din mitologia antica, vazuta ca o
proba suprema pentru cel care urmeaza drumul initiatic (traseu obligatoriu pentru orice erou
de basm).
El poseda toate calitatile unui erou (binevoitor, loial, milos, drept, viteaz, onest etc.) si
are puteri supranaturale (se lupta cu alte personaje fantastice: Mama padurilor, Genarul, baba;
intelege glasul animalelor s.a.m.d.), fiind sustinut in drumul initiatic (trecerea probelor) de
numeroase ajutoare (Ileana, calul nazdravan, roaba babei, imparatul tantarilor s.a.). Se
caracterizeaza, asemenea unui personaj romantic, prin melancolie.
Originea populara a basmului si admiratia lui Eminescu pentru folclor razbat din felul
in care este infatisat feciorul gata de plecare. El poarta ―haine de pastor, camesa de borangic
(…), mandra palarie cu flori (…)‖, iar la brau are ―fluier de doine si altul de hore‖. Depasind
mitul orfic, cele doua instrumente (de fapt, variante ale aceluiasi instrument) simbolizeaza,
mai degraba, cei doi poli ai cantecului popular: dorul, jalea glasuite de doine si veselia
horelor. si la nunta, Fat-Frumos are ―camasa de tort cu raze de luna, brau de margaritare,
manta alba ca ninsoarea‖.
In finalul basmului aflam, pe langa tipica formula ―au trait apoi in pace si in liniste
ani multi si fericiti‖, ca ―pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste‖, adica imaginea lui Fat-
Frumos, ca o chintesenta a calitatilor umane in viziunea populara, nu va fi deteriorata
niciodata.

Ion Creanga – Povestea lui Harap-Alb

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori
morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de
Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana
atat prin „Amintiri din copilarie‖, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb‖.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala,

29
„Amu cica era odata‖, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si
mersera si mersera‖ mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala,
„Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita‖, scoate cititorul din lumea
fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb‖cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe
Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3
probe.
O alta tarasatura a basmului cult este oralitatea stilului ce se remarca prin : dialog:
"- Parca v-a iesit un sfant din gura, Luminate imparate, zise atunci Flamanzila. [...]- Ia lasati,
mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene."; "Atunci spanul zice ingamfat: - Ei, mosule, ce mai
zici? - Ce sa zic, nepoate! Ia, cand as avea eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe
dinainte;folosirea dativului etic: "Si odata mi ti-1 insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in
inaltul ceriului si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face spanul pana jos praf si pulbere.";
exclamatii, interogatii, interjectii: "Si odata mi t-o insfaca ei, unul de o mana si altul de
cealalta, si hai, hai!... hai, hai! in zori de ziua ajung la palat" "- Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!" "Ei,
apoi? Lasa-te in sama lor, daca vrei sa ramai fara cap"; expresii onomatopeice, "si cand sa
puna mana pe dansa. zbrr!...pe varful unui munte si se ascunde dupa o stanca (...) si cand sa
puna mana pe dansa, zbrr!... si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna"; "S-odata
pornesc ei, teleap-teleap-teleap, si cum ajung in dreptul usii, se opresc putin." adresare directa:
"Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati"; diminutive: "Si daca-ti
putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Ma, fetisoara imparatului ne-a
tras butucul (...) s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti"; formule
specifice oralitatii: "toate ca toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe";
"vorba cantecului"; "Vorba ceea: Da-mi, doamne, ce n-am avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit";
proverbe si zicatori: "Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla"; "Cine poate oase roade;
cine nu, nici carne moale"; versuri populare sau fraze ritmate: "Poate ca acesta-i vestitul
Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora Iui Pandila, din sat de la Chitila,
peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-1-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai
dati.", "La placinte,/ inainte/ Si la razboi/ inapoi."; "Voinic tanar, cal batran,/ Greu se-ngaduie la
drum!".cuvinte si expresii populare, regionalisme: "m-ai bagat in toate grozile mortii" (m-ai
ingrozit -n.n); "n-ai cui banui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua in porneala" (se ducea la
pascut - n.n); "a mana porcii la jir" (a sforai - n.n); "hatarul" (placerea - n.n.); "a se chiurchiului"
(a se chercheli, a se ameti - n.n.); "farmazoana" (vrajitoare, sireata - n.n.); "arzuliu" (fierbinte -
n.n.); "teleaga" (partea de dinainte a plugului - n.n.);
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti
cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si
Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final,
ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse
mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara‖. Este evident ca reperele de timp neprecizate
fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se

30
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul
dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea
la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic
reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul
calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia
Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca
tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta
din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul
craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre
Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de
nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de
primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe.
Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina
furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-
Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume
cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...‖
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata‖. Aceasta are rolul de a introduce cititorul
in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in
aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea.
Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul
are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani,
pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.‖ Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul
ca intr-o rama.
Personajul principal al operei este Harap-Alb, fiind un personaj pozitiv fiind
caracterizat direct de catre narator si de alte personaje, iar indirect este caracterizat din actiunile
sale si din relatia cu celelalte personaje. El reprezinta tipul omului naiv si inocent, care dintr-un
statut superior decade, insa gratie sufletului bun revine dupa multe incercari la statutul initial.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb‖, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap‖, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de
crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.

31
Caracterizarea directa
Astfel aflam de la inceput, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai
unui crai, ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind mentionat decat mai tarziu,
ca o consecinta a neascultarii. (“Amu cica era odata intr-o tara de crai, un crai care avea trei
ficiori.”/ “Fiu craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros, iese afara in gradina si incepe a
plange…”). Tot direct de la narator aflam ca dupa ce acesta a facut milostenie femeii, ea il
sfatuieste sa mearga sa ceara costumul tatalui sau, costum pe care l-a imbracat cand a fost mire.
Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata calatoria a fost imbracat intrun costum vechi,
pornind la drum nu cu o infatisare grandioasa si cu suflet las asemeni fratilos sai ci foarte
modest insa cu o atitudine de invingator. Mai apoi dupa ce avansam putin in actiunea propriu-
zisa, respectiv dupa sosirea spanului si a lui Harap-Alb la imparatia lui Verde-Imparat,
descoperim singura caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, facuta de alte personaje
respectiv de catre verisoarele sale, insa tot exprimata de catre narator, atunci cand vorbeau intre
ele despre rautatea spanului spunand ca Harap-Alb are o infatisare mult mai placuta decat a
spanului semanand mult mai bine cu ele. (―Si din ceasul acela, au inceput a vorbi intre ele
(…) ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta…) Caracterizarea directa a lui
Harap-Alb este descrisa foarte sumar, autorul axandu-se mai mult pe caracterizarea indirecta, si
anume pe trasaturile cele mai frumoase care au iesit la iveala din actiunile sale.
Caracterizarea indirecta
Caracterizarea indirecta a protagonistului este extrem de amanuntita, caracteristicile
ascunse ale sufletului iesind insusi din actiunile si probele la care este supus pe parcursul operei.
Prima proba la care este supus este proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre
trasaturile sufletului protagonistului, si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si
astfel face o fapta buna care mai apoi va fi recompensata cu ajutor acelei femei care era de fapt
Sfanta Duminica, ea ajutandu-l sa treaca de proba din Gradina Ursului si Padurea Cerbului. A
doua proba la care este supus fiul cel mic de crai este proba curajului atunci cand trebuie sa
treaca podul, confruntandu-se cu ursul cel fioros, actiune imposibila de realizat de catre fratii lui
care au dat inapoi, dand dovada de lasitate. De aici reiese a doua trasatura morala a fiului de
crai, acesta nelasand imparatia, puterea si grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind evidentiat.
Dupa trecerea podului, inainteaza printr-o padure labirint. A treia proba prezenta este proba
ispitei care este impartita in trei grade de dificultate. La primul apel al spanului, exact la intrarea
in padure, fiul de crai refuza ajutorul oferit, ascultand de sfatul tatalui. Mai apoi dupa ce a dat de
greu, fiul cedeaza acesta fiind depasit de situatie. Astfel, deducem ca atunci cand el se confrunta
cu o situatie dificila, se panicheaza si uita de sfatul tatalui, dand dovada de naivitate, slabiciune,
neincredere, aceste trasaturi atragand dupa ele si pedeapsa prin schimbarea identitatii devenind
de acum inainte Harap-Alb (sluga neagra), ―Alb‖ reprezentand tocmai trasaturile negative care
l-au facut sa decada.
Dupa sosirea lor la imparatie, caracterul bland, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat
cu cel al spanului le fac pe verisoare sa-si deschida mai bine ochii, spunand ca el este mult mai
―omenos‖. In timp ce spanul il supune pe Harap-Alb la incercari, caracterul lui se intarea tot
mai mult chiar daca el nu simtea acest lucru. Mai apoi, in ultima sarcina data de span, respectiv
in calatoria sa dupa fata imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism, sacrificandu-se si
trecand prin apa, nestricand veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita. Mai apoi, el
construieste un loc de adapost pentru niste alibe fara casa si de data asta fiind iarasi
recompensat. De aici reiese sensibilitatea lui fata de vietitoarele neinsemnate, dand pentru
prima data dovada de profunda maturitate.
Continuandu-si drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luand cu el pe cele cinci
personaje, Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, imprietenindu-se cu ei.
Ironiile si glumele cu care le raspunde fiecaruia arata un caracter puternic si degajat care poate
sa faca haz de necaz in orice situatie insa glumind numai cand este cazul. ( “Daca-i asa, hai si

32
tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doara nam a te duce in spinare.”) Limbajul folosit este cu
preponderenta literar, folsindu-se arhaisme si regionalisme (botit, chilimbot etc.) Sunt folosite
cantecele si proverbele pentru a intelege mai bine semnificatia celor intamplate. Gratie
prieteniei acordate celor cinci, Harap-Alb reuseste sa treaca de obstacolele intinse de imparatul
Ros, si chiar grija care a purtat-o insectelor l-a ajutat sa treaca cu bine peste anumite obstacole.
Pana si tovarasia acordata calului il ajuta in ultima cursa lansata de fata imparatului Ros, unde
calul trebuia sa se intreaca cu o tuturica pentru a aduce din despicatura mintilor trei smicele de
mar dulce, apa vie si apa moarta. Astfel, gratie caracterului ascuns, sensibilitatii cu care s-a
purtat fiecare, totul s-a intors in favoarea lui, ajutandu-l sa treac apeste cursele intinse de
celelate personaje participante la actiune (imparatul Ros si spanul). In calatoria de intoarcere
incepe a se imprieteni mult mai bine cu fata imparatului Ros ceea ce il descrie ca fiind un om
deschis si de incredere, pe aceste doua caracteristici cladindu-se o relatie intre cei doi.
In final, reiese la iveala adevarul, Harap-Alb redevenind fiu de imparat si imparat peste
imparatie, cu mai multa experienta, maturitate si putere de decizie.
Caracterizarea in antiteza cu spanul este foarte evidenta din tipologizare, Harap-Alb
fiind un personaj pozitiv, iar spanul un personaj negativ, faptele fiecaruia oglindind pana la
urma destinul fiecaruia, Harap-Alb domnind pe veci alaturi de o frumoasa fata fiind iubit de
toti, iar spanul murind in chinuri de la inaltime.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa
de experienta si de neascultarea sfatului parintesc.
O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din
curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe
aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba
de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O
alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul
se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul
singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana.
Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.

In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de


maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il
ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata
din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului
inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in
devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze
tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie,
echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El
reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum
calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al
maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb‖ ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri
ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul
lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.‖

33
Basmul modern

Carlo Collodi – Pinocchio

Opera literara ―Pinocchio‖ este un basm modern prin toate trasaturile specifice speciei.
In basmul modern se regasesc, mai pregnant, aspecte ale omului contemporan,
realist,elementele fantastice si cele fabuloase ne fiind atat de puternice precum in basmele clasice.
Alta trasatura specifica basmului modern este aceea ca, pe alocuri, sunt marcate mici victorii ale
raului, in final, tot binele fiind cel care invinge. Aici, raul, la fel ca in basmul popular sau cult, are
rolul lui: Face necesara maturizarea lui Pinocchio pentru a ajunge un baietel
adevarat, cuminte si ascultator.
Printre trasaturile specifice basmului modern se numara si dimensiunea ampla a textului,
Pinocchio fiind alcatuit din 36 de capitole.
Timpul si spatiu sunt nedefinite, precizate vag („Tara Neghiobilor‖, „Campia Minunilor‖)

Modurile de expunere prezente in text sunt naratiunea (persoana a-III-a), dialogul si


descrierea care se imbina armonios pentru o buna desfasurare a actiunii.
In acest basm, binele este reprezentat de personaje precum Geppetto, Zana care-l
transforma pe Pinocchio intr-un copil adevarat si cainele Alidor, raul fiind reperzentat de
Papusarul care voia sa-l arunce pe Pinocchio in foc , cotoiul si vulpea care il pacalesc pe acesta.
Ca elemente fantastice amintim existenta Tarii Jucariilor, iar ca elemente reale amintim
magarusul, trasura si balena. Deasemenea intalnim si cifra magica trei ( „de trei ori se intalneste
cu Cotoiul si Vulpea‖).
Structura este simpla, marcata de peripetiile eroului principalin drumul sau catre
maturizare, din care putem desprinde momentele subiectului.
Expozitiunea este marcata de prezenta formulei tipice : „A fost o data ca niciodata...‖ un
tamplar pe nume Geppetto care a ciobit un baietel din lemn pentru ca isi dorea foarte mult un
copil. Cand Geppetto dormea, un greieras spiridus a suflat peste baiat facandu-l sa se miste.
Geppetto, ramanand mut de uimire cand l-a vazut pe baiat miscandu-se i-a pus numele Pinocchio,
considerandu-se tatal lui din acel moment.
Pinocchio era neastamparat si era sfatuit mereu de greiere sa-l asculte pe tatal sau.
Intriga basmului o constituie decizia lui Geppetto de a-l trimite pe Pinocchio la scoala, cu
un abecedar.
Desfasurarea actiunii cuprinde peripetiile lui Pinocchio.
In drumul catre scoala, baiatul a intalnit un grup de papusari, care tocmai dadeau un
spectacol.Vazand cat de dragut e baietelul de lemn, directorul grupului i-a oferit cinci banuti de
aur, cu care Pinocchio a plecat spre casa.
Si, cum mergea Pinocchio spre casa, i-au iesit in cale o vulpe schioapa si un motan orb
care l-au intrebat pe baiat unde se grabeste. Vulpea cea sireata vrea sa-l pacaleasca si ii spune ca
poate inmulti banii daca ii ingroapa pe campul minunilor.
Naiv fiind, Pinocchio a acceptat, insa a fost pacalit si tinut captiv de vulpe si de motan. El
a strigat dupa ajutor si a aparut o zana, care l-a eliberat. Aceasta l-a intrebat unde sunt banii, insa
Pinocchio a inceput sa minta. Cu fiecare minciuna, nasul ii crestea din ce in ce mai lung.
Cind a vazut ca ii creste nasul, Pinocchio i-a promis zanei ca va fi cuminte si va merge la
scoala. Zanei i s-a facut mila de el, i-a scurtat nasul si l-a dus pe baietel la Gepetto. Din pacate,
peste cateva zile, Pinocchio a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica,
trasa de un magarus.
Cei din trasurica l-au ademenit pe Pinocchio sa mearga in Tara Jucariilor iar baiatul nici
nu a stat pe ganduri. Ajuns in imparatia jucariilor, s-a distrat si a lenevit, uitand de alte griji. Insa,
dupa cateva zile, s-a trezit cu niste urechi lungi, de magar, si cu coada.
Niste circari l-au dus la circ, impreuna cu alti copii ca el. Si, acolo, a trebuit sa munceasca
din greu. Cu prima ocazie ivita, Pinocchio a scapat si a inceput sa o rupa la fuga. Ajuns la malul

34
unei ape, a cazut si a fost inghitit de o balena. Baiatul s-a zbatut cat a putut ca sa scape si, deodata,
l-a vazut pe Gepetto, care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit si el de
balena.
Intr-o noapte, ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pana cand balena si-a
deschis gura. Atunci, impreuna cu pestele, au iesit afara si au scapat teferi.
Ajunsi acasa, batranul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit tot timpul si,
cand acesta dormea, baiatul citea si invata sa scrie singur.
Vazand faptele lui bune, zana a intrat in incapere si i-a dat micutului viata. Cand a vazut
ca baiatul lui este cu adevarat viu, Gepetto s-a vindecat pe loc, iar Pinocchio a devenit un baietel
cuminte si ascultator.
Marioneta este protototipul unui copilului strengar, vioi, neatent, dar lenes care da mereu
din necaz in necaz, ca la final sa fie recompensat cu maturitatea deplina, cea prin care devine baiat
adevarat.

