Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CHIMIE-BIOLOGIE-GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL: GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA: ŞTIINŢA MEDIULUI
ANUL: I
NUME: POPOVICI ALEXANDRA

1
GEOGRAFIA UMANĂ

INTRODUCERE
Geografia este o ştiinţă foarte veche, dar care s-a înnoit în permanenţă. La
început a fost mult mai cuprinzătoare decât astăzi şi a avut un caracter descriptiv, empiric şi
enciclopedic, însă, datorită faptului că istoria geografiei este dominată de dorinţa de a cumula
cât mai multe cunoştiinţe enciclopedice despre Pământ şi despre oameni, cu timpul aceasta a
devenit o disciplină analitică. Perimarea rapidă a volumului imens de informaţii acumulat a
obligat geografia la un demers mai selectiv, transformând-o treptat într-o disciplină sintetică.
Geografia actuală se ocupă tot mai puţin de descrierea naturii, creşterea
numărului populaţiei, a capacităţii societăţii de autoorganizare şi de influenţă asupra naturii
au obligat geografia să se ocupe tot mai mult de om, de problemele sale şi de organizarea
spaţială a lumii.

DEFINIREA GEOGRAFIEI UMANE


Există o multitudine de definiţii date geografiei umane de-a lungul
timpului, însă trebuiesc menţionate câteva dintre acestea care marchează etape în dezvoltarea
acestei discipline:
 Albert DEMANGEON("Probleme de geografie umană"-1942) afirmă că: "Geografia
umană reprezintă studiul raporturilor grupurilor umane cu mediul lor geografic, atât
cel natural, cât şi cel antropizat". Autorul pune accentul mai puţin pe cauze şi
cauzalitate şi mai mult pe relaţiile societăţii cu mediul.
 Paul CLAVAL("Elemente de geografie umană"-1980) afirmă că: "Geografia umană
descrie repartiţia societăţii umane pe suprafaţa Pământului şi urmele pe care aceasta
le-a imprimat în peisaj". Autorul adaugă că geografia umană pune problema modului
de acţiune umană şi a comportamentelor culturale şi spirituale, această definiţie
marchând perioada de afirmare a curentului behaviorist în geografie.
 Antoine BAILLY("Introducere în geografia umană "-1998) dă o definiţie sintetică în
spiritul neoumanismului geografiei: "Geografia umană este o reprezentare a lumii şi a
practicilor umane, a cărei sens se trage din ideologiile sociale şi din problematica
specifică acestei ideologii". Conform acestui autor, obiectul geografiei umane nu este
constituit de spaţiu, ci de reprezentările mentale asupra spaţiului.
 Grigor POP şi colectivul coordonat de George ERDELI au emis în 1995, respectiv în
1999 o definiţie simplă de tip structural: "Geografia umană studiază populaţia,
aşezările şi activităţiile desfăşurate de oameni în strânsă relaţie cu factorii mediului
natural". Criticile aduse acestei definiţii se referă la:
- caracterul strict structural al definiţiei prin care se pune accent doar pe fiecare
din componentele complexului antropic analizat de geografia umană. În
realitate, această disciplină reprezintă mai mult şi adesea altceva din punct de
vedere calitativ decât această însumare.
- relaţia cu mediul natural. Definiţia ar fi fost mai aproape de realitate dacă s-ar
fi referit la relaţia dintre grupurile umane, activităţile acestora şi mediul
geografic, nu doar mediul natural.

