Notiţe Pentru Examen Drept MD

4/27/2021 Notiţe pentru examen « Drept MD
Articole Premium Bibliotecă Dicţionar de termeni juridici Drepturi de autor Expresii juridice latine Referate Teze de an/licenţă
DREPT MD
JUSTIȚIA ESTE DORINȚA CONSTANTĂ ȘI PERPETUĂ DE A DA FIECĂRUIA CE I SE CUVINE
Căutare căutare
ACASĂ » CURSURI UNIVERSITARE » DREPT ROMAN » NOTIŢE PENTRU EXAMEN
Notițe pentru examen

CATEGORII
7 Votes
Achiziţii Publice
I .Introducere în studiul dreptului roman
Arbitraj Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită,instituite și sancționate de statul roman, ce constituie un
sistem complex,format din numeroase ramuri și instituții juridice.
Asistenţa juridică internaţională în
materie penală Dreptul roman ca ansamblu de norme de conduită,sancționate și instituite de către stat,in conformitate cu concepția
romană era împărțit în drept public și drept privat. „Dreptul public este acela care privește organizarea statului
Calificarea infracţiunilor roman ,iar dreptul privat,interesul particularilor.” Ulpian (jurisconsultul)
Conflictul de legi şi jurisdicţii

Dreptul roman are o deosebită importanță,deoarece el constituie fundamental pe care s-a clădit sistemul juridic.Cu
toate că dreptul roman nu mai este în vigoare ,noțiunile și principiile sale s-au menținut și sunt aplicabile.
Criminalistica
Cum s-a vorbit anterior,dreptul roman se divide in drept public și drept privat.
Criminologie Dreptul public este un ansamblu de norme juridice care reglementează organizarea statului.
Dreptul privat este ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile dintre persoanele particulare.
Drept Administrativ
Roma a fost fondată în anul 753 i.Hr,de către cei doi frați Romulus și Remus.
Drept bancar
Roma avea la bază 3 triburi: latini,sabini și ertrusci.
Drept Cadastral
Pătura superioară era reprezentată de patricieni, iar cea inferioară de plebei(dominați de patricieni).
Drept civil. Contracte Conducerea socială era exercitată de către patricieni,iar hotarîrile de către Adunarea Poporului,care se mai numea
și Comitia Curiata(organ legislative la care participau doar patricienii).
Drept civil. Introducere
Alt organ de conducere era regale- rex,ales de Comitia Curiata,el era șef al religiei și armatei.
Drept Comercial În sfîrșit senatul avea scopul de a executa.(confirma alegerea regelui și hotărîrile adunării poporului).
Drept Comunitar Primul împărat roman, Servius Tullius , a implementat o nouă reformă prin care a pus capăt conflictului între patricieni
și plebei.
Drept Concurenţial
Ca urmare a fost creată Comitia Centuriata (Adunarea poporului cu participarea patricienilor și plebeilor),care a
Drept Constituţional
oferit plebeilor într-o mare parte dreptul de a participa la viața politică.
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/notite-pentru-examen/ 1/24
Chiar dacă plebei au obținut unele drepturi,ei rămîneau excluși din viața administrativă,religioasă și jurisdicțională.
Drept Constituţional Comparat
Aceste cauze au determinat lupta plebeilor în continuare,ei peste secole au reușit să obțină o anumită reform numită
Drept consular şi diplomatic
Legea celor XII Table.
Drept contravenţional Iar către sfîrșitul republicii, plebeii și patricienii, ajung la o treaptă anumită,aproape egală și se împart în categorii :
a) Cavalerii – erau cei îmbogățiți în urma comerțului cu sclavi. Ei aveau dreptul de a purta inel de aur și aveau locuri
Drept execuţional civil
rezervate la teatru.
Drept Execuţional Penal b) Nobilii erau cei ce deținuseră o magistratură curulă ( funcția care oferea dreptul la un scaun de onoare)
Drept Financiar şi Fiscal c) Proletar – era omul sărac care nu avea decît copii și nu erau incluși în serviciul public și militar.
d) Sclavii – constituiau categoria de oameni care erau lipsiți de libertate, nefiind persoane.
Drept Fiscal European
Elemente de istorie juridică a Romei : -Regalitatea,Republica,Imperiul.
Drept Funciar
Organizarea statului roman a avut cunoscut mai multe perioade de dezvoltare.Mai întîi, statul roman și-a cunoscut
Drept Informaţional evoluția în perioada regalității,care a durat din momentul fondării Romei pînă în anul 509 în. Hr. Organele de
conducere a societății romane din perioada respectivă,erau rex-regele,senatul,comitia centuariata.
Drept Instituţional
Perioada republicii a durat de la anul 509 în.Hr pînă în 27 în.Hr,cînd Împăratul Augustus a fondat monarhia.Această
perioadă se evidențiază prin dezvoltarea rapidă din punct de vedere social și economic, și deasemenea printr-un
Drept internaţional privat
numar emins de cuceriri,care duc la marirea numărului de sclavi,a căror muncă se bazează pe întreaga producție de
Drept Internaţional Public

bunuri a societății.
Adunările poporului adoptau hotărîri legislative,electorale sau judiciare.

Drept Locativ
Ele se împărțeau în patru categorii de adunări:
Drept Militar
a) Comitia curiata rolul său devine tot mai limitat în conducerea politică.
Drept Medical b) Comitia centuriata cunoaște o perioadă de transformare strucurală din cauza reformei lui Appius,care spune că
Comitia centuriata trebuie să fie formată doar din cei ce dețin metale,arme și imobil.
Drept Notarial
c) Concilium plebis vechea adunare a plebeilor, care la început adopta hotăriri numai pentru plebei,însă cu timpul
Drept Parlamentar adopta hotărîri obligatorii pentru toți cetățenii.
d) Comitia tributa era vechea adunare ,hotărîrea căreia a dus la repartizarea cetățenilor în triburi,cartiere urbane și
Drept penal
rurale.
Drept Penal European Perioada monarhiei sau imperiului a evoluat în două etape:
Drept Penitenciar 1) Principatul a durat din 27 în.Hr pînă în 284 d.Hr î această perioadă organele politice de conducere erau
împăratul,senatul și magistraturile.
Drept Poliţienesc
2) Dominatul 284-565 d.Hr , a început odată cu venirea la putere a lui Deoclețian. În această perioadă împaratul nu
era doar conducător, ci era considrat și cel ce deține putere supranaturală.
Drept Privat Roman
Periodizarea istorică a dreptului roman:

Drept procesual civil (partea
generală) Prima perioadă a dreptului roman în timpul regalității și republicii se numea vechiul drept roman.
A doua perioadă a dreptului roman ,respectiv se numea epoca clasică, și a durat de-a lungul perioadei principatului
Drept procesual civil (partea
pînă în perioada lui Deoclețian.
specială)
A treia perioadă a dreptului roman,se numea epoca postclasică,a durat în timpul imperiului,de-a lungul perioadei
Drept procesual penal (p. g.)
dominatului.
Drept procesual penal (partea Diviziunile dreptului roman

specială)
„Publicum ius est quod ,ad statum rei romae spectat privatum quod ad singularum utilitatem” – dreptul public este cel
Drept Roman
ce interesează organizarea statului roman,dreptul privat interesul particularului. (Ulpian)
Ramurile dreptului public :

Drept Social European
a) Dreptul penal este ramura distinctă a științelor juridice care studiază normele juridice.Infracțiunile penale se împart
Drept Vamal în trei categorii:grave,medii și ușoare. De exemplu omorul, leziuni corporale ,jaful,tîlhăria.
b) Procedura penală este activitatea reglementată de lege,care are ca scop studierea infracțiunii.
Dreptul Afacerilor
c) Dreptul administrativ reglementează relațiile sociale ce apar în activitatea administrației de stat sau în legătură cu
Dreptul Comerţului Internaţional aceasta.
Dreptul comunitar al afacerilor d) Dreptul internațional public reprezintă setul de norme juridice care reglementează relațiile dintre organisme
publice, precum statele și organizațiile internaționale. (tratate de pace)
Ramurile dreptului privat:
Dreptul Contenciosului
Administrativ a) Dreptul civil –reprezintă un ansamblu de norme juridice prezente între două persoane.
Dreptul contractelor comerciale Relațiile dintre aceste persoane pot fi:
1) Relațiile patrimoniale țin de anumite bunuri care pot fi evaluate într-o sumă de bani.
Dreptul European al Concurenţei
2) Relațiile nepatrimoniale țin de anumite relații familiale, numele de familie căpătat la căsatorie,drepturile .
Dreptul familiei
b) Dreptul ginților ,inițial, străinii nu puteau veni la Roma deoarece cădeau în sclavie. Ca urmare a fost implementat
Dreptul Mass-media dreptul ce a oferit cetățenilor străini un anumit statut care oferea cu drepturi și obligații.
c) Dreptul natural este obligatoriu pentru toate instanţele statului şi pentru toţi oamenii,căci dispun de o măsură
Dreptul mediului
egală de drepturi naturale (de ex. dreptul la viaţă şi la integritate corporală sau la libertate personală), indiferent de
sex sau vîrstă, de poziţia socială, de timpul, de locul şi de ordinea statală în care trăieşte.
Dreptul muncii
Dreptul pretorian își are originea de la pretori. Pretorii erau funcționari ai judecatei,care aveau funcția de a organiza
Dreptul Proprietăţii Intelectuale procesele de judecată și emiteau unele edicte. Edictele ,la urma sa,reprezintă un document în care erau înscrise
reguli,moduri de soluționare .
Dreptul Protecţiei Sociale
Dreptul poate fi de împărțit în două categorii:
Dreptul Transporturilor
a) Dreptul scris – lege întocmită legal într-un document.
Dreptul Urbanismului b) Dreptul nescris –sunt obiceiurile de comportament, conștiință proprie și etică.
Drepturi Reale II.Izvoarele dreptului roman
Noțiunea de izvor de drept în sens material desemnează totalitatea relațiilor materiale de existență care determină
Etica şi Deontologia Juridică
într-o societate o anumita reglementare juridică,iar în sens formal ,desemnează acele forme de exprimare ale
dreptului,în baza cărora normele juridice capătă valoare juridică și devin norme de drept.
Filosofia Juridică
I. Cutuma (obiceiul) reprezintă regula nescrisă de conduit social, cunoaște aplicativitatea îndelungată după care a
Garantarea executării obligaţiilor căpătat o forță juridică. Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept,care exprima interesele tuturor membrilor
societății. Obiceiurile juridice erau ținute în secret de către pontifi (preoți) care pretindeau că acestea le-au fost
Insolvabilitatea
încredințate de către zei.
Istoria Dreptului Odată cu apariția actelor normative,cutuma își pierde treptat importanța,iar în epoca postclasică în contextul revenirii
la economia naturală și descompurii treptate a statului,obiceiul își recapătă importanța.
Litigii economice
II. Legea în dreptul roman putea fi definită ca o hotărîre a poporului ce devenea normă obligatori,sau un contract între
Logica Juridică două persoane.
Legea se împarte în două categorii:

Mari sisteme de drept
contemporan 1)legi rogatae – legi adoptate de adunarea poporului,propuse de magistrați.
Medicina Legală
2)legi datae – legi adoptate de magistrați.
Legea cuprindea trei părți:

Politologie
1)praesciptio – cuprindea numele magistratului care a elaborat legea,numele celor ce au votat legea,data și locul
Procedură Contravenţională votării legii.
2)rogatio – cuprindea textul legii,împărțit în capitole ți paragrafe.

