UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ
Program de studiu: Administrație Publică, Anul II, Sem. I

http://fdsa.usv.ro | Telefon: +40 230 216 147 Interior: 555

gabriela.nemțoi@fdsa.usv.ro

OBLIGAȚII CONTRACTE ȘI SUCCESIUNI

Titular disciplină,

Conf. univ. dr. Gabriela NEMȚOI

SUCEAVA, 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE ....................................................................................................................................................................... 3
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I ................................................................................................................................................. 5
TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI CIVIL ............................................................................................................ 5
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II ............................................................................................................................................. 13
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ ................................................................................................................................. 13
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III ............................................................................................................................................ 30
GARANTAREA OBLIGAȚIILOR........................................................................................................................................ 30
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV ............................................................................................................................................ 43
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE ................................................................................................................ 43
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V .............................................................................................................................................. 68
CONTRACTUL DE DONAȚIE ............................................................................................................................................. 68
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI ............................................................................................................................................ 88
SUCCESIUNI ........................................................................................................................................................................... 88
TESTE DE AUTOEVALUARE ........................................................................................................................................... 102
ADDENDA ............................................................................................................................................................................. 108
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................................................... 110

2
 INTRODUCERE

Scurtă introducere
Acest curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Drept și Științe Administrative,
Specializarea Administraţie Publică, forma de învăţământ ID, precum şi tuturor celor interesaţi de
această ramură a dreptului. Dreptul civil este considerat ca făcând parte din dreptul privat deoarece el
reglementează relațiile cu caracter individual, personal.
În ideea asigurării volumului optim de cunoştinţe de bază în domeniul dreptului civil, cursul
acoperă o gamă largă de aspecte şi laturi ale teoriei şi, respectiv, practicii de specialitate.
Dreptul civil cuprinde o serie de instituții cum ar fi teoria generală a obligațiilor, instituția
contractului, tipologia contractuală, instituția succesorală etc.

Obiectivele cursului sunt:

 Înţelegerea conceptelor şi a locului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul de drept
românesc;
 Cunoaşterea efectelor pe care le produce instituția contractului cu privire la relaţiile dintre
părțile contractante.
 Explicarea efectelor produse de testamente sau legate, efectele produse de contracte sau
forme de stingere a obligațiilor, sunt subiecte esențiale în cadrul dreptului civil.
 Scopul cursului este acela de a realiza o prezentarea amplă a fenomenelor civile din punct de
vedere teoretic dar și aplicabilitatea acestora în practică.
Competențe generale conferite de modul:
Studiind acest modul de curs, cursanții vor putea să analizeze toate aspectele specifice disciplinei
dreptul civil, aspecte care vizează noțiuni generale privind teoria generală a obligațiilor, nașterea și
stingerea obligațiilor, instituția contractului, tipuri de contracte cum ar fi contractul de vânzare
cumpărare, donația etc, procedura privind deschiderea succesiunii, ieșirea din indiviziune, cunoașterea
claselor de moștenitori, drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, condițiile de validitate ale
testamentului etc.

Evaluarea activităţii
Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza materialului prezentat în curs şi a bibliografiei
consultate, se va realiza în cadrul unui examen.
Pe parcursul semestrului, fiecare student va elabora, pe baza bibliografiei recomandate, DOUĂ
PROIECTE/REFERATE care va fi prezentat tutorelui. Nota finală va fi calculată ţinând cont de
următoarele ponderi:
a) Nota obţinută pentru proiect va constitui 50%;
b) Nota obţinută la examen va reprezenta 50% din nota finală.
Cerințe preliminarii:
În cadrul referatului vor fi tratate cumulativ următoarele teme:
1. Condițiile de validitate ale contractului.
2. Obligațiile cumpărătorului /vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare.
Prezentarea unei speţe, la alegere, adaptate la cele două teme şi concluziile rezultate din
analiza cazului de practică judiciară, care vor conţine un punct de vedere personal al studentului
asupra problemei analizate

Pentru modul de redactare al notelor de subsol, precum şi a referinţelor bibliografice consultaţi

Ghidul de întocmire a lucrării de licenţă: http://www.fdsa.usv.ro.
Resurse și mijloace de lucru: bibliografia recomandată și site-urile de profil (ex.
www.avocat.net).

3
 Competenţe generale conferite de parcurgerea materialului de studiu
După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să dobândească:

Competenţe profesionale:

 utilizeze conceptele și a principiile fundamentale de organizare și funcționare a structurilor

administrative pentru inserția profesională în instituții publice și/sau private.
 identifice, analizeze şi rezolve probleme din administraţia publică, în mod cooperant, flexibil şi
eficient.

Competenţe transversale:

 îndeplinească la termen, în mod riguros, eficient şi responsabil, sarcinile profesionale, cu respectarea

principiilor etice şi a deontologiei profesionale.
 aplice tehnicile de relaţionare în grup, deprindă şi exercite rolurile specifice în munca de echipă, prin
dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală.

Mențiune: TEMELE DE CONTROL/REFLEXIE au caracter de exemple și nu sunt

obligatorii.

4
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I
TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI CIVIL
Scurtă introducere: În parcursul său firesc de la o etapă la alta, evoluția societății produce
modificări, în structurile macrosociale, fapt care creează posibilitatea încheierii contractelor. Din acest
motiv, supunem studenților studierea elementelor constitutive ale contractului, răspunderea contractuală
sau efectul produs față de părți după încheierea contractului.
Obiectivele cursului:
- abilitatea studenților de a cunoaște forma contractuală și efectul acesteia față de părțile contractante;
- identificarea corectă a caracterelor și a obiectivelor impuse de instituția contractului;
- recunoașterea efectelor produse de această operațiune juridică și anume încheierea contractului .

Durata
medie de studiu
individual - 2 ore
CUPRINS
I.1.Clasificarea contractului
I.2.Condiţii de încheiere a contractului
I.3.Condiţiile de validitate al contractului
I.4.Răspunderea contractuală
I.5. Efecte specifice contractelor bilaterale

COMPETENȚE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Competența capitolului este de a asigura însuşirea de către studenţi

a noţiunilor de bază a contractelor: forma de încheiere a contractelor,
condiții de validitate, răspunderea contractuală și efectul produs față de
părțile contractante.

SECŢIUNEA I.1. Clasificarea contractului

Contractul este cel mai important mod de dobândire al proprietăţii, este o varietate de act juridic,
un act juridic bilateral. Contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane care duce la
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de obligaţie.
Codul civil foloseşte pentru a desemna noţiunea de contracte şi noţiunea de convenţii. În sistemul
Codului civil contractele sunt guvernate de principiul libertăţii convenţiilor. Părţile pot încheia orice fel
de convenţii atât sub raportul conţinutului contractului cât şi sub raportul formei sale. În principiu părţile
pot însera în contract orice clauze

Art. 1166 Cod civil defineşte contractul ca fiind “ acordul de voinţă între două
sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge un raport juridic”,
natura juridică este aceea a unui act juridic, bilateral sau multilateral, apt să
producă efecte juridice urmărite de părţi în conformitate cu dispoziţiile legii.

5
 Libertatea de a stabili orice fel de convenţie, de a stabili conţinutul
contractului, poate fi limitată prin norme imperative care privesc obiectul
contractului (preţul unor produse supuse controlului statului) sau forma
contractului (forma scrisă – contractul de consignaţie,forma autentică,
contractul de vânzare cumpărare pentru terenuri, ipoteca convenţională). În
afara unor limite generale care privesc o categorie de contracte, există şi limite
cu caracter special pentru anumite categorii de persoane sau pentru anumite clauze .

Unele clasificări sunt consacrate expres prin lege, altele implicit.

a. După cum sunt sau nu reglementate printr-o lege, contractele pot fi numite (au o denumire şi o
reglementare specială, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul
de asigurare etc.), nenumite (sunt creaţii ale părţilor, nu au o reglementare specială, spre exemplu:
contractul de cercetare, contractul de pază civilă). Această clasificare prezintă interes practic sub
raportul interpretării contractului.
b. După cum generează obligaţii, doar pentru una sau pentru mai multe dintre părţile contractante,
contractele pot fi unilaterale (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi, spre ex, contractul de
împrumut) şi bilaterale (sinalagmatice – care generează obligaţii pentru toate părţile contractante).
Această clasificare prezintă interes sub raportul producerii unor efecte. Astfel, contractelor bilaterale le
sunt aplicabile, excepţia de neexecutare (în contractele bilaterale părţile au obligaţii reciproce, pe care
trebuie să le execute de regulă simultan, dacă o parte nu-şi îndeplineşte însă obligaţiile, cealaltă parte
poate refuza executarea obligaţiei corelative, prin invocarea excepţiei de neexecutare), rezoluţiunea
contractului (când o parte a început executarea, invocarea excepţiei de neexecutare nu-i este de folos,
în această situaţie auditorul poate alege: fie desfiinţarea contractului, fie să ceară executarea
contractului de către debitor), sau riscul contractului (când o parte nu-şi execută obligaţia din forţă
majoră, obligaţia se stinge şi debitorul este apărat de răspundere, în contractele bilaterale, obligaţiile
corelative se sting).
c.După modul de formare contractele pot fi consensuale (simplul acordul de voinţă al părţilor),
solemne (legea impune anumite formalităţi pentru validitate, în caz contrar contractul e lovit de nulitate
absolută, ex: contractul de vânzare imobiliară – pentru terenuri, contractul de garanţie imobiliară –
ipoteca, se cere forma autentică, contractul să fie încheiat în faţa notarului de stat competent) şi reale
(pentru formarea contractului se cere şi predarea bunului – contractul de garanţie imobiliară – gajul).
d. După scopul urmărit de părţi contractele pot fi oneroase (fiecare parte urmăreşte un interes material)
şi cu titlu gratuit (o persoană se obligă să procure altei persoane un folos material, fără a primi ceva în
schimb – donaţia, testamentul). Prezintă înteres sub aspectul condiţiilor de validitate, în sensul că la
contractele cu titlu gratuit e necesară forma solemnă, şi aceste acte pot fi anulate, la solicitarea
creditorilor, care cunosc faptul că patrimoniul debitorului lor se diminuează în dauna lor. Contractele
gratuite pot fi libertăţi sau acte dezinteresate, iar contractele oneroase pot fi comutative (părţile cunosc
întinderea obligaţiilor din momentul încheierii contractului) sau aleatorii (când întinderea prestaţiilor
uneia sau ambelor părţi este incertă – contractul de asigurare sau contractul de rentă viageră)
e.Contractele pot fi principale când au o existenţă de sine stătătoare sau accesorii fapt ce presupune
existenţa unui alt contract a cărei prezenţă asigură apariţia contractului accesoriu (contractul de gaj,
ipoteca pentru contractul de împrumut).
f.Contractele pot fi cu executare instantanee (se execută dintr-o dată) sau cu executare succesivă
(executarea se desfăşoară în timp ca o prestaţie unică şi continuă – contractul de închiriere).
g.După efectele produse , contractele pot fi translative sau constitutive de drepturi reale ( contractele
prin care se transferă sau se constituie un drept real – ca dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct , de
6
 uz, de abiaţie sau superficie) şi contracte generatoare de drepturi de creanţă (contractele care dau
naştere unor raporturi de obligaţie).
h.În raport de considerarea persoanei contractante, se disting între contracte intuitu personae şi
contracte în care calitatea persoanei contractantului prezintă puţină importanţă

Contractul este :

- un act juridic civil sinalagmatic;

- este o operațiune juridică probată printr-un act juridic
civil;
- acordul de voinţă între două sau mai multe persoane
pentru a constitui sau a stinge un raport juridic.

SECŢIUNEA I.2. Condiţii de încheiere a contractului

Definiţie

Contractul ca act juridic bilateral, se încheie prin acordul de voinţă a

celor două părţi, acord ce implică două momente: oferta şi acceptarea ofertei.
Oferta şi acceptarea sunt elementele indispensabile ale întâlnirii
voinţei părţilor contractante. Iniţial aceste elemente apar ca fiind separate , însă
în cele din urmă reunite în acordul de a contracta, formează contractul.

Este o declaraţie unilaterală de voinţă, ce trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să fie serioasă, fermă, adică să urmărească încheierea contractului,
 Să prezinte un caracter suficient de obiectiv pentru a nu permite ofertantului posibilitatea de a se
dezice,
 Să fie precisă, neechivocă, completă, şi să conţină elementele esenţiale ale contractului (ex în cazul
vânzării cumpărării să fie indicat obiectul şi preţul).
Oferta poate fi expresă (exprimată în scris sau verbal) şi tacită (expunerea unor produse spre
vânzare) .
Oferta poate fi retractată atât timp cât nu a fost acceptată. Dacă oferta n-a ajuns deja la destinatar
iar ofertantul a fixat un anumit termen, el este obligat să-şi menţină oferta pe perioada respectivă. Dacă
oferta este fără termen, se consideră că ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil apreciat în
funcţie de circumstanţe, pentru a da posibilitatea destinatarului să se hotărască.În cazul în care
revocarea ofertei s-a făcut înainte de termen, ofertantul este considerat în culpă şi poate fi angajată
răspunderea sa delictuală, iar nu contractuală deoarece contractul nu a fost încheiat încă.
7
 Forţa obligatorie a ofertei are în vede două ipoteze când oferta este făcută unei persoane
prezente şi când oferta este făcută unei persoane absente sau atunci când între ofertă şi acceptare curge
un interval de timp.
a) în cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente ofertantul şi destinatarul ofertei se
află faţă în faţă, în acelaşi loc, fără să se fi acordat un termen pentru a o examina şi accepta,
îl obligă pe ofertant numai dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve.Consecinţa
acceptării este realizarea acordului de voinţe adică încheierea contractului. Dacă oferta nu
este acceptată imediat ofertantul nu are nici o obligaţie.
b) În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, deci care nu se află în acelaşi loc ,
faţă în faţă cu ofertantul problema forţei ei obligatorii este dificil de rezolvat , în acest caz
oferta este trimisă prin poştă. ( oferta unei persoane aflată la depărtare poate să fie revocată în
mod liber de către ofertant până în momentul în care a ajuns la destinatarul ei.
Oferta este lovită de caducitate la expirarea termenului fixat sau apreciat drept rezonabil. Acelaşi
efect se produce dacă ofertantul decedează sau devine incapabil chiar dacă acceptarea s-a făcut în
termen.

Acceptarea art. 1196 cod civ orice act sau

fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu
privire la ofertă astfel cum aceasta a fost
formulată şi ajunge la termen la autorul ofertei.

Prin acceptare, destinatarul ofertei se declară de acord cu încheierea contractului. Între absenţi
contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptării de către ofertant (teoria recepţiunii). La
fel ca orice consimţământ dat pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate prevăzute de lege.
Acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal, poate fi expresă sau tacită şi în toate cazurile trebuie să
fie pură şi simplă.
În cazul în care destinatarul formulează rezerve sau modificări la unele clauze acceptarea constituie o
contra – propunere sau o nouă ofertă , iar prima devine caducă.
În ce priveşte conţinutul său acceptarea este necesar să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie pur şi simplă adică să fie în concordanţă cu oferta,
b) atunci când acceptarea e manifestă tacit sau prin simpla tăcere ea trebuie să fie neîndoielnică,
c) să nu fie tardivă, acceptarea este tardivă când intervine după ce oferta a fost revocată sau a
devenit caducă.

8
 SECȚIUNEA I.3.Condiţiile de validitate ale contractului

Pentru ca un contract să dobândească forţă juridică juridică, adică să fie valid este
nevoie să îndeplinească anumite comdiţii esenţiale pe care le enumeră art.1179 Cod
civil.
1. capacitatea de a contracta,
2. consimţământul valabil al părţilor care se obligă,
3. un obiect determinat,
4. o cauză licită.