2
RAMURILE GEOGRAFIEI UMANE

PRINCIPALELE RAMURI ALE GEOGRAFIEI UMANE


Pentru perioada modernă şi contemporană este specific procesul de specializare a
ştiinţelor, ca urmare, din trunchiul comun al geografiei umane, s-au desprins, în secolul
al XX-lea, mai multe discipline specializate şi anume:
• Geografia populaţiei;
• Geografia aşezărilor umane:
- Geografia aşezărilor urbane;
- Geografia aşezărilor rurale;
• Geografia economică:
- Geografia resurselor(solului şi subsolului);
- Geografia industriei;
- Geografia agriculturii;
- Geografia transporturilor;
- Geografia schimburilor economice;
- Geografia turismului;
• Geografia socială;
- Geografia comportamentală;
- Geografia lingvistică;
- Geografia medicală;
• Geografia politică:
- Geopolitica;
- Geografia electorală;
• Geografia culturală:
- Geografia culturilor umane;
- Geografia religilor;
• Geografia istorică;
• Toponimia geografică.

3
GEOGRAFIA
POPULAŢIEI

GEOGRAFIA
TOPONIMIA
AŞEZĂRILOR
GEOGRAFICĂ
UMANE

GEOGRAFIA GEOGRAFIA GEOGRAFIA


ISTORICĂ UMANĂ ECONOMICĂ

GEOGRAFIA GEOGRAFIA
CULTURALĂ SOCIALĂ

GEOGRAFIA
POLITICĂ

4
1. GEOGRAFIA POPULAŢIEI
Geografia populaţiei este o ramură a geografiei umane care se ocupă cu studiul
relaţiilor ce se stabilesc între variaţiile spaţiale ale distribuţiei, structurii, dinamicii populaţiei şi cadrul
fizico-geografic, adică analizează toate aspectele referitoare la populaţia Terrei, cum ar fi: apariţie,
evoluţie numerică, răspândire, densitate, structură, teorii privind populaţia.

2. GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE


Geografia aşezărilor umane reprezintă acea ramură a geografiei umane care
studiază modurile de organizare spaţial-socială şi formele de locuire ale oamenilor, ce alcătuiesc un
mediu de viaţă şi se diferenţiează prin mărimi, funcţii, importanţă. Geografia aşezărilor umane prezintă
două subramuri:
a. Geografia aşezărilor urbane urmăreşte atât explicarea condiţiilor de formare şi
răspândire a oraşelor, cât şi evoluţie fenomenului urban din diferite medii geografice. Pentru
această subramură, se remarcă contribuţiile lui Friedrich Ratzel, Jacquelin Beaujeau-Garnier,
George Chabot, George Pierre. În a doua jumătate a secolului trecut, geografia aşezărilor urbane a
căpătat un dinamism accentuat, fapt ce a îndreptat această disciplină spre studiul fenomenelor
complexe ale urbanizării, care sunt abordate din două puncte de vedere: interurban(distribuţia
arealelor urbane, dimensiunea, funcţionalitatea, rata de creştere) şi intraurban(morfologia,
conceptele de producţie şi generalizările ce relatează despre caracterul şi intensitatea procesului de
utilizare a terenurilor în interiorul ariei urbane, structura internă etc.).
b. Geografia aşezărilot rurale se ocupă cu explicarea aspectelor şi relaţiilor dintre
activităţile umane din cadrul arealelor rurale, incluzând informaţii referitoare la activităţile
economice din mediul rural, modelele, originile şi caracteristicile aşezărilor rurale, schimbările
demografice şi structurale ale populaţiei, aspectele recreaţionale ale turismului rural, impactul
creşterii masive a mediului urban în defavoarea celui rural.