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum

"Vrajitorul din Oz" a fost scris de catre L. Frank Baum si ilustrat de catre W.W.
Denslow. Prima aparitie a carti a fost publicata de catre George M. Hill Company din
Chicago in anul 1900, si de atunci a fost reeditata continu de nenumarate ori tot timpul sunt
acealasi nume "Vrajitorul din Oz".
Actiunea se petrece in tinutul Oz si ne sunt povestite aventurile unei fetite pe nume
Dorothy. In Statele Unite ale Americii cartea "Vrajitorul din Oz" este una dintre cele mai
cunoscute povesti. Original, cartea a fost oferita publicului din America in anul 1956.
Dorothy este o fetita care locuieste intr-o ferma din Kansas impreuna cu unchiul sau
Henry, matusa sa Em si catelul Toto. Intr-o zi Dorothy in timp ce se afla in casa este luata
prin surprindere de catre o tornada purtandu-i pe Dororthy si catelusul ei Toto pana la
indepartatul taramul de basm OZ.
O data ajunsi pe acel taram, Dorothy face cunostinta cu oamenii din tinuturile
taramului Oz, unde ii intalneste pe Sperie -Ciori, omul facut din paie care isi dorea sa aiba si
el putin creier, Leul cel Las, care dorea sa devina si el un leu curajos si Omul Tinichea care isi
dorea ca si la el in piep sa bata o inima la fel ca la toti oamenii normali.
Cand Dorothy afla de marele vrajitor din OZ care se afla in Orasul Smaragdelor,
atunci ea se hotaraste ca trebuie sa-l caute si sa ajunge la el pentru al ruga sa o ajute sa ajunga
din nou acasa, in oraselul unde locuia impreuna cu unchiul, matusa si Toto, catelul ei, in
Kansas.
Atunci cand cei trei prieteni pe care Dorothy i-a intalnit pe taramul Oz au auzit de
puterile pe care le are acest vrajitor s-au gandit ca ii poate ajuta si pe ei cu indeplinirea
dorintelor pe care le aveau.
Ajunsa in fata Marelui si Cumplitului Oz, Dorothy afla ca pentru orice primesti exista
si o plata, iar pentru a le indeplini dorintele Maritul Oz le cere celor patru sa treaca prin mai
multe incercari.
Asa ajung s-o omoare pe Vrajitoarea cea Rea de la Apus, afla adevarata poveste a
Maimutelor Inaripate, dar, odata intorsi in Orasul Smaragdelor, afla cu disperare ca cel in care
isi pusesera atatea sperante, Marele Oz, nu-i decat un prapadit de sarlatan, un circar din
Omaha.
Cu mestesugurile sale, Oz reuseste sa-i fericeasca pe prietenii lui Dorothy, plecand cu
un balon inainte de-a apuca s-o ajute si pe Dorothy. Dupa alte cateva peripetii (infrunta
Copacii luptatori, trec prin Tara de portelan, scapa de atacul Capetelor-ciocan, ajung, cu
ajutorul Maimutelor zburatoare, in Tara quadlingilor), Dorothy si Toto reusesc sa ajunga
acasa cu ajutorul Glindei, Vrajitoarea cea Buna de la Miazazi.

35
Povesti

Ion Creanga - Fata babei si fata mosneagului

Povestea este o specie a genului epic in proza, de dimensiuni relativ reduse, in care se
relateaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare in lupta cu personaje nefaste si in care
binele triumfa.
Fata babei si fata mosneagului este o poveste scrisa de Ion Creanga, unul dintre cei mai
mari prozatori ai literaturii romane care s-a nascut la Iasi – Humulesti.
Titlul textului este in concordanta cu continutul acestui, in text fiind vorba doua fete: una
a babei – rea si lenesa, si alta a mosului – buna si harnica, autorul dorind inca din titlu sa ne
indrepte atentia asupra actiunilor celor doua fete, povestea fiind una din care se pot desprinde
multe invataminte.
Acest text apartine epic deoarece comunicarea autor – lector se realizeaza in mod direct,
prin intermediul naratorului, actiunii si personajelor.
Naratorul este necunoscut si relateaza povestea la persoana a treia, cu o perspectiva
obiectiva. Personajele textului sunt destul de numeroase, unele dintre ele avand caracter fantastic
si puteri supranaturale: fata babei , fata mosneagului, baba, mosneagul, catelusa bolnava, Sfanta
Duminica, etc.
Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita
povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare.
Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si
indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care
dispretuiesc munca si o fac in sila.
In incipitul textului sunt prezentate cele doua fete – a babai si a masneagului, care au
trasaturi atat de diferite. Fata babei ― sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima, si fata mosneagului
―frumoasa, harnica, asculatatoare si buna la inima si pe care ―Dumnezeu o impodobise cu toate
darurile cele bune si frumoase‖.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa
puna in evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si
buna la inima... era robace si rabdatoare‖. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la
deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea,
in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se
incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse‖.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea
la inima..., cartitoare si nemultumitoare‖. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul
casei, baba o privea ca pe o „piatra de moara in casa‖. Din cauza persecutiilor mamei vitrege
„vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu
lacrimi in ochi, porneste in toata lumea‖. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe
masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este
remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i
se adreseaza cu aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica‖.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava,
curata de mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste
lighioanele Sfintei Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla
recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si
constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea
coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada

36
fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai,
cirezi de vite si turme de oi ies din ea‖.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei,
care, invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa,
urata si rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei,
cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit
sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept
rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe
care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Lecturand aceasta poveste, copiii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea
si dragostea cu care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si
ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia,
invidia si rautatea.
Semnificatiile simbolice ale cocosului trimit in general spre ideea de spiritualitate,
care, de cele mai multe ori, tempereaza prezenta agresiva a materialitatii, pentru a asigura in
ultima instanta un necesar echilibru al lumii si al creatiei. In Dictionarul de simboluri al lui
Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, cocosul e considerat un simbol solar, "acela care vesteste
rasaritul soarelui. Pozitia cocosului in varful lacasurilor de cult poate evoca suprematia
spiritului in viata omeneasca, originea divina a iluminarii izbavitoare, veghea sufletului doritor
sa perceapa in tenebrele noptii pe sf'rsite primele licariri ale spiritului care se trezeste.( In egala
masura, el este si "un simbol al vigilentei si al reinvierii si deci al nemuririi( Paul Clebert,
Dictionar de simboluri animaliere, Bucuresti, Editura Artemis)

Hans Christian Andersen – Ratusca cea urata

Unul dintre cei mai indragiti autori de basme, scriitorul danez Hans Christian
Andersen a incantat generatii intregi de copii cu povesti precum "Craiasa Zapezii", "Hainele
cele noi ale imparatului", "Fetita cu chibrituri", "Ratusca cea urata", "Mica sirena" si multe,
multe altele.
Andersen s-a facut remarcat in 1829, cand a publicat povestirea ''O plimbare pe jos, de
la canalul Holmen pana la capatul dinspre miazanoapte al insulei Amoger''. In acelasi an, isi
face debutul in teatru cu vodevilul eroic ''Amorul pe turnul Nicolai'', iar in 1830, publica
primul volum de ''Poezii''. Jonas Collin ii inlesneste, in 1833, obtinerea unei burse de calatorie
din partea regelui, care i-a permis sa intreprinda primul sau voiaj in Europa. Acesta l-a
inspirat sa scrie primul roman, ''Improvizatorul'', in 1835.
Dar nu romanele aveau sa-i asigure gloria de mai tarziu, ci basmele pentru copii, pe
care a inceput sa le publice din acelasi an, prima carticica de povesti fiind intitulata ''Basme
povestite copiilor''. Povesti delicate ale unor oameni, flori, copaci, animale sau obiecte
insufletite, basmele si povestirile lui Andersen au fost publicate cu o periodicitate aproape
anuala, pana in 1873, cu doi ani inainte de moartea scriitorului.
Primele dintre acestea erau povestile auzite in orasul natal, celelalte prezinta, sub
forma narativa a basmului, propria sa lume interioara, autorul regasindu-se printre cele mai
importante personaje. Potrivit lui Neil Philip, Andersen era ratusca cea urata, mereu
marginalizata de ceilalti, tot el era studentul timid din ''Florile micutei Ida'', un personaj
stingher in prezenta adultilor, dar incantat sa spuna povesti copiilor, si, de regula, tot el era

37
personajul sarac, dispretuit, marginalizat, dar inzestrat cu haruri deosebite, intruchipat fie de
un om de zapada, fie de un brad, fie chiar de un guler de camasa. De asemenea, Andersen a
acordat un rol important vocii povestitorului, pe care o considera chiar mai importanta decat
firul naratiunii, adresandu-se direct cititorului.
Ratusca cea urata este titlul unei povesti scrise de autorul de literatura pentru copii
Hans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebada, clocit de catre o rata. Mica
lebada este considerata mai intai urata de catre rate pentru neasemanarea cu bobocii lor si,
cum nici ea, nici ratele nu vazusera vreodata lebede, mica pasare se increde in parerile auzite.
Se va intalni intamplator cu un card de lebede, care o primesc, recunoscand in ea un boboc
din ai lor.
Povestea poate fi interpretata in mai multe moduri. Regasirea bobocului ratacit
simbolizeaza faptul ca exista intotdeauna sperante pentru cineva aflat intr-un mediu
nepotrivit.
O perspectiva mai larga reclama acceptarea diferentelor dintre indivizi sau grupuri.
Este o poveste pentru copii mici, care poate fi de altfel si pe placul adultilor. Aceasta are ca
subiect central o ratusca, dar care, de fapt, este o lebada in devenire. Fiind foarte urata, aceasta
nu era deloc acceptata in comunitatea pasarilor de gradina, fiind exclusa.
Din poveste se pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare:
– Sa nu-i judecam pe ceilalti in functie de aspectul fizic sau de faptul ca sunt diferiti
de noi; mai ales copiii vor invata acest lucru, afland ca exista calitati mai importante decat
aspectul fizic; vor invata sa nu se impiedice de prejudecati, sa nu se opreasca la aparenta si
sa caute esenta.
– De multe ori se intampla ca strainii sa te aprecieze si sa te ajute, in timp ce
apropiatii iti intorc spatele. Asa s-a intamplat si cu ratusca: in timp ce ratele au condamnat-o
pentru uratenia ei, persecutand-o, lebedele s-au dovedit primitoare, adoptand-o.
– Sa nu ne pierdem increderea in noi, influentandu-ne parerea si comportamentul
celor din jur; chiar daca nu suntem iubiti de unele persoane, exista altele capabile sa ne
iubeasca si sa ne aprecieze adevarata valoare. Din nou basmul este bun pentru copii: atunci
cand vor trai primele dezamagiri si umilinte, se vor gandi la basm si nu se vor lasa doborati.
– Poate ca nu ne putem adapta la un mediu anume; aceasta nu inseamna ca in alta
parte nu ne vom integra fara probleme.

Fratii Grimm – Alba ca zapada

Fratii Grimm, Jacob (1785–1863) si Wilhelm Grimm (1786–1859), au fost folcloristi,


lingvisti, filologi, doctori in drept, cunoscuti in toata lumea pentru colectia de basme publicata
in doua volume, care contine, printre altele, Alba ca zapada, Croitorasul cel viteaz,
Cenusareasa, Scufita rosie si Hansel si Gretel (primul volum a aparut in 1812, iar al doilea
volum in 1814). Povestile scrise de cei doi frati au incantat copilaria multor generatii,
devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizari si dramatizari. Fratii Grimm si-au adus
contributia la formarea limbii germane, in special prin dictionarul Deutsches Wörterbuch
(Cartea cu cuvinte germane) pe care l-au scris impreuna si prin prima carte de
fonetica/fonologie a limbii germane, Legea lui Grimm, scrisa doar de Jacob. Dictionarul
Fratilor Grimm avea 33 de volume si cantarea 84 kg.

