Prof.

Tudose Simona

GHICITOR IN PIETRE

Scrisă în 1959, cu trei luni înainte faţǎ de La ţigănci, povestirea Ghicitor în

pietre, a fost privită cu mai puţin interes de critică, recunoscându-i-se totuşi rolul
de anticipator al marilor capodopere în ansamblul volumului de nuvele fantastice.
La aceasta am putea adăuga şi faptul că putem privi nuvela ca un punct de start în
cultivarea unor mari teme si motive recurente în fantasticul eliadesc.
Accentul cade aici pe experienţa sacrului, care nu este anticipatǎ de diverse
semne, ci de un act divinator. Cel care sǎvârşeşte actul amintit este Vasile
Beldiman, ghicitor în pietre. Atenţia pe care acesta o manifestă pentru locul de pe
care se ridicase o pereche de tineri căsătoriţi îi stârneşte curiozitatea lui Emanuel,
protagonistul nuvelei. Aflând că Beldiman posedă darul ghicirii în pietre, acesta îl
roagă sǎ-i ghicească şi lui viitorul, la care cel dintâi nu ezită să-şi exercite vocaţia,
avertizându-l însă că destăinuirea nu va fi decât parţială, întru cât, afirmă el: „Nu
ştiu dacă am dreptul (...). Eu nu mă pot amesteca în destinul altora. Nu mi s-a dat
acest drept. Pot citi în pietre ce se va întâmpla diferitelor persoane din apropierea
mea, dar în afară de cazuri de forţă majoră, n-am destăinuit niciodată persoanei în
chestiune ce-am aflat.”
Vorbele lui Beldiman reprezintă primul element ce conturează atmosfera de
confuzie în care se vor mişca toate personajele, dar mai ales Emanuel.
„Nu prea înţeleg nici eu bine ce se întâmplă. Pentru că văd două fete care
vă poartă nenoroc, şi totuşi nu înţeleg de ce, pentru că nu vă îndrăgostiţi de nici
una dintre ele. Dar sunt două fete care într-adevăr vă poartă nenoroc... Şi e curios,
reluă după o pauză. Parcă pe una din ele aţi întâlnit-o undeva la un patinaj sau pe o
stradă cu polei, si ea alunecă, şi tocmai alergaţi spre ea, ca s-o ajutaţi, când din
senin apare o a doua fată şi o ridică ea.”
Din acest moment se instaurează o succesiune de confuzii. Prima dată,
Emanuel, încântat de spusele interlocutorului său , precizează că: „tot ce-mi
spuneţi dumneavoastră acum (...) s-a întâmplat deja...”, cǎci schema narativă
prezentată de Beldiman fusese trăită de erou în vis:
„... Nu stiu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip şi am închis ochii.
Şi deodată m-am văzut pe o stradă pe care o ştiu eu, la Bucureşti, în plină iarnă şi
am văzut o fată căzând...”
Atmosfera de nedumerire din nuvelă este amplificată de relatările lui
Alessandrini şi Botgros, care aduc în prim-planul naraţiunii pe o anume Adriana.
În acest episod confuzia se extinde de la comportamentul şi atitudinile
personajului la planul expresiei; numele protagoniştilor primesc încărcături
semnificative. Astfel, nedumerirea lui Alessandrini („La început credeam că o
cheamă Adina. Dar n-o chema aşa. O chema Ariana. Sau Adriana ...”) poate fi
transpusă şi extinsă şi în planul lectorului prin referinţa mitologică la Ariadna, cea
care îi oferă eroului firul menit să-l conducă spre ieşirea din labirint. Emanuel,
însă refuză în mod evident acest fir (simbol al iniţierii) evitând s-o întâlnească pe
Adriana.
Tot sub semnul confuziei este situată şi identitatea celei de a doua fete.
Iniţial a fost încurcată cu Adriana, deşi „nu seamănă deloc”. Mai mult, nici numele
nu este cel adevărat: „N-o cheamă Adina, rosti grav Botgros. Adina îi spunem noi,
prietenii. Aşa i-a spus odată Gib, şi de atunci i-a rămas numele de Adina”.
Frecvenţa şi ordinea aleatorie a unor simboluri duce la apariţia unor nume şi
generează confuzie, constituindu-se în cheie a pătrunderii în fantastic. Se operează
în acest sens cu un joc de simboluri care conduce către un joc de identităţi.
Identitatea Adrianei este aşezată sub semnul sacrului: fiică a lui Beldiman,
posedă la rândul ei darul ghicirii viitorului, numele ei include indici mitologici şi
este varianta feminină (în ceea ce priveşte numele) a lui Adrian, poetul din În