3. GEOGRAFIA ECONOMICĂ
Geografia economică se axează pe probleme privind potenţialul economic al marilor unităţi
geografice(resurse energetice, minerale, de ape, vegetale, faunistice, turistice), evoluţia
economico-socială(perioada antebelică, interbelică şi postbelică), structurile socio-economice
actuale(activităţi industriale la nivel naţional, regional şi pe centre→industria extractivă şi
industria prelucrătoare; energia electrică şi termică; utilizarea terenurilo→terenuri agricole,
forestiere, cu ape, cu căi de comunicaţie, cu construcţii; creşterea animalelor; producţia vegetală şi
producţia animalieră; căile de comunicaţie şi transporturi; comerţul→interior şi exterior;
activităţile social-culturale→învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii; potenţialul şi activităţile
turistice; fenomene de risc; hazarde; dezastre; protecţia şi conservarea mediului→arii protejate, arii
cu vulnerabilităţi naturale şi antropice, amenajări teritoriale). Geografia economică are următoarele
subramuri:
a. Geografia resurselor naturale studiază totalitatea zăcămintelor de combustibili, de
minereuri, a terenurilor agricole sau potenţial agricole, a apelor şi pădurilor de care dispune o
anumită regiune terestră. Geografia resurselor se împarte în: geografia resurselor solului şi
geografia resurselor subsolului.
b. Geografia industriei are ca obiect de studiu răspândirea şi concentrarea industriei în
teritoriu, rolul activităţilor industriale în modificarea peisajului geografic, în structura populaţiei, în
aşezările umane. Începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, geografia industrială s-a

5
concentrat pe descrierea distribuţiei spaţiale a producţiei bunurilor sau produselor ce apar pe arena
mondială.
c. Geografia agriculturii studiază variaţia spaţială a modelelor activităţilor agricole,
descrie şi explică distribuţia teritorială a culturilor de plante, a organizării agriculturii şi a pieţelor
agricole. Agricultura reprezintă una dintre cele mai vechi forme de activitate umană şi joacă un rol
vital în economia mondială prin resursele economice asigurate. Adevărul este că astăzi, ca şi în alte
perioade ale istoriei noastre, agriculturii îi revine un rol determinant în dezvoltarea economico-
socială a unei ţări agrare şi în dezvoltarea, prin preluarea unor activităţi din amontele şi din
avalul producţiei agrare - în special, a fabricării de unelte şi prelucrare a produselor de către
ţările puternic industrializate, dar care, din diverse motive, nu au un potenţial agricol.
d. Geografia transporturilor este una dintre cele mai vechi ramuri ale geografiei
economice, care studiază sistemele de căi de comunicaţii, curenţii de transport, modurile şi
diferitele tipuri de transport. Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii a determinat
diferenţierea transportorilor în următoarele categorii: terestre, navale, aeriene,
speciale(transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune, telecomunicaţiile,
comunicaţiile spaţiale etc).
e. Geografia schimburilor economice(comerţului) este acea ramură a geografiei
economice care se ocupă cu analiza spaţială a repartiţiei producţiei şi schimburilor economice.
Schimburile economice reprezintă o activitate cu veche tradiţie, bazată pe circulaţia mărfurilor în
spaţiul geografic, având ca elemente definitorii vânzarea, de către producător, şi cumpărarea, de
către consumator.
f. Geografia turismului are ca obiect de studiu potenţialul turistic, repartiţia geografică a
regiunilor emitente şi receptoare de turişti şi formele de turism practicate. Turismul prezintă
ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea în desfăşurarea unor călătorii de agrement
sau în alte scopuri, realizate, fie prin intermediul unor organizaţii, societăţi sau agenţi specializaţi,
fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum şi industria care aderă la satisfacerea
nevoilor turistice.

4. GEOGRAFIA SOCIALĂ
Geografia socială se ocupă de studiul dimensiunii spaţiale a relaţiilor sociale. Accentul se
pune pe evidenţierea disparităţilor social-economice, ca rezultat al nivelelor de dezvoltare şi al
structurii sociale pe clase şi categorii sociale. Influenţată de sociologie, geografia socială se
bazează pe anchetele de teren şi pe interviu, ca metode de culegere a datelor empirice.
Interpretarea acestora a evoluat, de la varianta iniţială a studiilor de peisaj influenţat de evoluţia
structurilor sociale, spre interpretarea de tip behaviorist, apoi fenomenologic, şi până la curentele
actuale ale postmodernismului, prin care se neagă baza de pornire a geografiei sociale,
structuralismul. Geografia socială are următoarele subramuri:
a. Geografia comportamentală este o disciplină componentă a geografiei sociale, care
adoptă metode şi concepte sociologice şi are la bază ştiinţe comportamentale, pentru a fundamenta
metodele spaţiale ale comportamentelor diferitelor grupuri umane. Societatea este vazută din
perspectiva acelor indivizi a căror decizii afectează distribuţia şi localizarea modelelor
comportamentale, în ideea generalizării unor concepte valabile atât pentru comportamnetul unui
individ, cât şi pentru comportamentul unui grup uman.
b. Geografia lingvistică stabileşte aria de răspândire a fenomenelor de limbă prin metode
de cercetare specifice, pe baza hărţilor lingvistice: ramificaţiile teritoriale(dialecte, subdialecte,
graiuri) se cercetează, de obicei, prin anchete la faţa locului, apoi se întocmesc hărţi ale ţinuturilor