Capacitatea de a contracta vizează în primul rând capacitatea de exerciţiu a

persoanei care este implicată în cadrul raportului de obligaţie. Lipsa capacităţii de a
contracta are drept consecinţă nulitatea relativă a contractului. Este consacrat de art.
1180 Cod civil, “poate contracta orice persoană care un este declarată incapabilă de
lege şi nici oprită să încheia anumite contracte “ . Ca urmare, nu există potrivit
codului civil alte persoane care pot fi lipsite de capacitate de exerciţiu decât cele
prevăzute în art. 43 cod civ.
Consimţământul art. 1182 cod.civ. repezintă acordul părţilor pentru a încheia
contractul. Consimţământul se bazează pe cele două elemente oferta şi acceptarea
din partea destinatarului. Când oferta şi acceptarea coincid în timp, contractul se
încheie instantaneu.
Consimţământul poate conţine anumite vicii. Pentru încheierea contractului
consimţământul nu trebuie să fie viciat prin eroare, violenţă, leziune sau dol, situaţii
în care se poate cere să se constate nulitatea contractului. Viciul de consimţământ
nu se poate confunda cu lipsa consimţământului.
Existenţa consimţământului nu este suficient el nu trebuie să fie viciat prin eroare,
violenţă sau dol situaţii în care se poate cere nulitatea contractului.
Obiectul contractului după anumite opinii ar consta în crearea, modificarea,
transmiterea sau stingerea unui raport juridic.
Potrivit altei opinii obiectul contractului îl constituie însuşi obiectul raportului
juridic civil.
Art. 1225 Cod civil spune că obiectul contractului este acela la care părţile sau numai
una din ele se obligă. Poate constitui obiect al contractului transmiterea unui bun,
executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii (obiectul contractuluiîl reprezintă
operaţiunea juridică precum vînzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea
contravenită între părţi astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale.)
Obiectul contractului trebuie să fie:
 să fie determinat sau determinabil sub sancţiunea nulităţii contractului
 să fie posibil pentru că nimeni nu se poate obliga la ceva imposibil,
 să fie în comerţ,
 să existe
 să nu fie contrar ordinii publice şi bunelor moravuri.
Cauza contractului constituie raţiunea de a fi a unei obligaţii.
Astfel în contractul de închiriere, cauza obligaţiei locatorului este obţinerea chiriei,
iar cauza obligaţiei locatarului este folosirea imobilului. Contractul este lovit de
nulitate obsolută când:
cauza lipseşte,
când cauza este falsă, adică există o eroare asupra cauzei,
sau când cauza este ilicită ( ex. vânzarea de stupefiante, părţile urmăresc să
fraudeze legea).

9
 SECȚIUNEA I.4.Momentul şi locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acel al realizării acordului de voinţă al părţilor asupra
obiectului şi cauzei, când părţile contractante sunt prezente.
Existenţa capacităţii de a contracta se apreciază în funcţie de acel moment (o societate
comercială neînmatriculată în acel moment în Registrul Comerţului nu va avea capacitatea de a
contracta).
Până în momentul perfectării contractului, oferta sau acceptarea pot fi revocate. Din acel
moment se strămută de la vânzător la cumpărător dreptul de proprietate asupra bunului şi odată cu
dreptul se strămută şi riscul pieirii bunului, deci cauze neimputabile celeilalte părţi.
Din acel moment curge termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune în justiţie. Din
acest moment se determină şi locul executării contractului, ca fiind domiciliul sau sediul celui care s-a
obligat, preţul curent dacă acesta a fost luat ca bază a plăţii.
Există mai multe situaţii în care se poate perfecta un contract. Când contractul se încheie prin
corespondenţă, determinarea momentului încheierii contractului este o chestiune mai delicată. În raport
de acest moment se analizează capacitatea părţilor, eventualele vicii de consimţământ, caducitatea în
funcţie de evenimentele petrecute anterior, curgerea efectelor juridice. Privit din alt unghi acest aspect
poate fi discutat prin intermediul sistemelor : al emisiunii, şi respectiv momentul exteriorizării voinţei
de a accepta oferta şi de cel al recepţiunii, când voinţa destinatarului de a accepta oferta ajunge la
cunoştinţa ofertantului.
Potrivit primului sistem, acordul de voinţă se formează chiar în momentul în care destinatarul
şi-a manifestat acordul cu oferta chiar dacă nu ar fi comunicat ofertantului acceptarea sa. Cel de al
doilea sistem consideră drept moment al încheierii contractului momentul când destinatarul a acceptat
oferta şi a comunicat aceasta ofertantului în scris, chiar dacă acceptarea nu a ajuns la ofertant.
Un alt sistem este cel al informării, considerându-se drept moment al încheierii contractului acel
în care ofertantul ia cunoştinţă efectiv de acceptarea ofertei.
Contractul prin telefon se consideră a fi încheiat când părţile au căzut de acord asupra
clauzelor, ca în situaţia în care se găseau faţă în faţă. Situaţia este asemănătoare în cazul în care
înţelegerea se realizează prin corespondenţă electronică, iar răspunsul este dat de îndată prin e-mail.
Când părţile contractante sunt prezente, locul încheierii contractului se consideră localitatea în
care ele au căzut de acord asupra clauzelor. Când contractul se încheie prin telefon sau prin
corespondenţă, locul va fi domiciliul sau sediul ofertantului.

SECȚIUNEA I.5.Forţa obligatorie şi interpretarea contractului

Art. 1270 din Codul Civil stabileşte: “ convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Ele se pot revoca prin consimţământul părţilor sau cauze prevăzute de lege.
Din analiza textului de lege rezultă următoarele:
Convenţiile au putere de lege între părţi, în caz de neexecutare se poate promova acţiune în
justiţie pentru obligarea la executarea în natură sau echivalent bănesc.
Convenţiile au putere de lege şi pentru judecător, în sensul că în momentul soluţionării unui
litigiu, judecătorul trebuie să ţină seama de prevederile contractului, care este legea părţilor.
Uneori se impune interpretarea contractului şi anume atunci când clauzele sunt incomplete, neclare sau
contradictorii. Art. 1266-1269 Cod Civil stabilesc : « Interpretarea contractului se face după intenţia
comună a părţilor şi nu după înţelesul literal al termenilor. Când o clauză este privitoare de două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici
unul.Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu
natura contractului ». În alţi termeni contractul este legea părţilor. Acestea pot să încheie sau nu un
anumit contract potrivit principiului libertăţii de voinţă în materia convenţiilor însă o dată ce s-a realizat
acordul de voinţă contractul dobândeşte forţa obligatorie a legii.
10
 Clauzele contractului conform art.1268 cod civil se interpretează unele prin altele dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Ori de câte ori există îndoială, convenţia se interpretează
în favoarea celui ce se obligă întrucât acesta este într-o situaţie mai defavorabilă. Regula respectivă
este preluată de textul art.1 Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, conform căruia clauzele contractante trebuie să fie clare , fără echivoc
pentru înţelegerea acestora nefiind nevoie de cunoştinţe de specialitate , iar în caz de dubiu asupra
interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Când contractul este incomplet intră în acţiune regula potrivit căreia contractele obligă nu numai
la ceea ce ele văd expres dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura ei. (art.1269 Cod civil).
Conform Cod civil, clauzele obişnuite într-un contract se subânţeleg deşi nu sunt expres
prezentate.
Când este îndoială contractul se interpretează în favoarea celui ce se obligă, art.1268 Cod civil.
Codul civil prevede şi alte reguli de interpretare:
a. obiectul convenţiei se reduce exclusiv asupra lucrurilor, asupra cărora se pare că părţile şi-au
propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi de aceştia .
Dacă în contract părţile apelează la un exemplu pentru a explicita înţelesul unor clauze,
întinderea obligaţiei asumate nu se reduce la cuprinsul exemplului respectiv

SECȚIUNEA I.6. REZUMAT

Contractul este cel mai important mod de dobândire al proprietăţii, este o

varietate de act juridic, un act juridic bilateral. Contractul este acordul de
voinţă între două sau mai multe persoane care duce la naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic de obligaţie.
Codul civil foloseşte pentru a desemna noţiunea de contracte şi noţiunea de
convenţii. În sistemul Codului civil contractele sunt guvernate de
principiul libertăţii convenţiilor. Părţile pot încheia orice fel de convenţii
atât sub raportul conţinutului contractului cât şi sub raportul formei sale.
În principiu părţile pot însera în contract orice clauze. Art. 5 din Codul
Civil stabileşte că « nu se poate deroga prin convenţiuni sau dispoziţiuni
particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri ».
Libertatea de a stabili orice fel de convenţie, de a stabili conţinutul
contractului, poate fi limitată prin norme imperative care privesc obiectul
contractului (preţul unor produse supuse controlului statului) sau forma
contractului (forma scrisă – contractul de consignaţie,forma autentică,
contractul de vânzare cumpărare pentru terenuri, ipoteca convenţională).
În afara unor limite generale care privesc o categorie de contracte, există
şi limite cu caracter special pentru anumite categorii de persoane sau
pentru anumite clauze , spre exemplu, vânzarea între soţi este interzisă.
Acordul de voinţe este elementul esenţial al contractului, prin acord
de voinţe se înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.

11
 SECȚIUNEA 1.7. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Ca regula contractul de vânzare cumpărare este un contract:

a) real;
b) consensual;
c) unilateral.

2. Vânzarea este anulabilă:

a) Când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit;
b) Când prețul este disproporționat față de valoarea bunului;
c) Când prețul nu este menționat în contract.

3. În cazul vânzării unui bun viitor:

a) Bunul se consideră a fi realizat la data la care devine apt de a fi folosit;
b) Dacă bunul se realizează doar parțial cumpărătorul nu are dreptul de a pretinde reducerea
corespunzătoare a prețului;
c) Dacă bunul nu a fost realizat cumpărătorul are dreptul de a solicita suma dată.

4.Nu poate forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare

a)dreptul de abitație a soțului supraviețuitor,
b)un drept de creanță,
c)drept de superficie.

5.Este lovită de nulitate relativă:

a)contractul prin care un minor de 9 ani cumpără un pachet de biscuiți,
b)contractul prin care mandatarul însărcinat de mandant cu vânzarea unui bun cumpără printr-o
persoană interpusă bunul respectiv deși în contactul cu mandat se stipulează în mod expres
interdicția pentru mandatar de a cumpăra respectivul bun,
c)contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea incapacității de a cumpăra drepturi
litigioase.

Soluții
1. a,b.
2. a,c.
3. a,b.
4. a,c.
5. c.

 Teme de control
Exemple de teme de discuție în cadrul activităților tutoriale
1. Enumerați tipurile de contracte.
2. Definiți condițiile de validitate ale contractului.

12
 Recomandări bibliografice:
1. Ioan Adam, Drept civil. Obligațiile.Contractul, Editura, C.H. Beck, 2011;
2. Liviu Pop și alții, Tratat de drept civil. Obligații, Editura C.H.Beck, București, 2014.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II
II.1. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
Scurtă introducere Pentru a fi antrenată răspunderea contractuală sunt necesare a fi întrunite cele
patru condiţii: fapta ilicită, respectiv, încălcarea unei obligaţii contractuale, existenţa unei pagube, a
unui raport cauzal şi a culpei.
.
Obiectivele cursului:
- identificarea condițiilor care generează răspunderea;
- cunoașterea efectelor deduse răspunderii;
- cunoașterea drepturilor și identificarea acțiunilor față de care părțile se obligă în baza contractului.

CUPRINS
2.1. Fapta ilicită
2.2. Prejudiciul
Durata 2.3. Raportul de cauzalitate
medie de studiu individual 2.4. Culpa
- 4 ore 2.5. Rezumat

COMPETENȚELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Competențele acestui capitol constau în cunoaşterea de către studenţi a

noţiunilor privind răspunderea contractuală care se incubă părților
contractuante. Răspunderea contractuală reprezintă o sancţiune şi constă în
obligaţia debitorului de a suporta daunele cauzate prin încălcarea
obligaţiilor contractante. Deci debitorul nu-şi mai execută obligaţia
prevăzută în contract ci în temeiul răspunderii contractuale, îndeplineşte o
altă obligaţie cu titlul de sancţiune respectiv plăteşte o sumă de bani pentru

13
 SECŢIUNEA II.1. Răspunderea contractuală

NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE CONTRACTUALĂ

Răspunderea contractuală este o formă a răspunderii civile care

constă în obligaţia de reparare a pagubei cauzate prin fapta ilicită.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt prevăzute în art. 1350 Cod
civil care dispune: « orice persoană trebuie să execute obligaţiile
pe care le-a contractat”.

Potrivit codului civil creditorul are dreptul de a dobândi

îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în cazul contrar are dreptul la
dezdăunare. Deci rezultă că dacă debitorul nu-şi execută
obligaţia sa, creditorul are la îndemână o acţiune în executarea
contractului şi la executarea silită a obligaţiilor contractuale.
Răspunderea contractuală reprezintă o sancţiune şi constă în
obligaţia debitorului de a suporta daunele cauzate prin încălcarea
obligaţiilor contractante

Contractul are forţă obligatorie iar neexecutarea contractului constituie faptă ilicită. Creditorul
poate cere fie executarea silită şi acţiune în executarea contractului, fie angajarea răspunderii
contractuale. “Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor în caz contrar dreptul
la dezdăunare.”

NATURA JURIDICĂ

Încălcarea obligaţiei contractuale poate proveni dintr-o

neexecutare totală sau parţială, o executare cu întârziere sau
o executare necorespunzătoare din punct de vedere al
calităţii. Premisa generală a răspunderii contractuale o
constituie existenţa unui contract încheiat valabil.

