Ion

Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în
literatura română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de mai
târziu. La baza operei stau doua aspecte: impresia afectiva, ce se constituie in substratul
antropologic al romanului si bogata documentare.
Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală
când în literatura română se manifestă două curente literare: Modernismul, promovat de
criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în
jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism, curent
literar caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte verosimile,
caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul sobru,
impersonal.
O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva narativă ce
presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la persoana a III-a de către un
narator extradiegetic. Acesta își asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional,
este obiectiv și omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice : verbe si
pronume la persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”.
  O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si spațiu,
lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la începutul secolului al XX-
lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Într-o duminică după-amiază, în
satul Pripas are loc hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator
de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregului sat.
  Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și
respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este expresia
mentalității colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese
zestre, dar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne
sărac și crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie se
reflectă în două scene construite prin tehnica modernă a contrapunctului, căci surprind o zi
de muncă la câmp în situații diferite.
O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului ce
contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne". Acesta i se
pare un uriaș din basme și este cuprins de sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab
ca un vierme în fața uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se
părea mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i
aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl
determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că
lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic i-a pizmuit pe cei bogați".

În cea de-a doua scenă din capitolul "Sărutarea", Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el însuși
devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de
adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul, simțind "un fior rece amețitor la
atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut
cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile
sale, ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține
numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului
este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi
inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”.
De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
   Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește
că și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la cele
două părți: "Glasul Pământului", cu șase capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole.
Structura este simetrică; primul capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul",
celelalte purtând titluri rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este
stratificat social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii
Austro-Ungare.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În
incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă",
"dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între cele
două glasuri interioare, al pământului și al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un
“Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa
omeniei si a creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău
destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa imaginea
lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit liniștea
doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița,
Armandia sporește verosimilul faptelor.
   În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește
idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru Eugen
Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru George Călinescu este "o brută căreia
viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".