Protecţia drepturilor
consumatorului 3)sanctio– cuprindea consecințele care interveneau în cazul nerespectării legii(rogatio).
Protecţia juridică internaţională a După natura sancțiunii legile se clasificau în:

Drepturilor Omului
1)Legi perfecte– a căror sancțiune se prevedea că orice act încheiat cu încălcarea legii(rogatio) va fi anulat.
Psihologie Judiciară 2)Legi imperecte – nu prevedeau nici o sancțiune pentru încălcare rogatio.
Publicitate imobiliară
3)Legi mai puțin perfecte– legi care conțineau dispoziții anumite,deci dacă cel ce a încheiat contractul cu încălcarea
rogatio,va fi pedepsit,dar contractul va ramîne valabil.
Sociologie Juridică
Cea mai importantă lege care s-a format datorită conflictului dintre patricieni și plebei a fost Legea celor XII
Table,care cuprindea codificarea dreptului public și privat.
Succesiuni
Legea poate fi abrogată prin mai multe metode:
Teoria Generală a Dreptului
1)abrogarea expresă – presupunea adoptarea altei legi în același domeniu. În legea nouă se indică denumirea legii
Teoria generală a obligaţiilor vechi.
2)abrogarea tacită– se adoptă altă lege în același domeniu,dar nu se indică legea veche.
RSS FEEDS 3)căderea legii în desuitudine sau lege caducă(trecătoare)- cînd își pierde obiectul său.
RSS - Articole
III. Edictele magistraților
RSS - Comentarii
La intrarea în funcție magistrații beneficiau de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum și prin ce mijloace
să-și exercite funcțiile.Edictul publicat era valabil timp de un an,adică atît timp cît dura magistratura.
Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau perpetue (edicta perpetua) , pe cînd cele ocazionale
se numeau neprevăzute (edicta repentina).
Cele mai importante edicte erau edictele pretorilor ,cei mai importanți magistrați judiciari romani.Prin intermediul
edictelor,ei puteau organiza un proces de judecată .În anul 149 în.Hr a fost introdusă legea aebutio care a creat o
nouă formă de organizare juridică,pretorii avînd dreptul să întemeieze noi formule de judecată ,cu ajutorul cărora
puteau crea oricare normă juridică contradictorie legii legale.
IV. Senatus-consultele puterea supremă în statul roman. Avea ca scop să aprobe legea regelui și să adopte
hotărîri,dar se reduceau doa la interpretarea legilor.
Pînă în secolul I-III,hotărîrile senatului erau interpretate ca izvor de drept numai cînd erau preluate de magistrați și
deveneau obligatorii.
Inc. sec III hotărîrile senatului devin obligatorii,pînă cînd nu s-a schimbat reglementarea statului în Dominat. Și
senatul s-a limitat la oratio – deci înscria cuvîntarea împăratului.
V. Constituțiile Imperiale reprezentau acte adoptate de către împărat,care erau de regulă obligatorii.
Aceste acte erau numite:
1)Edicte – similar cu cele ale pretorilor și organizau cele mai importante procese de judecată. Edictul împăraului era
valabil o durată mare de timp.
2)Mandat- instrucțiuni care dădea împăratul guvernatorului din provincii.
3)Decretele- hotărîri judecătorești date de împărat în calitate de judecător suprem.
4)Rescriptele – consultații oferite de împărat în calitate de juristconsult.
VI. Știința dreptului (jurisprudențului).
1) În vechiul drept roman știința dreptului s-a împărțit în două perioade:
I perioadă sarcală 304 în Hr reglementarea juridică ținută în secret de către pontifi (preoți).
În 304 Gnaeus Flavius a publicat formulele legii sancțiunilor (ius flaviorum),din momentul divulgării legii s-a trecut în a
II-a perioadă laică – în care toți cetățenii puteau să se adreseze în instanța de judecată .
2)Jurispudența în epoca clasică a avut loc cea mai mare evoluție ,s-au creat noi instituții de juridică,căci
jurisconsulții interpretau propriile norme juridice.
3)Jurispundența în epoca postclasică – jurisconsulții aduceau la judecată unele fraze a jurisconsulților din operele
clasice. Operele juriștilor clasici erau foarte voluminoase și juriștii puteau aduce citate falsificate. Ca urmare a apărut
legea citațiunilor care avea ca scop să se aducă în judecată doar operele celor mai importanți jurisconsulți.
Codificarea lui Iustinian,Dreptul roman după Iustinian
Importanța operei legislative a lui Justinian
Justinian ,a căutat soluții pentru a salva societatea romană în ultimul stadiu de descompunere. Codificarea lui
Justinian desemnează o importanță științifică ce constă în sistematizarea și unificarea izvoarelor de drept și
instituțiilor dreptului roman. Codul lui Justinian s-a reliefat prin evoluția ideilor și instituțiilor juridice atît în domeniul
dreptului public cît și în domeniul dreptului privat. Codul reabilitează şi actualizează principiile şi legile imperiului
roman. Este afirmat dreptul persoanei : sclavii sunt eliberaţi, femeile sunt mai bine considerate în regimul matrimonial,
văduvele şi copiii se iau în considerare la succesiune, debitorii sunt protejaţi mai bine faţă de creditori, iar pedepsele
crude precum pedeapsa cu moartea sunt înlocuite cu sentinţe mai blânde.
Dreptul după Iustinian
Codul lui Iustinian o colecţie de lucrări fundamentale de jurisprudenţă ,care a avut o influenţă durabilă asupra
dezvoltării sistemului juridic i, prin reunirea într-un sistem coerent a întregului drept roman.
Codul lui Iustinian, alcătuit în limba latină, cuprindea toate Constituţiile (constitutiones) imperiale (hotărâri imperiale cu
forţă de lege).
1. „Codex Justinianus” (529) cuprindea toate constituţiile imperiale începând cu domnia împăratului Hadrian. Codul
cuprinde atît dispoziții de drept public ,cît și de drept privat .
2. „Digestele” sau Pandectele (533) erau culegeri de fragmente din lucrările jurisconsulților clasici. Reforma lui
Iustinian în acest domeniu viza unificarea sistemului juridic şi eliminarea contradicţiilor din sistemul juridic roman,
adunând întreaga jurisprudenţă într-un sistem legal coerent.
3. „Institutiones” (533) („Instituţiile”) erau un manual de drept pentru uzul şcolilor de drept.
4. „Novellae„ , constituţiile imperiale ale lui Justinian emise după 534, majoritatea în limba greacă.
Secolul al VIII-lea consemnează apariţia unei noi colecţii de reglementări juridice intitulată „Ecloga” şi care cuprinde
unele texte din opera codificată justiniană.
Între anii 870-879 apare o nouă colecție a legiuirilor lui Iustinian, intitulată Manuale iuris (Prohiron), destinată
învăţământlui juridic, tot o lucrare cu caracter didactic.
Cea mai importantă lucrare juridică în răsăritul Europei acelei epoci este întocmită din ordinul lui Leon al VI-lea
(supranumit filosoful) care între anii 887-893 promulgă „Bazilicalele”.
III. Procedura de judecată
Procedura civilă romană reprezintă totalitatea normelor care reglementează modul de desfășurare a procesului de
judecată,cu privire la libertate,valorificarea drepturilor de creanță(creditor și debitor) , moștenire.
Dreptul roman a cunoscut 3 părți de procedură de judecată:
1.Vechiul drept roman –procedura legisancțiunilor .
2.Drept roman clasic –procedura formulară.
3.Dreptul postclasic – procedura extraordinară.
Procedura legisancțiunilor
Vechiul drept roman și dreptul roman clasic prin divizarea procesului în două faze:
-Prima fază in iure (în fața magistratului) – procesul începea cu citarea pîrîtului,iar reclamantul trebuia să asigure
prezența pîrîtului în fața magistratului.
Citare -chemarea pîrîtului în fața magistratului .
a)Prima metodă de citare ius vocatio – cînd între părți exista un litigiu și judecătorul trebuia să puie capăt litigiului
prin hotărîre. Reclamantul trebuia să-l întîlnească în public și să pronunțe cuvinte solemne in ius te voco – în fața
magistratului te chem. Dacă pîrîtul refuza să vie, putea fi adus cu forța .
b)A doua metodă de citare Conditio se punea cita pîrîtul pereglin ,se aplica în raport cu străinul cu care cetățeanul
roman avea o pretenție.
c)A treia metodă de citare Vadimonium extrajudiciar –această metodă se aplica atunci cînd între părțile nu exista
vriun litigiu dar exista un acord încheiat între reclamant și pîrît , în care ei se înțelegeau cînd să se prezenteze la
judecată.
Reclamantul trebuia să asigure prezența pîrîtul,și după asta venea însăși reclamantul și invoca pretențiile sale către
pîrît .
Pîrîtul : 1. Recunoașterea (confessio in iure)
2. Nu recunoștea (părțile erau trimise la a doua fază numită in iudicio)
3.Pîrîtul nu se apără în mod corespunzător(fie tace sau nu pronunță corect formulele solemne sau gesturile rituale.)-
în acest caz victoria îi vine reclamantului .
-A doua fază in iudicio – în fața judecătorului. În vechiul drept roman judecățile erau evaluate în for (în public) .Nu
avea caracter judiciar și putea fi evalutat și în lipsa uneia din părți(dacă una dintre părți nu venea la ora
stabilită,judecătorul aștepta pînă amiază, și cîștiga procesul cel ce era prezent). Judecătorul audia pe reclamant și
pîrît,se administrau și alte probe (declarațiile martorilor,probele scrise în contracte,sau să aducă un bun care
demonstrează vinovăția unuia).
Judecătorul aplica sentința de:
Condamnare– se aplica pedeapsa.
Absolvire – pîrîtul nu era obligat la nimic.
Procedura legisancțiunilor
Procedura presupune utilizarea a 5 acțiuni ale legii :
1.Sacramentum
2.Iudicis arbitrive postulatio avea loc judecata și pronunțarea sentinței
3.Condictio
4.Manus iniectio avea loc executarea sentinței
5.Pognoris capio.
Sacramentum – părțile făceau pari prin care cel ce a pierdut trebuie să plătească celui ce a învins .După cercetarea
probelor, judecătorul reclamă al cărui pariu a fost just.
Iudicis arbitrive postulatio – prin cerere de judecător.
Condictio – întelegerea între părți prin care alegeau un arbitru care pronunța o sentință . Judecătorul sau magistratul
pronunța o sentință .
Manus iniectio (punerea mînii) – dacă pîrîtul(debitor) nu executa binevol sentința,reclamantul(creditor) mergea în
fața magistratului și invoca o pretenție .Magistratul în trimitea pe pîrît(debitor) în închisoarea privată a creditorului pe
60 zile. Dacă timp de 60 de zile debitorul sau o rudă a pîrîtului nu plătea o sumă anumită, el putea fi vîndut în sclavie
peste hotare. Sau creditorul putea să-l omoare pe debitor. Deasemenea creditorul putea încheia un acord cu
debitorul, prin care debitorul se obliga să lucreze pe un termen anumit .
Putea să se implice și o persoană numită vindex care se adresa la instanța de judecată și afirma pretenția față de
creditorul în raport cu debitorul, și atunci dacă se adeverea că creditorul nu are dreptate , plătește o sumă anumită .
Iar dacă se adeverește că vindexul a dus în instanța de judecată mărturii false,plătea suma debitorului de două ori
mai mult.
Pognoris capio –luare de gaj
Avea 3 caractere juridice:
– Legal (formulele prevăzute de legea celor 12 table).
-judiciar (ambele părți prezente la magistrat – reclamant,pîrît).
-formalist (obligația de a pronunța termeni sau formule sacramentale cu gesturi)
Procedura formulară prin legea aebutia
-a dispărut pronunțarea formulelor solemne
-era mai puțin riguroasă
Formulă-cerere,mic program de judecată.
-magistratul îi făcea acea formulă de judecată unde indica cauza litigiilor.
-dacă nu exista o formulă magistratul putea să creeze alte nrome pentru soluționarea litigiilor.
Structura formulei din 4 părți principale și 2 părți accesorii:
1.Denumirea cererii
2.Numele judecătorului care va soluționa litigiile.
3.Cine este reclamantul și pîrîtul
4.Cele 4 părți principale: a)Intentio – care sunt pretențiile reclamantului față de pîrît
b)Demonstratio-fundamentul juridic al reclamantului adică contractul.Prejudiciul cauzat de pîrît.
c)Adiudicatio-apărarea în formulă,în cazul în care nu se înțelegeau la împărțirea bunului.
d)Condemnatio-sancțiunea ,judecătorului i se arăta soluționarea procesului.
5.Cele 2 părți accesorii:
a)Praescriptio– reclamantul arată în partea judecății o parte din dreptul său,adică contractul de rentă.
b)Excepțiune –venea în favoarea pîrîtului,el arăta contraargumentele lui(de ex. nu datorează toată suma,ci
jumătate).Are loc hotărîrea de absolvire.
Fazele în instanța de judecată:
1.In iure-dispare forța împotriva pîrîtului,dar se aplică cîteva sancțiuni. Missio in prossessionem
Magistratul întocmea formula de judecată și treceau în faza a 2a.
1.1.Litis contestatio-pînă la adresarea judecătorului,ei își luau martori.(o copie de formulă de judecată se dădea
pîrîtului).
Și are 3 efecte juridice:
1.Efectul extinctiv – vechiul drept dedus se stinge.
2.Efectul fixator-litigiul putea fi examinat în fața judecătorului doar între părțile indicate în formulă.
3.Efectul creator – în locul dreptului inițial se năștea un nou drept asupra unei sume de bani la care judecătorul
putea să-l condamne pe pîrît.
Acțiunile în sistemul procedurii formulare :
Acțiunea este un mijloc procedural la îndemîna unei persoane căreia i s-a încălcat un drept subiectiv,pentru
valorificarea acestuia.
-Acțiuni reale sancționează drepturi reale,poartă asupra unor lucruri.
-Acțiuni personale sancționează drepturi personale,de ex cele izvorîte din contracte și delicte.
-Acțiuni civile (acțiunea de revendicare sacramentum in rem).
-Acțiuni honorarii sunt creații ale magistratului,pentru a reglementa situațiile noi ivite.
-Acțiuni directe sunt cele create pentru cazuri determinate.
-Acțiuni utile sunt cele extinse la cazurile similare.
-Acțiuni populare pot fi intentate de oricine deoarece ocrotesc interesele generale.
–Acțiuni private pot fi intentate de anumite persoane deoarece ocrotesc interese personale.
Procedura extraordinară
-procesul nu se realiza în două faze și avea loc în fața uni magistrat care avea funcția de judecător.
Procesul de judecată era realizat în încăpere, și la acest procest aveau acces, avocații,judecătorul și părțile(pîrîtul și
reclamantul). Citarea nu se mai făcea de către reclamant,ci de către funcționarii instanței de judecată. Judecătorul
sau grefierul trimite citație pîrîților ,astfel în citație se scrie data și ora la care pîrîtul trebuie să se prezinte la judecată.
Procedura de judecată se realiza după următoarele criterii:
Reclamantul trebuia să depuie o cerere,astfel judecătorul trimitea copia cu citație pîrîtului. Pîrîtul poate nega și să
aducă contraprobe sau să recunoască vina și judecata avea să-l pedepsească . După ce erau audiate părțile veneau
avocații și apărau fie pe reclamant sau pe pîrît. Forța juridică superioară o aveau scrisurile, de ex. un contract semnat
de către părți nu poate fi combătut de către un martor.
În procedura extraordinară s-a reliefat condamnarea în natură, dacă reclamantul invoca o pretenție asupra unui
bun,judecătorul îl obliga pe pîrît să restituie acest bun ,sau dacă nu era posibilă restituirea bunului se plătea o sumă
de bani.
Atunci cînd se pronunța hotărîrea judecatei, i se dă un termen debitorului pentru a executa sentința, creditorul se
poate adresa autorităților pentru ca să fie dispusă executare sentinței silită.Executarea se făcea prin sechestrarea
bunurilor, și bunurile erau vîndute de către judecător, suma care venea de la bunuri era dată creditorului , suma care
rămîne se restituie debitorului.
Dacă una din părți era nemulțumită de hotărîrea judecătorului putea ataca hotărîrea ,cu apel la instanța superioară.
IV. Persoanele
În Dreptul Roman aveau capacitatea de persoane doar persoanele libere, și în prima fază a Imperiului Roman aveau
capacitate de persoane doar cei cu cetățenie. Sclavii nu erau considerați a fi persoane , ei erau considerați bunuri din
patrimoniul stăpînului.
Capacitatea juridică – aptitudinea unei persoane care se poate bucura de anumite drepturi și libertăți. Pentru ca o
persoană să participe la instanța de judecată, trebuia să aibă capacitate juridică.
Capacitatea(caput) juridică se împărțea în:
-Capacitate de folosință a drepturilor– posibilitatea unei persoane de a avea drepturi și obligații.
Aveau capacitate de folosință aveau doar:
1.cetățenii
2.oamenii liberi
3.pater familias(șef de familie, cel mai învîrstă bărbat)Copii nou născuți la care a decedat tatăl,deveau pater familias,
și jumătate patrimoniului tatălui revenea copilului.
Copilul născut capătă patrimoniul tatălui, și au capacitate de folosință pînă la moarte.Pentru a căpăta
patrimoniu,copilul trebuia să se nască viu și cu înfățișare omenească.
Moarte fizică – mort .
Moarte juridică – vîndut în sclavie.
-Capacitate de exercițiu a drepturilor- aptitudinea unor persoane de a înțelege drepturile și legile.Capacitatea de