38
Tema basmului Alba-ca-Zapada, de J. si W. Grimm este rautatea mamei vitrege,
motiv frecvent intalnit in basmele tuturor popoarelor. Compozitional, basmul se structureaza
dupa tiparele specifice. Actiunea incepe prin formula introductiva ,, A fost odata...‖, intr-un
timp nedeterminat, intr-o iarna pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului in fulgi
mari si pufosi.
Personajele principale, Alba-ca-Zapada si Regina, sunt concepute in antiteza.
In structurarea subiectului sunt intalnite numerele miraculoase 3 si 7:
Trei travestiri ale mamei vitrege, trei obiecte cu menirea de a-i provoca moartea
Albei-ca-Zapada (cingatoare, pieptene, mar); piticii jelesc trei zile pe Alba-ca Zapada,
crezand-o moarta; trei vietati ale padurii jelesc si ele langa sicriu (o buha, un corb, o hulubita).
In privinta cifrei 7, necazurile Albei-ca-Zapada au inceput cand frumusetea ei
devenise vizibila deoarece implinise 7 ani; piticii sunt 7; in casuta se gasesc obiecte in numar
de cate sapte; enumerarea piticilor prin numeralele ordinale pana la sapte; succederea celor
sapte interogatii; intre casa piticilor si castel sunt sapte munti.
Sortita mortii pentru frumusetea ei, Alba-ca-Zapada nu este ucisa de vanator, asa cum
poruncise imparateasa, ci lasata primejdiilor din padure. Natura o ocroteste si fetita gaseste
adapost in casuta celor sapte pitici. Dar, rautatea mamei vitrege mai pune la trei incercari pe
frumoasa si buna Alba-ca-Zapada. Imparateasa, travestita, se straduieste sa o piarda pe fata cu
ajutorul cingatorii de matase, al pieptenului si a marului otravit. Grija si dragostea piticilor,
apoi a feciorului de crai o salveaza si ea isi gaseste fericirea. Mama vitrega, de suparare se va
urati si se va pierde in intunericul padurii.
Alba-ca-Zapada este intruchiparea unui vis de mama: ,,(...)ce n-as da sa am un copil
alb ca zapada, rosu ca sangele si cu parul negru ca abanosul.‖
Frumusetea neobisnuita a fetei impresioneaza si pe pitici si pe tanarul fiu de crai.
, Si asa ramase Alba-ca-Zapada, multa vreme, in scrinul ei de clestar si nimic nu-i
stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme si ca era tot asa de alba ca zapada, de
rosie ca sangele si cu parul negru ca abanosul.‖
Fata este modesta, harnica, buna si iubitoare. Pentru adapostul oferit de pitici, ea le
ingrijeste gospodaria si face acest lucru cu multa dragoste si tragere de inima. Mama vitrega,
desi la inceput era ,,cadra de frumusete‖, va fi uratita de marea-i trufie si rautate.
Mesajul basmului este victoria dreptatii si a bunatatii asupra nedreptatii si rautatii,
Alba-ca-Zapada ramanand un simbol al acestei aspiratii.
Conceptual, literatura pentru copii desemneaza o parte a literaturii, incluzand
totalitatea creatiilor care, prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate si nivelul
realizarii artistice se dovedeste capabila sa intre in relatie afectiva cu cititorii sai. Personajele
sunt simboluri ale binelui si raului, iar universul gazelor sau al vietuitoarelor mai mari sunt
prezentate antropomorfizat, facilitand o intelegere a raporturilor umane si a normelor de
convietuire sociala.
Prin intermediul literaturii pentru copii se realizeaza o binevenita dedublare, iar
cititorul copil se va recunoaste in personajul cu care simpatizeaza, sau va refuza identificarea
cu un model negativ, pe care il antipatizeaza.
Lumea basmelor si a povestilor va fi permanent cautata de om, indiferent de varsta pe
care o are, va ramane spatiul viselor spre care va aspira mereu.

39
Charles Perault – Scufita Rosie.

Povestea ,, Scufita Rosie’’ de Charles Perrault apartine genului epic.


Formula introductiva localizeaza actiunea si prezinta in acelasi timp o parte din
personajele povestii precum si trasaturi de caracter ale personajului principal: ,, fetita zglobie
si dragalasa’’.
, Fetita zglobie si dragalas’’, eroina povestii este o fetita simpla, din popor fara puteri
supranaturale asa cum suntem obisnuiti sa intalnim in basme si povesti, este harnica,
ascultatoare, modesta, cinstita si dreapta asa cum sunt mai toti protagonistii acestei specii
literare.
In general tema povestilor este lupta dintre bine si rau cu deosebirea ca fantasticul
ocu pa un loc secundar sau chiar lipseste fiind inlocuit de diferite forme ale supersititiei.
Tema povestii in cazul nostru o constiuie prezentarea urmarilor tragice ale naivitatii si
ale credulitatii, iar mesajul subliniaza necesitatea cunoasterii realitatii.
Ca in majoritatea povestilor valoarea educativa a povestii ,, Scufita Rosie’’ consta in
contributia pe care o aduce la formarea unei atitudini de combatere a manifestarilor negative
din comportamentul copiilor: lenea, lacomia, ingamfarea, neglijenta.
Povestile, dupa Charles Perrault, insufla copiilor,,dorinta de a fi asemanatori cu cei
buni care ajun" fericiti si, in acelasi timp, se naste in sufletul lor teama fata de nenorocirile ce
li s-ar putea intampla daca i-ar urma pe cei rai...
’’ Povestea ,, Scufita Rosie’’ este una dintre povestile cele mai indragite de cei
mici avand o naratiune simpla, placuta, usoara de inteles pentru ei.
Scufita Rosie este un basm din folclorul european despre o tanara fata si un lup mare si
rau. Povestea are mai multe variante. A fost culeasa de folcloristul Charles Perrault (cu
denumirea Le Petit Chaperon Rouge) si de fratii Grimm (Rotkäppchen).
Scufita Rosie este o fetita care este trimisa de mama ei cu merinde aflate intr-un
cosulet la bunica ei care are casa in padure. Copila pierde notiunea timpului si, tot culegand
flori, se abate din drum. In padure se intalneste cu Lupul, personaj negativ, care, ademenit de
mirosul incantator al bucatelor din cosul fetei, o urmareste pana la casa bunicii. Ajuns inaintea
Scufitei, Lupul o mananca pe bunica si se imbraca cu hainele ei, asezandu-se in pat. Scufita
ajunge la casuta cu pricina si bate la usa. Lupul isi preface vocea si o pofteste inauntru. Dupa
o serie de intrebari prin care fata doreste sa se convinga ca cea din pat este chiar bunica ei, se
lasa ademenita, iar Lupul o inghite si pe ea.
Aici se termina povestea lui Charles Perrault. Urmeaza o morala (in versuri) in care fetele
tinere primesc sfaturi despre cum ar trebui sa invete sa distinga „lupii rai‖ din societate.
In versiunea fratilor Grimm morala lipseste, iar povestii i se adauga un sfarsit fericit in
care un vanator aflat intamplator in apropiere, auzind sforaiturile Lupului, intra in casa
bunicii. El isi da seama imediat de cele petrecute si ia o foarfeca mare si taie burta Lupului ca
sa le scape pe cele doua nefericite, Scufita si bunica ei, care abia mai respirau in burta
animalului si umple burta lupului cu pietre. Fericiti, iau masa impreuna si se infrupta din
bucatele aduse de Scufita Rosie.

40
Povestirea si schita

Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt
prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau
participant direct la intamplarile relatate.

Printre particularitatile povestirii se numara:


- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si
situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva
subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes,
urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori,
indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind
una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca
„spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu
povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului,
motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea
atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este
construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde
cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri,
istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de
regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina
importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor
analitice privind universul launtric al personajelor.

Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si


roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista
distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand
cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in
prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M.
Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu,
Vasile Voiculescu.
Schita este o opera epica, in proza, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la
care participa un numar mic de personaje, surprinse intr-un moment semnificativ al existentei
lor, intr-un timp relativ scurt.
Trasaturi
-Schita are un caracter dramatizat, de foarte multe ori dialogurile pot fi mai
importante decat naratiunea propriu-zisa.
-Actiunea schitei se desfasoara pe o durata scurta si are loc, in general, intr-un decor
unic.
-Personajul principal este caracterizat intr-o maniera stilizata, constructia sa fiind
realizata din perspectiva unei trasaturi interioare.
Caracteristicile schitei
-Este specie a genului epic in proza;
-Contine elemente specifice acestui gen (narator actiune si personaje);

41
-Naratiunea este facuta la pers I (naratorul este participant la actiune) sau a III a
(naratorul este observator stie si vede tot);
-Actiunea este limitata la un singur episod;
-Intriga este simpla;
-Contine toate momentele subiectului;
-Are proportii reduse;
-Actiunea este plasata intr un spatiu limitat;
-Actiunea lineara este desfasurata pe un singur
plan; -Participa un numar mic de personaje;
-Personajul pricipal este schitat; -Durata scurta a
actiunii;
-Faptele se succed dinamic fara alunecari spre
amanunte; -Naratiunea se imbina cu dialogul si
descrierea.

Emil Garleanu - Gandacelul

„Gandacelul‖ se incadreaza in volumul de schite„Din lumea celor care nu cuvanta‖


aparut in 1910, in care scriitorul se apropie cu intelegere,dragoste, duiosie si umor de lumea
miniaturalului. Aspectul de viata prezentateste implinirea aspiratiei spre lumina, ca simbol al
idealului absolut
Tema. Emil Garleanu s-a aplecat cu sensibilitate asupra "lumii celor care nu cuvanta"
si a descoperit o lume fascinanta, de care a incercat sa se apropie pentru a o intelege. In opera
"Gandacelul", scriitorul relateaza cu duiosie si umor efortul hotarat al gandacelului de a urca
tot mai sus pentru a ajunge la soare.
Personajul primeste insusiri omenesti, gandeste, se framanta pentru a-si pune planul
in aplicare, se straduieste si sufera. El se descopera pe sine si descopera universul din jurul
sau.
Venit pe lume nu se stie cum, gandacelul se trezeste "ca din somn", chinuie de gandul
"cum rasarise si-al cui era". Parasindu-si adapostul intunecos, iese afara in "ploaia de lumina".
orbit de atata stralucire, de-abia indrazneste sa deschida ochii mai mult, descoperind cerul
albastru in mijlocul caruia " un bulgare de aur arunca vapai"
Vazandu-se in lumina soarelui, descoperi ca straluceste. Crezand ca e "o faramita de
lumina inchegata, ratacita pe pamant", hotaraste sa se intoarca la soare. Zarind lujerul inalt al
unui crin ce-si ridica potirul spre soare el planuieste sa se urce pana in varf si de acolo, cu o
saritura sa ajunga la soare.
Gandacelul incepe urcusul greu spre inaltimi, cu obstacole, cu caderi si reveniri. Prin
vointa si perseverenta, "voinicul" ajunge pe " o frunzisoara latareata ca o prispa."Acolo
poposeste "ud de sudoare", pe cand soarele apunea. Privind in sus, constata oftand ca mai are
mult de urcat.
Urcusul gandacelului e plin de obstacole si demonstreaza vointa si perseverenta cu
care "voinicul" vrea sa-si duca planul la implinire. Exclamatia finala, putin resemnata, aduce
o nota de indoiala fata de indeplinirea planului. oricat de "hotarat" si de "vanjos" era voinicul,
drumul era lung, iar efortul peste puterile sale.
Naratiune, descriere, monolog
Relatarea surprinde faptele si gandurile gandacelului la care asista naratorul ca martor.
Efortul personajului e urmarit cu emotie si dobandeste in imaginatia autorului aspectul unui
eveniment spectaculos.
Peripetiile gandacelului se aseamana cu drumul parcurs de un erou din basm, care are
de-a face la tot pasul cu obstacole. Drumul lung, care pare ca nu se mai termina, este sugerat
si prin repetitii si expresii specifice basmului:" sa mearga , sa mearga ,sa mearga pana in varf"

42
, si " si a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers" , " si umbla , si umbla, baiete!", "apoi,
ladrum, baiete!"
Umorul Contrastul dintre dorinta "voinicului", de a se urca la soare si slabele sale
puteri determina umorul. "Voinicului" i se pare ca denivelarile lujerului sunt dealuri si vai, iar
tulpina crinului isi inalta floarea atat de mult, pana chiar dedesubtul bulgarelui de aur incat
printr-o "saritura sau o vedea el ce-o face" va ajunge la soare.
Darzenia voinicului hotarat sa invinga greutatile apare in contrast cu imaginea lui
finala " ud de sudoare, ca parca parea o picatura de roua.", "se uita in jos si-l prinse ameteala"
si in opozitie cu imensitatea drumului ce mai avaea de strabatut . Toate acestea starnesc
zambetul ingaduitor al cititorului.
Valoarea simbolica. Drumul gandacelului simbolizeaza drumul spre implinire al
tuturor fiintelor, aspiratia spre mai inalt, spre lumina, spre realizarea idealurilor. Perseverenta
si vointa micii fapturi constituie o pilda de urmat in viata.

Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe

Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a
fost publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman‖, Bucuresti, 1880, si retiparita in
„Convorbiri literare‖ nr. 11 din 1 februarie 1885.
Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion
Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru
elevii de la scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876
a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci,
ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere
dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum se aude.
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia.
Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu.
Un taran cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este
moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance
lacom.
Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a
capata peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua.
Ursul a ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar
ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o
scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.
Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate
pacali si sa patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce
ai fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional


romanesc. Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu
cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din
lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul
caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga
apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei
deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri.
Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare.

43
Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa
binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru
moarte, cumetre, arsura pentru arsura‖.
Capra e o „vaduva sarmana‖, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din
societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si
munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre
animale. El este un „rau‖ al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic,
crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila,
rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod
perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere
indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud.
Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat
de obraznici‖, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu
vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel
mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El
sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se
ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit
succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si
prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea
naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si
dinamismul actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu
usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti‖. Este accesibila elevilor de varsta scolara
mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor
deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi
ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta
decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura
constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul
literaturii pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere
nemuritoare ca : „Palatul de clestar‖, „Poveste‖, „Neghinita‖, „Bunica‖, „Bunicul‖ etc. El
creeaza opere de profunda originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele
morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul‖ este o povestire epica, una dintre
cele mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si
isi exprima sentimentele prin intermediul personajelor.
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o
marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana.
Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o
duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume,

44
care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu. „Pletele
lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste
toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si
mangaietori‖.
„Bunicul‖ este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate,
neastampar. Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari
asupra elementelor de timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de
miresme‖. „Bunicul sta pe prispa‖. Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si
inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta
nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus
repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!‖. Nici suferinta fizica nu stirbeste
dragostea bunicului pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade
linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile
bunicului. Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a
vorbi si a se comporta. Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din
lumea reala spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea
sa imi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i
barba‖. De asemenea, dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil,
plin de curiozitate.
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare
sporadic, ca personaj secundar.
Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
• epitete : „plete albe si crete‖ , „ochi blanzi si mangaietori‖ , „femeie uscativa‖ , „un
baietan si o fetita rosii si bucalai‖;
• metafore : „ploaie de miresme‖ , „au nins anii multi si grei‖;
• comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe‖;
• repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !‖;
• enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...‖ , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul‖

Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii


populare si religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...‖ , „bata-va
norocul !‖ , „Lasati pe copii sa vie la mine!‖, precum si a vocativelor pline de afectiune:
„cocoseii mosului!‖, „voinicii mosului!‖. Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o
structura simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la
inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor.
Opera literara „Bunicul‖, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in
proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-


1918) a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de
la marii clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar
si prin scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc.,
"Delavrancea a adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta
viata si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G.
Ibraileanu).

45
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in
proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-
au intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era:
nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata
in dinti de pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si
de generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa
ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe
care niciodata bunica nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are
sa cada o ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe
care un batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu
totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea
imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si
soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa
obtina de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si
insa riscul de a fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si
intunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si
basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand
cu capul in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe
nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in
mintea caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare
cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " —
De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu),
cand copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana: "—Bunico, e rau sa nu ai
copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la
starea de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un
abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a
umorului inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin
curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...