14
 CONDIȚIILE CARE DECLANȘEAZĂ RĂSPUNDEREA
CONTRACTUALĂ

Fapta ilicită săvârşită de debitor constă în încălcarea obligaţiilor

contractuale, încălcare care poate fi totală sau parţială. Despăgubirile pe care
trebuie să le plătească debitorul se numesc daune interese compensatorii.
Proba neexecutării obligaţiei se poate face prin orice mijloc de probă. Pentru
executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege că debitorul a
executat în natură obligaţiile sale dar după împlinirea termenului
contractual, cauzând creditorului un prejudiciu care va trebui reparat prin
despăgubiri numite daune-moratorii. Întârzierea în executare poate fi
considerată o neexecutare propriu-zisă totală sau parţială.
Prejudiciul constă în consecinţele păgubitoare de natură patrimonială, sau
nepatrimonială ca efect a încălcării de către debitor a dreptului de creanţă.
Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din prevederile art. 1350 Cod civil
care stabileşte că debitorul datorează daune interese « de se cuvine ». Pentru
a exista obligaţia de reparare prejudiciul trebuie să fie cert, existenţa sa să fie
sigură, să poată fi stabilită întinderea lui.
Prejudiciul poate fi patrimonial sau nepatrimonial. Prejudiciile materiale certe
dau naştere obligaţiei de reparare, pe cale pecuniară, operându-se
răspunderea materială a debitorului.
Raportul de cauzalitate. Raportul cauzal direct între încălcarea obligaţiei
contractuale de către debitor şi paguba produsă creditorului Pentru
antrenarea răspunderii contractuale este necesară existenţa raportului de
cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit
de creditor. Această condiţie este prevăzută de Cod civil care stabileşte :
« daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei ». Existenţa raportului de
cauzalitate este prezumată de lege, debitorul fiind obligat la plata daunelor
interese în afară de cazul în care neexecutarea, executarea necorespnzătoare
sau cu întârziere, provine dintr-o cauză străină care nu-I poate fi imputată.
Culpa reprezintă condiţia subiectivă a răspunderii şi reprezintă atitudinea
psihică a debitorului faşă de neexecutarea obligaţiei contractuale. Cupla sau
(vinovăţia) debitorului este prevăzută prin dispoziţia art. 1350 Cod Civil.
Diligenţa ce trebuie să o manifeste părţile în îndeplinirea unei obligaţii este
aceea a unui bun proprietar. Legea stabileşte o prezumţie de culpă în
favoarea debitorului, prezumţie relativă care poate fi răsturnată prin orice
mijloc de probă. Culpa debitorului trebuie totdeauna dovedită.Pentru
angajarea răspunderii contractuale, creditorul trebuie să probeze că debitorul
nu a folosit mijloace adecvate şi nu a desfăşurat o activitate diligentă.
Potrivit art. 1351 Cod Civil, debitorul nu poate fi obligat la plata de daune
interese, când neexecutarea se datorează forţei majore sau unui caz fortuit.
Prin cauza străină se înţelege forţa majoră caz fortuit, dar şi forţa
creditorului sau a unei terţe persoane.
Forta majora poate fi definită ca o împrejurare imprevizibilă şi de
neînlăturat, sau ca fiind o împrejurare externă, cu caracter extraordinar
imprevizibilă şi inevitabilă, putând fi un eveniment social (grevă, război) sau
un fenomen natural (inundaţii ninsori puternice).
Cazul fortuit este o împrejurare internă, care are originea în activitatea
debitorului sau a unor împrejurări de origine externă care putea fi evitată cu
diligenţa şi grija de care este în stare un bun proprietar.

15
 SECŢIUNEA II.2. DILIGENȚA DE REPARARE A DAUNELOR

Dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale se naşte obligaţia debitorului de reparare
a pagubei. Principiul este cel al reparării integrale a pagubei.
Două aspecte se cer analizate referitor la acordarea daunelor interese, anume punerea în
întârziere şi modul de stabilire a daunelor.

a. Punerea în întârziere
Debitorul este obligat să-şi execute obligaţia la termenul stabilit prin
contract sau să o execute de îndată în cazul contractelor fără termen ,
în caz contrar este de fapt în întârziere.
Punerea în întârziere se face în forma prevăzută de lege, fie sub
forma unei notificări prin executorul judecătoresc , fie prin
introducerea unei acţiuni de chemare în judecată.
Punerea în întârziere produce efectele următoare :
 Condiţionează dreptul creditorului la daune interese pentru
paguba cauzată prin neexecutare obligaţiei, daune care curg
de la această dată,
 Când obligaţia are ca obiect un bun determinat, punerea în
întârziere trece riscul lucrului în sarcina debitorului.
Art.1522 cod.civ.

b.Stabilirea daunelor
Stabilirea daunelor se poate face în trei moduri :
 Pe cale convenţională, când se realizează prin înţelegerea
părţilor.(acestea pot conveni asupra daunelor în momentul
încheierii convenţiei prin aplicarea unei clauze speciale,
denumită clauză penală),
 Stabilirea legală a pagubei, când este făcută prin dispoziţii
ale cod civil, în cazul obligaţiilor « care au de obiect o sumă
oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot
cuprinde decât dobânda legală afară de regulile speciale în
materie de comerţ, de fidejusiune şi societate »,
 Pe cale judecătorească când nu suntem în unul dintre cazurile
de mai sus codul civil consacră principiul reparării integrale
a pagubei produse, daunele cuprinzând atât pierderea
efectivă cât şi câştigul nerealizat.

16
 Pentru acordarea daunelor interese este necesară punerea în întârziere a debitorului care se
realizează printr-o somaţie adresată debitorului Ca urmare a notificării se vor produce următoarele
efecte: se condiţionează dreptul creditorului la plata daunelor interese, marcând neexecutarea
contractului şi de la data notificării curg daunele.
Când obligaţia are un corp cert, punerea în întârziere trece riscul în sarcina debitorului.
Stabilirea daunelor se va face în funcţie de paguba suferită la data la care contractul trebuia executat, dar
evaluarea prejudiciului va fi făcută în funcţie de data pronunţării hotărârii.
Evaluarea judiciară se face prin hotărâre judecătorească. Stabilirea întinderii daunelor-interese
de către instanţa de judecată are loc cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, în
scopul repunerii creditorului în situaţia în care s-ar afla dacă debitorul ar fi executat întocmai prestările.
Daunele-interese cuprind în general pierderea sau paguba suferită şi beneficiul nerealizat. Prin pierdere
sau pagubă efectivă se înţelege micşorarea patrimoniului creditorului, cauzată de nerespetarea
obligaţiilor contractuale.
Beneficiul sau câştigul nerealizat constituie sporul de valoare pe care l-ar fi obţinut creditorul în
condiţiile obişnuite ale desfăşurării activităţii. Debitorul este ţinut să repare doar prejudiciul previzibil,
adică paguba obişnuită care putea fi cunoscută. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.
Determinarea prejudiciului şi calculul întinderii daunelor are loc la momentul pronunţării hotărârii. În
unele contracte, reglementate expres prin lege (ex : contractul de transport), legea stabileşte un plafon
maxim al daunelor (contravaloarea mărfii pierdute) pentru evitarea falimentului debitorului care îşi
desfăşoară activitatea în condiţii de efort sporit.
Evaluarea convenţională. Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de
voinţă al părţilor, intervenit înainte de producerea prejudiciului. Această înţelegere se numeşte clauză
penală reglementată prin art.1531-1537 Cod Civil.
Clauza penală este o convenţie prin care părţile contractante evaluează anticipat daunelor-
interese acestea se stabilesc într-o sumă sau un procent, poate fi stabilită într-o clauză expresă, stabilită
prin contract, sau o convenţie ulterioară, înainte de neexecutarea obligaţiei. Stabilirea clauzei penale
prezintă o importanţă practică deoarece se evită dificultatea de evaluare judiciară a daunelor interese,
creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului. Clauza penală are şi un
scop dominator, fiind un mijloc de presiune asupra debitorului, care ştiind că este ameninţat cu plata
unei sume foarte mari, va face tot posibilul pentru executarea obligaţiilor. Suma stabilită prin clauza
penală nu poate fi modificată de instanţa de judecată, micşorarea fiind admisă numai atunci când
obligaţia a fost executată parţial.

SECŢIUNEA II.3. Efecte specifice contractelor bilaterale

În cazul contractelor sinalagmatice obligaţiile sunt interdependente , în sensul că fiecare parte

contractuală are în acelaşi timp faţă de cealaltă parte atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor.
Datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor ce iau naştere din contractele sinlagmatice, neexecutarea
obligaţiei de către una din părţi afectează obligaţia celeilalte părţi.

a. Excepţia de neexecutare este un principiu aplicabil doar contractelor

sinalagmatice. Părţile au obligaţii pe care, de regulă, trebuie să le execute simultan. Dacă o parte nu-şi
execută obligaţiile ce-I revin, cealaltă parte poate refuza obligaţiile corelative, prin invocarea acestei
excepţii. Această excepţie este stabilită în mod expres prin art. 1556 Cod Civil, care prevede că oricare
parte poate cere desfiinţarea contractului din cauza neexecutării obligaţiilor asumate de cealaltă parte.
Pentru invocarea acestei excepţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii :
• Obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract ;
17
 • Să existe o neexecutare din partea celeilalte părţi contractante ;
• Părţile să nu fi convenit la un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce;
• Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia şi care a împiedicat cealaltă
parte să-şi execute obligaţia.
Prin invocarea acestei excepţii nu se suprimă forţa obligatorie a contractului. Efectul este temporar, se
suspendă doar executarea contractului. Totodată se paralizează dreptul celeilalte părţi de a cere
executarea silită. Este un mijloc de protejare a creditorului.

b. Rezoluţiunea contractului este o consecinţă a forţei obligatorii a contractului între părţile

contractante, astfel cum se stabileşte prin art. 1270 Cod Civil. Dacă una din părţile contractante nu
execută prestaţiile la care s-a îndatorat, cealaltă parte este îndreptăţită să ceară instanţei de judecată
obligarea la executare sau desfiinţarea contractului.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea unei
părţi pentru faptul că cealaltă parte nu a executat în mod culpabil, obligaţia la care s-a îndatorat.
Desfiinţarea contractului are loc atât pentru viitor cât şi pentru trecut. În cazul desfiinţării unui
contract cu executare succesivă, rezoluţiunea produce efecte numai pentru viitor, şi se numeşte
reziliere.
Rezoluţiunea este reglementată prin art. 1549 Cod Civil dar sunt şi texte valabile pentru anumite
contracte speciale. Textul sus menţionat stabileşte : « rezoluţiunea este totdeauna subânţeleasă în
contractele sinalagmatice când una din părţi nu-şi îndeplineşte angajamentul său. » În acest caz
contractul nu este desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia contractul nu a fost executat are alegerea
de a sili cealaltă parte să execute, convenţia sau să ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea se
cere în faţa instanţei care poate acorda un termen de graţie (un termen pentru executare).
De regulă, rezoluţiunea contractului este judiciară, şi trebuie să fie pronunţată de instanţa de judecată.
Aceasta trebuie să verifice dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a unei asemenea acţiuni
respectiv :
-una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţia asumată prin contractul sinalagmatic,
- neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia, iar nu independentă de voinţa
debitorului, cum ar fi un caz fortuit,
-debitorul obligaţiei neexecutate să fie pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.
Normele care reglementează rezoluţiunea au caracter « supletiv » astfel încât în temeiul principiului
libertăţii contractuale, părţile pot însera în contract şi clauze exprese de rezoluţiune convenţională, care
se numesc pact comisoriu.Totodată, pactul comisoriu inclus în contract scuteşte părţile de a se mai
adresa instanţei ori împiedică instanţa de a mai acorda debitorului un termen de graţie. Pactele comisorii,
după modul de redactare şi stipulţiile care le cuprind, sunt de trei feluri :
 Pacte care prevăd că în caz de neexecutare a obligaţiilor contractul este desfiinţat, caz în care părţile
reproduc dispoziţiile art.1557 cod civil şi efectele vor fi aceleaşi.( rezoluţiunea va fi pronunţată de
instanţa de judecată).
 Pacte în care părţile prevăd că rezoluţiunea se va produce de plin drept.(în acest caz creditorul va
trebui să se adreseze instanţei numai că judecătorul nu va face decât să constate rezoluţiunea).
 Pact comisoriu care menţionează că rezoluţiunea contractului va avea loc de plin drept şi fără punere
în întârziere ( dacă partea nu şi-a executat obligaţia la termenul stabilit, instanţa va constata
rezoluţiunea fără a mai fi necesară punerea în întârziere).
În absenţa unui pact comisoriu expres, rezoluţiunea este întotdeauna judiciară. În materia contractului de
vânzare cumpărare, de asigurare, rezoluţiunea operează de plin drept, fiind prevăzută în mod expres
prin lege.
Acţiunea în rezoluţiune contractuală poate fi introdusă numai de partea care a executat sau este gata să
execute obligaţiile contractuale. Pentru pronunţarea rezoluţiunii se cer întrunite următoarele condiţii : să
existe o neexecutare totală sau parţială.

18
Legea nu face vreo deosebire între felurile neexecutării (neexecutarea, executare parţială, executare
necorespunzătoare). Neexecutarea totală va determina pronunţarea rezoluţiunii dar instanţa poate acorda
un termen de graţie. În materie comercială nu se admite acordarea unui termen de graţie. În cazul unei
neexecutări parţială, partea de obligaţie neexecutată trebuie să fie esenţială pentru a fi considerată o
neexecutare totală, la fel şi o executare defectuoasă.
Rezoluţiunea contractului desfiinţează toate drepturile consfinţite, în favoarea terţilor, conform
principiului că « debitorul nu va pute transmite drepturi pe care nu le avea ». Prin urmare, desfiinţarea
contractului primar, atrage şi desfiinţare contractului subsecvent. Cu toate acestea terţii dobânditori pot
invoca posesia de bună credinţă, sau în cazul bunurilor imobile, întabularea dreptului de prpoprietate.

Rezoluţiunea convenţională
Contractele pot conţine clauze exprese prin care părţile stabilesc rezoluţiunea de plin drept în cazul
neexecutării obligaţiilor contractuale de către una din părţi. Aceste clauze se numesc pacte comisarii.
Prin voinţa lor părţile înlocuiesc acţiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională.
Aceste pacte expuse prezintă diferite avantaje faţă de rezoluţiunea judiciară, pentru că se evită
cheltuielile judiciare se înlătură incertitudinea în modul de soluţionare a cauzei, face posibilă
rezoluţiunea la orice tip de contract.
În mod uzual aceste pacte comisorii sunt :
• In caz de neexecutare a obligaţiilor de către una din părţi, contractul va fi desfiinţat ;
• În cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi, cealaltă parte are dreptul de a desfiinţa
unilateral contractul. Debitorul va putea executa contractul până în momentul punerii în
îtârziere ;
• În cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile până la un termen, contractul se va desfiinţa
de plin drept ;
• În cazul neexecutării obligaţiilor, contractu se desfiinţează de plin drept fără punerea în întârziere
a debitorului.

Rezilierea contractului se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă, spre deosebire de

rezoluţiune care este aplicabilă contractelor cu executare instantanee. Rezilierea face să înceteze
efectele contractului numai pentru viitor (ex nunc), prestaţiile succesive anterioare rezilierii rămân
neatinse (exemplu contractul de întreţinere – întreţinerea prestată până în momentul rezilierii
contractului nu se restituie, când creditorul obligaţiei de întreţinere nu are culpă în desfiinţarea
convenţiei).
Încetarea contractului presupune fie intervenţia unei cauze care face imposibilă executarea contractului
fie intervenţia rezoluţiunii (rezilierii).
Încetarea contractului poate avea loc în cazul contractului cu execuţie continuă fără
determinarea duratei sale. Legea nu admite ca un contract să fie perpetuu. În aceste cazuri fiecare din
părţi poate să-i pună capăt, cu obligaţia de a preveni cealaltă parte cu un anumit timp înainte printr-o
notificare, deci o manifestare unilaterală de voinţă, care pune capăt unui contract.
Renunţarea este tot un act unilateral producător de efecte juridice, orice titular al unui drept
putând renunţa oricând la el, în măsura în care nu vatămă interesele altei persoane.
De regulă părţile pot înscrie în contract orice doresc în conformitate cu cele două principii care
guvernează convenţiile : consensualismul şi autonomia de voinţă, cu excepţia contractelor solemne şi
respectarea ordinii publice. În general anumite clauze se regăsesc în majoritatea contractelor comerciale.
Acestea pot fi : clauza penală, clauze referitoare la forţa majoră şi riscul contractului, clauze privind
confidenţialitatea, încetarea sau modificarea contractului etc.
Noul cod civil priveşte cele două elemente sub acelaşi aspect ele diferenţiindu –se prin aplicabilitate în
funcţie de contract.