exercițiu aveau doar cei ce au atins majoratul.
1)Sclavii erau considerați bunuri din patrimoniul stăpînului,și cel mai important izvor al sclaviei era războiul,căci
majoritatea sclavilor erau prizonieri de război.
2)Al doilea izvor al sclaviei era nașterea, care presupunea că copii născuți în familie de sclavi erau de proveniență
sclavagistă și mereu se lua în considerație proveniența mamei, dacă mama era liberă întreținea relație cu sclavul
copilul era considerat liber,iar dacă mama era sclavă și tata liber atunci copilul era sclav.
3)Pedepsele –faptele săvîrșite cu pronunțarea pedepsei.
Condiția juridică a sclavului,deci nu era personalitate juridică și nu putea avea patrimoniu. Stăpînul avea posibilitate
să vîndă sclavul, să vîndă copiii mamei sclave sau chiar și dreptul de a omorî sclavul. Însă apoi s-a limitat dreptul
stăpînului sclavului , sclavii nu mai putea fi omorîți,copiii nu puteau fi luați de la mamă. Sclavul nu avea patrimoniu,dar
stăpînul putea să-i permite sclavului să posede titlu de peculiu, și stăpînul dacă avea multe afaceri putea împuternici
un sclav pentru ca el să-l reprezinte în unele afaceri.
Dezrobirea . Stăpînul de sclav putea recurge la dezrobire ,după ce avea loc actul dezrobirii ,sclavul dobîndea
capacitatea de om liber, și între fost stăpîn și fost sclav rămîneau unele relații. Fostul stăpîn era numit patron, iar
fostul sclav era numit libert.
Dezrobirea putea fi făcută prin următoarele forme:
1)vindicta- era o procedură formalistă,și pentru ca stăpînul să dezrobească sclavul trebuia să se producă o
procedură de judecată. Pater familias se înțelegea cu un terț și se adresa în instanța de judecată cu o pretenție față
de stăpîn și invoca că sclavul este om liber. Pîrîtul în urma acestora recunoștea vina, și judecata pronunța sentința
prin care dădea victoria reclamantului. Și sclavul devenea om liber.
2)censu –în statul roman avea loc periodic recensămîntul,sclavul înscris în această listă era considerat om liber.
3)testamento(dezrobirea testamentară)-stăpînul întocmea un testament și înscria sclavul dezrobit după moartea

stăpînului . Dezrobirea putea fi indirectă, pater familias stabili în testament ca ulterior urmașii săi să recurgă la
dezrobire.
După ce a avut loc actul dezrobirii,sclavul devenea și el om liber,cetățean sau șef de familie,deci prelua condiția
patronului.
Numai că libertatea sclavului era limitată,căci avea obligații față de patron:
1)obligația bona – libertul trebuia să procure pentru patron,produse alimentare sau să efectueze lucrări în interesele
patronului său.
2)obligația opere- obligația libertului de a presta anumite servicii .
3)obligația obsequium-presupune obligația libertului de respect față de fostul stăpîn.
Oamenii liberi cu condiție juridică specială .
Erau oameni liberi dar stapînul nu avea dreptul asupra lor.
-in mancipio – (semisclavi) fii de familie vînduți de către pater familias pentru realizarea unui cîștig,și avea termenul
de 5 ani de zile. După expirarea termenului copilul vîndut venea sub puterea tatălui de origine.
-autocrati – oameni liberi care se angajau în calitate de gladiatori, această persoană în timpul angajării se numea
sclav, și cînd termenul de angajare expira persoana își recăpăta statutul de persoană liberă.
-addicti- în cazul în care debitor nu achită creditorului o sumă anumită,creditorul avea dreptul să-l închidă în
închisoarea sa și debitorul putea fi vîndut sau omorît.
-redempti ad hostibus –cetățeni romani care au căzut în sclavia unui alt stat străin și erau răscumpărați de un
cetățean roman. Persoanele răscumpărate aveau obligația de ai plăti prețul de răscumpărare,în caz de neachitare el
era legat de răscumpărător.
Colonii erau numiți persoane legate de pămînt, și nu aveau dreptul să părăsească pămîntul pe care erau stabiliți și
toată roada obținută era în proprietatea stăpînului. Stăpînul în caz în care vindea fondurile de pămînt,vindea și colonii.
Colonii nu putea fi vînduți independent de pămînt și nu puteau fi omorîți.
Oamenii liberi
Calitatea de om liber aparținea doar unui cetățean roman.
Cetățeanul roman avea următoarele drepturi:
-ius commercii –dreptul de a vinde și de a cumpăra.
-ius conubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă.
-ius honorum –dreptul de a candida la o magistratură.
-ius militiae – dreptul de a fi militar în legiunile romane.
-ius sufragii – dreptul de a alege și de a fi ales.
-ius provocatio – dreptul de a contesta o hotărîre.
Modalitățile de a căpăta cetățenia:
Principala modalitate de a căpăta cetățenia era prin naștere,era importantă condiția mamei în timpul nașterii. Dacă
din momentul concepției pînă la naștere, mama o bucată de timp era om liber și apoi iar devenea sclavă ,copilul era
denumit liber.Dezrobirea,persoana dezrobită căpăta calitate de cetățean , dezrobirea cuprinde cetățeni și necetățeni.
Adopția ,dacă un cetățean roman adopta un copil, copilul dobîndea condiția juridică a adoptatorului.
Prin beneficiul legii,o persoană putea obține cetățenia prin cerere .
Cetățeanul pierdea cetățenia în următoarele cazuri:
-Prin exilare-exilarea presupunea alungarea persoanei din Imperiul Roman și pierdea calitatea de cetățean și
libertatea.
-Persoana putea fi vîndută în sclavie peste hotare și pierdea calitatea de cetățean.
-Prin dobîndirea cetățeniei unui stat străin. Nu se permitea dubla cetățenia,astfel prin dobîndirea altei
cetățenii,persoana pierde statului de cetățean în statul roman.
Familia romană
Familia romană era formată din pater familias(sui iuris – persoană nesupusă nimănui,este supusă doar legii).Toți cei
ce se aflau sub puterea pater familias se numeau (alieni iuris – se aflau sub puterea pater familias,atîta timp cît pater
familias era în viață).În vechiu drept roman ,această putere consta în dreptul de ai omorî,de ai vinde. Apoi puterea era
limitată și nu mai putea să îi mai vîndă sau să-i omoare. În perioada Imperiului , capacitatea fiului de familie a devenit
absolută, deci dobîndeau capacitate juridică.
Rudenia
În vechiul drept roman rudenia se numea rudenie civilă,sau familia agnatică (agnatio). Potrivit acestei forme de
rudenie se considerau a fi rude doar cei ce se află sub puterea pater familias. Dacă o fiica ieșea din pater familias și
se căsătorea cu alt pater familias,ea era considerată a fi străină tatălui,căci trecea sub puterea altui pater
familias(soțul).
Rudele agnate erau de 3 categorii :
1)toți cei ce se aflau sub aceeași putere.
2)rude civile de categoria a doua (toți cei ce s-au aflat cîndva sub puterea pater familias)(frații care se aflau sub
puterea tatălui).
3)persoane care niciodată nu s-au aflat sub puterea pater familias (verișorii).
Gentilii(subclasă) erau considerați membrii ginții.
Agnațiunea s-a înlocuit cu cognațiunea (rudenia de sînge).
Puterea lui pater familias consta în faptul că el avea drept asupra tuturor rudelor,în perioada republicii puterea lui era
limitată, el nu avea dreptul asupra bunurilor fiilor dobîndiți de aceștia .În prima fază a imperiului personalitatea fiului
de familie era extinsă.
Familia Romană
Epoca veche a istoriei statului roman era organizată pe baze patriarhale monogamice. Șeful familiaei era numit pater
familias avea în subordine soția ,copiii și sclavii ,avînd dreptul de viață și de moarte asupra tuturor. Puterea șefului de
familie nu se exercita doar pe soție,dar și asupra bunurilor materiale ,a patrimoniului familia,căci era singurul
proprietar al patrimoniului familial ,unicul judecător și preot suprem al cultului familial.
În epoca veche pater familias putea să-i pedepsească ,să-i vîndă,să-i alunge din casă și să-i abandoneze. Fiul era
considerat drept personalitate juridică a tatălui și în consecință era capabil de a se obliga prin contractele sale de a fi
proprietar.
Căsătoria constituie cel mai obișnuit izvor al puterii părintești. Căsătoria romană se efectua cu logodna ,care se
încheia de pater familias și apoi de către viitorii soți.Logonda a devenit un raport de drept cu consecințe juridice.
Pentru a încheia o căsătorie se cereau anumite condiții:
1.Consimțămîntul pater familias și apoi a viitorilor soți.
2.Vîrsta minimă pentru fete -12 ani,pentru băieți -14 ani.
Conubium – persoanele trebuiau să aibă dreptul de a întemeia o familie potrivit normelor dreptului roman.
a)să nu fie rude. Rudenie pe linie dreaptă Pater familiasàcopil ànepot àstrănepot
Rudenie pe linie colaterală (între frați de gradul 2).(între nepoți).
b)afinitatea (legătura de rudenie care unește pe un soț cu rudele celuilalt soț.)
c)bigamia- două căsătorii în același timp (bigamia era interzisă).
3.Dreptul de a se căsători aparținea din punct obiectiv(cetățenilor) și din punct subiectiv(viitorilor soți). Nici unul dintre
viitorii soți să nu fie căsătoriți,bigamia fiind interzisă.Văduva se putea căsători doar după 10 luni de la moartea soțului.
Formele căsătoriei:
1.Căsătoria cum manu-femeia căsătorită rupea relația cu vechea familia și se subordona soțului.
-confareatio-presupune organizarea ceremoniei religioase în prezența martorilor și a pontifex maximus (împăratul