46
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile
bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta,
uscativa, cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata),
autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria
reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare
("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul
ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si
adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta
curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele:
"Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul
capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau
pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul
cret si alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica
spunea, spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de
multumire"), repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"),
carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi
ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la
lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in
lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii
populare, mai ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga",
"capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a
interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si
expresii "procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o
bogatie extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea
sunt insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica
si Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura
lui masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor,
zambind parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind
spre viitor.
(G. Calinescu)
Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in
nordul judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache,
descendenta unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani,
unde a avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile
gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de

47
invatamant celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal
meu si maica-mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa
zigzaguri in aparenta bizare ale inaintasilor‖ .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara
a mai urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail
Sadoveanu a ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al
cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta
culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani,
director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul‖ si
„Dimineata‖, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul
Sadoveanu, cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui
mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor,
aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani
autorul elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia
Fratii Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel
Mare. Dupa al doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau
roman de inspiratie istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste,
exprimate intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la
„Samanatorul‖ lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca‖ si
„Insemnari iesene‖. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu
sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela
si gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul
Iasilor se adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea
Razboi Mondial cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se
ascunda in munti pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful
Marii Loje francmasonice din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina
presedinte al Marii Adunari Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman.
Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si
macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost
un observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a
ilustrat in opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata
incremenita a targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata
Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului.
Ulterior ea a fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul
numeste mostenirea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama,
ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava
din padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul
impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta
rautatile unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in
dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau
este duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta
si bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin
dumbrava si intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o

48
expeditie indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi
gaseste gazda buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana
inchipuirii, La hotarul imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc
albastru ce ii venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii
cazuti si cu piciorusele parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati‖.„Nu era deloc
frumusica si delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei
cate o mica floare de lumina‖. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece
serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita
este „o rusine si o nenorocire‖, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului‖, o
ameninta ca-i „spanzura chelea pe bat‖, considerand-o „dihanie si soi rau‖. Intristat, copilul ii
marturiseste singurului sau prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi,
ma bat in fiecare zi‖. Ea hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o
asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta,
aduna cenusa pentru a o presara pe drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca‖. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se
intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o
Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a
lui Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea
„subtire si alba‖, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant‖, de care se indragosteste
Fat-Frumos, caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de
aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si
nacazurile tale vor avea rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii‖.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o
gasesc adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de
servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si
rautatii Miei Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea
minunata petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza
natura si vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui
lumii reale o imagine magica, mai atragatoare si convingatoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia
Vasiliu este o femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se
sfieste sa cocheteze cu tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani.
De aceea averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea
este pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din prisaca bunicilor
Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la
modelul naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o
femeie mult mai tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima
casatorie. Este schitat aici conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din
casa copiii din prima casatorie a sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in
mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la
randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda
padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun
si mai ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si
protectoare, copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea
soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu

49
varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de
argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni
repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta
dimpotriva. Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un
cristal. Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra
pamantenilor. Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii ramasi, ridicand soborul
de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera fermecata. Usa
tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se stinsera.
Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii
inchisi, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori‖ .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului
sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara
Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.

I.L. Caragiale – Dl. Goe

I.L.Caragiale este alaturi de Eminescu si Creanga unul dintre cei mai mari scriitori ai
poporului nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa,
Conul Leonida fata cu reactiunea, D‖ale carnavalelor) a unei drame (Napasta), a publicat
nuvele (Doua loturi, O faclie de Paste, In vreme de razboi etc) si schite, adunate in volumul
―Momente si schite‖, aparut in 1901.
Caragiale este considerat creatorul schitei in literatura romana, desi aceasta specie a
fost cultivata si de alti scriitori (Emil Garleanu, Alexandru Gratescu Voinesti); ii revine acest
merit deoarece el a atins perfectiunea artistica. Personajele schitei lui Caragiale sunt selectate
din diferite medii: din familie si scoala, din presa, justitie, din viata moderna sau din viata
politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi
buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste masura).
Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al existentei lor.
Titlul schitei poarta numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul
―domnul‖ prin care anticipeaza intentiile sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul
inverseaza cele doua universuri umane (cel al copilului si al maturului), intrucat Goe se
comporta ca ―un om mare‖, pe cand cele trei cucoane ―se copilaresc‖ pentru a fi pe placul
―puisorului‖.
Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind doar
de un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu trenul pana la
Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-mare, mamitica si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul
faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator, personaje si
actiune.
Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale subiectului
literar. Astfel, in expozitie aflam ca ―tanarul Goe‖ impreuna cu ―cele trei doamne frumos
gatite‖, asteapta cu nerabdare pe peronul din Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca
la Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la inceput un amanunt semnificativ care arunca o
lumina cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul ca Goe este dus la Bucuresti
―ca sa nu m-ai ramana repetent si anul acesta‖.
Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este ―imapacientat‖ si
―incruntat‖ deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta, Goe
ordona sa vina trenul: ―eu vreau sa vie‖.

50
O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului ―marinar‖ se incheie cu
concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: ―Vezi ca sunteti proaste amandoua.‖
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga
actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor ―cu barbatii‖.
Calatoria cu trenul este evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei.
Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a
insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp relativ scurt.
Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum scoate
capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il ―trage putin inapoi‖, sfatuindu-l sa nu
scoata capul pe fereastra. ―Mititelul‖ se smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate capul
pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era ―in
pamblica palariei‖ iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice.
Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul ―era in
pamblica palariei‖ care a zburat. ―Dupa lungi parlamentari‖, cele trei cucoane sunt nevoite sa
plateasca biletul puisorului, si o amenda ―pe deasupra‖.
Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din
aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta ―se reazama in nas de clanta usii de
la cupeu‖ si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei,
aluat ―un berec‖ pe care i-l ofera lui Goe in locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat,
mamitica ii da o ―ciucalata‖ si scena i-a sfarsit prin pupaturi.
In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este disperat
pana ce aude ―bubuituri‖ in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului, ―captivul‖ este
eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata
absenta.
Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se ―pe
un geamantan strain‖.
Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea actiunii,
deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare: ―-Sezi binisor,
puisorule, sa nu strici ceva‖. Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de serviciu
―umpla forfota‖, dar nimeni nu poate stii cine a tras semnalul, deoarece ―mam-mare doarme in
fundul pupeului cu puisoul in brate‖. Se constata totusi ca ata rupta si manivela rasturnata era
―tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinelului‖.
Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp
pasagerii ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in oras,
carandu-I birjarului sa le duca ‖ la bulivar‖.
Compozitional, schita ―D-L Goe‖ are o actiune conceputa linear, autorul urmarind
aspectul tematic, gresita educatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan. Din
reluarea subiectului, scriitorul releva contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa
para aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un limbaj ales) si ceea ce este in realitate
(inculta, necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul.
Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de
personaje: Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar.
Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor,
succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat
―monument de arta literara‖.
“D-L Goe” – caracterizare
Personajul principal al schitei este Goe, numele lui figurand si in titlul operei. El
participa la toate momentele actiunii, savarsind cele mai importante fapte; in functie de
nezbatiile sale, reactioneaza si celelalte personaje.

51
I.L.Caragiale, autorul schitei ‖ D-l Goe ―, urmareste un aspect social demn de luat in
seama, cel referitor la educatia copiilor in familie. Titlul insusi este ironic, cititorul fiind
invitat sa-l descopere pe Goe nu ca pe un adevarat domn, ci doar ca pe un copil rasfatat si
obraznic. Comportamentul sau este extrem de asemanator cu cel al lui Ionel Popescu,
personajul principal al schitei ‖ Vizita ―.
Se constata o caracterizare facuta in mod direct de catre autor prin aprecieri sau
intentii satirice, dar si de cele trei dame care il insotesc. In mod indirect copilul este prezentat
prin faptele si limbajul sau.
Ca in toate schitele lui Caragiale, portretul fizic al personajului principal este sumar
conturat, insistandu-se numai asupra vestimentatiei. Aceasta nu evidentiaza gustul pentru
frumos, ci aroganta afisata in mod insistent de catre un pusti repetent, care se bucura totusi de
sprijinul moral si material al familiei. El este imbracat intr-un frumos costum de marinar, iar
in scriptia ‖ Le Formidable ‖ de pe ‖ pamblica ‖ palariei devine emblematica: Goe este
formidabil prin desteptaciune si comportament in viziunea celor trei dame, dar pentru autor si
cititori, acest fenomen capata conotatii opuse, desemnand obraznicia.
Portretul moral reliefeaza aspecte esentiale. Obisnuit sa obtina tot ceea ce isi doreste
si sa faca tot ce-i trece prin minte, Goe reuseste sa nu fie niciodata mustrat, ci dimpotriva, sa
fie laudat si sarutat.
Pentru toti cei din jurul sau, exceptandu-le pe cele trei doamne, el este rasfatat si
obraznic, needucat si lenes, nepoliticos sau prost crescut cu atat mai mult cu cat nu iubeste
invatatura si ramane destul de usor repetent. Din pacate este obisnuit sa fie recompensat si
cand nu este cazul, sa primeasca totul la comanda si neconditionat. Scapat de sub controlul si
autoritatea familiei, el a ajuns un mic tiran. I se pare normal ca trenul sa soseasca atunci cand
vrea el: ‖ Eu vreau sa vie! ―. Se considera foarte destept, parere impartasita si de mam‖mare:
‖ E lucru mare cat e de destept! ―. Se adreseaza jignitor mamei si bunicii, atunci cand e in
discutie forma corecta a substantivului ‖ marinar ―: ‖ Vezi ca sunteti proaste amandoua? ―.
Aceeasi lipsa de buna crestere si bun-simt sunt dovedite si fata de tanarul binevoitorcare-l
sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra si caruia ii adreseaza o replica inacceptabila: ‖ Ce
treaba ai tu, uratule? ―.
Urletele si tipetele devin modul sau firesc de manifestare atunci cand nu ii convine
ceva; la acestea se adauga bataile cu picioarele sau cele cu pumnii: ‖ Sa opreasca! ‖ ‖ Se aud
bubuituri in usa compartimentului ‖ ‖ Urla desperat ―.
S-ar putea spune despre membrele familiei sale ca sunt permanent supuse unor
presiuni psihice, daca cititorul nu ar fi convins ca tocmai ele sunt raspunzatoare de
incredibilul comportament al micutului. Il idolatrizeaza si ii exagereaza asa-zisele capacitati
intelectuale: ‖ Ti-ai gasit pe cine sa-nseli! ‖ ‖ N-a invatat nimeni carte ca dumneata ‖ ‖ Nu stii
ce simtitor e? ―. Cand greseste, i se ofera ‖ ciucalata ―, iar cand este tras semnalul de alarma
care provoaca oprirea trenului, nu numai ca nu este pedepsit, dar i se da un exemplu din care
sa invete cum sa scape de pedeapsa prin minciuna si prefacatorie (atat Goe cat si bunica sa
simuleaza un somn profund).
Neastamparat si neascultator, profitand de dragostea exagerata si de inconsecventa
celor trei dame, Goe nu este altceva decat un escroc in devenire, care speculeaza slabiciunile
familiei in folosul sau. Mediul din care provine este unul de mahala, dar cu pretentii de
civilizatie, care va contribui decisiv la formarea personajului, acesta devenind lipsit de orice
scrupule, jignind cu usurinta pe oricine.
Nu numai mediul contribuie la caracterizarea personajului, dar si dialogul care
dezvaluie trasaturile sale. Goe releva o lipsa acuta de cunostinte; se dovedeste a avea un
vocabular sarac, justificand proasta educatia primita. ‖ Puisorul ‖ risca sa devina un om de un
egoism feroce, un simbol al comtiei si al demagogiei, probabil politicianul de mai tarziu,
incapabil si necinstit, prezentat de Caragiale in piesele de teatru.

52
In literatura romana, Goe a ramas prototipul copilului rasfatat, numele sau devenind
emblematic. Insesi relatiile pe care le are cu celelate personaje si replicile pe care le foloseste
ne ajuta sa sesizam dezaprobarea si dispretul total al autorului fata de acest copil. Ridicolul
care transpare din intreaga schita izvoraste mai ales din intentia personajelor de a crea
impresia ca apartin celei mai inalte clase sociale, dar si din contrastul dintre esenta si aparenta,
adica dintre ceea ce este si ceea ce vrea sa para aceasta familie.

I.L. Caragiale – Vizita

In opera literara Vizita…, care este o schita, I.L. Caragiale evidentiaza efectele nocive
(daunatoare)pe care educatia gresita din familie le are asupra comportamentului copilului.
Titlul precizeaza imprejurarea in care povestitorul se intalneste cu Ionel si constata
urmarile „educatiei‖ despre care vorbea cu mandrie mama copilului. Prin folosirea
substantivului comun nearticulat„Vizita‖, autorul a intentionat, probabil sa dea caracter de
generalitate comportamentului ridicol cauzat de o educatie superficiala si precara (subred,
fragil). Ca orice personaj realist, Ionel devine tipul reprezentativ pentru copiii rasfatati si prost
crescuti, care dispretuiesc bunul simt.
Fiind o opera epica, autorul isi exprima in mod indirect gandurile si sentimentele prin
intermediul actiunii si al personajelor. Intamplarile sunt povestite de catre narator, care, in
aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece asista la actiune. Statutul de personaj-
narator justifica povestirea la persoana I.
Schita satirica Vizita imbina, in principal, doua moduri de expunere, naratiunea si
dialogul, care au rolul de a evidentia intamplarile si trasaturile morale ale personajelor
caracterizate indirect prin fapte si limbaj, actiunea fiind organizata pe momentele subiectului.
Constructia si momentele subiectului
Schita satirica Vizita imbina, in principal, doua moduri de expunere, naratiunea si
dialogul, care au rolul de a evidentia intamplarile si trasaturile morale ale personajelor
caracterizate indirect prin fapte si limbaj, actiunea fiind organizata pe momentele subiectului.
Intriga.Prima fraza a schitei atesta naratiunea la persoana I si personajul-narator,
constituind intriga actiunii: „M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o
veche prietina, ca s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu…‖.
Expozitiunea.Dupa ce precizeaza motivul vizitei, in expozitiune autorul il
caracterizeaza direct pe Ionel, „un copilas foarte dragut de vreo opt anisori‖, „imbracat ca
maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta‖. Musafirul ii aduce in dar sarbatoritului o minge
„foarte mare de cauciuc si foarte elastica‖, ceea ce face placere atat doamnei Popescu, cat si
fiului ei. Dupa ce converseaza despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca faptul ca,
in ultimul timp, doamna nu mai fusese vazuta la plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se
scuza cu distinctie si se justifica aluziv ca se ocupa de educatia copilului si acest lucru ii
ocupa foarte mult timp, mai ales ca ea „nu vrea sa-l lase fara educatie‖.
Desfasurarea actiunii profileaza urmarile pe care educatia nociva le are asupra
comportamentului baiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera
alaturata se aude vocea „ragusita de femeie batrana‖ a servitoarei, care-i reclama doamnei ca
Ionel „nu s-astampara‖ si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Expresia mamei este plina
de incantare fata de strengariile copilului si se minuneaza cu admiratie cat este de „destept‖.
Ea se indreapta spre usa, dar „micul maior‖, ii opreste trecerea, „luand o poza foarte martiala‖.
Mama-l saruta si il scuipa sa nu-l deoache, apoi, rugandu-l sa nu se mai apropie de „masina‖,
isi continua conversatia cu musafirul.
In acest timp, Ionel merge intr-un colt al salonului unde „pe doua mese, pe canapea, pe
foteluri si pe jos stau gramadite fel de fel de jucarii‖. Copilul isi alege o trambita si o toba, cu
care, in timp ce se leagana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, incat cei doi adulti nu