19
 c.Riscul contractului
În cazul contractului bilateral unele aspecte particulare se ridică şi în ceea ce priveşte riscul
contractului, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia care îi revine datorită unei împrejurări
neimputabile, cum ar fi forţa majoră sau un caz fortuit. Codul civil stipulează o regulă cu caracter
general potrivit căreia riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Este necesar să se facă distincţie între :
a) încetarea contractului bilateral prin rezoluţiune implică o culpă a debitorului, ceea ce nu există în
cazul încetării din cauză de forţă majoră, când se pune problema riscului.
b) Se face distincţie între riscul contractului şi riscul lucrului, ori de câte ori executarea contractului
implică folosirea unor lucruri.
Regula generală este că riscul lucrului îl suportă proprietarul lucrului ( res perit domino).
În cadrul contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorul suportă riscul nu în calitate de parte
contractantă ( creditor) ci în calitate de proprietar al bunului, deoarece dreptul de proprietate s-a transmis
în momentul acordului de voinţă al părţilor.Dacă dreptul de proprietate nu s-a transmis, riscul lucrului îl
suportă vânzătorul.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt următoarele:
Existenţa unei pagube revine totdeauna creditorului cu excepţia obligaţiilor la care legea sau părţile
fixează întinderea (ex: plata penalităţilor sau clauza penală).
Existenţa unui raport cauzal între încălcarea obligaţiei şi producerea pagubei, regula fiind că debitorul
datorează numai cauze directe.
Existenţa culpei. Diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este aceea a unui bun
proprietar. Legea stabileşte o prezumţie de culpă în sarcina debitorului, aceasta este relativă, în sensul că
poate fi răsturnată prin invocarea forţei majore sau culpa creditorului. Forţa majoră este o împrejurare
imprevizibilă, de neînlăturat, totală sau parţială, vremelnică sau temporară. Pentru a fi o cauză de
exonerare de răspundere nu trebuie să fie precedată de culpa debitorului.
Pentru acordarea daunelor debitorul trebuie să fie pus în întârziere, printr-o notificare adresată
prin intermediul executorilor judecătoreşti sau adresă.
Evaluarea pagubelor se poate face pe cale convenţională, după ce s-a produs paguba sau anticipat
(clauză penală) sau pe cale legală (dobânda legală).
Stabilirea daunelor se face în funcţie de paguba suferită la data la care contractul trebuie
executat, dar evaluarea trebuie făcută la data pronunţării hotărârii.

20
 SECȚIUNEA II.4. Efectele obligaţiilor

Efectele obligațiilor cuprinde aspecte referitoare la plată, ca executare voluntară a obligaţiei, la

subiectele, obiectul, data şi locul plăţii, precum şi la executarea silită a obligaţiilor.
De asemenea, sunt expuse drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului său, respectiv
dreptul de gaj general, aspecte privind acţiunea oblică şi acţiunea pauliană sau revocatorie

Plata
Subiectele plăţii
Obiectul plăţii
Data şi locul plăţii
Dovada plăţii

Plata
Dintr-un raport de obligaţie rezultă dreptul creditorului de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a
obligaţiei. Codul civil consacră principiul executării în natură a obligaţiilor1. Prin executarea în natură a
obligaţiei se înţelege executarea întocmai a prestaţiei la care s-a obligat debitorul. Ca regulă generală,
debitorul îşi îndeplineşte de bună voie obligaţia, în caz contrar creditorul poate recurge la executarea silită.
Spre deosebire de limbajul curent în care vocabula plată semnifică remiterea unei sume de bani, în
limbaj juridic prin plată se înţelege executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent care este
obiectul acesteia. Deci plată înseamnă nu numai remiterea preţului, ci şi executarea unei lucrări de către
antreprenor, predarea lucrului către cumpărător, executarea unor obligaţii asumate prin contractul de mandat
etc.
Codul civil reglementează plata în art. 1469-1515, ca mod de stingere a obligaţiilor. Plata este
modalitatea obişnuită de stingere a obligaţiilor, prin care debitorul execută întocmai prestaţia la care s-a
obligat, spre deosebire de alte moduri de stingere, prin care creditorul nu primeşte în mod direct ceea ce i se
datorează. Nu există plată valabilă în lipsa unei obligaţii, iar plata nedatorată, cum am arătat mai sus, dă
naştere unei acţiuni în restituire constituind o îmbogăţire fără just temei.
Autorii 2 apreciază că, deoarece plata constituie o executare voluntară a obligaţiei, trebuie considerată
o convenţie între cel care execută plata şi cel ce o primeşte, adică un act juridic. Numai că, în unele situaţii,
pe care le vom analiza mai jos, nu este necesar acordul creditorului.

1
Art. 1073 C. civ. vechi enunţă principiul potrivit căruia „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei,
şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare. “
2
Vezi G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 600.
21
 Subiectele plăţii. Văzută ca act juridic, plata presupune două părţi (subiecte), respectiv cel
ce efectuează plata (solvens) şi acela care primeşte plata (accipiens). Obligat la plată este numai debitorul şi,
după decesul acestuia, obligaţia revine moştenitorilor săi. Dar, potrivit art. 1472C. civ., obligaţia poate fi
executată de orice persoană interesată sau neinteresată. Deci plata poate fi făcută de către debitor (personal
sau prin reprezentant), dar şi de către un codebitor sau de un fidejusor care sunt obligaţi alături de debitor.
Plata poate fi făcută şi de o persoană care lucrează în numele debitorului, ca reprezentant, ca gerant de afaceri
ori chiar pentru a face debitorului o liberalitate.
Terţul care plăteşte pentru debitor nu poate pretinde să fie subrogat în drepturile creditorului,
precizează art. 1474 alin. 2 C.civ., dar nimic nu-l împiedică pe creditor să accepte subrogarea. Într-o
asemenea situaţie, terţul plătitor are o acţiune recursorie împotriva debitorului.
Prin excepţie de la regula potrivit căreia plata poate fi făcută şi de altă persoană, obligaţia de a face
intuitu personae nu se poate achita de altă persoană în contra voinţei creditorului, când acesta are interes ca
debitorul s-o îndeplinească. Astfel, creditorul poate fi interesat ca o anumită persoană să-i execute obligaţia,
cum ar fi o lucrare de artă. Nu mai puţin, creditorul ar putea să refuze plata făcută de un terţ, când există între
părţi înţelegere ca plata să fie făcută personal de către debitor.
Cum plata este considerată un act juridic, părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile de capacitate
cerute pentru încheierea actelor juridice. Potrivit art. 1469 C. civ., plata constând în executarea unei obligaţii
de a da – transmiterea sau constituirea unui drept real.asupra unui bun- „trebuie făcută de proprietarul
capabil de a înstrăina lucrul dat în plată.“
Dacă lucrul a fost remis de un neproprietar, plata este lovită de nulitate. Nulitatea poate fi invocată
atât de persoana care a efectuat plata, cât şi de creditorul de bună- credinţă. Conform C. civ., plata unei sume
de bani sau constând în bunuri ce se consumă prin întrebuinţare nu poate fi repetită (adică nu se poate cere
restituirea ei), dacă au fost consumate de creditorul de bună credinţă, chiar când a fost făcută de o persoană
lipsită de capacitate deplină de exerciţiu sau care nu era proprietara bunului. Este creditor de bună credinţă
persoana care primeşte plata fără să cunoască faptul că persoana care face plata nu este proprietarul bunului
consumptibil sau nu are capacitate deplină.
Este posibil ca din diverse motive creditorul să refuze plata. Pentru a nu suporta consecinţele
neexecutării, debitorul are interes uneori de a se libera de obligaţie. Se pune întrebarea ce mecanisme juridice
are el la dispoziţie într-o asemenea situaţie?
Astfel, dacă obligaţia nu este afectată de un termen în favoarea creditorului şi acesta refuză plata,
debitorul poate să-l someze prin executorul judecătoresc să primească plata, al cărei obiect este pus la
dispoziţia creditorului (oferta reală). Când creditorul primeşte plata, debitorul este liberat de obligaţie, iar
executorul consemnează plata într-un proces verbal. Dacă, totuşi, creditorul refuză plata, debitorul poate
consemna lucrul (prin consemnare bunurile de gen se individualizează şi riscul trece asupra debitorului).
Oferta reală urmată de consemnaţiune liberează pe debitor de obligaţie, în sensul că de la această dată nu se
mai datorează daune de întârziere.
Potrivit C. civ., „Plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce este
autorizat de justiţie sau de lege a primi pentru dânsul.“ Deci plata este valabilă dacă se face în mâinile
creditorului sau a moştenitorilor după moartea sa. Plata se face valabil şi cesionarului creanţei care este un
succesor cu titlu particular al creditorului. Creditorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu pentru ca plata să
fie valabilă, în caz contrar debitorul trebuie să facă dovada că „lucrul plătit a profitat creditorului“. Plata
poate fi făcută şi către un reprezentant convenţional al creditorului (o persoană împuterniceşte pe alta să
încaseze o datorie), legal(reprezentantul legal poate primi plata pentru creditorul incapabil) sau autorizat de
către instanţă (cum este cazul validării unei popriri de către instanţa de judecată).
22
 Dacă plata este făcută unui terţ fără calitate, debitorul nu este liberat de obligaţie şi poate fi obligat să
mai plătească o dată. Cu toate acestea, plata este valabilă chiar când nu este făcută creditorului sau
împuternicitului acestuia când creditorul a ratificat plata făcută unui persoane fără calitate de a primi sau când
debitorul a plătit cu bună credinţă unui terţ care se afla în posesia creanţei, cum ar fi plata făcută unui
moştenitor aparent.

Obiectul plăţii. Plata, în materia obligaţiilor, constă în executarea obligaţiei asumate.

Debitorul va trebui să plătească întocmai ceea ce datorează, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ.
Sub aspect calitativ, art. 1491 C. civ. instituie regula potrivit căreia „Creditorul nu poate fi silit a primi
alt lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.“ Însă
creditorul va putea să accepte un alt lucru sau o altă prestaţiune decât cea datorată, obligaţia stingându-se în
acest caz prin aşa-numita dare în plată.
Dacă se datorează un bun cert şi determinat, debitorul va fi liberat de datorie prin predarea lui în
starea existentă în momentul predării, însă va răspunde de toate deteriorările, indiferent de cauza lor, după ce
a fost pus în întârziere. Oricum, chiar şi după punerea în întârziere, debitorul nu va răspunde dacă va face
dovada că bunul ar fi pierit şi la creditor. De asemenea, debitorul răspunde de degradările ce au avut loc după
predare dacă s-au produs datorită culpei sale sau a persoanelor pentru care este responsabil sub aspect
teoretic dar şi juridic cind este prăvăzut în contract..
Dacă obligaţia constă în predarea unor bunuri de gen, debitorul nu ar putea să invoce stricăciunea sau
pierea lor pentru a fi liberat de obligaţie, potrivit regulii genera non pereunt.
Dacă prin convenţie nu s-a stabilit calitatea bunului determinat numai prin specia sa, debitorul este
liberat de obligaţie prin predarea unui bun de valoare mijlocie.
Sub aspectul cantitativ al plăţii, C. civ. consacră principiul indivizibilităţii plăţii. Potrivit art. 1490 C.
civ., creditorul nu poate fi silit să primească numai o parte din datorie, chiar dacă este divizibilă (cum ar fi o
sumă de bani). Regula indivizibilităţii plăţii este supletivă, încât creditorul poate accepta şi o plată parţială.
De la principiul indivizibilităţii plăţii există unele excepţii:
a. potrivit art. 1522 C. civ., judecătorul poate acorda debitorului un termen de graţie pentru creanţa
ajunsă la scadenţă, stabilind, în raport de împrejurări, un termen pentru executarea în întregime a obligaţiei
sau încuviinţând o plată eşalonată, situaţie în care creditorul va primi deci o plată divizată, fracţionată;
b. în cazul decesului debitorului, datoria se împarte între moştenitori, fiecare fiind dator în raport cu
partea ce i se cuvine din succesiune, afară de cazul când obligaţia este indivizibilă ;
c. se poate ajunge la o plată fracţionată şi în cazul compensaţiei. Astfel, când între cele două părţi
există datorii reciproce având ca obiect o sumă de bani sau lucruri fungibile (care pot fi înlocuite cu altele de
aceeaşi calitate şi cantitate) de aceeaşi specie şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile, ele se sting de drept
până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Ceea ce rămâne de plătit este numai diferenţa dintre ele;
d. prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă, cum am arătat mai sus;
e. dacă în locul debitorului întreaga datorie este plătită numai de unul dintre garanţi, cel care a plătit
are o acţiune în regres contra celorlalţi garanţi pentru partea ce priveşte pe fiecare. Aceşti garanţi au
beneficiul de diviziune, adică nu pot fi obligaţi decât pentru partea lor faţă de garantul ce a plătit toată
datoria.
Codul civil precizează expres situaţiile în care subiecţii de drept se pot supune plăţii. Astfel art. 1472
subliniază faptul că plata poate fi făcută de orice persoană chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.
În acest caz plata se poate executa şi de un terţ ( creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă
debitorul l-a încunonştiinţat în prealabil că acesta se opune la aceasta cu excepţia cazului în care un asemenea
23
refuz l-ar prejudicia pe creditor; alin 2 în celelalte cazuri creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ
decît dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.
Trebuie admisă şi ideea că plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului în
acest caz terţul nu se subrogă în drepturi creditorului plătit decît în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Plata poate fi făcută: creditorului, reprezentantului său legal sau convenţional, persoanei indicate de aceasta
ori persoanei autorizate de instanţă să o primească. Art. 1475 cod.civ. În consecinţă plata făcută unui creditor
incapabil nu liberează pe debitor de creanţă, dar plata făcută unui creditor aparent este valabilă chiar dacă
ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor, acesta fiind ţinut să restituie adevăratului creditor
plata primită. (art. 1478 cod.civ.)

Data şi locul plăţii. Debitorul este obligat să facă plata când datoria a ajuns la scadenţă,
adică a devenit exigibilă. Dar când ajunge datoria la scadenţă? Din acest punct de vedere, obligaţiile pot fi
pure şi simple (cu executare imediată) sau afectate de un termen. În cazul obligaţiilor cu executare imediată
plata trebuie făcută, adică devine exigibilă, din momentul naşterii obligaţiei.
Dar părţile pot conveni ca plata să se facă la un anumit termen, cum este situaţia vânzării unor bunuri
în rate, când cumpărătorul va plăti ratele datorate la anumite termene stabilite prin contract. Până la termenul
fixat creanţa nu este exigibilă şi deci creditorul nu poate pretinde plata mai înainte de împlinirea acelui
termen. Se presupune întotdeauna că termenul este stipulat în favoarea debitorului, dacă din clauzele
contractului sau din circumstanţe nu rezultă că este stabilit şi în favoarea creditorului. De exemplu, într-un
contract de împrumut cu titlu gratuit termenul este fixat exclusiv în favoarea debitorului, însă dacă
împrumutul este cu dobândă termenul este stabilit în interesul ambelor părţi, creditor şi debitor.
În cazul în care termenul este fixat exclusiv în favoarea debitorului, acesta ar putea să efectueze plata
şi anticipat. Când termenul este stipulat în favoarea creditorului, plata se poate face anticipat numai dacă
acesta consimte. Aşa, de exemplu, bunul lăsat în depozit trebuie să se restituie deponentului de îndată ce l-a
cerut, chiar dacă s-a stipulat prin contract un alt termen pentru restituirea lui.
În cazul executării obligaţiei de plată cu întârziere, creditorul are drept la despăgubiri pentru
prejudiciile pe care le-a suferit din acest motiv, aşa numitele daune de întârziere care se acordă, în principiu,
prin punerea în întârziere a debitorului. De asemenea, judecătorul poate acorda un termen de graţie
debitorului, aspecte care au fost studiate deja într-un capitol anterior.
Potrivit art 1492 cod.civ debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată
chiard acă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte la aceasta. In
acest caz nu trebuie considerată stinsă obligaţia atunci cînd noua prestaţie este afectată.
Imputaţia plăţii. Dacă un debitor are faţă de acelaşi creditor mai multe obligaţii care au ca obiect
bunuri de aceeaşi natură, iar debitorul plăteşte parţial, se pune întrebarea care dintre datorii se va considera
stinsă, cum va fi imputată această plată? Este o chestiune strâns legată de data plăţii. Chestiunea prezintă
interes când datoriile sunt inegale din punctul de vedere al dobânzii sau când garanţiile care le însoţesc sunt
diferite 1. Dacă debitorul datorează două sume de bani aceluiaşi creditor, însă dobânzile fixate sunt diferite,
dacă plăteşte numai una dintre datorii, el este interesat să se considere absolvit de datoria care poartă dobânda
mai mare. În acelaşi fel, dacă una dintre datorii este garantată printr-un bun mobil, iar cealaltă nu este însoţită
de o asemenea garanţie, debitorul este interesat să fie considerată stinsă obligaţia garantată prin gaj, spre
deosebire de creditor care ar avea un interes cu totul opus.