roman).Plebei nu avea dreptul la așa formă de căsătorie.
-usus-presupune convețuirea de un an de zile a bărbatului și femeii ,această formă era caracteristică plebeilor.
-coemptio – căsătoria care constă într-un act de cumpărare a soției sau invers a soțului de către soție.
2.Căsătoria sine manu– căsătoria era reciprocă din partea ambilor soți.
Soția nu mai intra sub puterea soțului dar rămînea sub puterea pater familias(tatăl).
-affectio maritalis-acordul de convețuirea împreună.
-honor matrimonii-presupune convențuirea împreună.
3.Concubinatul – presupunea traiul a două persoane fără căsătorie legiferată.
Desfacerea căsătoriei se putea iniția de ambele părți,fie voluntar, fie în mod forțat(prin amenințări).
Desfacerea căsătoriei
Căsătoria se putea desface fie în mod forțat ,fie voluntar. În mod forțat,căsătoria se putea desface fie prin moartea ,fie
prin pierderea libertății sau cetățeniei unuia dintre soți. Desfacerea căsătoriei în mod voluntar se făcea prin :
a)Căsătoria cum manu,dacă s-a încheiat prin confarreatio ,se desfăcea prin solemnitate inversă, iar dacă prin
coemptio sau usus,se făcea prin remancipatio,adică ieșirea de sub puterea soțului.
b)Căsătoria sine manu se desfăcea mai ușor, se desfăcea atunci cînd unul din elementele affectio maritalis sau
honor matrimonii înceta să existe.
În epoca în care puterea capului de familie era nelimitată,acesta putea desface căsătoria celor aflați sub puterea sa
fără a le cere consimțămîntul.
Împăratul Iustinian,dorind să înceteze divorțurile fără temei a introdus categorile de divorțuri:
a)Divorțul prin consimțămîntul mutual (communi consensu) este admis fără nici o limită.
b)Divorțul motivat de următoarele fapte:1)căderea în prizonierat 2)impotența unuia dintre soți.
c)Divorțul determinat de vina unuia dintre soți(în caz de adulter), dar soțul vinovat este pedepsit.
d)Orice altă formă de divorț este declarată ilicită (sine iusta causa) și pedepsită,dar cu toate penalitățile impuse
soțului care se desparte fără de motiv,căsătoria rămîne totuși desfăcută.
Puterea părintească
Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor este denumita “patria potestas”, si se exercita asupra
fiilor,fiicelor si asupra nepotilor din fii, nu si asupra nepotilor din fiice, intrucat acei nepoti se afla sub alta putere in
familia tatalui lor.
Caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca fiul de familie nu aveau
patrimoniu (bunuri proprii), astfel incat tot ce dobandea prin munca proprie trecea in patrimonial lui pater familias.De
asemenea,fiul de familie nu putea incheia acte juridice de drept privat in nume propriu, ci numai imprumutand
capacitatea lui pater familias si cu conditia ca, prin efectul acelor acte,situatia lui pater familias sa devina mai buna din
punct de vedere patrimonial, adica sa devina proprietar sau creditor si nu debitor, pentru ca atunci situatia lui pater ar
fi mai rea.
Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin casatorie si pe cale artificiala prin adoptiune si prin
legitimare.
Stingerea puterii părintești
Adopțiunea și legitimarea
Pe cale artificiala,puterea parinteasca putea fi creata mai intai prin adoptiune, iar adoptiunea este actul prin care un
fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.
a)Prima fază a adoptiunii presupunea cinci operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri succesive,
care aveau loc nu in 10 ani, ci intr- o singura zi.
b)Faza a doua, un proces fictiv la care participa adoptantul si cumparătorul.Adoptantul participa la proces in calitate
de reclamant, iar cumparatorul in calitate de parat.
In fata magistratului, adoptantul afirma prin cuvinte solemne ca fiul de familie este al sau,iar cumparatorul nu-l
contrazice,astfel magistratul pronunta cuvantul “addico”, prin care ratifica declarația adoptantului, recunoscandu-i
altfel puterea asupra fiului de familie.
Adoptiunea genereaza anumite efecte juridice,caci fiul de familie trece sub puterea adoptantului,devine agnat cu el si,
prin urmare, dobandeste dreptul succesoral fata de adoptant, dar pierde drepturile succesorale in familia de origine,
de vreme ce agnatiunea este unicul fundament al succesiunii.
Actul adoptiunii include si adrogatiunea, iar adrogatiunea este actul prin care o persoana sui iuris denumită adrogat
trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant.
Puterea parinteasca se putea naste tot pe cale artificiala si prin legitimare,iar legitimarea este actul juridic prin care
copilul natural, adica cel nascut in afara casatoriei,este asimilat copilului legitim care este nascut in sanul
casatoriei.La romani,legitimarea se realiza prin oblatiune la curie,prin casatorie subsecventa sau prin rescript imperial.
Tutela și curatela
Tutela și curatela sunt instituții juridice create în scopul protejării incapabililor. Însă ele s-au manifestat ca puteri
exercitate pentru protejarea averii familiei patriarhale.
Incapacitățile erau împărțite în două categorii:
-incapacități naturale
-incapacități accidentale
Erau considerați incapabili impuberii(copiii sub vîrsta de 14 ani) și femeile(chiar dacă erau persoane sui iuris),fiind
puși sub tutelă. Sufereau de incapacități accidentale nebunii și prodigii (risipitorii) ,aceștia fiind puși sub curatelă.
Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecție erau următoarele categorii de tutelă:
a)tutela impuberului sui iuris– copilul care nu avea 14 ani și care era persoană sui iuris era pus sub tutelă și se
numea pubil.
b)tutela femeii sui iuris-femeia sui iuris care are trei copii și dezrobita care are patru copii a fost scoasă de sub
tutelă,pentru ca să-și poată administra singură bunurile(ius liberorum).
Existau diferite feluri de tutele:
a)tutela legitimă– în lipsa unei tutele testamentare,în baza legii era numit tutore agnatul în gradul cel mai apropiat.
b)tutela testamentară-era constituită prin testament .
c)tutela dativă –în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi,pretorul urban desemna tutori celor lipsiți temporar de
aceștia.
d)tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat anterior.
Procedee de administrare a tutelei:
a)negotiorum gestio -era procedeu ce se aplica în cazul unui infans(copil mai mic de șapte ani),care nu se poate
exprima clar.În acest caz,actele juridice încheiate de tutore în nume propriu,urmînd ca la sfîrșitul tutelei ,între tutore și
pubil să intervină o reglare de conturi.
b)auctoritatis interpostitio -procedeul care se aplică copilului mai mare de 7 ani,dar mai mic de 14 ani,precum și în
cazul femeii. Actele juridice erau întocmite chiar de către incapabil,dar în prezența tutorelui.
Curatela asigură protecția celor loviți de incapacități accidentale.
După persoanele puse sub protecție,avem:
– curatela risipitorului(prodigului)-risipea moștenirea strămoșilor.
-curatela nebunului (furiosului)-neputîndu-și da seama de sensul actelor pe care le îndeplinesc,erau puși sub
curatelă.
-curatela minorului de 25 de ani-din cauza că nu toți sub vîrsta de 25 de ani aveau experiență în echeierea actelor
juridice.
Curatela putea fi instituită prin lege și prin ordinal pretorului(dativă) și era administrată prin negotiorum gestio.
Capitis deminutio (pierderea capacității juridice)
Personalitatea poate fi desființată și pe cale juridică.
Desființarea personalității pe cale juridică se numea capitis deminutio,care era de trei feluri:
1)capitis deminutio maxima –consta în pierderea tuturor elementelor personalității. (de ex. cînd cetățeanul roman își
pierdea libertatea ).
2)capitis deminutio media-consta în pierderea cetățeniei romane.
3)capitis deminutio minima –constra în pierderea dreptului de familiei,cu precizarea că în acest caz se pierdeau
anumite drepturi de familie,dar se dobîndeau altele.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micșorarea personalității deoarece sunt ipoteze în care capitus deminututs
(cel care a suferit o capitis deminutio) își sporește capacitatea . De ex.: emancipatul suferă o capitis deminutio în
sensul că pierde drepturile succesorale ,dar capacitatea lui juridică sporește ,pentru că devine persoană sui iuris.
Persoana juridică
Persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobîndește drepturi și își asumă obligații distinct
de membrii care o compun,
Persoana juridică are caput(capacitate),pe care o numim personalitate juridică.
Prima persoană juridică a fost statul roman ,care avea patrimoniul său-ager publicus,venea la moștenire și avea
debitori.
După modelul statului roman,au devenit persoane juridice coloniile și municipiile din Italia,iar mai tîrziu și cele din
provincii. Statul, coloniile și municipiile,aveau personalitate juridică atît în domeniul dreptului public,cît și în domeniul
dreptului privat și erau desemnate prin termeni precum “universitas” sau “corpora”. Apoi au apărut persoane
juridice și în domeniul dreptului privat,numite corporații (collegia).
Întrucît ,spre sfîrșitul Republicii,o serie de persoane juridice s-au implicat în viața politică , au fost luate măsuri pentru
îngrădirea actvității lor.
V. Drepturile Reale
Res (lucruri,bunuri) –pentru romani era totul ce se afla în natură,dar pentru juriști res,erau numai acele lucruri ce se
refereau la un raport juridic.
Lucrurile se împart în:
a) lucruri patrimoniale(res in patrimonio)-sunt lucrurile care se află sau se pot afla în proprietatea unei persoane
private.
b)lucruri nepatrimoniale(res extra patrimonium) – sunt acele lucruri care nu aparțin unei persoane private sau nu
pot aparține unei astfel de persoane.
Bunurile patrimoniale se clasifică în mai multe categorii:
1. a)res mancipi –cele mai importante bunuri pentru societatea romană în vechiul drept roman(sclavii, pămînturile și
animalele de muncă). Pentru a vinde aceste bunuri trebuia să treacă prin formalități riguroase.
b)res nec mancipi-bunuri mai puțin importante(inclusiv banii). Era suficientă transmiterea de la vînzător la
cumpărător.
2. a)bunuri mobile- bunuri care pot fi mutate dintr-un loc în altul cu forță proprie fără ca această schimbare să ducă
la valoarea economică a acestora.(instanța competentă de la domiciliul pîrîtului)
b)bunuri imobile– bunuri care nu pot fi mutate dintr-un loc în altul.(instanța competentă este de la locul aflării
bulului).
3. a)bunuri determinate în gen-sunt acele bunuri care au trăsături proprii categoriei din care fac parte.(produse
alimentare,farmaceutice). Se încheie un contract de împrumut de consumație,din momentul încheierii contractului se
determină dreptul de proprietate. Genera non pereunt (bunurile de gen nu pier).
b)bunuri determinate în speță-au trăsături proprii doar lor.(trăsături care individualizează bunul). Se încheie un
contract de împrumut de folosință, și contractantul devine doar posesor și trebuie să restituie același bun .
4. a)bunuri consumptibile –sunt lucrurile care nu pot fi folosite de cît o singură dată(alimente,bani).
b)bunuri neconsumptibile – sunt lucrurile care pot fi folosite de mai multe ori(sclavi,uneltele de muncă,fondurile).
c)bunuri fungibile-pot fi înlocuite unul cu altul la executarea unei obligații. (MOLDOVA)
d)bunuri nefungibile-nu pot fi înlocuite unul cu altul la executarea unei obligații.
5. Produse și fructe – sunt lucruri pe care un lucru le produce în mod periodic fără ca să-și consume substanța.
Fruct natural(recoltele) și fruct civil (realizat pe calea actelor civile,cum sunt realizate arendele).
6. a)bunuri divizibile- sunt acele lucruri care admit împărțirea lor în subdiviziuni fără ca prin aceasta să se schimbe
destinația lor economică(tren,o bucată de stofă).
b)bunuri indivizibile –sunt acele lucruri care nu admit împărțirea lor în subdiviziuni fără a schimba destinația lor
economică (haine,sclavi,diamante).
7. a) bunuri simple(bunuri principale) -sunt lucrurile alcătuite dintr-o singură bucată(statuie,sclav).
b)bunuri compuse(bunuri accesorii)-sunt lucrurile alcătuite din mai multe părți componente corăbiile,clădirile) sau
compuse printr-o destinație (turmele de animale,roiuri de albini).
8. a)bunuri corporale – sunt lucrurile care cad sub simțurile noastre datorită materialității lor,adică pot fi pipăite (un
sclav,un animal,un imobil).
b)bunuri incorporate – sunt lucrurile care nu cad sub simțurile noastre ci constau dintr-un drept (o moștenire,o
creanță).
-Patrimoniul unei persoane apare ca totalitatea drepturilor și datoriilor sale,capabile de a fi evaluate în bani. Dreptul
de proprietate la romani intră în categoria lucrurilor corporale.
Bunuri nepatrimoniale se clasifică în:
1.Res divini iuris –sunt bunurile destinate ceremonialulului religios (templele,statuile zeilor, mormintele) ,lucrurile
aflate sub ocrotirea zeilor (porțile cetății,hotarele ogoarelor).
2.Res omnium communes-sunt bunurile comune pentru folosința tuturor oamenilor (aerul, apa, marea).
3.Res publicae–sunt bunurile care aparțin statului ,domeniului public(fluviile,porturile,teatrele,drumurile publice) , dar
și domeniului privat (sclavi publici,ogorul public , banii provenite din impozite).
4.Res universitatis –sunt bunurile care aparțin persoanelor juridice (cetățile, asociația).
Posesiunea
Posesiunea –stare de fapt ce constă în stăpînirea materială a lucrului,stăpînire ce se bucură de protecție juridică.
Elementele posesiunii :
-Animus – elementul psihologic , adică intenția de a stăpîni un lucru pentru sine , o atitudine a persoanei față de
lucru.
-Corpus – elementul material,adică stăpînirea efectivă a unui lucru. De ex.un lucru mobil se ține în mînă,un lucru
imobil–clădire –prin instalarea în clădire, un lot de pămînt –prin izgonirea persoanei care-l ocupă fără drept sau
cultivarea unor plantații.
Dobîndirea și pierderea posesiei
a)Posesiunea se dobîndește cînd o persoană obține asupra unui lucru stăpînirea de fapt cu intenția de a o exercita
în numele său propriu.Cînd sunt întrunite ambele elemente animus și corpus.
b) Posesiunea se pierde în momentul în care unul din cele două elemente constitutive ale posesiunii
încetează de a mai exista.
Tipurile de posesiune:
a)Posesiunea interdictală sau pretoriană – dintre posesorii din această categorie unii pot invoca un titlu juridic al
posesiunii lor ca:proprietari,posesorii de bună-credință,arendașii.
b)Posesiune civilă– posesie bazată pe o justă cauză și sancționată printr-o acțiune. Acest tip de posesiune este apt
să conducă la uzucapiune.
c)Detențiunea sau posesiunea naturală– constă în stăpînirea materială a lucrului (corpus) fără intenția de a-l
stăpîni propriu (animus). În această categorie intră arendașii ,chiriașii. Detentor (posesor natural) fără dreptul de
proprietate.
Proprietatea
Dreptul de proprietate are două sensuri:
-În sens obiectiv,dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor juridice ce regelmentează repartizarea
bunurilor între persoane.
-În sens subiectiv ,dreptul de proprietate deemnează posibilitatea unei persoane de a stăpîni un bun prin putere
proprie și interes propriu.
Titularul dreptului de proprietate se bucură de:
-ius utendi –dreptul de a folosi lucrul
-ius fruendi –dreptul de a culege fructul
-ius abundenti – dreptul de a dispune de lucru. Este cel mai important drept ,deoarece titularul nu poate să îl
transmită.
Formele de proprietate în epoca prestatală:
1)proprietatea colectivă a ginții-se exercită asupra pămîntului. Mancipațiunea -modul originar de transmitere a
proprietății ,presupunea aducerea lucrului care urma a fi transmit în fața martorilor și era caracteristic doar pentru
lucrurile mobile,care puteau fi aduse în fața martorilor .
2)proprietatea familială- se reliefa în cele două iugare de pămînt date fiecărei familii,cu destinația de loc de casă și
grădină,numite și heredium.
Proprietatea familială era inalienabilă(nu putea fi transmisă,vîndută sau donată).