53
se mai inteleg. Observatia mamei „ca nu e frumos cand sunt musafiri‖ si mai ales precizarea
oaspetelui ca „la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita‖ schimba jocul copilului,
care scoate sabia si incepe sa atace tot ce-i iese in cale.
Prima victima este ,jupaneasa cea ragusita‖, care intra pentru a aduce cafea si dulceata.
Ea este salvata in ultimul moment de mama ce-i sare in ajutor si care-si plateste cutezanta,
deoarece se alege cu o „puternica lovitura de spada‖, sub ochiul drept. Incidentul nu o supara
pe doamna Popescu si vrea drept rasplata de la copil o sarutare, pentru a-l ierta. Oaspetele
cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, ii
spune surazand aluziv ca si „maiorului‖ „ii cam place‖. Surprins, musafirul ii atrage atentia ca
tutunul este o „otrava‖, insa copilul, care lucra „cu lingura in cheseaua de dulceata‖, intreaba
obraznic: „Da’ tu de ce tragi?‖.
Mama considera ca baiatul a mancat prea multa dulceata, dar el mai ia cateva lingurite
si dispare in „vestibul‖, de unde se intoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia
din tabachera o tigara, pe care o pune in gura si, salutand militareste, cere un foc. La indemnul
mamei amuzate, oaspetele ii aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pana la carton, apoi
incepe sa se joace cu mingea, trantind-o cu atata indarjire, incat aceasta, dupa ce „tulbura
grozav linistea ciucurilor de cristal‖ ai candelabrului, ii zboara musafirului ceasca, oparindu-l
cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea isi consoleaza oaspetele,
spunandu-i ca pata de pe pantalon „iese cu nitica apa calda‖.
Punctul culminant.In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii,
copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, in timp ce mama este „disperata‖, il stropeste
cu apa rece, pana isi revine.
Deznodamantul schitei include plecarea oaspetelui care abia acasa isi da seama din ce
cauza disparuse Ionel in vestibul luand cheseaua cu el: ca sa toarne dulceata in sosonii
musafirului. Intamplarea povestita – vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate
concentra in cateva momente (idei principale): discutia cu doamna Popescu, conflictul cu
slujnica, joaca turbulenta cu trambita si toba, atacul, fumatul, trantirea mingii si lesinul ii
ofera autorului prilejul de a reliefa personajele – Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul.
Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si in schita Vizita… El imbina, in
principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia
trasaturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea
mod de expunere, descrierea, apare fragmentar in schita de portret facuta lui Ionel si in
prezentarea interiorului casei doamnei Popescu.
Deoarece este o opera literara epica in proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus
de personaje, in care se povesteste o singura intamplare – vizita facuta de narator doamnei
Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului sau – prin care se evidentiaza cate o
trasatura caracteristica a personajelor – proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei
Popescu de a-si educa fiul – iar tinutul si spatiul actiunii sunt restranse, naratiunea Vizita…
este o schita.
Caracterizarea personajului principa
Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat
cel mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori
inestimabile ale literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce
doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita‖, scrisa de catre vestitul
nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect.
Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de
vreo opt anisori‖, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat
ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta‖. Pe scurt este descris si mediul in

54
care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri‖,
deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare
agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita‖, iar sarbatoritul se
joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite
fel de fel de jucarii‖.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de
altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara
educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le
face, de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de
caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce
dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru‖ pentru ca-i ,,maior‖
de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!‖; joaca are o limita, iar cand musafirul
observa ca ,,tutunul e otrava‖, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?‖.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la
inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand
s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.‖
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste
admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…‖, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-
ma sa-mi treaca si te iert.‖
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza
jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste‖ nu
lipseste o doza de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar
si a literaturii romane.

Romanul pentru copii si despre copii

Definitie.Conform unei definitii general valabile ale romanului, acesta se prezinta ca


fiind o specie literara in proza ce apartine genului epic, cu dimensiuni considerabile si cu o
actiune ce se desfasoara pe mai multe planuri narative. De asemenea, intr-un roman gasesti
personaje numeroase si o intriga complicata.

Caracteristicile si trasaturile esentiale (particularitatile romanului):


 Este o specie a genului epic in proza;
 Personajele sunt numeroase – construite si caracterizate intr-un mod complex;
 Existenta unor coordonate spatio-temporale ample;
 Prezentarea unei imagini ample asupra vietii cotidiene;
 Actiunea este prezentata in multiple episoade si se desfasoara pe mai multe planuri
narative;
 Modul de expunere predominant este naratiunea – care se imbina si cu dialogul,
monologul si descrierea.
 In functie de perspectiva narativa exista romane subiective (relatarea se face la
persoana I) si romane obiective (relatarea se face la persoana a III-a)

55
Ion Creanga - Amintiri din copilarie

Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in


opozitie cu fantezia romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta
realitatea „sincera‖ si „adevarata‖ a faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii
cu propria existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul
unor creatori de talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au
simtit nevoia sa-si prezinte anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica‖.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor
urmarind devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si
parinte. De succes de public se bucura mai ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani
care prin munca, ambitie si respect fata de valorile autentice reusesc a-si infrunta destinul
potrivnic. Operele romancierilor englezi Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea tarzie in
romanele lui Mark Twain populate de eroi inventivi, indragostiti de viata, adaptabili
conditiilor din lumea americana.
I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a
notatiilor intime in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului
geografic, istoric si economic al Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El
creeaza un „roman al copilariei copilului universal‖, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al
carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de
viata intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca.
Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la
inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare
si vesel‖, alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un
sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu
flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in
toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare
cinste satului‖. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si
surorile, copiii si copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi‖. Al treilea capitol
prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-
ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus,
manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a Moldovei. Din
jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde
plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele
fara jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de
tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara
de vitele fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut
cuiburi in dansa‖. Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste
veacuri tezaurul de traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de
pamanturi, obligati a practica indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata
de regulile patriarhale de convietuire ce intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la
odaia cu „prichiciul cel humuit‖, cu „stalpul hornului si cuptoriul‖ unde se jucau si dormeau
matele. Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei
descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe
unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta
alaturi de baietii de varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu
marca distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din
Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite

56
cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare‖ ori in atmosfera duhovniceasca din
Manastirea Neamt. La Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I.
Cuza, venit sa inaugureze paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al
Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele
mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!‖.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat:
cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare
voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau
liber nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie
sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul‖ . El
se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti
copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!‖.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura‖ Nica ia in
ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas‖ cat si cunostintele
asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa‖. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu,
apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care
azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din
invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel
Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de
invatacei „pusi pe petrecere‖ se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi
si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele‖ si li se „faceau
ciubotele ferfenita‖.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta,
bucher de frunte si tamp in felul sau‖ nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui
Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin
trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele
invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai
mare. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de
scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are
ambitia sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand
acesta, in joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul
liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in
fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa‖ care stapaneste misterele naturii. Harnica,
ambitioasa, severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era
mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine
aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in
ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la
dansa am invatat‖.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror
situatii. Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si
eu in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos
pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am
facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!‖.
Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si
de umbra lui‖, „dorit de invatatura‖, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes‖, „un ghibirdic
si jumatate‖. Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de
viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de

57
baiet, cobait si lenes de n-are pereche‖, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i
scapa nimic‖. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma
ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de
grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama
mediul inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare,
locuinta Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei,
aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si
petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie
reprezinta in literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca
pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin
creatie‖ iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de
geniala expansiune‖.

Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer

Numele real al autorului este Samuel Clemens. S-a nascut in 1835,in


Florida,statul Missouri,in familia unui judecator.Ramas orfan de la 12 ani,a fost nevoit sa-si
intretina existenta,facand diferite meserii,chiar si pe cea de cautator de aur.In cele din urma se
stabileste la San Francisco,facand gazetarie si devenind scriitor.
Sunt foarte cunoscute : Aventurile lui Tom Sawyer,Aventurile lui Huckleberry Finn,Print si
cersetor.
Subiectul. Tom e un baietel de 12 ani,ramas orfan si aflat in grija matusii
Polly,alaturi de fratele sau vitreg Sid si de verisoara Mary.Neastamparat din fire si inclinat
catre aventuri,copilul pune la cale fel de fel de nazdravanii : umbla fara permisiune la
dulceata, murdarindu-se,chiuleste de la scoala pentru a pleca la scaldat (ca Ionica de la
treburi),se bate cu alti nazdravani de seama lui,o pacaleste mereu pe matusa si multe altele.
Intr-o zi de sambata fu pedepsit sa stea acasa si sa varuiasca gardul casei.Intreaga
natura stralucea ,‖inimile erau pline de cantec,iar celor cu inima tanara cantecul li se revarsa
pe buze‖,doar el era nevoit sa varuiasca douazeci si sapte de metri de gard,de doi metri si
jumatate inaltime.Cand zari gardul „peisajul se posomori si o adanca melancolie ii intuneca
sufletul‖.Isi depasi insa repede intristarea,caci reusi sa transforme necazul in bucurie.Celor de
seama lui,prieteni cunoscuti care treceau pe acolo,le prezenta noua sa indeletnicire ca fiind
extrem de atragatoare sau momindu-i cu diferite daruri.Micului negru care o ajuta in
gospodarie pe matusa Polly,a vrut sa-i dea o bila alba si sa-i arate …buba de la picior,dar nu i-
a mers,deoarece matusa i-a descoperit planul la timp.Prietenului sau Ben Rogers i-a facut o
demonstratie de varuit atat de convingatoare,incat Ben s-a rugat sa-l lase si pe el, daruindu-i
si…cotorul marului pe care-l mancase pana atunci,ba chiar un mar intreg.De la ceilalti
numerosi amatori sa-si incerce puterile cu aceasta „minunata‖ preocupare,obtinu „un zmeu
bine carpit,un guzgan mort,plus sfoara de hatanat…douasprezece bile,un ciob de sticla
albastra,un mosor fara ata,o cheie care nu decuia nimic,o bucata de creta,un dop de sticla,un
soldat de plumb,o pereche de mormoloci,sase pocnitori,un pisoi chior,o clanta de alama,o
zgarda de caine,niste plasele de briceag,patru coji de portocala,o cercevea veche,stricata.‖
Matusei Polly nu-i venea sa creada ca lenesul Tom a facut atata treaba si inca
bine,dar s-a dat batuta in fata evidentei si l-a lasat la joaca („da sa nu uiti sa te intorci
saptamana asta,diavole,ca de nu,iti pun pielea pe bat!‖),nu inainte de a-i face o „predica
despre insemnatatea si gustul sporit al unui lucru bun,dobandit nu prin pacat,ci prin
cuviincioasa osteneala‖ .
In aceeasi zi ,avu ocazia sa vada,in gradina judecatorului Jeff Thatcher, o „fiinta
dragalasa,mica,cu ochi albastri si parul balai impletit in doua cozi lungi;purta o rochie alba de

58
vara si pantaloni brodati ‖ de care se indragosti subit si fara scapare,uitand-o complet pe
„fosta‖ iubita,colega lui de clasa Amy.Reusi sa se faca observat,facand o multime de
giumbuslucuri,si chiar obtinu la despartire o pansea azvarlita peste gard de copila
impresionata de asiduitatea cu care i se facea curte.
Ajuns acasa,primi mustrare pentru ca azvarlise cu bulgari de pamant in Sid,drept razbunare
pentru ca acesta il tradase intr-o imprejurare anterioara.Avea o mare ciuda pe acesta,pentru ca
era ascultator,invata bine si nu il intovarasea in escapadele sale.Deoarece Sid sparsese fara
voie o chisea cu zahar,crezu ca acesta va fi pedepsit,ceea ce l-ar fi bucurat nespus.Numai ca
matusa ,stiindu-l pe el drept cap al rautatilor,i-a dat o palma grea tot lui Tom,de-abia dupa
aceea afland de la el adevarul.Matusa ,fiinta emotiva,credincioasa si cu o mare bunatate
sufleteasca (asemenea Smarandei),regreta nespus nedreptatea pe care i-a facut-o lui
Tom,prilej pentru acesta de a se arata jignit de moarte:‖Stia ca in sufletul ei,matusa ii cerea
iertare in genunchi si asta il umplea de o multumire posaca…Stia ca din cand in cand o privire
inlacrimata staruia asupra-i,dar se impotrivea s-o intalneasca.Se inchipuia zacand bolnav de
moarte,iar pe matusa-sa aplecata deasupraa-i,implorand un cuvintel de iertare,dar el se va
intoarce cu fata la perete si va muri fara a rosti acel cuvintel.‖
Suparat,spre seara,se indrepta spre casa adoratei sale necunoscute unde,pe furis,se
strecura pana sub fereastra luminata de la catul al doilea.Deodata fereastra se deschise si o
slujnica arunca un lighen cu apa inundandu-l pe bietul amorez,care se retrase amarat spre casa
sa.Astfel se sfarsi aceasta incarcata zi de sambata.
A doua zi,duminica, toata lumea din casa trebuia sa mearga la biserica.Cei mici se
duceau mai devreme de slujba,la scoala duminicala,caci trebuiau sa demonstreze ca au putut
invata versete din biblie.Tom,indemnat si stimulat printr-un briceag daruit de verisoara
lui,Mary,reusi sa invete cateva versete si apoi,spalat (cam cu forta ) si imbracat in haine
curate,insotit de Sid si de Mary,ajunse la biserica.Inainte de a intra,reusi sa obtina o multime
de biletele de diferite culori de la baietii pe care ii cunostea,in schimbul unor nimicuri pe care
le avea prin buzunare.Aceste bilete erau acordate de profesorul cu care studiau biblia ,drept
recompensa pentru invatarea unor versete .Cel ce reusea sa invete un numar prestabilit de
versete din scriptura,acumuland un numar corespunzator de bilete de diferite culori,primea o
biblie ,devenind un fel de erou in comunitate.
In acea duminica ,la biserica se aratara oaspeti neasteptati:notarul Jeff
Thatcher,insotit de fratele sau,judecator vestit in zona,sotia acestuia si fiica sa,nimeni
altcineva decat micuta fiinta de care se indragostise de curand.
Dupa prezentarile si cuvantarile de rigoare,profesorul de religie facu o inspectie
printre copii,sperand sa gaseasca suficiente biletele la vreunul dintre elevi,in asa fel incat
acesta sa primeasca biblia mult dorita.Cand orice nadejde era pierduta,Tom se prezenta cu
biletele lui si cere o biblie.Tom fu inaltat la loc de cinste,starnind invidia baietilor care il
priveau cum primeste premiul.Musafirul judecator avu insa proasta inspiratie de a-l supune
unui mic interogatoriu,cerandu-i sa spuna care era numele primilor doi apostoli alesi de
domnul.Tom,bineinteles,habar n-avea,dar,in loc sa taca cel putin,rosti la repezeala :‖David si
Goliat‖.S-a facut de ras.
Dupa ce s-a consumat acest episod,a inceput slujba de duminica.Tom se plictisea
cumplit.La inceput a gasit prilej de distractie o musca,pe care a urmarit-o cum isi facea
toaleta,apoi a scos dintr-o cutiuta un gandac mare,negru,cu coarne dintate,o ragace
(carabasnita vezi dict.) pe care o poreclise „ciupici‖.Gandacul ajunse printre randuri si deveni
obiect de joaca pentru un catelus ratacit prin biserica.Din neatentie ,pudelul se aseza pe
gandac.Urma un urlet inspaimantator si pudelul o zbughi chelalaind din biserica,starnind o
veselie nemaipomenita printre oamenii aflati la slujba.Predica a fost data peste cap si astfel se
incheie si aceasta zi.