1
T. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 311
24
 Imputaţia plăţii poate fi făcută prin convenţia părţilor sau fie de creditor, fie de debitor ori potrivit
unor criterii prevăzute de lege. În lipsa unei convenţii a părţilor, potrivit art. 1508 C. civ., debitorul mai
multor datorii, al căror obiect este de aceeaşi natură, are dreptul să decidă care este obligaţia asupra căreia se
impută plata efectuată, deci care este datoria care trebuie considerată stinsă.
Totuşi, alegerea debitorului nu se face în mod arbitrar, ci el este obligat să ţină seama de câteva
principii stabilite de lege. Art. 1509 cod civ. stipulează regulile privind imputaţia legală.” Dacă niciuna
dintre părţi nu face imputarea plăţii vor fi aplicate în ordine următoarele reguli:
a. plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b. se vor considera stinse în primul rând datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are
cele mai puţine garanţii;
c. imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai onesoase pentru debitor;
d. dacă datoriile sunt deopotrivă scadente precum şi în egală măsură garantate şi oneroase se vor
stinge datoriile mai vechi;
e. în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. A-d, imputaţia se face proporţional cu valoarea
datoriilor.
În toate cazurile plata se va imputa mai întîi asupra cheltuielilor de judecată şi executare apoi asupra
ratelor, dobînzilor şi penalităţilor în ordinea cronologică a scadenţei acestora şi în final asupra capitalului
dacă părţile nu convin altfel.

Locul plăţii. Potrivit art. 1494 C. civ., plata se face în locul stabilit prin convenţia părţilor, sau, în lipsa
unei asemenea clauze, sunt stabilite unele criterii pentru determinarea locului plăţii. Astfel, în cazul obligaţiei
care are ca obiect un bun cert şi determinat, plata se va face la locul în care se găsea obiectul convenţiei în
momentul încheierii contractului. În celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului.
Stabilirea locului plăţii prezintă uneori interes practic pentru determinarea părţii care va trebui să
suporte eventualele cheltuieli de transport. Bunăoară, se cumpără un bun mobil în altă localitate, dacă locul
plăţii se află în acea localitate, cheltuielile de transport vor fi suportate de către cumpărător, iar dacă locul
plăţii stabilit de părţi se află în localitatea sa, cheltuielile de transport vor fi suportate de vânzător.
Data plăţii se realizează în funcţie de termenul stipulat între părţi sau determinat în contract. Instanţa
poate stabili un termen atunci cînd natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune. Plata
se mai poate realiza si prin plata anticipată art. 1496 cod.civ. sau prin virament bancar art.1497 cod.civ.

Dovada plăţii. Prin plată, debitorul se liberează de obligaţie. În cazul în care creditorul
contestă executarea obligaţiei, se pune chestiunea probei plăţii. În legătură cu acest aspect, două sunt
întrebările la care urmează să se răspundă, respectiv: cărei părţi îi revine sarcina probei şi care sunt
mijloacele prin care se poate proba efectuarea plăţii?
Art.1499 c.civ. dacă prin lege nu se prevede altfel dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă.
Principalul mijloc de probă o reprezintă chitanţa liberatorie potrivit art. 1500 c.civ. “ cel care plăteşte
are dreptul la o chitanţă liberatorie precum şi dacă este cazul la remiterea înscrisului original al creanţei.”
Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume până la proba contrarie
executarea prestaţiilor art. 1501.c.civ.
Pentru a uşura proba plăţii, uneori legea creează o prezumţie a faptului plăţii. Astfel, art. 1503 C. civ.
prevede că remiterea voluntară a titlului original, prin care se constată creanţa datorată de către debitor
creditorului, face proba plăţii. Dacă titlul constatator este un înscris sub semnătură privată, prezumţia este
absolută; liberarea debitorului prin plată sau prin remiterea de datorie se prezumă absolut. Prezumţia este
25
relativă când se remite debitorului titlul original constatator al creanţei, înscris autentic sau hotărâre
judecătorească, deoarece oricând creditorul ar putea obţine o copie după un asemenea înscris, spre deosebire
de situaţia remiterii înscrisului sub semnătură privată, când creditorul este în imposibilitate de a-şi mai
dovedi creanţa. În celelalte cazuri, creditorul eliberează debitorului care a făcut plata o chitanţă liberatorie,
prin care se atestă acest fapt.
Plata prin virament bancar, proba privind acest tip de plată se realizează prin ordinul de plată semnat
de debitor şi vizat de banca plătitoare, fapt care prezumă realizarea plăţii până la proba contrară.

SECȚIUNEA II.5.Executarea silită a obligaţiilor

Dacă debitorul nu-şi achită de bună voie obligaţia, adică nu

efectuează plata, creditorul se poate adresa justiţiei pentru
valorificarea dreptului său subiectiv patrimonial, solicitând
executarea silită. În fapt, judecătorul, constatând drepturile şi
obligaţiile corelative ale părţilor, va da o hotărâre, obligând
debitorul la executarea obligaţiei, iar dacă debitorul refuză să
execute hotărârea judecătorească, se va recurge la executarea
silită.

În cazuri frecvente, executarea silită se face în natură, directă, prin constrângerea debitorului, în mod
efectiv şi real, la executarea prestaţiei ce formează obiectul acelei obligaţii. În acest caz, creditorul va obţine
tot plata obligaţiei, adică executarea exactă a obiectului obligaţiei, numai că are loc o executare silită.
Uneori însă executarea în natură nu mai este posibilă, situaţie în care debitorul va fi constrâns la
executarea altei prestaţii decât cea datorată, respectiv la plata daunelor cauzate prin neexecutare. Este o
executare indirectă (prin echivalent bănesc), la care se recurge numai dacă executarea în natură nu mai este
posibilă.

26
 A. Specificul executării silite a obligaţiilor în raport de obiectul lor
Din acest punct de vedere, este necesar să facem distincţie după cum obiectul
obligaţiei constă în a da, a face sau a nu face.

1. În cazul executării în natură a unei obligaţii de a da, se face deosebire după

cum obiectul ei este o sumă de bani, un bun individual determinat sau lucruri de gen.
a. Obligaţia de a da având ca obiect o sumă de bani este posibil a fi executată
în toate cazurile în natură. Dacă debitorul nu achită de bună voie suma de bani
datorată, se poate proceda la vânzarea unor bunuri ce-i aparţin, creditorul urmând a fi
îndestulat din preţul obţinut astfel.
b. Când obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat,
transferul proprietăţii acelui bun are loc în momentul perfectării acordului de voinţă
între părţi, adică când se încheie contractul. Însă predarea lucrului, dacă n-a avut loc
în momentul încheierii contractului, se poate cere pe calea executării silite. În acest
caz, executarea silită se va face fie prin predarea lucrului, deci direct, fie indirect,
prin plata daunelor interese, când dintr-un motiv sau altul bunul nu se mai află în
mâinile debitorului.
c. Dacă obligaţia de a da are ca obiect bunuri de gen, dreptul de proprietate se
transmite în momentul individualizării lor. Şi în acest caz, executarea silită se va
putea face în natură, iar, dacă debitorul nu mai posedă asemenea bunuri, se va
recurge la executarea prin echivalent bănesc.

2. Executarea silită a obligaţiilor de a face este reglementată prin dispoziţiile

art. 1528 C. civ. Potrivit art. 1528 c.civ. “În cazul neexecutării unei obligaţii de a
face credotorul poate pe chetuiala debitorului să execute el însuşi ori să facă să fie
executată obligaţia”, Din acest text de lege s-ar putea trage concluzia că nu este
posibilă, în cazul acestui fel de obligaţii, decât executarea silită indirectă, prin
echivalent bănesc. Aşa se întâmplă în cazul obligaţiilor intuitu personae care nu pot
fi executate decât personal de debitor, cum ar fi executarea unei lucrări de către un
pictor sau un sculptor, situaţie în care debitorul obligaţiei de a face nu poate fi
constrâns pe calea executării silite directe a obligaţiei, ci numai prin echivalent
bănesc. Totuşi, dacă obligaţia de a face este susceptibilă de a fi executată de o terţă
persoană, creditorul ar putea recurge la executarea în contul debitorului
3. În cazul obligaţiilor de a nu face, potrivit art. 1529C. civ., „ În cazul
neexecutării obligaţiei de a nu face creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei pe cheltuiala
debitorului în limita stabilită prin hotărâre judecătorească. Este, bunăoară, situaţia în
care debitorul a construit o lucrare, cu rea-credinţă, pe terenul unei alte persoane, caz
în care proprietarul terenului poate solicita ca terţul constructor să-şi ridice
construcţiile pe cheltuiala sa. Dacă debitorul refuză să execute obligaţia, acest lucru
poate fi făcut de însuşi proprietarul terenului în contul şi cheltuiala debitorului.
Conchizând, se observă că şi în cazul obligaţiilor de a face şi de a nu face,
exceptând obligaţiile intuitu personae, executarea silită poate fi făcută şi în natură.

27
 II.6. REZUMAT

Contractul este cel mai important mod de dobândire al proprietăţii, este o varietate de act juridic,
un act juridic bilateral. Contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane care duce la
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de obligaţie.
Codul civil foloseşte pentru a desemna noţiunea de contracte şi noţiunea de convenţii. În sistemul
Codului civil contractele sunt guvernate de principiul libertăţii convenţiilor. Părţile pot încheia orice fel
de convenţii atât sub raportul conţinutului contractului cât şi sub raportul formei sale. În principiu
părţile pot însera în contract orice clauze. Art. 5 din Codul Civil stabileşte că « nu se poate deroga prin
convenţiuni sau dispoziţiuni particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri ».
Libertatea de a stabili orice fel de convenţie, de a stabili conţinutul contractului, poate fi limitată
prin norme imperative care privesc obiectul contractului (preţul unor produse supuse controlului
statului) sau forma contractului (forma scrisă – contractul de consignaţie,forma autentică, contractul de
vânzare cumpărare pentru terenuri, ipoteca convenţională). În afara unor limite generale care privesc o
categorie de contracte, există şi limite cu caracter special pentru anumite categorii de persoane sau
pentru anumite clauze , spre exemplu, vânzarea între soţi este interzisă.
Acordul de voinţe este elementul esenţial al contractului, prin acord de voinţe se înţelege
întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale cu intenţia părţilor de a produce efecte
juridice.

II.6. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Contractul de donaţie are următoarele caracteristici

a. este un contract oneros
b. este un contract sinalagmatic
c. este un contract bilateral

2. Ca şi condiţie de fond a contractului avem:

a. un obiect determinat,
b. o cauză licită,
c. consimţămîntul unui minor

3. Efectele specifice ale contractelor sunt:

a. rezilierea
b. capacitatea civilă
c. Incapacitatea
28
 4. Condițiile ca o ofertă să fie validă sunt
a. să fie reală,
b. să fie concretă
c. să fie exprese

5. Un contract se consideră încheiat

a. în momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea ofertei
b. în momentul plecării ofertei spre destinatar,
c. în momentul primirii ofertei de destinatar.

Soluții:
1. a,b,c,
2. a,b,
3. a,
4. a,b,
5. a,c.

 Teme de control
Exemple de teme de discuție în cadrul activităților tutoriale:
Noţiunea de efectele obligațiilor?
Enumeraţi condiţiile răspunderii contractuale.
Care sunt efectele contractelor?

TO DO!

Sarcină de lucru:
Studiați cartea autorului Liviu Pop și alegeți o temă privind o situație care vorbește despre efectele
răspunderii contractuale.

Recomandări bibliografice:

1. Pop Liviu, Tratat elementar de drept civil .Obligații, București, Editura, Universul Juridic,
2014,
2. Adam I, Drept civil.Obligațiile. Contractul, București, Editura , C.H.Beck, 2016 .
29
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III
GARANTAREA OBLIGAȚIILOR
Scurtă introducere: Respectiva unitate prezintă câteva situații în care obligațiile reprezintă
elementul esențial. Astfel în acest cadru vorbim despre contracte accesorii cum ar fi fidejusiunea,
ipoteca, sau gajul.
Obiectivele cursului:
- cunoașterea situațiilor în care se încheie contractele accesorii ;
- identificarea obligațiilor contractuale;
- înțelegerea efectelor pe care le produc contractele ;
- cunoașterea sancțiunilor care intervin atunci când nu sunt îndeplinite obligațiile contractuale.

Dura
ta medie de studiu
individual - 4 ore
CUPRINS
III.1. Dreptul de gaj general
III.2. Fidejusiunea (cauţiunea) 2280-2320 cod.civ.
III.3. Ipoteca art. 2343 cod.civ.
III.4. Rezumat

COMPETENȚELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Obiectivele acestui capitol constau în iniţierea studenţilor în

cunoaşterea modalităţilor de închiere a contractelor de tip ipoteca, cauțiunea
dau dreptul de gaj. Acest capitol prezintă condițiile și modalitatea de
încheiere a contractelor și efectele care le determină aceste contracte. Un alt
aspect care este tratat în această unitate de învățare îl reprezintă condițiile
care declanșează existența obligațiilor contractuale.

CUVINTE CHEIE: fidejusiune, contractul de ipotecă, contractul de amanet, dreptul de gaj, ipoteca
legală, ipotecă convențională.

30
 SECŢIUNEA III.1.Dreptul de gaj general

Dreptul de gaj general:

Art.2480 C. civ. prevede că „gajul poate avea ca
obiect bunuri mobile corporale sau titluri emise în formă
materializată .“ Este instituit dreptul de gaj general (în sensul
de garanţie) al creditorului chirografar, adică al acelui
creditor a cărei creanţă nu este garantată printr-o garanţie
reală asupra unui anumit bun din patrimoniul debitorului
său, ci asupra întregului patrimoniu alal acestuia.
acestuia.