-indivizibilă(la moartea lui pater familias proprietatea nu putea fi împărțită între fii).
-avea caracter de coproprietate(moștenitorii dobîndeau un bun pe care îl deținuseră anterior).
În epoca veche apare:
1)proprietatea privată(quiritară)-proprietatea cetățenilor romani.
Această proprietate avea :
-caracter exlusiv (se putea exercita doar asupra lucrurilor romane,putea fi exercitată doar ce cetățenii romani,putea
fi transmisă prin acte de drept civil).
-caracter absolut (titularul dreptului de proprietate quiritată putea folosi lucrul,culege fructele și putea dispune de el și
chiar să-l distrugă).
-caracter perpetuu (proprietatea quiritară nu se pierdea cu trecerea timpului ci exista mereu).
2)proprietatea colectivă a statului roman – se exercita asupra ager publicus ,adică pămîntul cucerit de dușmani,
precum și asupra sclavilor publici .
În dreptul clasic apare :
1)proprietatea pretoriană – în vechiul drept roman,proprietatea asupra bunurilor res mancipi se transmitea prin
manciupațiune. Tradițiunea ,spre deosebire de mancipațiune,prezenta avantajul că nu necesita forme solemne și se
realiza prin simpla voință și a fost oficializată .Însă în acest caz dobîditorul nu devine proprietar quiritar ,el dobîndește
o proprietate aparte ,denumită in bonis.La îndeplinirea uzucapiunii ,proprietarul pretorian,cel ce avea lucrul in bonis ,
se transforma în proprietar quiritar . Astfel existau două forme de proprietate asupra unui lucru, titularul deține un
drept gol de conținut,iar dobînditorul devine proprietar pretorian .
2)proprietatea provincială- era dreptul de folosință a locuitorilor de provincii asupra pămăntului statului(ager
publicus). Proprietarul provincial putea transmite pămîntul,putea să îl doneze, să îl lase moștenire, dar totuși plătea
impozit statului numit stipendium sau tributum.
3)proprietatea peregrină- exercitată de peregrini asupra construcțiilor și bunurilor mobile. Peregrinii erau principalii
parteneri de comerț a romanilor,și proprietatea lor era reglementată prin mijloace juridice.
În dreptul postclasic apare: -proprietatea dominium (rezultată din proprietatea quiritară și pretoriană) – era unica
proprietate și se caracteriza prin faptul că titularul dreptului de proprietate putea dispune de obiectul dreptului său
printr-o simplă manifestare de voință.
Modurile de dobîndire a proprietății
Prin dobîndirea proprietății se înțeleg faptele recunoscute de ordinea juridică a căror realizare face să intre în
patrimoniul cuiva cu drept de proprietate.
Modul de drept natural :
1. Ocupațiunea mod legitim de a lua în stăpînire lucrurile fără stăpîn. În această categorie intră lucrurile de la
dușmani și lucrurile abandonate de stăpîn.
a)Produsele mării (scoicile,perlele,peștele).
b)Lucrurile părăsite de stăpîn cu intenția de a nu mai fi proprietar.
c)Bunurile care alcătuiesc proprietatea statului dușman.
2.Tradițiunea act de drept al ginților prin care se transmiteau lucrurile nec mancipi. Iar apoi din cauza unei simple
forme de transmitere a lucrurilor, a fost aplicată și lucrurilor res mancipi.
a)Ce-l ce transmite bunul trebuie să aibă dreptul să-l înstrăineze.
b)Se cere voința alienatorului și dobînditorului de a înstrăina posesiunea lucrului și proprietatea.
c)Justa cauză în act juridic .
3.Accesiunea consta în unirea a două lucruri, unul principal, altul accesoriu.
a)Accesiunea asupra bunurilor mobile .
–Proprietarul unui ogor însămînțat cu semințe străine,devine și proprietarul acestora.
-Dacă se construiește un imobil pe un teren străin ,proprietarul fondului devine proprietar al construcției.
-Ogoarele așezate lîngă fluvii se pot mări datorită aluviunilor ,avulsiunilor sau cu suprafața albiei părăsite de rîul care
le mărginește.
b)Accesiune față de lucrurile mobile
-Dreptul roman nu recunoștea dreptul de autor. Dacă cineva a scris un poem pe pergamentul altei persoane,acesta îi
va aparține celui din urmă.
-Accesiunea are loc și în caz de ferruminatio ,cînd două obiecte de metal sunt sudate între ele ,proprietarul lucrului
principal dobîndește lucrul accesoriu.
4.Confuziunea și amestecul constau în unirea sub forma unei mase unice a mai multor lucruri care se găsesc în
stare lichidă sau lichidă. Atunci proprietari sunt ambele părți.
5.Găsirea unei comori este un mod de dobîndire a proprietății. Comoara desemnează lucrurile de valoare,ascunse
în pămînt și nu se mai știe cine este proprietarul.
6.Dobîndirea fructelor . Fructele sunt lucruri pe care un lucru le produce în mod periodic fără ca să-și consume
substanța. Proprietarul fructelor este și proprietarul fondului,deoarece fructele sunt parte a fondului.
7.Specificațiunea este crearea unui lucru nou cu materia primă a altei persoane. Dacă noul lucru putea fi transformat
în materia din care a fost fabricat ,atunci aparține proprietarului. În caz contrat aparține specificatorului(celui care
confencționase bunul).
Moduri de dobîndire după dreptul civil.
1.Mancipațiunea reprezenta modul de transmitere a proprietății a lucrurilor res mancipi și presupunea o serie de
forme solemne .Treptat mancipațiunea a fost utilizată pentru întocmirea unui testament, la realizarea unei donații.
2.In iure cessio presupune un proces de judecată simulat,în care reclamantul afirmă că lucrul e al lui,iar pîrîtul tace ,
și magistratul afirmă că bunul e a reclamantului.
3.Uzucapiunea – mod de dobîndire a proprietății prin îndelunga folosință a unui lucru .
Uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiții :
-posesiunea-bunul trebuia să fie exploatat efectiv ,potrivit destinației sale economice.
-termenul –era 1 an pentru bunurile mobile și 2 ani pentru bunurile imobile.
-buna-credință – intima convingere că bunul a dobîndit lucrul de la un proprietar.
-justa-cauză – justificarea luării în posesie a lucrului
-lucrul trebuie să fie susceptibil de uzucapiune-adică să fie un lucru patrimonial și să nu fie dobîndit prin violență.
4.Dobîndirea proprietății prin autoritate jurdecătorească,atunci cînd judecătorul împarte o moștenire .(de ex în
împărțirea hotarelor ogoarelor).
5.Bunurile confiscate de vameși sunt date publicanilor ,cel care pune în cultură un teren lăsat devine proprietar.
Сoproprietatea și coposesiunea
Coproprietatea (condomimum) proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru. (a apărut în cadrul proprietății
familale). După moartea lui pater familias descendenții dețineau coproprietea familială și toți erau proprietarii
întregului patrimoniu. Coproprietatea poate rezulta nu numai din succesiune dar și dintr-un contract de societate.
Din coproprietate rezultă anumite consecințe :
a)fiecare dintre comunitari poate cere ieșirea din indiviziune prin acțiunea numită de împărțire a bunului
comun(communi dividundo) .
b)fiecare dintre coproprietari poate să-și vîndă dreptul său indiviz ,să-l doneze sau să-l înstrăineze cu orice titlu.
c)oricare dintre coproprietari poate să folosească lucrul comun cum crede de cuviință. Pentru ridicarea unei
construcții noi este nevoie de consimțămîntul tuturor coproprietarilor.
Coposesiunea corespunde coproprietății .Posesiunea asupra unor bunuri neîmpărțite ,aparține coproprietarilor,așa în
cît fiecare dintre ei are o anumită fracțiune posesorie din întreg (pro indiviso).
Stingerea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate nu se stinge după scurgerea unui anumit timp (ex. ca o obligație),însă proprietatea se poate
stinge : a)prin distrugerea materială a lucrurilor (moartea sclavului, arderea imobilului).
b)prin desființarea ei juridică (eliberarea sclavului).
c)prin părăsirea lucrului de către proprietar (derelictio) .
Proprietatea poate să-și schimbe titularul , prin unul dintre modurile de înstrăinare și de dobîndire a proprietății
denumite anterior.
Apărarea proprietății
1.Acțiunea în revendicare .
Proprietatea quiritară era apărată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio) .Această acțiune presupune că titularul
proprietății lucrului a pierdut posesiunea și dovendindu-și dreptul său cere restituirea lucrului cu toate accesoriile. În
procedura legis-acțiunilor ,acțiunea în revendicare se întroducea sub forma unui sacramentum în rem , iar în cea
formulară cu ajutorul unei formule.
Condițiile de exercitarea a acțiunii în revendicare:
1)Reclamantul să fie proprietar quiritar,deci,cetățean.
2)Reclamantul să nu posede.
3)Pîritul să fie posesor
4)Obiectul acțiunii să fie roman
5)Obiectul să fie un bun corporal
2.Acțiunea publiciană. Proprietatea pretoriană se proteja de acțiunea publiciană.Pentru executarea acestei acțiuni era
nevoie de condițiile uzucapiunii cu excepția termenului, pretorul introducînd în formulă ficțiunea că termenul necesar
uzucapiunii s-a scurs.Acțiunea dată proteja în același timp și pe posesorul de bună-credință.
Drepturile reale asupra bunurilor străine
· Servituțiile –sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane, persoane care este proprietară unui imobil sau
în folosul unei persoane determinate.
Erau cunoscute două tipuri de servituții:
-atunci cînd sarcina apasă asupra unui lucru,în folosul proprietarului unui imobil,servitutea se numește predială.
Servituțiile prediale sunt:
-rustică
-urbane
Dacă imobilul dominant,în folosul căruia se constituie servitutea ,este o clădire,servitutea se numește urbană,iar dacă
un teren se numește rustică.
Romanii au cunoscut numeroase servituții prediale:
-iter(dreptul de a trece pe jos sau călare prin terenul aservit)
-via(dreptul de a trece cu un car prin terenul altuia)
-ius pascendi(dreptul de a paște animalul pe terenul altuia).
-aqueductus(dreptul de a aduce apă prin conducte pe terenul altuia)
-servitus oneris ferendi (dreptul de a sprijini o construcție pe zidul vecinului).
-atunci cînd sarcina apasă asupra lucrului altuia,în folosul unei anumite persoane,servitutea se numește personală.
Servituțiile personale sunt:
a)Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru și de a-i culege fructele păstrînd substanța lui.
b)Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia,fără a-i culege fructele,
c)Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.
d)Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.
Caracterele servituțiilor :
-toate servituțiile sunt drepturi reale.
-proprietarul lucrului aservit nu are obligația de a face ceva pentru titularul dreptului de servitute.
-nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru.
-nu poate exista o servitute a servituții.
· Emfiteoza se naște din contract, în baza căruia împăratul arendează unei persoane numite amfiteot,o suprafață de
pămînt pentru a-l cultiva și a-i culege fructele în schimbul unei sume de bani numită canon.Dreptul de a amfiteoză
poate fi lăsat moștenire, dar în uzufruct sau ipotecat. Imfiteotul dispune de toate acțiunile acordate proprietarului.
· Conductio agri vectigalis reprezintă o formă de arendare de către cetăți a unor terenuri pe termen lung în
schimbul unei plate numite vectigal. Ca titular de drept real ,conductor ager vectigalis dobîndește fructele prin
separațiune ,se bucură de protecție prin interdicte,poate transmite lucrul prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte.
· Superficia este dreptul unei persoane de a folosi construcția zidită de ea pe terenul închiriat de altă
persoană.Dreptul de superficie poate fi vîndut,donat sau transmit moștenitorilor.
VI.Succesiunile
Succesiunea presupune că odată ce o persoană a decedat patrimoniul său trece moștenitorilor săi. Patrimoniului îi
sunt caracteristice drepturile și obligațiile patrimoniale (care pot fi evoluate în bani) .
Persoana decedată care lăsa un patrimoniu era numită (testator) de cuius , iar cel ce moștenea patrimoniul se
numea moștenitor,succesor legal sau testamentar.
Atunci cînd pater familias deceda patrimoniul acestuia trecea succesorilor .Succesiunea avea un caracter universal
adică patrimoniul său se transmite succesorilor în întregime. Atunci cînd deceda pater familias se transmiteau
drepturile și obligațiile patrimoniale mai multor succesori , atunci ei moșteneau dreptul de coproprietate și nu puteau
împărți bunurile succesorale. De asemenea succesorii moșteneau și obligația de a plăti datoriile lui pater familias ,
deci de a executa datoriile pe care le-a avut pater familia în timpul vieții.În vechiul drept roman, moștenitorii nu putea
să renunțe la moștenire.În dreptul clasic,și postclasic moștenitorul putea să renunțe la succesiune, atunci cînd erau
mai multe obligații decît drepturi. Sclavul nu putea renunța la succesiune dacă era dezrobit .
Moștenirea era legală și testamentară.
Moștenirea legală (ab intestat) – succesiunea care se aplică atunci cînd decedează pater familias și nu a întocmit
un testament, și patrimoniul se transmitea acelor succesori care erau prevăzuți de către lege.
Legea celor 12 Table a instituit trei clase de moștenitori :
1)heredes sui (cei ce se moșteneau pe sine însăși ) (copiii,sau nepoții) moșteneau bunurile pe care ei și le-au
dobîndit în timpul vieții lui pater familias. Cei care la moartea lui pater familias deveneau persoane sui iuris.
2)agnatus proximus (cei mai apropiați agnați) (frații).
3)gentiles (membrii ginții) (cei cea se presupunea că aveau strămoși comuni,aveau același nume de familie).
Pretorii au schimbat procesul de succesiune, și au instituit ca succesiune și congațiunea(rude de sînge).
Prin reforma pretorilor s-a instituit următoarea clasă de succesori:
1)descendenții (atît cei care se aflau sub puterea defunctului,cît și cei emancipați sau dați în adopțiune cu condiția
cei adoptați ca să nu se mai afle în familia adoptivă).
2)în lipsa descendenților veneau la succesiune agnații numiți de către pretori legitimi.
3)în lipsa primelor două clase la succesiune veneau rudele de sînge (cognații) ,intrau în această categorie
acei cognați care nu erau în același timp și agnați . (de ex. copiii față de mama lor în cazul căsătoriei fără manus)
.
Potrivit dreptului imperial erau instituite următoarele clase de succesori :
1)descendenții(copiii).
2)ascendenții (părinții,frații și surorile bune și copiii lor).
3)frații și surorile consangvini sau uterini și copii lor .
4)ceilalți colaterali(unchii,mătușele).
Moștenirea testamentară –întocmea un testament în care indica cine va fi succesorul patrimoniului său.(în mod
obligatoriu se indică un moștenitor legal). Putea stabili mărimea patrimoniului moștenit.
Apoi putea indica ca patrimoniul său să treacă și unei persoane străine.Pentru a legaliza un testament persoana
trebuie să aibă capacitate juridică.
Testamentele erau de mai multe forme:
-În fața adunărilor poporului (calatis comitiis).
-Testamentul in procintu –făcut de către ostași în fața colegilor de luptă (permis doar ostașilor).
-Per aes et libram – presupunea că testatorul încă în timpul vieții sale transmitea bunurile unui prieten de familie
numit emptor familiae .Trebuia să fie prezent testatorul,emtor familiae, și cei 5 martori (cetățeni romani cu capacitate
de exercițiu) , și libripensul (care cîntărea patrimoniul) .
VII. Obligaţiile
Ø Evoluţia
Originea obligaţiei s-a cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în procesul de tranziţie de la societatea gentilică
la cea politică. La origine însă obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, într-un
îndelungat proces de evoluţie, a cărei reconstituire a dat naştere la controverse.
Obligaţia- este o legătură de drept, prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre. Esenţa
obligaţiei nu constăîn faptul că un lucru devine al nostru sau ne este construităo servitute, ci în faptul că cineva este
constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune.
Din aceste definiţiii rezultă următoarele elemente ale obligaţiei:
1.Subiecţii obligaţiei– “creditor”(avea dreptul să pretindă la plată), “debitor”(era silit să-i plătească creditorului)