59
Luni dimineata Tom trebuia sa se duca la scoala.Nu avea nici un chef.Fara sa stea
prea mult pe ganduri,apela la arsenalul sau nelimitat de siretlicuri:se prefacu bolnav,gemand
disperat.
In drum spre scoala se intalni cu Huckleberry Finn ,‖fiul betivului…urat si temut
de toate mamele din targ,pentru ca era lenes,nu tinea seama de nici o ingradire,avea purtari de
rand – intr-un cuvant,dupa cum ziceau ele,un derbedeu‖.In realitate,acest copil ,practic
abandonat de parinti,avea un suflet bun si cauta doar sa supravietuiasca intr-o lume a
maturilor care il condamna mereu , el nestiind cu ce este vinovat.
De la Huck afla ca negii se pot vindeca cu ajutorul unei pisici moarte: „-Ei,iac-asa:iei pisica
moarta si te duci inainte de miezul noptii cu ea la cimitir,la locu unde-a fost ingropat un om
afurisit.Si la m izu noptii vine un drac,ori poate si doi-trei,da tu nu-i vezi,auzi doar un fosnet
de vant,sau poate ca-i auzi soptind.Cand ridica dracii mortu,sa plece cu el,arunci cu pisica
moarta dupa ei si zici :‖Dracii pleaca cu mortu,pisica cu dracii,negii cu pisica,la mine sa nu va
mai intoarceti‖.Si s-a zis cu negii !‖
In fata unei asemenea aventuri neprevazute,Tom nu statu mult pe ganduri:il ruga
pe Huck sa-l ia si pe el la noapte.Zis si facut:stabilira ora si codul de semnalizare (un
mieunat).
La scoala a avut surpriza sa o vada in clasa lui tocmai pe fetita pe care o indragise
atat de tare.In timpul orei,Tom,care ajunse langa ea,ii strecura o piersica,pe care fata,dupa
cateva fandoseli,o lua,dar numai dupa ce Tom o uimi cu un desen care ei i se paru foarte
reusit.Intrara in sfarsit,in vorba.Tom afla ca pe fata o cheama Becky Thatcher si stabilira ca,la
sfarsitul orelor sa se intalneasca tot in clasa lor,pentru ca Tom s-o invete sa deseneze.Tom ii
marturisi ca o iubeste.Dialogul lor soptit fu intrerupt cu brutalitate de catre invatator,care il
lua de urechi si-l duse la locul lui obisnuit.
Dupa ore,cei doi „indragostiti‖ se reintalnira in clasa,se asezara unul langa altul si
incepura sa deseneze.Tom reinnoi marturisirea de iubire si o convinse pe fetita sa faca acelasi
lucru pentru el.Isi jurara fidelitate si un sarut pecetlui logodna lor.Erau foarte fericiti,numai ca
Tom facu o boacana : ii dadu de inteles fetei ca mai facuse o logodna cu Amy,o alta colega
de-a lui.Fata se supara foc si,cu toate staruintele sale,Tom nu reusi s-o imbuneze.Pleca foarte
suparat si nu se mai intoarse la scoala in ziua aceea.Hotari brusc sa fuga de-acasa si sa se faca
pirat.
In noaptea care urma,Tom se trezi la mieunatul lui Huckleberry Finn,care il
astepta cu pisica moarta.O jumatate de ora mai tarziu se aflau in cimitir,croindu-si drum
printre balarii,catre mormantul hotarat.Atmosfera era lugubra, azuind pe cineva.
Au aflat in curand ca cei care se apropiau erau oameni cunoascuti de ei:mos Muff
Potter,un vagabond betiv,Joe Indianul,bandit temut de toti si tanarul doctor Robinson.Tatal
doctorului era un judecator care il bagase la puscarie pe Joe Indianul,acuzandu-l de hotie.Din
discutia celor trei ,copiii aflara ca doctorul ii platise pe ceilalti doi sa dezgroape cadavrul aflat
tocmai in mormantul vizat de ei.Cerand plata suplimentara fata de intelegerea
prealabila,doctorul a refuzat,ceea ce a starnit mania lui Potter,care a inceput sa-l ameninte cu
un cutit cu care taiase sfoara cu care ridicasera sicriul.Se isca o bataie,in timpul careia
doctorul il pocni pe mos Potter cu o scandura in cap,lasandu-l inconstient.Joe Indianul gasi
momentul potrivit sa se razbune pe judecator ,infigand cutitul scapat de Potter in trupul
doctorului,pe care l-a omorat.Dupa ce Potter s-a trezit din lesin, Joe il acuza ca el a fost
asasinul doctorului.
Copiii asistara cu groaza la aceasta scena si fugira inspaimantati de moarte spre
targ si spre casele lor.Au jurat sa nu spuna nimanui ce au vazut,de frica lui Joe Indianul,care i-
ar fi putut omori.
A doua zi pe la pranz,tot targusorul aflase vestea inspaimantatoare. Cineva
recunoscuse cutitul ca fiind al lui Muff Potter,iar oamenii serifului umblau sa-l prinda.Nu a

60
durat mult si Muff Potter fu prins si inchis.Joe Indianul il invinui pe batran si nimeni nu
indrazni sa spuna altceva.
Tom era abatut si deznadajduit:din cauza intamplarilor din cimitir,dar si din
pricina „iubitei‖ sale Becky,care nici nu se uita la el.Intalnindu-se cu bunul sau prieten Joe
Harper,s-au hotarat ,fara sa stea prea mult pe ganduri,sa scape de necazurile de acasa si sa se
faca pirati.Huckleberry Finn li se alatura fara zabava si,conform intelegerii,s-au intalnit la
miezul noptii ,cu gand sa ajunga cu o pluta pe o insula din mijlocul fluviului,aflata la cativa
kilometri in aval de orasel.
Ajunsese cu bine pe acea insula ,unde au stat si au petrecut in libertate deplina
cateva zile:aveau cu ei mancare,undite,un cort si…tutun.La inceput au avut o teama
nelamurita ca au facut ceva rau fugind si sterpelind provizii,dar le-a trecut repede.Toata ziua
se scaldau,pescuiau,cutreierau insula si se jucau ,mai ales de-a piratii.Incepuse sa-i chinuie do
rul de casa,dar nici unul nu indraznea sa spuna nimic,ca sa nu fie luat drept copil fricos si
tradator.
Nu dupa multa vreme auzira bubuituri de tun dinspre targul lor.Se daduse alarma ca se
inecase cineva.Si-au dat sema imediat ca cei ramasi acasa si-au inchipuit ca s-au inecat.Nu
numai ca nu i-a cuprins ingrijorarea,dar se simteau adevarati eroi,ca li se simtea lipsa si erau
jeliti.
Seara,dupa ce tovarasii sai s-au culcat,lui Tom i-a venit in cap o idee
nastrusnica.A lasat un mesaj catre prietenii lui ,s-a sculat si s-a indreptat catre targ,unde intr-
adevar a si ajuns dupa cateva ceasuri.Se strecura pe ulite si curand ajunse la casa matusii
sale.Se furisa sub un pat,de unde putu sa auda plansetele si regretele matusii Polly si ale
mamei lui Joe Harper,care se intalnisera sa-i jeleasca pe cei disparuti.Lui Tom i-au dat
lacrimile auzind-o pe matusa sa cat de mult tinea la el:
„-Si cum spuneam,zicea tusa Polly,nu era rau,doar poznas cum nu se mai afla,zapacit si
neastamparat din cale afara,atata pacat avea.Da el nu-si da seama ce facea,mititelul;era ca un
manz.Nu voia sa faca rau,avea o inima buna ca painea calda…si incepu sa planga
(…)Vai,doamna Harper,nu stiu cum o sa ma impac cu gandul ca l-am piedut,nu stiu cum o sa
ma-mpac!Atat de drag mi-ear sa-l vad,cu toate ca ma chinuia adesea de credeam ca-mi scoate
sufletul,nemernica de mine!Dupa aceea,matuta polly ingenunchie si se ruga pentru Tom.Se
ruga atat de duios,cu atata infocare si cu atata nespusa dragoste in vorbele si in glasul ei
batran si tremurat,incat baiatului ii curgeau lacrimile siroi pe obraz,cu mult inainte ca ea sa fi
terminat.
Dupa ce matusa se culca,ramasae multa vreme asa,nemiscat(…)Atunci baiatul se
furisa de sub pat,se ridica binisor pana la capataiul batranei si,umbrind cu mana flacara
lumanarii,zabovi nemiscat si o privi indelung.I se rupea inima de mila…se apleca,saruta
buzele vestede,apoi se ridica tiptil spre usa si o inchise cu grija in urma lui.‖
Ar fi vrut sa-i lase un ravas care s-o asigure ca este in siguranta,dar i-a venit un alt
gand.S-a intors pe insula si le-a povestit celorlalti prin ce trecuse,ceea ce i-a facut pe toti
foarte infumurati si laudarosi. Desi viata lor pe insula ii facea fericiti,tanjeau dupa casa
si,dupa indelungi ezitari,Joe si Huck se hotarara sa plece acasa.De-abia atunci le spuse Tom
ce planuise.
Targul planuise ca,daca oamenii nu dau de baieti pana sambata,duminica sa aiba
loc slujba religioasa ce se facea in asemenea situatii celor disparuti.
In ziua de duminica biserica era mai plina ca niciodata.Toti erau in doliu,cu fetele
inmarmurite de durere.Preotul cuvanta despre „dragalaseniile,purtarile cuceritoare ale
baietilor pierduti si sperantele reale pe care le indreptateau‖,despre „o multime de intamplari
induiosatoare din vietile raposatilor,intamplari care toate dovedeau firea lor blanda si
marinimoasa…‖.Toata lumea plangea,chiar si predicatorul.

61
„O clipa mai tarziu usa bisericii scartai.Preotul isi ridica din batista ochii,din care tasneau
siroaie de lacrimi,si ramase incremenit!Una cate una,alte perechi de ochi privira incotro
privea preotul,pentru ca,in cele din urma,aproape intr-o pornire,parohia intreaga sa se ridice in
picioare,holbandu-se la cei trei baieti morti,care se apropiau de-a lungul cararii dintre
banci.Tom in frunte,dupa el Joe si in coada Huck (…)Statusera in galeria nefolosita,ascultand
predica la propria lor inmormantare !‖
Toata lumea,in frunte cu matusa Polly si Harperii se napustira asupra scumpilor
lor regasiti,innabusindu-i cu sarutari si multumind cerului care i-a salvat.
Acesta fusese planul tainic al lui Tom.Ducandu-l la indeplinire,capata o faima de
invidiat printre colegii si prietenii sai,ceea ce-l facu foarte mandru.In plus, filtrand cu fosta sa
prietena, Amy, avu satisfactia de a o vedea pe Becky suferind.Astfel s-a razbunat pe cea care
nu i-a dat atentie atunci cand el se topea de iubire…
In schimb,acasa,lucrurile stateau cu totul altfel.Matusa aflase intre timp
stratagema pusa la cale de Tom si,intristata,ii spuse :
„-Vai,copile,niciodata nu-ti dai seama!Numai l a tine si la nazbatiile tale te
gandesti.Ca sa vii cale lunga,noaptea,de la insula Jackson si pan-aici sa faci haz de supararea
noastra si sa-ti razi de mine cu nascoceala aia de vis,la asta te-a taiat capul,da ca sa-ti fie mila
de noi si sa ne cruti de suparare,nici prin gand nu ti-a trecut!
,Matusica,acum vad si eu c-a fost o ticalosie,da n-am facut-o inadins,crede-ma.Si-apoi,in
noaptea aceea,n-am venit ca sa fac haz de voi.
-Da pentru ce-ai venit?
-Ca sa-ti spun sa nu te amarasti din pricina noastra,ca nu ne inecaseram.
-Tom,as fi cea mai fericita fiinta de pe lume dac-as putea crede c-ai avut asemenea gand
bun,da stii foarte bine ca nu-i adevarat,si eu stiu la fel de bine ca si tine,Tom. -Matusica,zau
ca asta am vrut sa fac,sa nu ma misc de-aici daca nu spui drept.
-Haide,Tom,nu minti,te rog din suflet!Minciuna-ti sporeste pacatul de o mie de ori.
-Da nu mint,matusica,spui drept.Am vrut sa nu fii suparata,numai de-aia am venit.
-As da orice ca sa pot crede una ca asta,ti-ar rascumpara o groaza de pacate,Tom.Mai c-as fi
bucuroasa c-ai fugit si ca te-ai purtat atat de rau.Da cum sa te crez?Ca dac-ai fi vrut sa-mi
spui,imi spuneai,nu-i asa,baiatule?
-Vezi,matusica,dupa ce ai vorbit matale de inmormantare,mi-a dat in gand sa ne intoarcem si
sa ne ascundem in biserica,si atata mi-a placut planul acesta,ca nu m-a rabdat inima sa ma las
de el.Si atunci am pus coaja inapoi in buzunar si-am tacut chitic. -Care coaja?