6
cercetate, hărţi pe care se notează repartizarea geografică a cuvintelor, a pronunţărilor şi formelor
gramaticale. Foloasele aplicării geografiei lingvistice privesc atât lingvistica descriptivă, cât şi, mai
ales, lingvistica istorică.
c. Geografia medicală a cunoscut variate şi, uneori, confuze definiţii, în legătură,
probabil, şi cu sensul în care a evoluat şi s-a extins conceptul în sine. Cea mai simplă dintre acestea
susţine că geografia medicală reprezintă ”studiul tiparelor de distribuţie spaţială a bolilor umane”
(Howe, 1977) dar, în prezent, ea a dobândit o accepţiune mai largă, transformându-se în ”studiul
repartiţiei spaţiale a tuturor bolilor transmisibile şi netransmisibile care afectează comunitatea
umană” (Meade, 1980), deplasându-şi astfel accentul spre abordările sociale şi lărgindu-şi foarte
mult sfera de acţiune logistică.

5. GEOGRAFIA POLITICĂ
Geografia politică analizează şi explică efectele teritoriale ale acţiunii politice, implicând
analiza spaţială complexă a fenomenului politic. În mod tradiţional, geografia politică se ocupă cu
studiul statului, al relaţiilor acestei unităţi teritorial-politice cu diferite alte unităţi, cu morfologia şi
caracteristicile statului, cu frontierele şi graniţele sale. În ultimele două decenii, se observă o
mutare a accentului asupra analizei unităţilot teritorial-politice mai mici, componente ale statelor,
ce implică procese politice şi decizii spaţiale, relaţii între resursele disponibile şi soluţiile socio-
economice. Geografia politică include următoarele subramuri:
a. Geopolitica este studiul aplicat al relaţiei dintre spaţiul geografic şi politică, având ca
obiect de studiu legătura dintre structurile şi modelele spaţiale şi ideile, instituţiile şi tranzacţiile
politice. Datorită legăturilor dintre geopolitică şi geografia politică există, şi în prezent, tendinţa
greşită de folosire a acestor termeni ca sinonime, însă, geopolitica lucrează cu necesităţile spaţiale
ale unui stat, în timp ce geografia politică examinează condiţiile de existenţă spaţială a statului
respectiv.
b. Geografia electorală reprezintă abordarea geografică a analizei activităţii electorale,
având în vedere organizarea, conducerea şi rezultatele votului. Statisticile electorale înlesnesc o
varietate mare de analize geografice: organizarea spaţială a alegerilor(în sensul delimitării
unităţilor), modelele spaţiale şi structura repartiţiei voturilor, influenţa mediului şi a factorilor
culturali asupra decizilor de votare, efectul decizilor de votare asupra spaţiului.