2.Obiectul obligaţiei– constă din:
-“dare”- înseamnă a transfera proprietatea unui lucru sau a costitui un drept real. (Ex. A plăti o sumă de bani).
Obligaţia care constă în “dare” era “obligations dandi”
-“facere”- înseamnă a face ceva, a săvîrşi un fapt, dar şi “non facere”(Ex.a se abţine de la a face ceva care în lipsa
obligaţiei asumate ar fi putut face). Obligaţia care constă în “facere” era “obligations faciendi” şi “non facere” era
“obligationes non faciendi”
-“prestare”- înseamnă a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drep treal (Ex. A transmite posesiunea unui
lucru). Obligaţia care constă în “prestare” era “obligationes praestandi”
3.Constrîngerea– este sancţiunea juridică ce o suporta debitoru în cazul neexecutării obiectului obligaţiei. Creditorul
avea o acţiune personal “in personam”
Ø Clasificarea
· Clasificarea după izvoare. După Institutele lui Iustinian sînt obligaţii:
o Contractuale– născute din contracte
o Delictuale-născute din delicate
o Cvasicontractuale– născute din cvasicontracte(este un fapt illicit şi voluntar şi producînd efecte juridice
asemănătoare unui contract)
o Cvasidelictuale– născute din cvasidelicte(fapte ilicite cauzatoare de prejudicii din delicte)
· Clasificarea după sancţiune. Sancţiunea reprezintă cel mai important element al obligaţiei.
o Obligaţia civilă ”civilis obligatio” – este obligaţia sancţionată ptintr-o acţiune. Neexecutarea de bună voie de către
debitor, dă dreptul creditorului, acţionîndu-l pe debitor în judecată.
o Obligaţia natural “naturalis obligatio”- este obligaţia recunoscută de “ius civile” care nu este sancţionată printr-o
acţiune, ce dă imposibilitatea urmăririi în justiţie a debitorului pentru a fi silit să-şi execute obligaţia. Obligaţia natural
produce efecte juridice mai slabe decît obligaţiile civile.
· Clasificarea în cazul pluralităţii de subiecte- presupune mai mulţi debitori şi creditori ăn acelaşi raport juridic
obligaţional.
Obligaţiile conjuncte– se bazează pe principiul diviziunii datoriilor şi creanţelor, care presupune că dacă există mai
mulţi creditori fiecare dintre ei va putea să ceară numai partea sa din creanţă care i se cuvine, iar dacă există mai
mulţi debitori fiecare dintre ei va fi ţinut numai pentru partea sa.
Obligaţiile coreale- sunt obligaţiile unde fiecare creditor poate pretinde debitorului întreaga creanţă şi oricare dintre
deitor poate fi obligat să plătească întreaga datorie. Coralitatea este 2 feluri: activă (cînd sunt mai mulţi creditori) şi
pasivă (cînd sunt mai mulţi debitori)
Adstipulatio- este actul prin care, după ce s-a încheiat un contract „stipulatio” între o persoanaă denumită creditor
principal şi un debitor, o altă persoană denumită creditor accesor, închee cu acelaşi debitor o nouă stipulaţie prin care
debitorul promite acelaşi lucru pe care l-a promis şi creditorului principal. Creditorul accesor se numeşte
„adstipulator”.
Adpromissio- este actul prin care o persoană denumită debitor accesor se alătură debitorului principal promiţînd prin
stipulaţie acelaşi lucru pe care l-a promis debitorului principal. Adpromissio este de 3 feluri: “sponsio” “fidepromissio”
“fideiussio”
Ø Contractele. Principalul izvor al obligaţiilor era contractul– care reprezintă acordul de voinţă între 2 sau mai multe
personae în scopul de a produce efecte juridice, dar exista şi delictele. Contractul cuprinde două categorii de
elemente: elemente esenţiale şi elemente accidentale
Elementele esenţiale ale contractului sunt:
· Capacitatea de a contracta- reprezintă aptitudinea unei personae de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
Avea capacitate deplină de a încheia contracte cetăţenii romani sui iuris. Sclavii, peregrinii şi fii de familie erau lipsiţi
total de capacitatea de folosinţă, iar infants, minorii de 25 de ani, risipitorii şi femeile sui iuris. Însă în dreptul roman
classic aparea aceasta capacitate de folosinţă.
· Consimţămîntul- reprezintă însuşi contractul de voinţă al părţilor. Consimţămîntul pentru a fi valabil trebuie să fie
serios adică să nu fie dat în glumă şi trebuie să fie neviciat. Viciile de consimţămînt erau:
Eroarea- constă într-o reprezentare greşită a realităţii în momentul încheerii actului juridic. Nu orice eroare este un
vinci de consimţămînt, ci numai cea care revine la voinţa exprimată la încheerea contractului, astfel contractual este
lovit de nulitate. Viciu de consimţămînt îl constituie următoarele erori:
§ Error in negation- constă în eroarea asupra naturii juridice a actului încheiat.
§ Error in corpore- constă în eroarea asupra identităţii obiectului contractului.
§ Error in substantia- constă în eroarea asupra unei calitîţi esenţiale a lucrului ce priveşte substanţa material sau
intelectuală a lucrului care constituie obiectul contractului.
§ Error in persona- este eroarea asupra identităţii persoanei cu care se contractează (debitor)
§ Error in quantitate- este eroarea asupra cuantumului, atunci cînd aceasta este un element esenţial al contractului.
(Ex.vînzătorul crede că e vorba de o sună de bani mai mare, iar cumpărăturul că e mai mică şi ei nu se înţeleg)
Teama- constă în violenţa psihică creată prin ameninţarea unei personae cu un rău de natură să o determine să
încheie un contract pe care nu vroia să-l încheie. Pentru ca teama să constituie viciu de consimţămînt, trebuie să
îndeplinească urm. condiţii:
§ Să existe în momentul încheierii contractului
§ Sî fie sufficient de puternică, să nu poată fi înlăturată
§ Sî fie nelegitimă
Dacă se întruneau aceste condiţii, victim violenţei avea posibilitatea anulării contractului
o Dolul- reprezintă toatalitatea vicleniilor pe care una dintre părţi le utilizează pentru a încheia contractual.
Obiectul- reprezintă prestaţia la care se obligă debitorul faţă de creditor, care trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
o să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic
o să fie sufficient determinat
o să prezinte interes pentru creditor
Elementele accidentale ale contractului sunt:
Elementele accidentale spre deosebire de cele esenţiale pot să lipsească dintr-un contract fără a afecta prin aceasta
valabilitatea contractului.
· Termenul- este un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte producerea sa, decare depinde stingerea unei
obligaţii. Termenul poate fi:
o Suspensiv- cînd amînă sau suspend executarea creanţei
o Extinctiv- cînd afectează durata obligaţiei, în sensul că împlinirea lui produce stingerea obligaşiei.
o Cert- este fixat printr-o dată calendaristică
o Incert- constă într-un eveniment sigur, dar al cărei dată de realizare nu se cunoaşte.
· Condiţia-este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei, adică existenţa
obligaţiei. Condişia poate fi:
o Suspensivă- depinde de naşterea obligaţiei
o Extinctivă- depinde de stingerea obligaţiei
IX. Contractele reale
Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror validitate este necesară pe lîngă acordul de voinţă al părţilor şi
remiterea material a lucrului. Reprezentînd un process în raport cu contractile formale, contractile reale au apărut pe
la sfîrşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice. Dreptul roman conoştea 5 contracte reale:
Mutum (împrumutul de consumaţie)- reprezinta contractul real si gratuit, în baza caruia o persoana (creditor) remite
proprietatea unor lucruri de gen altei personae (debitor), care se obliga sa restituie lucruri de acelasi gen, de aceeasi
calitate si în aceeasi cantitate. Mutum este un contract unilateral. Obiectul dat în mutuum, trebuie sa fie un bun de
gen, care sa se individualizeze prin numarare, cântarire sau masurare. Contractul de mutuum, însotit de o stipulatio
usurarum (stipulatie de dobânda, prin care debitorul se obliga sa-i plateasca creditorului o dobânda). Stipulatia de
dobânda era obligatorie în cazul urmatoarelor contracte de mutuum:
o Nauticum foenus (împrumutul facut unui armator pentru comertul pe mare, împrumut considerat ca foarte riscant);
o Împrumutul de marfuri;
o Împrumuturile facute de bancheri
Fiducia- este contractual real care constă în transmiterea proprietăţii unui lucru printr-o “mancipatio” sau “in iure
cessio”, însoţită de o convenţie prin care dobînditorul se obligă să retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la
care l-a primit. Fiducia a îndeplinit diverse funcţii:
o A servit la constituirea garanţiei reale, funcţie preluată de la contractual de gaj.
o A servit la păstrarea unor lucruri, funcţie preluată de la contractual de depozit.
o A servit la constituirea unui împrumut, funcţie preluată de la contractual de comodat.
Comodatul (împrumutul de folosinţă)- este contractul real de buna-credinta în temeiul caruia o persoana (comodant),
remite, gratuit, un bun de specie unei alte persoane (comodatar) pentru a-l folosi si pentru a-l înapoia la un anumit
moment. Obiectul comodatului îl constituie lucrurile corporale mobile sau immobile ţi neconsumtibile. Comodatul este
un contract sinalagmatic imperfect întrucît presupune nu numai obligaţii în sarcină de comodant ci şi în comodator.
OBLIGATIILE COMODATARULUI:
o Obligatia de a pastra lucrul împrumutat. Comodatarul raspunde pentru pierderea lucrului survenita nu doar ca
urmare a dolului ci si din culpa sa, apreciata în abstract (culpa levis in abstracto). Nu raspunde daca pierderea
bunului s-a datorat unui caz de forta majora sau unui caz fortuit.
o Sa restituie lucrul la termenul convenit.
OBLIGATIILE COMODANTULUI:
o Comodantul este obligat sa-I restituie comodatarului cheltuielile de conservare a bunului.
Depozitul- reprezinta contractul real în temeiul caruia o persoana (deponentul) remite unei alte persoane
(depozitarul) un anumit lucru mobil si cert, pentru ca aceasta din urma sa-l pastreze gratuit si sa-l restituie la prima
solicitare. Contractul de depozit este un contract sinalagmatic imperfect.
OBLIGATIILE DEPOZITARULUI:
-Sa pastreze lucrul depus. Datorita caracterului gratuit al depozitului, depozitarul va raspunde de pierderea lucrului
doar daca aceasta a survenit din dolul sau sau din culpa sa grava. Depozitarul nu raspunde pentru o culpa
determinata in abstracto, precum comodatarul. Depozitarului I se interzice sa se foloseasca de bunul depus. Daca o
face, va fi pedepsit pentru comiterea delictului de “furtum usus”.
-Sa restituie lucrul depus la cererea deponentului.
OBLIGATIILE DEPONENTULUI:
o Deponentul trebuie, dupa caz, sa restituie depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a facut cu pastrarea lucrului.
Exista trei feluri de depozite exceptionale:
1.DEPOZITUL NECESAR se face în cazul unor calamitati naturale cum ar fi incendiul, naufragiul etc. Din cauza ca
deponentul nu a avut timpul necesar pentru a-si alege depozitarul, acesta din urma este sanctionat drastic daca
refuza restituirea lucrului primit în depozit. El este condamnat sa plateasca dublul valorii lucrului primit în depozit(
conform Legii celor XII Table, orice depozitar care nu-si respecta obligatiile era condamnat la aceasta sanctiune, însa
pretorul a intervenit si a limitat aplicarea acestei sanctiuni doar la depozitarul din depozitul necesar.
2.DEPOZITUL SECHESTRU este depozitul unui lucru asupra caruia exista un litigiu în justitie. Spre deosebire de
depozitul ordinar, depozitul sechestru se aplica si asupra bunurilor imobile si îi confera depozitarului sechestru
posesiunea asupra bunului sechestrat. În consecinta, depozitarul sechestru poate uzucapa lucrul pentru partea care
va câstiga procesul si poate folosi interdictele posesorii, spre a proteja posesiunea bunului. Depozitarul sechestru
poate primi o retributie pentru serviciul pe care-l face.
3.DEPOZITUL NEREGULAT reprezinta acel depozit în care lucrul depozitat consta într-un bun de gen. În cazul
acestui depozit, depozitarul devine proprietarul ucrului depozitat. El poate dispune de acesta cum doreste. În schimb,
el este obligat sa-l restituie deponentului, la cererea acestuia, bunuri echivalente. Pactul de dobânda este valid în
cazul contractului de depozit neregulat. Depozitarul va plati dobânda daca a fost pus în întârziere. Depozitul neregulat
difera de contractul de mutuum prin aceea ca depozitul neregulat este un contract de buna-credinta, în timp ce
mutuum este un contract de drept strict.
· Gajul– reprezinta contractul real prin care un debitor îi remite un lucru creditorului sau, spre a-l garanta plata unei
obligatii. Creditorul pastreaza lucrul pâna la efectuarea platii. Contractul de gaj este un contract sinalagmatic
imperfect.
OBLIGATIILE CREDITORULUI GAJIST:
o Sa pastreze lucrul. Raspunde pentru pierderea lucrului cauzata de dolul sau, de o culpa grava concreta sau de o
culpa a sa in abstracto. Nu are voie sa foloseasca lucrul, sub sanctiunea cuvenita delictului de “furtum usus”. În
contractile de gaj privind bunuri frugifere, adesea, apare pactul de anticreza, conform caruia gajistul pastreaza
fructele bunului cu titlu de dobânzi. În situatia pactului de anticreza, fructele nu se mai imputa din dobânzi sau din
capital.
o Sa restituie lucrul primit în gaj, imediat ce a fost platita obligatia garantata.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEBITORULUI:
o Sa-i restituie creditorului gajist cheltuielile facute de acesta cu pastrarea bunului dat în gaj.
X.Contractele consensuale
Contractele consensuale sunt acelea care se încheie valid doar prin simplul acord de vointa al partilor. Toate
contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice (bilaterale) de buna-credinta. Conform lui Gaius, romanii
cunosteau patru contracte consensuale:
· Vânzarea-cumpararea– este contractul consensual prin care o persoana, numita vânzator (venditor) se obliga sa
predea posesiunea linistita a unui lucru, unei alte persoane, numita cumparator (emptor) care se obliga sa-I plateasca
în schimb o a numita suma de bani, numita pret (pretium sau merx).
Contractul de vânzare-cumparare cuprinde trei elemente constituitve:
o Obiectul vândut– trebuie sa fie un lucru in patrimonio. Lucrul poate fi corporal sau incorporal (exemplu: o
mostenire), prezent sau viitor, de gen sau de specie. Vânzarea lucrului altuia era admisa în dreptul roman, întrucât
vânzatorul trebuia sa-I transmita cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului.
În cazul unei astfel de vânzari, întâlnim una din urmatoarele doua situatii:
a) Vânzatorul este de rea-credinta, caci nu-I comunica cumparatorului ca lucrul vândut îi apartine altuia. În acest caz,
cumparatorul putea introduce actio empty împotriva vânzatorului, chiar înainte de a fi tulburat în posesie, daca si-a
dat seama de adevarata situatie juridica a lucrului.
b) Vânzatorul este de buna-credinta, caci îl înstiinteaza pe cumparator ca lucrul vândut îi apartine altuia. În aceasta
situatie, cumparatorul nu poate introduce actiune împotriva vânzatorului, decât daca este tulburat în posesiunea
linistita a lucrului cumparat.
o Pretul– trebuie sa fie platit într-o suma de bani (opinia preluata de la proculieni). Pretul trebuie sa fie:
a) Verum (real )- Daca pretul este fictiv, atunci avem o donatie si nu o vânzare;
b) Certum (determinat)- Se accepta, însa, ca determinarea pretului sa fie lasata, uneori, la latitudinea unei tete
persoane;
c) Iustum (just)- Daca vânzatorul unui imobil primea un pret mai mic de jumatate din pretul just al imobilului, atunci,
în schimbul restituirii pretului primit putea sa ceara înapoierea lucrului, invocând o leziune importanta (lesio enormis).
Cumparatorul putea pastra bunul cumparat doar daca platea si diferenta dintre pretul oferit si pretul just al imobilului.
o Consimtamântul- are o importanta deosebita în materia contractului de vânzare-cumparare. Contractul de