-Coaja de copac pe care-ti scrisesem ca ne-am facut pirati.Mai bine te desteptai cand te-am
sarutat,zau asa.
Pe fata matusii se topira liniile aspre si in ochi ii navali duiosia.
-Adevarat ca m-ai sarutat,Tom?
-Daca-ti spui ca te-am sarutat!
-Si de ce m-ai sarutat,Tom?
-Fiindca mi-erai draga,cum gemeai asa prin somn,si-mi parea rau de tine.‖
Neincrederea matusii nu disparu decat atunci cand descoperi,intr-adevar,in
surtucul baiatului coaja de care pomenise.‖L-as ierta pe baiat acu sa fi facut si o mie de
pacate!‖ spuse ea emotionata pana la lacrimi.
Vacanta era aproape.Manios pe invatatorul sau ,un om frustrat, cam betiv ,
nedrept si extrem de aspru cu copiii,Tom puse la cale sa se razbune.Ajutat de cativa baieti de-
ai lui,in ziua serbarii facu in asa fel incat invatatorul sa fie pus intr-o postura
penibila,ramanand fara peruca nedespartita.
Zilele vacantei se scurgeau incet si plicticos pentru Tom.In sfarsit,ceva se schimba in
momentul in care se anunta procesul omorului.Toate dovezile existente pana in acel

62
moment il incriminau fara putinta de scapare pe batranul Muff Potter,care isi astepta resemnat
osanda.In ziua sorocita judecatii,cand toata lumea astepta verdictul fatal,Tom se ridica si spre
stupoarea tuturor,povesti exact cum s-au intamplat lucrurile. In fata evidentei,Joe
Indianul,aflat de fata,se repezi spre o fereastra si reusi sa fuga.Muff Potter fu eliberat pe loc.
Tom deveni din nou eroul zilei ,rasfatat de toti,dar cu frica in suflet la gandul ca
acum este expus clipa de clipa razbunarii lui Koe Indianul.(Pe Huck nu-l pomenise.)
Dupa un timp,monotonia se instala din nou asupra targusorului.In lipsa de
altceva,Tom si-l lua tovaras pe Huck si se apucara sa sape la intamplare,prin locuri socotite de
ei tainice, in cautare de comori.Intr-una din zile,dupa ce terminara de sapat fara rezultat sub
un copac,luara hotararea sa caute si sa sape si in Casa cu stafii,o cladire veche si abandonata
care,in credinta localnicilor,era bantuita de fantome.Tocmai cand sa se apuce de lucru,auzira
glasuri de barbati.Infricosati,isi dadura seama ca unul dintre cei doi era tocmai Joe
Indianul,care fusese vazut prin targ trevastit in spaniol batran,surd si mut.Celalalt era un un
individ zdrentaros,un vagabond. Supraveghindu-i din umbra,aflara ca cei doi ascunsesera o
suma importanta de bani in Casa cu stafii,ba,mai mult decat atat,descoperira tot acolo,o suma
uriasa de monede de aur ascunse candva acolo probabil de un vestit talhar al locului.Planul
celor doi era sa ascunda comoara intr-un loc secret,dar copiii nu aflara decat un indiciu criptat
: „la numarul doi,sub cruce‖.
Toate incercarile ulterioare ale celor doi baieti de a descoperi ascunzatoarea
banilor se soldara cu esec.Aflara totusi ca Joe Indianul se ascundea intr-o camera pustie a
unui han modest din targusorul lor.Se hotarara sa-l pandeasca.
In timpul acesta,familia iubitei sale Becky,al carei tata era judecatorul Thatcher,se
intorsese din vacanta .Fata puse la cale o excursie cu participare numeroasa,cu
vaporasul,incluzand popasuri distractive,drumetii si o vizita la vestita pestera din
apropiere.Aceasta pestera era un vast labirint de carari intortocheate ,pe care lesne te puteai
rataci.
In timp ce se faceau pregatiri pentru aceasta calatorie,Huck,care il supraveghea
noapte de noapte pe Joe,afla ca cei doi talhari pusesera la cale o razbunare cumplita.Victima
trebuia sa fie vaduva unui judecator,Douglas,judecator care il condamnase pe Joe la puscarie
cu cativa ani in urma .Afland toate astea,Huck alerga intr-un suflet in acea noapte la casa
Galului,un batran care avea doi feciori voinici,destainuindu-le planul criminal auzit.Gal si
feciorii se indreptara imediat ca casa vaduvei Douglas,dar cei doi criminali reusira sa scape
.Cersetorul fu gasit mai tarziu mort,inecat in fluviu,probabil in timp ce incercase sa fuga de
urmaritori.
Excursia a fost minunata.Toti erau incantati,dar nimeni nu observase ca Tom si
Becky nu se aflau,la intoarcere, pe vaporas.Cea mai plauzibila explicatie era ca cei doi
prieteni apucasera pe galeriile pesterii si se ratacisera.Doamna Thatcher,mama lui
Becky,lesina,iar matusa Polly incepu sa se tanguie si sa-si franga mainile.Vestea se raspandi
repede in orasel si se constituira echipe de cercetare care cautara zile in sir prin pestera,dar
fara rezultat.
In timp ce toata lumea ii cauta,cei doi copii,intr-adevar,se pierdura de
ceilalti,nemaigasind drumul indarat.Au trecut prin clipe de groaza,caci fara lumina,fara
mancare si apa,erau in pericol de moarte.Tom dovedi si in aceste imprejurari curaj si stapanire
de sine („Ai curaj,Becky,si haide sa mai incercam.‖).Ca si cum nu erau destul de
inspaimantati,in timp ce cauta o cale de iesire ,Tom il zari de la distanta,dar cu
claritate,tocmai pe omul de care se temea cel mai tare,pe Joe Indianul.Banditul criminal insa
fugi repede,crezand ca este urmarit.Incremenit,Tom isi dadu seama ca aici se ascundea.
Incercarile staruitoare ,dar si sansa,facura ca Tom,dupa trei zile si trei nopti, sa descopere o
iesire care,dupa cum aflara mai tarziu,se afla la opt kilometri mai jos de intrarea principala in
pestera.

63
Bucuria celor care ii cautau si ii asteptau fu fara margini.Copiii se odihnira cateva zile si se
bucurara din plin de statutul de vedeta pe care-l capatasera in urma acestei intamplari.
Trecand pe la Becky,Tom afla cu surprindere ca judecatorul Thatcher ordonase
inchiderea si zavorarea intrarii in pestera,pentru ca nimeni sa nu se mai rataceasca in
ea.Auzind acestea,Tom i-a destainuit judecatorul faptul ca Joe Indianul era in pestera si ca il
zarise in timp ce cauta o iesire.Imediat pornira catre pestera mai multe barci cu oameni care
urmara sa-l prinda pe criminal.Cand ajunsera,li se arata o priveliste infioratoare.Joe Indianul
zacea mort in spatele portii doborat de foame si de sete,dupa ce incercase ,fara nici o sansa,sa
scape din inchisoare.A fost inmormantat,fara regrete,chiar langa pestera.
Intors acasa,Tom avu lungi discutii cu Huck ,in cele din urma luand hotararea sa
mearga la pestera si sa caute comoara pe care presupuneau ca Joe Indianul o ascunsese
acolo.Si-au luat mancare,sfoara si lumanari,au „imprumutat‖ o barca si s-au indreptat catre
pestera.Dupa cautari prelungite,au dat peste o stanca pe care era insemnat cu fum de lumanare
o cruce.Si-au dat seama ca aici este locul pe care-l pomenise Joe Indianul ca loc al
ascunzatorii.Sapand sub stanca,descoperira lada cu monede de aur.
S-au intors in targul lor.Doamna Douglas,recunoscatoare celor care i-au salvat
viata din ghearele lui Joe Indianul,organizase o petrecere,la care au fost desigur invitati si cei
doi baieti. Vaduva marturisi la un moment dat ca a luat hotararea de a-l lua pe Huck in casa
ei,de a-l educa si de a-i face mai tarziu o situatie materiala.Atunci Tom sari in sus si spuse cu
glas tare ca Huck n-are nevoie de bani pentru ca e bogat.Toti rasera,crezand ca e inca o gluma
buna de-a lui Tom,dar ramasera muti de uimire cand cei doi le aratara celor de fata saculetii
plini de aur pe care –i aveau la indemana.
Tom si Huck erau coplesiti de atentia locuitorilor targului si a oficialitatilor.Banii fura
impartiti egal intre cei doi copii si depusi la banca ,cu dobanda buna.Judecatorul,tatal lui
Becky,era foarte mandru de Tom,sperand sa-l vada intr-o zi om al legii sau militar de
fruunte.Huck intra in grija vaduvei Douglas,dar nu se impaca deloc cu regimul de viata
civilizata pe care era nevoit sa-l respecte,asa ca,intr-o buna zi ,dadu bir cu fugitii.Ii marturisi
lui Tom dorinta sa de a trai in libertate deplina,dar lui Tom nu-i placu ideea de a-l vedea din
nou pe Huck traind ca un vagabond fara capatai.Stia ca Huck are un suflet de aur si-i voia
binele,asa ca incerca un santaj care ii reusi.Ii marturisi lui huck ca el si cu cativa baieti
pusesera la cale constituirea unei bande de haiduci,dar ca nu-l poate primi in randurile lor
decat daca se intoarce la vaduva si incearca sa se obisnuiasca cu noul mod de viata.Huck n-
avu incotro si promise ca asa va face.Atunci,Tom ii spuse ca planul lor era de a se intalni la
miezul noptii care urmeaza ,pentru a face „initierea‖,adica juramant de credinta si de
loialitate.Romanul se incheie asadar cu promisiunea unor noi aventuri rasunatoare.

Antoine de Saint- Exupéry - Micul print

Deghizata intr-o carte pentru copii, opera Micul Print a lui Antoine de Saint-Exupéry
este defapt un volum de intelepciune si filozofie de viata pentru cei de toate varstele: un
volum despre frumos, iubire si prietenie in cea mai pura forma a lor.
Simbolul copiluilui joaca un rol central in opera, prin episodul copilariei naratorului si
se pastreaza viu prin magica aparitie a Micului Print, ajuns pe Pamant de pe mica lui planeta
straina.
Inca de la primele cuvinte, Exupery ofera o lectie oamenilor mari si face un pact cu
micii cicitori, ilustrand savuros de simplu atrofierea lumii imaginative pentru adulti. Adultului
nu-i mai este accesibil imaginarul: ―Oamenii mari nu pricep singuri nimic , niciodata si e
obositor pentru copii sa le dea intr-una lamuriri‖. Vor pica testul intelegerii desenului realizat
de naratorul-copil, nefiind capabili sa acorde timpul si creativitatea necesara pentru a

64
recunoaste in sarpele -simbol sacral al fecunditatii – care a inghitit un elefant intreg, un fapt
surprinzator pentru legile realitatii imediate, desi valabil.
Lumea adultilor se reduce la cotidian ei vad in desen o simpla palarie. ―Cand
intalneam pe cate cineva care imi parea mai dezghetat la minte il puneam la incercare cu
ajutorul desenului meu nr. 1, de care niciodata nu m-am despartit. Voiam sa stiu daca avea o
minte intr-adevar patrunzatoare. Numai ca raspunsul era mereu acelasi: E o palarie’ .
―Necunoscutul va fi anihilat de oamenii mari prin apelul la rationalitate.‖
Sarpele – palarie este prima dovada a zidului ce se ridica intre cele doua lumi, a
copilariei libere si pline de idei si a adultilor prea apasati de greutatea rutinei pentru a gandi
„in afara cutiei‖. Cutie pe care o regasim nu doar metaforic si si fizic, in foile pilotului care
ascunde in desenul unei cutii oaia perfecta pentru Micul Print. „Deseneaza-mi o oaie‖ este
poate una dintre cele mai puternice replici ale Micului Print. Pentru ca ea va deschide si
codifica rolul sau in univerul cartii si in relatia cu naraturoul-personaj. Simplitatea, staruinta,
autenticitatea si grija nemarginita sunt lucruri pe care le avem de invatata de la micutul venit
de pe o planeta straina.
Dupa ce se parabuesete cu avionul in Sahara, naratorului i se infatiseaza intr-o zi
Micul Print. Acesta ii povesteste aviatorului ca nu e de pe planeta lui, ci de pe un asteroid cu
doi vulcani activi si unul stins. De pe planeta lui poate vedea cate apusuri si rasarituri vrea si
pentru asta e necesar doar sa-si mute scaunul cativa pasi.
Are o floare cu care vorbeste si pe care a lasat-o singura cand a plecat in cautare de
prieteni. Calatoreste de pe o planeta pe alta si intalneste tot felul de oameni cu cate o trasatura
de caracter definitorie, si dupa o scurta conversatie cu ei, Micul Print conchide ca „oamenii
mari sunt tare ciudati!‖
Intr-un final ajunge pe Terra, unde pana sa-l intalneasca pe aviator, intalneste un sarpe,
un camp de trandafiri si o vulpe. Vulpea ii cere sa o imblanzeasca pentru ca doar asa pot fi
prieteni. Si, fiind prieteni, vulpii ii va fi dor de el, ii va recunoaste pasii si va plange la
plecarea lui, pentru ca: E foarte simplu: nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul e
invizibil pentru ochi.
Micul print va cunoaste mai intai raul in sapte ipostaze ale lui, sapte pacate ale omului,
reprezentate in text de cele sapte planete pe care le viziteaza. Apoi continua traseul din
desertul Sahara, primind lectile esentiale de iubire, prietenie, ras, bucurie, trisete si moarte.Iar
despartirea de Micul Print nu este usoara.
Copiii vor descoperi in Micul Print o lectura fantastica, savuroasa, scrisa parca prin
ochii lor. Vor gasi un prieten care ii invata lucruri minunate in micul Print si o garantie ca
lumea lor furmoasa si plina de imaginatie are un garant vesnic in Antoine de Saint-Exupery.
Cartea lui Exupery devine astfel o invitatie permanenta la evadare din cotidian, la
deschidere a mintii si a sufletului catre toate lucrurile simple si frumoase care ne incojoara in
ciuda faptului ca incetam, prinsi in restul zilelor rapid trecatoare, sa le mai vedem. ―Dovada
ca micul print a existat o arata faptul ca era fermecator, ca radea si ca era in cautarea unei
oi. Daca cineva vrea o oaie, aceea este dovada ca el exista.”

65
b) Genul liric

Poezia despre copilarie


George Cosbuc - Iarna pe ulita

Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata
pentru prima oara in revista „Vatra‖ nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul
Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat
de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca
emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei
copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau
culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea
strofelor. „Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre,
nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care
copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor‖ (Gavril Scridon, in George Cosbuc,
Opere alese, Bucuresti, 1972).
Poiezia naturii lui Cosbuc reflecta sentimentele si atitudinile autorului fata de
natura aflata in diferite ipostaze ale anotimpurilor sau ale zilei si noptii.
Tema.Pastelului "Iarna pe ulita‖ descrie scene de iarna in mediul rural, imaginile,
personajele siatmosfera fiindu-i familiare poetului din propria sa copilarie.
Titlul poeziei indica, inca de la inceput, locul si momentul descrierii lirice:
satulromanesc, intr-o zi de iarna.
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe
ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din
lumea copiilor. Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia
poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata,
condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al
copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor,
realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e
prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care
trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor.
Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire
neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / -
Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari‖.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si
dominanta copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca
este o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.‖ Sau ca
la Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si
iubirea mea este jocul‖. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne
aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se
ascunde afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca
„Numai cine a trait la tara poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest
peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si precizie minunata sunt zugravite toate
amanuntele‖ (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria:
„... primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le
amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu

66
zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu
hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o
droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul
cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de
oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de foame...‖.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe
ulita. „Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-
adevar era vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui
biet nebun al satului, Anton ...‖ (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)

George Cosbuc - La oglinda

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul


secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice‖ din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe
vremea imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai
mare libertate decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta
Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina
solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei
„Nunta Zamfirei‖. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe
dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au
surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost
numit „poetul taranimii‖.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de
dragoste a poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se
desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul
principal in a conduce acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda‖, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este
fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul
infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei‖, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-
se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda‖ prezinta
primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce
stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia
incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda‖.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin
oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de
securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.‖
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a
concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat.
Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se
bazeaza pe omenia viitorului sot:

67
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta
asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative,
inspre final ele sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat:
„Salba, jos! Si-n cui oglinda‖. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat,
fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de
verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim
4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al
ritmului observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile
reprezentative, inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor
critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana,
atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei‖, „Moartea lui fulger‖, cat si ca
traducator al unor capodopere din literatura universala.