Potrivit textului de lege, dreptul de gaj general poartă asupra bunurilor aflate în patrimoniul
debitorului în momentul naşterii dreptului de creanţă, dar şi asupra celor care intră ulterior în acel patrimoniu,
deci vizează atât bunurile prezente cât şi pe cele viitoare.
Cum dreptul de gaj general desemnează dreptul creditorului de a urmări, în caz de neexecutare a
obligaţiei, oricare dintre bunurile debitorului aflate în patrimoniul său în momentul executării silite, acest
drept poartă asupra unei universalităţi de bunuri. De aceea actele pe care le încheie fără fraudă debitorul şi
care îi modifică patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari, adică vor fi ţinuţi să le respecte efectele.
Dacă există mai mulţi creditori chirografari, ei vin în concurs la urmărirea bunurilor debitorului lor,
fără nici o preferinţă, spre deosebire, bunăoară, de creditorul gajist sau ipotecar.
Totuşi, există unele categorii de bunuri care sunt scoase de sub posibilităţile urmăririi de către
creditor. Astfel, sunt insesizabile în cadrul executării silite hainele necesare pentru nevoile zilnice, lucrurile
necesare pentru dormitul debitorului şi al familiei sale ş.a. De asemenea, salariul debitorului poate fi urmărit
numai într-o anumită proporţie, nu în totalitate, în raport de natura obligaţiei.
Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau după caz prin păstrarea
acestuia de către creditor cu consimţămîntul debitorului în scopul garantării creanţei.
În virtutea dreptului de gaj general, creditorii chirografari vor putea să pornească măsuri de executare
asupra bunurilor debitorului, în vederea obţinerii despăgubirilor datorate pentru neexecutarea obligaţiei de
către debitor. Nu mai puţin, creditorul poate cere luarea unor măsuri de conservare a patrimoniului
debitorului. Astfel, el poate cere punerea sub sechestru asigurător a anumitor bunuri ale debitorului, dacă
există temerea justificată că acele bunuri ar putea fi înstrăinate, dosite sau deteriorate de către debitor; poate
cere, de asemenea, înscrierea sau transcrierea unui act prin care debitorul dobândeşte dreptul de proprietate
sau un alt drept real asupra unui imobil şi neglijează efectuarea lor.
Creditorul mai are dreptul de a declara acţiune în declararea simulaţiei, dacă are un interes serios şi
legitim , pentru a demonstra existenţa unui act secret, care exprimă voinţa reală a părţilor, de natură să-i
1

prejudicieze interesele.

1
C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 339.
31
 GAJUL (AMANETUL) 2480-2494 COD.CIV.

Este un contract accesoriu în virtutea căruia debitorul sau un terţ, remite

creditorului un bun mobil drept garanţie a executării obligaţiei
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile
emise în formă materializată.
Constituirea gajului – gajul se constituie prin remiterea bunului sau
titlului către creditor sau după caz prin păstrarea acestuia de către creditor cu
consimțământul debitorului, în scopul garantării creanței.

Este reglementat prin dispoziţiile art. Cod civil, 2480-2494 gajul propriu-
zis, sau prin legi speciale – gajul fără deposedare – Legea nr. 22/1969, Legea
nr.99/1998. Pentru opozabilitatea faţă de terţi, este necesară îndeplinirea
condiţiilor de publicitate. Este un contract accesoriu, presupunând un contract
principal a cărui garantare o asigură. Este un contract bilateral creând obligaţii
pentru ambele părţi. Este un contract consensual, fiind valabil prin simplul acord
de voinţă. Este un contract real, în formă clasică, reglementată prin dispoziţiile
Codului civil, se cere remiterea bunului către creditor.
Condiţii de validitate: se cer a fi întrunite condiţiile generale de validitate
pentru încheierea actelor juridice. Este necesară capacitatea de a dispune, precum
şi condiţia de a fi proprietarul bunului, iar pentru validitate se impune remiterea
bunului.
Creditorul gajist dobândeşte un drept de retenţie asupra bunului, până la
plata datoriei şi nu dobândeşte însă dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege
fructele; un drept de preferinţă de a fi plătit cu prioritate faţă de alţi creditori, prin
preţul obţinut prin vânzare; şi un drept de urmărire atunci când a pierdut detenţia
bunului în mod involuntar.
Orice clauză prin care s-ar conveni la autorizarea vânzării bunului fără
intervenţia instanţei sau un pact prin care s-ar conveni că în caz de neplată,
creditorul ar deveni, proprietarul bunului gajat este lovită de nulitate.
Din acest contract, pentru creditor se naşte obligaţia de a restitui gajul la
achitarea datoriei, de a conserva bunul, de a răspunde de orice deteriorare
produsă, din culpa sa, de a nu folosi bunul
Cel ce a constituit gajul trebuie să restituie cheltuielile făcute de creditorul
gajist.
Stingerea gajului are loc odată cu stingerea obligaţiei (plată, compensaţie,
nulitate). Gajul se poate stinge şi prin modurile obişnuite de stingere a obligaţiei
sau pieirea bunului prin forţă majoră.

32
 Acţiunea oblică

Potrivit art. 1560-1561 C. civ. „ Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite
drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta în prejudiciu creditorului refuză sau neglijează să le
exercite. Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului.
Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le-ar fi
putut opune debitorului.” Acest text de lege pune la dispoziţia creditorilor un mecanism juridic util în cazul
în care debitorul, ştiind că este insolvabil şi că patrimoniul său este absorbit de datorii, din neglijenţă,
nepăsare sau din nepricepere, ori chiar cu rea-credinţă să nu acţioneze pentru realizarea unui drept al său.
Astfel, un bun al său se află, fără drept, în posesia unui terţ, iar debitorul neglijează să exercite o acţiune
împotriva acestuia, caz în care creditorul va putea acţiona în locul debitorului pe calea acţiunii oblice (sau
indirectă). Se consideră că, în temeiul aceluiaşi text, creditorul ar putea exercita nu numai o acţiune în justiţie,
ci şi o cale de executare, adică să urmărească silit un debitor al debitorului său1.
În consecinţă, acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită în nume propriu
pentru valorificarea unui drept aparţinând debitorului său. El face să intre în patrimoniul debitorului său o
valoare, care va putea ulterior să fie urmărită.

Domeniu de aplicare. Rezultă că pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate

numai acţiuni având un caracter patrimonial, care datorită pasivităţii debitorului
sunt pe cale să se piardă prin prescripţie. Se consideră că în baza acestui text
creditorul nu ar putea să săvârşească acte de gestiune sau de administrare a
patrimoniului debitorului său. Astfel, creditorul nu poate pe calea acţiunii oblice să
închirieze un spaţiu pe care debitorul nu-l foloseşte, însă ar putea cere plata chiriei
în locul debitorului său.
Există totuşi unele excepţii de la regula potrivit căreia creditorul poate
exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile patrimoniale ale debitorului său. De
exemplu, creditorul nu are un asemenea drept în cazul în care acel drept are un
caracter exclusiv personal şi implică o apreciere subiectivă din partea debitorului,
chiar dacă are consecinţe de ordin patrimonial, cum ar fi acţiunile în stabilirea
filiaţiei, tăgăduirea paternităţii, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru
ingratitudine şi altele de acest fel.

1
G. Marty, P. Raynaud, op. cit., T. II, vol. 1, 1962, p. 708.
33
 Condiţii pentru exercitarea acţiunii oblice
a. inactivitatea sau neglijenţa debitorului care se abţine să-şi recupereze
creanţele de la proprii săi debitori, respectiv pasivitatea sa faţă de exercitarea
dreptului, în caz contrar nu s-ar justifica interesul creditorului de a acţiona în locul
debitorului său;
b. creanţa debitorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar nu doar
eventuală sau de mărime necunoscută ori fără să fi ajuns la termen;
c. creditorul trebuie să facă dovada interesului său serios şi legitim în
exercitarea acţiunii. Această condiţie se analizează prin împrejurarea că această
pasivitate poate periclita dreptul creditorului, deoarece debitorul său riscă să
ACȚIUNEA
devină insolvabil. PAULIANĂ
Din acest SAU REVOCATORIE
punct de vedere, creditorul n-ar putea să exercite o
acţiune pe calea acţiunii oblice în caz că debitorul este solvabil, întrucât nu poate
justifica interesul său1.
Efectele acţiunii oblice. În baza disp. art. 1561 C. civ., creditorul exercită
acţiunea oblică în numele debitorului său. Creditorul nu are alt drept decât cel
conferit de art. 1560 C. civ. împotriva terţului, adică are la dispoziţie acţiunea
debitorului său. Creditorul nu exercită un drept propriu, ci dreptul debitorului său.
De aici decurg o serie de consecinţe:
a. terţul acţionat în justiţie va putea opune creditorului toate apărările pe
care le-ar fi putut opune şi propriului său creditor, cum ar fi stingerea creanţei prin
compensare, remiterea datoriei etc.;
b. bunul readus în patrimoniul debitorului prin exercitarea unei acţiuni
oblice serveşte drept gaj general tuturor creditorilor şi va putea fi urmărit de toţi
creditorii, iar nu numai de cel care a acţionat în justiţie pe această cale. Creditorul
care exercită acţiunea oblică nu dobândeşte nici un privilegiu în raport de ceilalţi
creditori chirografari: se spune că acţiunea oblică este individuală în exerciţiul său,
însă colectivă prin efectele sale;
c. debitorul nu pierde posibilitatea de a dispune de bunul său, încât îşi
păstrează exerciţiul drepturilor şi acţiunilor faţă de terţi. De asemenea, ar putea
tranzacţiona cu pârâtul în cadrul acţiunii oblice, numai dacă o asemenea tranzacţie
nu este frauduloasă.
Creditorul în această situaţie nu are o acţiune directă împotriva terţului, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (excepţii de la regula principiului
relativităţii efectelor contractului), când i se permite creditorului să acţioneze
direct, în nume personal, împotriva unui debitor al debitorului său, cum este
acţiunea directă în cazul contractului de antrepriză, pe care o au lucrătorii angajaţi
de antreprenor împotriva clientului lucrării executate, pentru sumele pe care le
datorează antreprenorul . Ca urmare, debitorul este desesizat de dreptul său, iar o
eventuală acţiune şi actele sale relative la creanţă ar fi inopozabile creditorului care
a promovat acţiunea directă. De asemenea, beneficiul acţiunii directe este rezervat
creditorului căruia legea i-a acordat această prerogativă, astfel că el scapă de
concursul celorlalţi creditori.

34
Acțiunea pauliană

Definiţie. Potrivit art. 1562 C. civ., creditorii au la îndemână o acţiune prin

care pot să atace şi actele viclene ale debitorului, nu numai pasivitatea şi inacţiunea
acestuia
Acţiunea pauliană (de la Paul, pretor roman care a creat-o) este acea acţiune
prin care creditorul poate cere justiţiei revocarea (desfiinţarea) actelor juridice
frauduloase încheiate de debitor, în măsura în care îl prejudiciază. Spre deosebire de
acţiunea oblică, în acest caz creditorul acţionează în numele său personal, deci
acţiunea pauliană sau revocatorie este directă. Ea urmăreşte să-l apere pe creditor de
insolvabilitatea premeditată a debitorului1. Astfel, debitorul urmărit pentru
îndestularea unei creanţe îşi donează imobilul, tocmai pentru a deveni insolvabil.

Condiţiile exercitării. Pentru a putea exercita acţiunea revocatorie se cer îndeplinite unele condiţii:
a. Actul încheiat trebuie să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că a cauzat starea de
insolvabilitate a debitorului ori a mărit acea stare. Acţiunea revocatorie vizează o fraudă, deci un act de
voinţă, astfel că în toate cazurile se va referi la un act juridic. Prin acţiunea pauliană ar putea fi revocat orice
act juridic privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este un act juridic unilateral sau bilateral, gratuit sau
oneros, cum ar fi o donaţie, o vânzare pe un preţ de nimic etc., dar cu condiţia ca actul să nu fie relativ la
drepturi exclusiv legate de persoană sau de bunuri insesizabile.
Totuşi, nu vor putea fi atacate actele juridice prin care debitorul plăteşte un alt creditor de-al său,
deoarece s-a micşorat activul, dar s-a micşorat şi pasivul, pentru că s-a stins o datorie scadentă. Nici actul
prin care debitorul contractează noi datorii nu poate fi atacat prin acţiunea pauliană, deoarece prin aceste
datorii el nu-şi micşorează activul patrimoniului, ci creează doar riscul unei insolvabilităţi pentru viitor.
De asemenea, nu pot fi atacate actele care reprezintă un refuz de îmbogăţire, cum ar fi refuzul unei
donaţii, deoarece prin acţiunea pauliană se tinde să se readucă în patrimoniul debitorului valori care au ieşit
fraudulos, iar nu să se aducă noi valori. Prin acţiunea pauliană nu poate fi atacat nici partajul, căci ar fi delicat
de repus în discuţie operaţiile complexe pe care le presupune, însă creditorii au dreptul de a supraveghea
modul său de desfăşurare
Se consideră însă că poate fi atacată pe calea acţiunii pauliene renunţarea la o succesiune, deoarece
moştenitorul devine proprietarul bunurilor din momentul morţii autorului său, iar renunţarea reprezintă o
micşorare a activului 1. Nu va putea fi atacat actul juridic al debitorului privind unele drepturi personale, deşi
unele ar putea avea şi consecinţe materiale, cum ar fi înfierea sau recunoaşterea unui copil.

1
R. Sanilevici, op. cit., p. 258.
35
 Jurisprudenţa a statuat că „acţiunea pauliană (revocatorie) are caracter subsidiar. Ea este justificată
numai în ipoteza în care creditorul nu-şi poate realiza creanţa împotriva debitorului din motiv că a devenit
insolvabil.“1
b. În ceea ce-l priveşte pe debitor, el săvârşeşte actul cu intenţia de a-l frauda pe creditor. Deci
debitorul cunoaşte rezultatul păgubitor al actului faţă de interesele creditorului. Prin acel act, indiferent dacă e
cu titlu gratuit sau oneros, debitorul urmăreşte să-şi creeze sau să-şi mărească starea de insolvabilitate.
Se consideră că pentru admisibilitatea acţiunii pauliene n-ar fi necesar ca atitudinea psihică a
debitorului să îmbrace forma intenţiei (dolului) pentru a-l păgubi pe creditor. Se cere numai ca debitorul să fi
încheiat actul, fiind conştient că el cauzează un prejudiciu creditorului prin crearea insolvabilităţii sale sau
prin mărirea stării de insolvabilitate 2.
c. Cu privire la creditor, pentru exerciţiul acţiunii pauliene, acesta trebuie să aibă o creanţă certă art.
1563 c.civ. Jurisprudenţa 3 nu cere ca ea să fie lichidă şi exigibilă, considerându-se că acţiunea are caracterul
unui măsuri de conservare. Titularul unei creanţe afectate de un termen sau condiţie nu poate promova
acţiunea pauliană, deoarece creanţa sa nu îndeplineşte caracteristicile respective.
În practica judiciară s-a statuat totuşi că dacă debitorul încheie actul fraudulos pentru a prejudicia un
creditor viitor, acesta va putea ataca actul, deşi a fost încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.
Astfel, ar fi revocabil actul încheiat după săvârşirea unei fapte penale, dar mai înainte de condamnarea
făptuitorului la confiscarea averii sau la despăgubiri civile4.
Se consideră că pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu se cere creditorului să se afle în posesia unui
titlu executoriu, deoarece acţiunea respectivă nu reprezintă un act de executare.
d. Pentru exerciţiul acţiunii pauliene se cere şi complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a
încheiat actul. Creditorul va fi obligat să facă dovada fraudei terţului în cazul actelor juridice cu titlu oneros,
deci când terţul a plătit un echivalent pentru bunul respectiv. Mai exact spus, va trebui să se facă proba
complicităţii terţului, adică a cunoaşterii prejudiciului cauzat creditorului prin actul respectiv.
În cazul actelor cu titlu gratuit nu este necesar să se facă dovada fraudei terţului beneficiar. Actul
gratuit este revocabil pe calea acţiunii pauliene chiar şi când terţul este de bună credinţă şi deci nu este
complice la fraudă. În practica judiciară s-a stabilit că „în cazul când bunul a fost înstrăinat cu titlu gratuit,
reclamantul este scutit a face dovada convenţiei frauduloase a dobânditorului bunului, fiind suficient ca el să
dovedească existenţa actului cu titlu gratuit, chiar dacă dobânditorul a ignorat crearea stării de insolvabilitate
a înstrăinătorului, deoarece acesta militează pentru păstrarea unui câştig în schimbul căruia n-a dat nimic.“5