vânzare-cumparare este valid încheiat în momentul în care vânzatorul si cumparatorul cad de acord asupra bunului si
asupra pretului. Cu toate acestea, în dreptul roman clasic, existau doua situatii în care acordul de vointa al
vânzatorului si cumparatorului asupra bunului si asupra pretului nu echivala cu încheierea valida a vânzarii. Aceste
situatii erau:
a) Situatia vânzarii prin înscris.Daca partile conveneau sa consemneze în scris contractul de vânzare-cumparare,
atunci vânzarea-cumpararea nu era valid încheiata decât în momentul în care semnaturile partilor erau puse pe
înscrisul constatator. Pâna în momentul semnarii înscrisului, partile vânzarii se puteau râzgândi,
b) Situatia vânzarii cu arvuna (arrha).Arvuna consta într-o suma de bani pe care una dintre parti (cel mai adesea
cumparatorul) o dadea celeilalte parti ca semn al încheierii contractului de vânzare-cumparare. În cazul vânzarii cu
arvuna, contractul de vânzare-cumparare se socotea încheiat doar în momentul în care una din parti îi dadea
celeilalte arvuna convenita. În epoca lui Iustinian, arvuna devine un mijloc ce-i permite partii care a acordat-o sa
renunte, unilateral, la contract. În aceasta situatie, partea care a renuntat la executarea contractului de vânzare-
cumparare va pierde numai arvuna acordata celeilalte parti. Partea care a primit arvuna, daca renunta la executarea
contractului de vânzare-cumparare, îi va înapoia celeilalte parti arvuna acordata precum si o suma de bani egala cu
arvuna, cu titlu de sanctiune.
EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPARARE:
Contractul de vânzare-cumparare, fiind un contract sinalagmatic, naste obligatii în sarcina ambelor parti. De
asemenea, reamintim ca, în dreptul roman, prin contractual de vânzare-cumparare nu se transfera proprietatea.
Vânzatorul are urmatoarele obligatii:
o Obligatia de a preda lucrul cumparatorului (principala obligatie a vânzatorului),
o Obligatia de a pastra lucrul pâna la predarea lui catre cumparator;
o Obligatia de garantare a cumparatorului împotriva evictiunii si a viciilor ascunse.
Locaţiune– este contractul consensual prin care o persoana se obliga sa procure folosinta unui lucru, sa asigure
prestarea unor anumite servicii sau executarea unei anumite lucrari pentru o alta persoana, care se obliga, la rându-l,
sa plateasca un anumit pret (merces), care consta, în general, într-o suma de bani.
Exista trei tipuri de contracte de închiriere:
o Locaţiunea lucrurilor (locatio rei)- locaţiunea lucrului este un contract sinalagmatic perfect.
Elementele constitutive ale contractului de închiriere a lucrurilor sunt:
§ Consimtamântul. Contractul este valid încheiat, mediat ce partile s-au înteles asupra bunului si chiriei.
§ Bunul. Poate fi mobil, imobil, etc.
§ Pretul închirierii (chiria)- trebuie sa constea în bani, sa fie cert si real.
o Locaţiunea serviciilor unei persoane (locatio operarum) sau contractual de munca;
o Locaţiunea în vederea executarii unei anumite lucrari (locatio operis faciendi) prin care o persoana, muncitor
sau antreprenor, se obliga sa execute o anumita lucrare determinata, cum ar fi spre exemplu sa construiasca un pod.
· Societatea- este un contract prin intermediul caruia mai multe persoane se obliga sa puna ceva în comun în scopul
de a realiza si împarti câstigul. Societatea este un contract sinalagmatic perfect. Toate partile contractului au anumite
obligatii.
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE:
-Acordul de vointa partilor;
-Aportul fiecarui asociat. Aportul poate consta în bani, proprietatea sau folosinta unui bun, în activitatea,
cunostintele sau chiar în experienta de specialitate a unuia dintre asociati,
-Interes comun. Fiecare asociat trebuie sa aiba dreptul la o parte din câstigurile realizate prin administrarea
aporturilor. Participarea fiecarui asociat la câstiguri se precizeaza în contractul de societate. Daca unul dintre asociati
nu are nici un drept la câstiguri, societatea este nula, fiind afectata de clauza leonina.
-Intentia de a constitui o societate. Altfel, prin aporturi, asociatii constituie doar o indiviziune.
-Un scop licit. Un contract de societate în vederea contrabandei este nul.
· Mandatul– este contractul consensual prin care o persoana (mandantul) însărcinează o anumita persoana
(mandatar) sa faca ceva, fara plata, în mod gratuit, în folosul sau, adica al mandantului. Mandatul este un contract
sinalagmatic imperfect. El naste întotdeauna obligatii în sarcina mandatarului si doar eventualîn sarcina mandantului.
Distribuie acest conţinut prin:
    Mai mult
Apreciază
Fii primul care apreciază asta.
© 2011-2018 Cristina&Ilie Nicu Forum Achiziţii publice Articole juridice CEDO Criminologie Cărţi juridice POLITICI PRIVIND PROTECŢIA PROPRIETĂŢII
Dicţionar juridic Diverse Drept Drept Civil Drept comercial Drept comparat Drept Concurenţial Drept INTELECTUALE
financiar şi fiscal Drept Medical Drept Militar Drept Notarial Drept Roman Dreptul comerţului internaţional În afara unor excepţii stabilite expres, ansamblul
Dreptul Familiei Drepturile Omului Hotărîri Curtea Constituţională Insolvabilitate Legi naţionale Proiecte de conţinutului care este inclus, în fiecare moment pe pagina
legi Recomandări CSJ Relaţii internaţionale UBB Cluj Universul Juridic Universul Juridic.ro Insolvenţă web https://dreptmd.wordpress.com, și care poate
Portalul Instanţelor Naţionale de Judecată Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a RM Articole din drept penal constitui obiectul drepturilor de proprietate intelectuală sau,
Articole din drept civil Articole din drept comercial Drept general – articole, informatii Revista revistelor juridice după caz, ale drepturilor de proprietate industrială,
Articole Drept & IT: Legi internet Revista de drept social Articole drept penal, drept civil, drept comercial constituie proprietatea intelectuală şi industrială a
DreptMD, şi este protejată de dispozițiile relevante ale
Tema: Academica de WPZOOM. dreptului naţional, comunitar şi internaţional, pentru
protecţia proprietăţii intelectuale şi a proprietății industriale.
Întreg conţinutul materialelor este plasat în scop didactic,