Elena Farago – Sfatul degetelor

Poezia ,,Sfatul degetelor de Elena Farago, face parte din colectia poeziilor scrise de
autoare pentru copii, alaturi de ,,Catelusul schiop, ,,Closca, ,,Bondarul lenes si altele.
Poezia ilustreaza doua categorii umane: omul lenes si omul harnic, care munceste
temeinic pentru a putea trai, a-si satisface nevoile si cerintele fiziologice, in special. Tema
poeziei o reprezinta astfel, cele doua categorii umane. Este o tema ce apare des in repertoriul
literaturii pentru copii si in poeziile Elenei Farago.
Titlul sintetizeaza tema poeziei, ilustrand conversatia sfatuitoare pe care o poarta
degetele, unde in esenta exista doua sfaturi: unul este dat de degetul inelar care spune ca
solutia este sa rabzi ,,-Ce sa facem cand nu-i de unde?/ Vom rabda si noi! , iar cel de-al doilea
sfat este cel dat de degetul cel mic ,,Hai la munca sa ne strangem! .
La nivel compozitional, poezia este segmentata in trei secvente lirice:
Prima secventa - ilustreaza problematica de la care porneste sfatul, contextul in care
apare discutia dintre cele cinci degete ,,Nu mai sunt deloc bucate,/ Si de foame mor. (strofa 2,
versurile 4 si 5).
A doua secventa prezinta sfatul pe care il da degetul inelar celorlalte degete ,,Lenes
cata inelarul [ ] -Ce sa faci cand nu-i de unde?/ Vom rabda si noi!
Ultimele versuri creioneaza mesajul revelator al poeziei, prin sfatul pe care degetul cel
mai mic il da fratilor sai: ,,-Ce tot plangem si ne frangem?/ Hai la munca sa ne strangem. In
continuare degetul cel mic le explica faptul ca cel care munceste, nu va ramane niciodata fara
hrana.

68
Poezia despre natura si vietuitoare

Mihai Eminescu – Revedere

Definitie: Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la
melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in
care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta
poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si
innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea
naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin
conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului.
Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al
codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca
antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si
admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten
de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective,
implicand totodata si sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia,
reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul
filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul
individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului
muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii,
Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri
distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua
intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este
reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric,
codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru
acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton
familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de
sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de
vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi
stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii
timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/
[...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea
gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-
le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura
este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...]
Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea

69
ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua
intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri
filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului
Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii.
Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este
argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge:
"Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/
Mie-mi curge Dunarea‖.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand
firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul
poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca
ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si
cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile
verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie.
Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru
codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult",
"Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-
mi bate", "frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;

- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila
intre glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme:
"Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei
culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Mihai Eminescu – Somnoroase pasarele

Titlul poeziei lirice este format din adjectivul,,somnoroase‖adormite,cuprinse de somn


si substantivul ,,pasarele‖ diminutiv, simboluri ale relatiilor dintre cer si pamant,mesagere
ceresti. Folosirea punctelor de suspensie din titlul sugereaza o comunicare

70
intrerupta, suspin,dor,singuratatea celui ce ar dori ca persoana iubita sa-i fie aproape in ceas
de seara.
Natura surprinsa este formata din elemente personificate, care actioneaza opus:
izvoarele suspina, tanjind dupa lumina zilei,codrul negru al noptii tace, florile dorm in
gradina-sunt in deplina armonie cu pasarile: lebada,pasare imaculata, care prin albul, forta si
gratia sa exprima lumina, pasarile,simbol al inaltarii sufletului spre valorile absolute ale
cerului,acestea se aduna,trec catre adaposturi: cuiburi,trestii,locuri ale ocrotirii.
Prima strofa debuteaza prin reluarea titlului,, somnoroase pasarele‖ si pregatirile
micilor vietuitoare pentru trecerea la starea de somn,odata cu venirea noptii: ,,Pe la cuiburi se
aduna,/Se ascund in ramurele‖-cele doua verbe exprima pregatirea pentru momentul de taina
al odihnei,al calatoriei in lumea de dincolo.
Izvoarele,simboluri ale puritatii,,suspina‖personificare a sunetului discret al regretului,
in timp ce,, codrul negru tace‖epitetul accentueaza nuanta atmosferei nocturne.,, Dorm si
florile-n gradina‖-personificari ale dragostei si armoniei in raiul pamantesc.E linistea care
celebreaza starea de liniste atemporala data de curgerea eterna prin univers a luminii.
In strofa a treia este urmarita,,lebada... intre trestii sa se culce‖cu gratie isi alege un loc
discret in care sa-si ascunda fragilitatea. Dorinta-rugaciune:,, Fie-ti ingerii aproape‖este
chemarea mesagerilor divini ,pentru a veghea fiinta si somnul iubitei Frumusetea noptii este
impletita cu stralucirea si farmecul lunii, astru care domneste odata cu lasarea cortinei negre,
oferind misterul si magia noptii.In privelistea feerica de basm,,luna‖ intretine fascinatia
naturii, dar si trairea plina de pasiune a celui ce iubeste.Epitetul antepus,,mandra‖accentueaza
lumea paradisiaca a noptii in,,vis si armonie‖intr-o desprindere de realitatea pamanteana.
Toate cele patru strofe se incheie cu formule de alint,de iubire:,, Noapte buna!
....Dormi in pace!...Somnul dulce!‖intr-un sentiment de liniste, pace,vraja,alint,mangaiere.
Poezia este asemenea unei soapte de dragoste,unui gand adresat fiintei dragi aflata
departe (pronumele personal de persoana a 2a singular ,,ti‖ din versul:,, Fie-ti ingerii aproape‖,
precum si prin urarile: ,,Noapte buna!... Dormi in pace!‖).
Poezia „Somnoroase pasarele…‖ este alcatuita din patru strofe cu rima incrucisata, iar
masura este de opt silabe, cu exceptia versului patru. Poezia incanta prin tabloul feeric creat
prin armonia versurilor grupate in strofe de cate patru versuri, ultimul fiind o urare, rima este
incrucisata.
Daca primele trei versuri din fiecare catren contin descrieri ale naturii, ultimul
condenseaza o urare catre o persoana draga.

Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare‖, ca raspuns al


poetului la cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie
1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna
cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri
[...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in
Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar
urmator al Convorbirilor‖.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al
acestui ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului
autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura
Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la
Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al
vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a
vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton,

71
samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici
spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum:
bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile
descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de
secol XIX. Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului
romanesc aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a
regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din
Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la
masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al
spatiului rural si al muncii campenesti‖ . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului
lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al
cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut‖.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor
inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative
si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta
poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i
se infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare,
evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile –
labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din
14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un
spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua,
ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit‖. In contrast cu zbuciumul naturii
poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase‖, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe
care „dalba luna‖ revarsa un „val de aur‖ ce „curge printre flori‖. Interiorul camerei de lucru,
luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti
si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile
trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste
himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se
transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si
exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si
groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al
frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al
acestui anotimp, a carui frumusete inghetata si incremenita o admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii
Siretului, asa cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul
Siretului descrie un colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza
peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii
vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului, singura certitudine
o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si
al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de
beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii
care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se
ridica‖, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur‖), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa
adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre
soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul
Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice:

72
salcia pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa
urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a
se contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care
pulseaza de viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o
mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii
obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in
aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului


alb, fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie,
Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in
primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul
hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar,
Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile
sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind
exclamatia de la inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
Titlul semnifica esenta pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat si
in plina manifestare, zapada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele salbatice cutreierand
nestanjenite alba intindere pustie.
Pastelul Mezul iernei este alcatuit din patru catrene (strofe de cate patru
versuri),dispuse succesiv, conform celor doua planuri: prima si ultima strofa apartin planului
real, iar strofele a doua si a treia tin de planul transfigurat.
O trasatura specifica tuturor pastelurilor, care se manifesta si in Mezul iernei este
imbinarea spatiului terestru cu spatiul cosmic, Alecsandri compunand tabloul anotimpului
descris prin imagini vizuale, imagini auditive si figuri de stil care-i particularizeaza lirismul
creatiei.
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar,
cumplit '' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a
cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul
mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada
cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub
forma unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita
de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici,
luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare
in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa
revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca
vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude
vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este
reliefata in prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un
zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga
dupa prada-i spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa
miscarea nu rupe armonia, granduarea si misterul peisajului.

73
Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal
al imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre
terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile
cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul,
lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie
nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si
interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc
stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii
'', '' vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca
inalte coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul
tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ ''
codrii organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate
imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea
secventelor descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

Tudor Arghezi – Zdreanta

Tudor Arghezi a scris poezii si proza. Cele mai cunoscute poezii ale sale sunt cele in
care descrie universul micilor vietuitoare ( gaze, furnici, flori, catei , pisici gaini, randunici,
greieri si furnici). Volumele ―Carticica de seara‖, ―Stihuri pentru copii‖, ―Hore‖ ―Cartea
cu jucarii‖, ―Prisaca‖ sunt doar cateva dintre poeziile indragite si cunoscute de aproape toti
copiii.
Multe poezii au fost scrise pentru cei doi copii ai sai Mitzura si Barutu.
Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor. Este o scurta
povestire in versuri ce are o prima parte- povestirea propriu-zisa si o a doua - morala (furtul se
pedepseste).
Inca din titlu ne este prezentat personajului principal: Zdreanta. Cuvantul "zdreanta"
ne duce cu gandul la o haina, o bucata de panza veche, rupta, sfasiata, peticita. Asa ni-l
imaginam si pe catelul nostru: zdrenturos, flocos, cu pete.

Inceputul poeziei este o intrebare si are scopul de a capta atentia copilului.


L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?
Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:
E un caine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sã-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,
Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fãrã pareche.

74
Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. Catelul hotoman vrea sa fure un ou din cotetul
gainilor. Nu este pentru prima oara, el ― a-nvatat si stie‖ ce are de facut: sta la panda cu
rabdare, pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.

Da tarcoale la cotet,
Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sã se oua,
Care canta cotcodace,
Proaspat oul cand si-l face.
De cand e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis.
Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul.

Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina
a pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance simtind ca-l
arde, l-a lepadat din gura, aratandu-si mania, supararea printr-un latrat.
"Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.
Te invata mama minte.
"Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.
Finalul poeziei arata ca metoda gospodinei de a-l pedepsi pe smercherul catel a dat roade.
Cand se uita la gaina,
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a fãcut a dracului!"
Morala, mesajul finalul poeziei este usor de inteles si anume: furtul se pedepseste.

George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un


pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita
de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice
pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine,
ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat,
care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, /
Iar la vara fa ca mine‖ (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat‖ cruzimea si atitudinea
furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare‖,
meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a
pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti

75
platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; /
Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»‖ (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil
ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in
natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri
zgribulite‖ si „tarini zdrentuite‖, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului
anotimp, „toamna cea intunecata‖, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si
zaluda‖. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie:
„Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se
scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze
moarte, / Stropi de tina, / Guturai‖.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor
si al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de
pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni‖. In acest spatiu cuprins de
invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in
tus‖, „si pe-aripi pudrat cu bruma‖, portretul greierului, „un greierus‖, surprins „pe coasta, la
urcus‖, in „casuta lui de huma‖.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat
printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri‖, exprima o drama existentiala, de fapt
un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam
c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa
nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea
toata / Ca m-am dus si i-am cerut…‖.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza
sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit...
/ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit‖. Greierul devine astfel un cantaret al
propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care
semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.

Elena Farago

Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci,
pe nume Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei
frati, mama si la 17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui
Ion Luca Caragiale, ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu
Francisc Farago, director de banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova,
ea se dedica cresterii si educarii celor doi copii din familia sa.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila,
apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al.
Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu.
Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si
internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor
emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia
Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.
Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a
selectat versuri din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta),
Soapte din umbra (1907, premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii
(1913), Soaptele amurgului (1920, premiat de Academia Romana si de societatea franceza
Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).

76
Pornea o barca verde din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia
incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta
apeleaza la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-
idealuri, cernit-moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind
in deriva pe mare:

Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi,


Pornea o barca verde spre calde tarmuri
noi ...

Pornea o barca verde spre-albastrul unei


mari, Canta voios luntrasul privind departe-n
zari.

Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte


foi, Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...

Pluteau in vant trei frunze, trei tainice


mustrari Canta voios luntrasul privind in
departari ...

Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari,


(O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),

Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi,


Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...

Loveau din val stropi tulburi de inspumegat


noroi El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...

El s-apara cu groaza soptind avanei mari ...


O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...

Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi


Zari in fundul barcii trei putrezite foi;

Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ...


... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...

Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori,


Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.

Se va opri sfarmata acolo’n departari


O vor primi trei salcii in bocet si mustrari.

Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi


O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi...
(Pornea o barca verde)
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-
a dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul
unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru
copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop,
Bondarul lenes, Motanul pedepsit.
77
In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de
sentimente de tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o
incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism,
repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala
ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut
am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate
poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si
eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac‖. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui
Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si
inca ce popularitate zgomotoasa ‖.
Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a
furnicii de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George
Toparceanu si Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza
un dialog dintre bondar si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in
spate graunti de mei mai mari de trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare
bondarului „ceapcan‖ cand se jeleste ca nu are noroc de stapani buni si il invita sa munceasca
impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o gospodina, inselata in buna ei credinta:

O furnica mititica,
Cat un grauncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cat boiul ei.
Pe carare-n jale mare
Plange un bondar ceapcan:
– Mor de
foame Si n-am
poame Si-as
munci
Dar n-am stapan! ...

– Hai si-mi cara din


povara Si sunt gata sa-ti
platesc.
– Cum n-as merge! Dar pe
lege Jur ca nu pot sa
muncesc! ...

– Vai de tine! Ce rusine


Lenesule cersetor, Nici
de mila, nici de sila Nu
ti-as da un ajutor!...
(Bondarul lenes)

Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule


specifice limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere
antagonice: furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan‖, ce
isi scuza defectele morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre
furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in
ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei.
Numai ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul
descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au
ghinionul sa-i iasa in cale.
78
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la
mustrarea severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in
pumnul sau:

– De ce m-ai prins in pumnul


tau, Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare?
De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,


Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot,


Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel


In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic de el!

A incercat sa-l mai invie


Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru
vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea


Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea,


Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-insemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)

Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia
impleteste elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de
un baietel curios si este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se
transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de

79
prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile
dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare
inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci
cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau,
baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura.
Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din
natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice
suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul
schiop, victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit
atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele
gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat
animalele

80