Efectele acţiunii pauliene. Prin admiterea acţiunii pauliene, actul fraudulos este declarat inopozabil
creditorului, deci el va putea urmări bunul ca şi cum n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului său.
Dar actul atacat rămâne opozabil faţă de celelalte persoane, inclusiv faţă de creditorii care n-au
exercitat acţiunea pauliană. Aceşti creditori nu pot urmări bunul reîntors în patrimoniul debitorului,
reîntoarcerea operând numai în favoarea celui care a exercitat acţiunea. Faţă de creditorii pasivi acţiunea nu
produce nici un efect, deoarece acţiunea revocatorie este personală.
Acţiunea pauliană are sub acest aspect un caracter relativ, ceea ce o deosebeşte de acţiunea oblică.
Actul este desfiinţat numai în măsura prejudiciului suferit de creditor, adică în limitele creanţei sale,

1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 134/1976, în C.D. 1976, p. 96.
2
Gérard Légier, op. cit., p.259.
3
Pentru o opinie contrară, a se vedea Curtea de Apel Suceava, secţ. civ., dec. nr. 525/1997, în Pavel Perju, op. cit., p. 126-
128. În speţă s-a reţinut că, deşi la data încheierii actului fraudulos reclamantul era creditorul unui împrumut nerestituit la
termen, el nu avea încă constituit titlul executoriu necesar urmăririi silite a creanţei sale, deci nu era un creditor anterior
actului atacat, astfel că acţiunea pauliană a fost respinsă.
4
Dec. de îndrumare a Plenului fostului Trib. Supr. nr. 15/1962, C. D. 1962, p. 24.
5
Trib. Suprem, secţ. civ. nr. 192/1985, în R.R.D. nr. 11/1985, p. 64.
36
rămânând valabil dincolo de aceste limite, chiar dacă ar exista şi alţi creditori, dar care n-au exercitat
acţiunea.
Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea în declararea simulaţiei prin următoarele1:
- prin acţiunea pauliană, creditorul solicită să se declare inopozabilitatea faţă de el a unui act de sărăcire
real, pe când în cazul simulaţiei el acţionează împotriva unui act fictiv;
- acţiunea pauliană presupune dovedirea unei fraude, însă în cazul acţiunii în declararea simulaţiei
este suficient să se probeze caracterul mincinos al actului.
Dreptul de gaj general al creditorilor asupra bunurilor din patrimoniul debitorului asigură
executarea obligaţiilor numai când debitorul este solvabil. Creditorul poate cere numai executarea
asupra bunurilor existente în patrimoniul debitorului. Creditorul poate ataca prin acţiune pauliană
(acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul poate cere justiţiei revocarea sau desfiinţarea
actelor juridice fraudulos încheiate de debitor, în măsura în care îl prejudiciază) doar actele frauduloase
ale debitorului şi prin acţiune obligă (acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o
exercită în nume propriu pentru valorificarea unui drept aparţinând debitorului său) să formuleze o
acţiune în justiţie, când debitorul neglijează să-şi exercite drepturile.
Creditorii au tot interesul să obţină garanţii care să le permită realizarea drepturilor în caz de
insolvabilitate a debitorului.
Garanţiile pot fi reale şi personale. Din categoria garanţiilor reale fac parte: gajul, ipoteca,
privilegiile, dreptul de retenţie, iar fidejusiunea este o garanţie personală.
Din punct de vedere al modului de stabilire garanţiile pot fi legale (ipoteca legală, privilegiile) sau
convenţionale (ipoteca convenţională, gajul, fidejusiunea).

SECȚIUNEA III.2. Fidejusiunea (cauţiunea) 2280-2320 cod.civ.

Este un contract prin care o persoană,

fidejusor, se obligă să plătească creditorului
în locul debitorului principal dacă acesta
nu-şi execută obligaţia. Este cunoscută şi
sub denumirea de cauţiune.

Este un contract accesoriu presupunând existenţa unei obligaţii principale stabilită printr-un
contract separat. Este un contract unilateral, cu obligaţii numai în sarcina fidejusorului care garantează
obligaţia de îndeplinire a obligaţiilor.
Este un contract consensual, luând naştere prin consimţământul expres al fidejusorului. Nu se
cere exprimarea consimţământului în formă autentică.

1
Gérard Légier, op. cit., p. 259-260.
37
 Pentru încheierea valabilă a contractului sunt necesare întrunirea
condiţiilor generale privind consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Sunt
necesare şi îndeplinirea unor condiţii speciale, respectiv fidejusorul să fie o
persoană cu capacitate deplină de exerciţiu , să fie o persoană solvabilă, să fie
domiciliat în circumscripţia în care debitoriul îşi avea domiciliul. Efectul
principal al fidejusiunii este acela că dacă debitorul nu exercită obligaţia
creditorul îl poate urmări pe fidejusor. Între debitor şi fidejusor se naşte o
obligaţie personală şi accesorie, obligaţiei debitorului. Fidejusorul se putea
opune creditorului. Dacă fidejusorul a convenit să răspundă solidar cu debitorul,
invocarea excepţiei beneficiului de discuţiune va rămâne fără efect. Invocarea
beneficiului de discuţiune produce un efect bilateral, în sensul că se suspendă
urmărirea fidejusorului până la cunoaşterea rezultatului urmăririi debitorului
principal. În cazul pluralităţii de fidejusori, fiecare este ţinut să răspundă pentru
totalitatea datoriei, iar inviolabilitatea unui cofidejusor va fi suportată de ceilalţi
contractanţi.
Dacă un fidejusor a plătit întreaga datorie se poate adresa cu acţiune în
regres asupra cofidejusorilor, solicitând restituirea părţii fiecăruia.
Între fidejusor şi debitor se produc efecte diferite, în sensul că fidejusorul
care a plătit se poate îndrepta împotriva debitorului cu o acţiune personală,
rezultată din raportul de creanţă sau o acţiune izvorâtă din subrogare, care
stabileşte că cel care a plătit datoria altuia este subrogat în drepturile creditorului,
dacă era obligat alături de debitor sau pentru el. Fidejusorul are dreptul la suma
plătită, dobânda aferentă, cheltuielile de urmărire.
Fidejusorul va pierde acţiunea în regres dacă a plătit datoria fără să fi fost
urmărit, fără să-l fi anunţat pe debitor, iar acesta ar fi avut mijloace pe care să le
opună creditorului (plata, compensaţia, prescripţia), sau dacă nu-l înştiinţează pe
debitor de plata făcută şi acesta plăteşte a doua oară. Fidejusorul va avea în
această situaţie o acţiune în repetiţiune în sarcina creditorului.

SECȚIUNEA III.3. IPOTECA ART. 2343 COD.CIV.

Este o garanţie reală în cadrul căreia lucrul afectat garanţiei este un bun imobil şi rămâne în
posesia proprietarului.
Ipoteca este un contract accesoriu care garantează existenţa unui contract principal. Imobilul
rămâne în posesia debitorului şi dă creditorului în cazul neplăţii la scadenţă, dreptul de a-l urmări în
mâinile oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, din preţul imobilului. Cât
timp creditorul nu a pornit urmărirea silită, debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate
asupra bunului imobil.
Este un contract accesoriu, presupunând existenţa unui contract principal şi se stinge odată cu
achitarea contractului principal. Se pot garanta şi creanţe viitoare, cum ar fi în cazul gestionarilor.
Este un contract real, întrucât conferă creditorului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă,
de a fi despăgubit cu prioritate faţă de alţi creditori.
Este un contract indivizibil – întrucât debitorul poate urmări acea persoană în folosul căreia a fost dat
imobilul urmărit. Dacă imobilul se partajează, creditorul poate urmări orice coproprietar pentru întreaga
datorie. Ipoteca este un contract solemn, legea impunând forma autentică pentru ipoteca convenţională.
38
  Caractere juridice

Ipoteca prin natura ei este un contract accesoriu și indivizibil. Ea subzistă cât

timp există obligația pe care o garantează și poartă în întregime asupra tuturor
bunurilor grevate supra fiecăruia dintre ele și asupra fiecărei părți din acestea, chiar
și în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligațiile sunt divizibile.

Clasificare
A.Ipoteca legală este ipoteca care ia naştere în baza legii fără un consimţământ din
partea proprietarului (în cazul creditelor acordate de CEC pentru construirea
locuinţelor, ipoteca legală a statului pentru garantarea gestiunii funcţionarilor
publici). Pentru constituirea acestei ipoteci nu este necesară forma autentică, se
constituie fără consimţământul debitorului
Ipoteca legală ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii nr.190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare sau legea nr.144/1996,
republicată care instituie o ipotecă asupra locuinţei în favoarea CEC, până la
restituirea sumelor datorate de beneficiar.

B.Ipoteca convenţională este constituită printr-un contract solemn, fiind valabilă

numai dacă este încheiată în formă autentică « ad validitatem ». Nerespectarea
formei autentice este sancţionată cu nulitatea absolută. Art. 2365 Cod civil
prevede: “Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului
ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta”.
Ipoteca convenţională nu este valabilă dacă prin actul de constituire al ipotecii, nu
se specifică anume natura şi situaţia fiecărui bun imobil al debitorului, asupra
căruia se consimte ipoteca. De asemenea ipoteca convenţională nu este valabilă
decât atunci când suma pentru care e constituită ipoteca este determinată prin act.
Bunurile viitoare ale debitorului nu pot face obiectul unei ipoteci. Ipoteca va
cuprinde însă toate îmbunătăţirile aduse imobilului ipotecat.
Nerespectarea formei autentice sau a principiului specialităţii ipotecii atrage
nulitatea REZUMATUL
absolută a contractului.UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE III
Şi ipoteca convenţională este supusă sistemului de publicitate prin înscrierea în
Registru de publicitate funciară de la instanţa în a cărei rază teritorială se află situat
bunul imobil. Înscrierea ipotecii se face pe baza încheierii date de judecător. Între
părţile contractului de garanţie imobiliară ipoteca îşi produce efectele de la data
încheierii actului, iar faţă de terţi din momentul înscrierii.
Data ipotecii determină rangul ipotecii. Ipoteca conservă privilegiul creditorului
timp de 15 ani, efectele începând la această dată, dacă nu a fost reînnoită.
Ipoteca încetează prin stingerea obligaţiei principale, prin renunţarea creditorului la
ipotecă, prin prescripţie. Radierea ipotecii are loc la cererea părţii sau prin hotărâre
judecătorească, prin înscrierea menţiunii de radiere pe marginea registrului.

39
 III.4. REZUMAT

Dreptul de gaj general al creditorilor asupra bunurilor din patrimoniul debitorului asigură
executarea obligaţiilor numai când debitorul este solvabil. Creditorul poate cere numai executarea
asupra bunurilor existente în patrimoniul debitorului. Creditorul poate ataca prin acţiune pauliană
(acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul poate cere justiţiei revocarea sau desfiinţarea
actelor juridice fraudulos încheiate de debitor, în măsura în car îl prejudiciază) doar actele frauduloase
ale debitorului şi prin acţiune obligă (acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o
exercită în nume propriu pentru valorificarea unui drept aparţinând debitorului său) să formuleze o
acţiune în justiţie, când debitorul neglijează să-şi exercite drepturile.
Ipoteca este un contract accesoriu care garantează existenţa unui contract principal. Imobilul rămâne
în posesia debitorului şi dă creditorului în cazul neplăţii la scadenţă, dreptul de a-l urmări în mâinile
oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, din preţul imobilului. Cât timp
creditorul nu a pornit urmărirea silită, debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate
asupra bunului imobil.
Este un contract accesoriu în virtutea căruia debitorul sau un terţ, remite creditorului un bun mobil
drept garanţie a executării obligaţiei.
Este un contract prin care o persoană, fidejusor, se obligă să plătească creditorului în locul debitorului
principal dacă acesta nu-şi execută obligaţia. Este cunoscută şi sub denumirea de cauţiune.

III.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Fidejusiunea este valabilă:

a) când este dată pentru garantarea unei obligaţii asumate de un minor,
b) numai când este făcută cu „ ştirea” sau consimţământul debitorului principal,
c) chiar dacă este constituită numai pentru o parte a datoriei principale ori în condiţii mai puţin
oneroase.

2. Contractul de fidejusiune este un contract:

a) accesoriu,
b) solemn,
c) unilateral cu titlul gratuit.

3. Fidejusiunea:
a) poate fi tacită,
b) nu poate fi extinsă peste limitele în care s-a contractat,
c) este nulă total cînd trece peste întinderea datorată debitorului sau cînd este făcută în condiţii mai
oneroase.

4. Fidejusiorul ce garantează în mod nedeterminat executarea unei obligaţii principale răspunde:

40
a) de toate accesoriile datoriei,
b) de cheltuielele de judecată făcute de creditor,
c) de cheltuielile făcute ulterior notificate fidejusorului.

5. Pot fi garantate prin fidejusiune:

a) obligaţiile intuitu persoane,
b) obligaţiile existente şi cele viitoare,
c) obligaţiile eventuale.

6. Dreptul de retenţie:
a) conferă perogativa urmăririi bunului în posesia oricărei persoane s-ar afla,
b) se poate invoca numai dacă bunul referitor la care se invocă este proprietatea exclusivă a celui care
este debitorul deţinătorului cât priveşte cheltuielile pretinse,
c) este indivizibil şi conferă o simplă detenţie precară.

7. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real presupunând remiterea lucrului către creditor,
b) poate fi consensual,
c) este unilateral.

8. În caz de concurs între privilegiile imobiliare şi ipoteci se acordă preferinţă:

a) ipotecilor,
b) privilegiilor

9. Contractul de ipotecă este un contract:

a) real,
b) consensual,
c) solemn.

10. Ipoteca convenţională:

a) se poate constitui numai prin act autentic,
b) se întinde şi asupra tuturor îmbunătăţirilor survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului.
c) trebuie să prevadă în conţinutul ei sub sancţiunea nulităţii, natura şi situaţia fiecărui imobil al
debitorului, asupra cărui se costituie ipoteca creanţei.

Soluţii
1. a,c
2. A,c
3. b
4. A,b,c
5. A,b,c
6. B,c
7. B,c
8 b
9. b
10. c

41
  Teme de control
Exemple de teme de discuție în cadrul activităților tutoriale:
1. Exemplificați caracteristicile contractelor accesorii.
2. Definiți gajul.
3. Precizaţi care tip de ipotecă este mai avantajos pentru debitor?

Recomandări bibliografice:

1. C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. U.J. București, 2013;

2. Fracis Deak, Contracte,București, Editura Universul Juridic, 2017.

42
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Scurtă introducere: După parcurgerea acestei unităţi de învăţate veţi fi capabili să definiţi
noţiunea de contract de vânzare, prezentarea conţinutului şi sferei de acţiune a acestuia, prezentarea
elementelor și a tipurilor de contracte de vânzare, structura acestuia și obligațiile părților contractante.

Obiectivele cursului:
- cunoașterea trăsăturilor caracteristice ale contractului de vînzare cumpărare;
- înțelegerea noțiunii de vânzarea pe gustate etc.