6. GEOGRAFIA CULTURALĂ
Geografia culturală se ocupă cu studiul produselor culturale, al normelor şi
variaţilor acestora, al relaţiilor în timp şi spaţiu. În principal, această ramură a geografiei
umane se axează pe descrierea şi analizarea modurilor în care limba, religia, economia,
guvernul şi alte fenomene culturale variază sau rămân constante dintr-un loc într-altul al
planetei noastre. Geografia culturală cuprinde două subramuri:
a. Geografia culturilor umane este disciplina care relevă repartiţia spaţială a
totalităţii populaţiilor de pe Glob, văzută prin prisma evoluţiei geografico-
istorice, a analizei comunităţii de limbă şi a legăturii acestora cu alte popoare.
Exemple de culturi umane: saxonii(germani, englezi, norvegieni, suedezi,
danezi şi islandezi), latinii(italieni, spanioli, portughezi, francezi, români şi
reto-romani), slavii(de nord, de est şi de sud), micile grupări ural-altaice sau
fino-ugrice(finlandezi, carelieni, estonieni, unguri) şi o serie de etnii izolate
(greci, albanezi, basci, celţi), hinduşi, bengalezi, vietnamezi, kmeri, laotieni,
thailandezi etc.

7
b. Geografia religiilor studiază variaţia spaţială a comportamentelor umane
(credinţe, ritualuri) referitoare la fiinţe, forţe şi puteri supranaturale. Religia a
apărut ca un gen aparte de cultură încă din momentul în care oamenii s-au
grupat în scopul de a-şi căuta hrană şi de a se proteja de forţele naturii. Cel
mai important criteriu de clasificare al religiilor este cel istoric, în care sunt
incluse două categorii majore: religii tradiţionale(animism, zoroastrianism
etc.) şi religii moderne(creştinism, budism, hinduism, islamism etc.). După
modul de manifestare, religiile pot fi: monoteiste(credinţa într-un singur zeu),
politeiste(credinţa în mai mulţi zei) şi animiste(credinţa în obiecte care sunt în
mişcare sau nu, precum munţii, copacii, râurile etc.).

7. GEOGRAFIA ISTORICĂ
Geografia istorică reprezintă studiul interdependenţei, în timp, a mediului natural şi
societăţii umane(preia "mediul" de la geografie şi "evoluţia socială" de la istorie), reliefând
realităţile sociogeografice (harta politică, economică, culturală, lingvistică etc.) din trecut.
Geografia istorică a fost confundată până în anii '60 cu istoria geografiei. Spre deosebire de cea din
urmă, care studiază istoria disciplinei, geografia istoriei încearcă să stabiliească rolul factorilor
geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). În
cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice, geografia istorică utilizează atât metodele
cantitative, cât şi demersurile umaniste. De-a lungul evoluţiei sale, a căpătat diferite sensuri, cum
ar fi cel istoriografic, de studiu al descoperirilor geografice şi al explorării unor noi teritorii(înţeles
folosit mai ales în secolul al XIX-lea). Un alt aspect a fost cel al modificărilor graniţelor şi
sistemelor politice de-a lungul timpului. De asemenea, termenul a desemnat şi influenţa factorilor
geografici asupra istoriei.

8. TOPONIMIA GEOGRAFICĂ
Toponimia geografică este disciplina care sudiază denumirile geografice proprii sub
multiple aspecte şi anume: origine, sens, evoluţie, scriere, pronunţie, transliterare şi traducere. De
asemenea, aceasta cuprinde totalitatea numelor proprii de lacuri, ape, munţi etc. dintr-o ţară sau
dintr-o regiune.

BIBLIOGRAFIE:

8
Erdeli, G., Cândea, M., Costache, S., Braghină, C., Zamfir, D., Dicţionar de geografie
umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999
Cucu, V., Geografia populaţiei şi a aşezărilor umane, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974
Truţi, S., Popa, N., Creţan, R., Geografie economică mondială, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara, 1996
Truţi, S., Creţan, R., Ancuţa, C., Geografia umană şi economică a României. Geografia
umană a României, Editura Mirton, Timişoara, 2000
Creţan, R.,Voiculescu, S., Geografie culturală – Teme, evoluţii şi perspective, Editura
Eurostampa, Timişoara, 2005
http://ro.wikipedia.org/wiki