curte la Dionis. De asemenea apelativul Împărăteasa reprezintă tot o raportare la
sacru (Maica Domnului este numită Împărăteasă şi Doamnă), situând-o în poziţia
iniţiatului. Dacă ţinem cont de trimiterea la religie şi de cea la mit, identitatea
Adrianei dă naştere unei confuzii ironice.
Protagonistul va fi iniţiat în două rânduri, prin intermediul prezicerilor.
Primul iniţiator este Beldiman şi această iniţiere se face sub semnul pietrelor. Al
doilea iniţiator este Adriana, dar prezicerile ei nu sunt comunicate direct, ci sunt
puse în gurile lui Alessandrini, Botgros şi Ioniţă: „Împărăteasa insistă să-i povestiţi
mai ales cum a încercat să scape sărind în apă şi înotând spre ţărm.” Statutul de
prevestire al acestei întâmplări este relevat când Alessandrini menţionează:
„Adriana ne-a explicat că era foarte obosit, şi avea dreptate. Uitaţi-vă la el cum
arată acum şi nu e încă şase. Dar în câteva ceasuri?”
Iniţierea Adrianei este pusă sub semnul apei, al mării. Pietrele şi marea se
înscriu într-o serie de opoziţii: concret, solid vs. abstract, alunecos, nesigur.
Legătura dintre pietre şi mare se face mai întâi prin Beldiman care fusese marinar,
această profesie presupunând, la rândul ei, un anumit grad de cunoaştere
(„Domnul Beldiman ştie toate. Vă spun, a fost marinar”). Rezultă, din acestea,
complexitatea personajului. El este, de fapt, un ghicitor în semnele naturii: ca
marinar cunoaşte semnele mării, dar acesta este rezultatul deprinderii, posedând în
acelaşi timp darul de a citi în pietre şi scoici.
A doua legătură dintre pietre şi mare se stabileşte pe baza relaţiei de
consanguinitate dintre Beldiman şi Adriana. In felul acesta, toate semnele şi
simbolurile din text tind să sugereze o armonizare a două contrarii. Armonizarea
se produce mai ales, la nivelul semnificaţiei celor două elemente primordiale:
pământul (pietrele) şi apa; ambele reprezintă concepte generatoare de viaţă.
Ghicitor în pietre anticipează marile scrieri fantastice care vor urma, nu
numai prin prezenţa traseului şi a rătăcirii labirintice sau prin zugrăvirea stării de
confuzie (semne specifice ale fantasticului eliadesc), ci şi prin maniera de situare
în timp a evenimentelor din nuvelă. Timpul este amalgamat; prezentul, trecutul şi
viitorul se asimilează între ele. Trecutul este timpul real, prezentul este timp al
naraţiunii, iar viitorul se constituie în timp al prezicerilor, al ficţiunii.
Suprapunerea acestor trei dimensiuni temporale reflectă trecerea spre un alt nivel,
de la real (cotidian) la experienţa fantastică (ca expresie a sacrului).
Eugen Simion surprinde foarte bine atmosfera nuvelei, firele ei narative:
„Ce urmează e complicat: fapte povestite înainte de a se întâmpla,
dialogurile pun şi pe eroi şi pe noi pe gânduri. Personajele se caută şi nu se găsesc,
se salvează de la înec fără a fi intrat în apă, intriga dă impresia unui scenariu care
se desfăşoară deodată pe mai multe planuri în timp şi spaţiu.”
Beldiman nu este cititor în pietre; citeşte, mai degrabă, în natura omului:
„Le caut din ochi şi când dau de ele, înţeleg ce se va întâmpla. Înţeleg după
forma lor, sau după anumite colţuri şi direcţia colţurilor, şi culorile pietrei, căci
într-o parte e mai întunecată, iar în altele e mai luminoasă, colorată, vărgată. Şi
atunci citesc în pietre şi înţeleg ce-l aşteaptă pe omul care s-a aşezat lângă ele sau,
uneori, de-a dreptul pe ele. Pentru că, după câte m-am lămurit eu, niciodată omul
nu se aşează la întâmplare. Fiecare se aşează după cum îi e scris. N-ai văzut? Te
îndrepţi spre un loc, ţi se pare că e frumos, te pregăteşti să te aşezi acolo, şi apoi
vezi că e mai frumos locul de alături.”
Mesajul textului este că omul este supus unui paradox: deşi este mereu în
căutarea statorniciei, a stabilităţii (simbolizată prin pietre), aceasta se află mereu în
mişcare (simbolizată de mare).