fără urmărirea unui scop comercial. Acestea sunt puse la
dispoziţia publicului în mod gratuit, în scop de îmbunătăţire
a cunoştinţelor din sfera juridicului.

Notiţe Pentru Examen Drept MD

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notiţe Pentru Examen Drept MD

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4/27/2021 Notiţe pentru examen « Drept MD

ACASĂ » CURSURI UNIVERSITARE » DREPT ROMAN » NOTIŢE PENTRU EXAMEN

Notițe pentru examen

Conflictul de legi şi jurisdicţii

Drept Internaţional Public

Adunările poporului adoptau hotărîri legislative,electorale sau judiciare.

Periodizarea istorică a dreptului roman:

Drept procesual penal (partea Diviziunile dreptului roman

Ramurile dreptului public :

Dreptul contractelor comerciale Relațiile dintre aceste persoane pot fi:

Drepturi Reale II.Izvoarele dreptului roman

Legea se împarte în două categorii:

Legea cuprindea trei părți:

2)rogatio – cuprindea textul legii,împărțit în capitole ți paragrafe.

Protecţia juridică internaţională a După natura sancțiunii legile se clasificau în:

Aceste acte erau numite:

2)Mandat- instrucțiuni care dădea împăratul guvernatorului din provincii.

3)Decretele- hotărîri judecătorești date de împărat în calitate de judecător suprem.

4)Rescriptele – consultații oferite de împărat în calitate de juristconsult.

VI. Știința dreptului (jurisprudențului).

1) În vechiul drept roman știința dreptului s-a împărțit în două perioade:

Codificarea lui Iustinian,Dreptul roman după Iustinian

Importanța operei legislative a lui Justinian

Dreptul după Iustinian

III. Procedura de judecată

Dreptul roman a cunoscut 3 părți de procedură de judecată:

1.Vechiul drept roman –procedura legisancțiunilor .

2.Drept roman clasic –procedura formulară.

3.Dreptul postclasic – procedura extraordinară.

Citare -chemarea pîrîtului în fața magistratului .

Pîrîtul : 1. Recunoașterea (confessio in iure)

2. Nu recunoștea (părțile erau trimise la a doua fază numită in iudicio)

Judecătorul aplica sentința de:

Condamnare– se aplica pedeapsa.

Absolvire – pîrîtul nu era obligat la nimic.

Procedura presupune utilizarea a 5 acțiuni ale legii :

2.Iudicis arbitrive postulatio avea loc judecata și pronunțarea sentinței

4.Manus iniectio avea loc executarea sentinței

Iudicis arbitrive postulatio – prin cerere de judecător.

Pognoris capio –luare de gaj

Avea 3 caractere juridice:

– Legal (formulele prevăzute de legea celor 12 table).

-judiciar (ambele părți prezente la magistrat – reclamant,pîrît).

-formalist (obligația de a pronunța termeni sau formule sacramentale cu gesturi)

Procedura formulară prin legea aebutia

-a dispărut pronunțarea formulelor solemne

-era mai puțin riguroasă

Formulă-cerere,mic program de judecată.

-magistratul îi făcea acea formulă de judecată unde indica cauza litigiilor.

Structura formulei din 4 părți principale și 2 părți accesorii:

2.Numele judecătorului care va soluționa litigiile.

3.Cine este reclamantul și pîrîtul

b)Demonstratio-fundamentul juridic al reclamantului adică contractul.Prejudiciul cauzat de pîrît.

c)Adiudicatio-apărarea în formulă,în cazul în care nu se înțelegeau la împărțirea bunului.

d)Condemnatio-sancțiunea ,judecătorului i se arăta soluționarea procesului.

5.Cele 2 părți accesorii:

Fazele în instanța de judecată:

Magistratul întocmea formula de judecată și treceau în faza a 2a.

Și are 3 efecte juridice:

1.Efectul extinctiv – vechiul drept dedus se stinge.

Acțiunile în sistemul procedurii formulare :

-Acțiuni reale sancționează drepturi reale,poartă asupra unor lucruri.

-Acțiuni civile (acțiunea de revendicare sacramentum in rem).