CUPRINS
IV.1. Noțiuni generale privind contractul de vânzare-cumpărare
IV.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
IV.3. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-
Dura cumpărare
ta medie de studiu IV.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare
individual - 2 ore IV.5. Alte varietăţi de vânzare

COMPETENȚELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Competențele acestei unități vizează analiza problemelor din domeniul dreptului

civil într-un mod flexibil și eficient Capitolul prezintă succint aspecte teoretice
ale contractului de vânzare-cumpărare, în lumina legislaţiei actuale. Se
evidenţiază complexitatea temei contractul de vânzare-cumpărare şi
importanţa lui pentru statutul persoanei.

SECŢIUNEA IV.1. Noțiuni generale privind contractul de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare – cumpărarea este reglementat în Codul civil ca şi alte

contracte normative cu caracter special.
Articolul 1650 cod. civ, defineşte acest tip de contract sub următoarea noţiune „vânzarea este
contractul prin care vânzătorul transmite sau după caz se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea
unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească; alin. 2. poate fi de
asemenea transmis prin vînzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept””.

43
 Definiţia în cauză dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare este completă, ea
rezumându-se la transmiterea proprietăţii, ori unui alt drept real ( sau de creanţă) în schimbul unui preţ,
situaţie subliniată prin alin.2, întrucât transmiterea proprietăţii nu este de esenţa vânzării-cumpărării, ci
doar de natura acesteia.
Astfel prin contractul de proprietate se poate transmite nu doar un drept de proprietate ci şi un
drept real sau de creanţă, sau dreptul de uzufruct.
Contractul de vânzare-cumpărarea nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale sau
drepturi patrimoniale care au un caracter strict personal

SECŢIUNEA IV.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Din definiţia contractului de vânzare-cumpărare rezultă caracterele

juridice ale acestuia şi anume: este un contract consensual, bilateral
(sinalagmatic), cu titlul oneros, comutativ şi translativ de proprietate.

a) Contractul de vânzare-cumpărare este în principiu un contract, consensual deoarece se încheie

valabil prin simplul consimţământ al părţilor (solo consensu)”. Aşa fiind, în principiu pentru validarea
contractului de vânzare-cumpărare nu se cere forma solemnă sau îndeplinirea vreuneia dintre condiţiile
speciale şi nici remiterea lucrului vândut sau a preţului în momentul încheierii contractului.
Trebuie observat că în materie de vânzări imobiliare, întrucât transferul dreptului de proprietate
asupra lucrului vândut nu este opozabil terţilor decât prin transcrierea actului de vânzare (art.27 din
Legea nr. 7/1996) , aceste dispoziţii ale legii obligă părţile în mod implicit să întocmească întotdeauna
un act scris pentru a constata efectuarea vânzărilor imobiliare, transferul dreptului de proprietate asupra
unui teren presupune ipso facto existenţa unui înscris
O excepţie de la principiul consensualismului este conţinută de art.2 alin. 1 din Legea
nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor.” Terenurile situate intravilan şi extravilan pot fi
înstrăinate şi dobândite , prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică”. Nerespectarea cerinţei
de lege se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Tot astfel contractul este valabili numai cu respectarea formelor cerute de lege în cazul vânzării
silite, când aceasta trebuie să fie făcută ad validitatem prin licitaţie publică.
b) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic deoarece prin încheierea sa
dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Astfel vânzătorul are obligaţia să predea lucrul
44
vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi pentru viciile ascunse ale bunului vândut, iar
cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul convenit şi să preia lucrul. Rezultă că obligaţia fiecărei
părţi îşi are cauza juridică în obligaţia celeilalte.
c) Contractul de vânzare-cumpărare este prin esenţă sa un contract cu titlul oneros, deoarece
ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul
prestaţiei la cere se obligă. Astfel vânzătorul urmăreşte să primească preţul drept contraechivalent al
prestaţiei sale, iar cumpărătorul urmăreşte şă primească bunul cumpărat în schimbul preţului convenit.
d) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de ambele părţi la încheierea contractului şi nu depind
ca în cazul contractelor aleatorii , de un eveniment viitor sau incert , care ar face să existe şanse de câştig
şi pierdere pentru oricare din părţile contractante.
e) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. În principiu, orice
contract are ca efect naşterea de drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor , dacă este vorba de contracte
sinalagmatice sau doar a uneia dintre părţi , dacă este vorba de contracte unilaterale.
Pentru a avea loc transmiterea dreptului de proprietate trebuiesc îndeplinite anumite condiţii:
1. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut ( cu excepţia vânzării lucrului altuia)
2. Obiectul contractului trebuie să fie format numai din bunuri determinate individual deoarece în cazul
bunurilor determinate generic transferul proprietăţii nu poate avea loc în momentul încheierii
contractului, întrucât nu se cunosc bunurile care urmează a fi efectiv dobândite de cumpărător.
3. Este necesar ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii sau al altui drept real printr-o clauză
specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen sau condiţie .

SECŢIUNEA IV.3.Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

Condiţiile legale generale numite condiţii esenţiale, sunt prevăzute în

art. 1179 cod. civ., şi privesc structura tehnică a contractului ( consensus
minimum). Ele sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.

Aceste elemente structurale concretizează voinţa părţilor contractante de a încheia

valabil contractul civil avut în vedere de a obţine îndeplinirea întocmai a obligaţiilor care revin fiecăruia
şi de a realiza un anumit scop.
1.Capacitatea părţilor de a contracta

a. Regula şi excepţia
Capacitatea de a contracta constituie o parte componentă a capacităţii juridice civile constând în
aptitudinea unei persoane de a încheia personal sau prin reprezentare contracte civile.

45
 Potrivit art. 1651 cod civ., “ pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege” , de unde
rezultă că orice persoană poate încheia un contract de vânzare-cumpărare, fie în calitate de cumpărător
fie în calitate de vânzător, dacă legea nu-i interzice acest lucru.
Prin urmare în dreptul civil , în materie de vânzare-cumpărare, regula este capacitatea , fie că este
vorba de capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu, iar incapacitatea, reprezintă excepţia. Aşa
fiind, cazurile de incapacitate sunt expres limitativ prevăzute de lege, ele fiind de strictă interpretare,
neputând fi extinse şi la alte cazuri.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act de dispoziţie ceea ce impune ca persoanele care
urmăresc împlinirea unui astfel de act trebuie să dispună de capacitatea de exerciţiu.

b. Incapacităţi speciale
Legea civilă a reglementat în anumite situaţii în cazul vânzării-cumpărării anumite incapacităţi
speciale, adică interdicţii de a vinde sau de a cumpăra de către anumite persoane care se află în calitate
de incapacitate.

1. Incapacităţi speciale de a vinde

Potrivit art.1654 cod. civ., se urmăresc excepţiile de la regula de bază cu privire la subiecţii
contractului de vânzare-cumpărare..
Sunt încapabili de a vinde direct sau prin persoane interpuse chiar şi prin licitaţie publică:
a. mandatarii pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă cu excepţia prevăzută la art.
1304 c.civ.
b. părinţii tutorele, curatorul administratorul provizoriu pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă,
c. funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii precum şi alte
persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca
obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Încălcarea acestor interdicţii se sancţionează cu nulitate relativă a,b, şi cu nulitate absolută c. Potrivit art.
1655 cod.civ. „ persoanele prevăzute la art. 1654 nu pot să vândă bunurile proprii pentru un preţ care
constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl
administrează ori a cărui administrare o supraveghează după caz.

2. Incapacităţi speciale de a cumpăra

În conformitate cu prevederile art. 1654 cod civ., nu pot cumpăra nici direct nici prin persoane
interpuse anumite categorii sociale. „Sunt încapabili de a cumpăra direct sau prin persoane interpuse
chiar şi prin licitaţie publică:
d. mandatarii pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă cu excepţia prevăzută la art.
1304 c.civ.
e. părinţii tutorele, curatorul administratorul provizoriu pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă,
f. funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii precum şi alte
persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca
obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Pe lîngă această reglementare Codul civil prin 1653 mai subliniază şi situaţia de incapacitatea de
a cumpăra drepturi litigioase. „Sub sancţiunea nulităţii absolute judecătorii, procurorii grefierii
executorii avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra
direct sau prin persoane interpuse drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti
în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. (2) sunt exceptate de la prevederile alin.1 :
a. cumpărarea drepturilor succesorale ori cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitorii
sau coproprietari după caz;
46
 b. cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca
dreptul să fi devenit litigios;
c. cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu
existenţa dreptului litigios;
(3)Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau
întinderea sa.

2. Consimţământul părţilor

Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării

unui act juridic, respectiv acordul de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract
sau un alt act juridic bilateral sau multilateral.
Pentru a fi eficient consimţământul trebuie să fie deplin adică să nu fie viciat prin eroare, dol, sau
violenţă.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, consimţământul se realizează prin oferta făcută de
una dintre părţi, care de regulă este vânzătorul, urmată de acceptarea acestei oferte de către cealaltă
parte. Practic acordul de voinţă între părţile contractante. Mai precis viitorul vânzător şi viitorul
cumpărător , se realizează în majoritatea cazurilor, treptat prin negociere, propuneri de negociere,
acceptări parţiale şi concesii reciproce, urmărindu-se în final ajungerea la înţelegerea deplină asupra
întregului conţinut al contractului.
În cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în legătură cu consimţământul , se pune problema
promisiunii de vânzare, ori promisiunii de vânzare-cumpărare promisiuni care pot preceda încheierea
unui contract de vânzare-cumpărare.

a) Promisiunea unilaterală de vânzare

Promisiunea unilaterală constituie un acord de voinţă prin care o anumită persoană prevăzând un
eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a
vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a –şi manifesta ulterior, la o a numită dată sau de regulă,
înăuntrul unui termen, consimţământul de al cumpăra
Promisiunea de vânzare se prezintă ca o convenţie spre deosebire de oferta de vânzare care
constituie o manifestare unilaterală de voinţă şi nu trebuie confundată cu pactul de preferinţă (
preemţiune). Dacă o promisiune de vânzare a fost acceptată sub rezerva manifestării ulterioare a voinţei
de a cumpăra, constituie un contract şi nu un act unilateral de voinţă, însă nu constituie un contract de
vânzare-cumpărare, ea neputând avea efectul transferului dreptului de proprietate către acceptant. De
altfel, în literatura juridică de specialitate s-a apreciat în mod just că promisiunea de vânzare este un
antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă una din părţi obligându-se faţă de cealaltă parte să
vândă în viitor un anumit bun beneficiarul promisiunii având posibilitatea de a opta între a cumpăra sau
nu.
În ipoteza în care părţile au stipulat un termen, iar înăuntrul acestuia beneficiarul promisiunii nu-
şi manifestă opţiune , ulterior el nu îl mai poate obliga pe promitent să încheie contractul. În absenţa
unui termen convenţional , promitentul îi poate cere beneficiarului promisiunii să opteze, în principiu
este aplicabil termenul general de prescripţie, care începe să curgă din momentul promisiunii de vânzare
sau de cumpărare.
În situaţia în care beneficiarul promisiunii s-a decis a cumpăra bunul iar promitentul vânzării
refuză perfectarea acesteia, încălcându-şi obligaţia asumată, contractul proiectat nu se mai poate încheia
însă beneficiarul promisiunii este îndreptăţit la daune interese în baza art.1075 cod. civ.,

b) Promisiunea bilaterală ( sinalagmatică) de vânzare-cumpărare

47
 Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, adică de a vinde şi de a cumpăra, se deosebeşte
de cea unilaterală, deoarece la aceasta ambele părţi se obligă a încheia în viitor contractul de vânzare-
cumpărare, având fiecare calitatea de promitent cât şi pe cea de beneficiar.
Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract, în care oricare dintre părţi poate cere
încheierea contractului iar partea care refuză încheierea acestuia în mod culpabil va fi obligată la plata
de daune – interese.
Antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate avea efect translativ de proprietate, însă constituie
un contract viabil din care izvorăsc pentru părţi obligaţii de a face , adică de a îndeplini toate operaţiile
necesare pentru închierea validă în viitor a contractului de vânzare-cumpărare, din antecontract nu
putem trage concluzia că promitentul vânzătorul a vândut sau că cealaltă parte a cumpărat , deşi părţile
au convenit asupra bunului şi preţului dar cu încheierea în viitor a contractului şi evident cu respectarea
tuturor cerinţelor legale.
Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis părţile pot să-şi asume prin
promisiunea de vânzare-cumpărare şi alte obligaţii de natură a prefigura şi mai bine contractul în viitor,
cum ar fi : plata anticipată ( în tot sau în parte, deodată sau eşalonat) a preţului de vânzare convenit,
puterea la dispoziţia beneficiarului cumpărător a folosinţei (totale sau parţiale) a bunului care formează
obiectul promisiunii sau plata unei arvune pentru garantarea îndeplinirii obligaţiei de a face asumate şi
despăgubirea părţii vătămate pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
În ipoteza în care promitentul vânzător şi-ar asuma în cadrul promisiunii sinalagmatice de
vânzare-cumpărare ,încheierea unui contract de vânzare cumpărare, la cererea beneficiarului cumpărător
şi o obligaţie de a nu face, constând în aceea “ de a nu încheia acte de dispoziţie în favoarea unor terţi cu
privire la lucrul promis, prin care să zădărnicească încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu
beneficiarul cumpărătorul. Este recunoscut că obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului
pasiv de a se abţine de la săvârşirea unor fapte pe care le-ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de
debitor. Această obligaţie are ca obiect o abţinere , o inacţiune şi ea nu trebuie confundată cu obligaţia
negativă care revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real de a nu face nimic de a stânjeni
existenţa şi exerciţiul acestui drept , fără justificare legală. În cazul antecontractului de vânzare
cumpărare , subiectele sunt determinate din momentul încheierii acestuia , cunoscându-se şi conţinutul
actului.
Antecontractul de vânzare cumpărare odată încheiat obligă părţile la îndeplinirea întocmai a
obligaţiilor asumate în baza principiului forţei obligatorii a contractului. În ipoteza în care promitentul
vânzător nu-şi respectă obligaţia asumată şi înstrăinează bunul altei persoane, această înstrăinare este
valabilă , cu excepţia fraudei, astfel că beneficiarul cumpărător nu poate pretinde predarea bunului
întrucât după cum am văzut – antecontractul nu transferă dreptul de proprietate el având dreptul doar la
daune – interese.
În cazul în care bunul se mai află în patrimoniul promitentului vânzător şi nu există alte
impedimente legale, instanţa de judecată ar putea, în lumina executării în natură a obligaţiilor şi
repararea în natură pagubelor, să pronunţe, în baza unei hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-
cumpărare, caz în care transferul proprietăţii de la vânzătorul promitent la cumpărător va avea loc pe
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti constitutive de drepturi.
Nerespectarea culpabilă a obligaţiei de a finaliza încheierea contractului de vânzare-cumpărare
de către una din părţi dă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune care derivă din caracterul
sinalagmatic al promisiunii de vânzare-cumpărare. În acest caz părţile îşi vor restitui tot ceea ce şi-au
prestat reciproc iar partea în culpă va fi ţinută faţă de partea nevinovată la plata eventualelor despăgubiri.
Dreptul la acţiune în restituirea sumelor plătite cu titlu de acont, arvună, preţ este prescriptibil în
termen de 3 ani , termen care începe să curgă de la data când beneficiarul cumpărător a cunoscut că
finalizarea contractului de vânzare cumpărare nu mai poate avea loc indiferent dacă promitentul
vânzător este sau nu culpabil, iar dacă părţile au stabilit un termen pentru încheierea contractului ,
prescripţia dreptului la acţiune se va calcula de la expirarea acestui termen

48
 c) Pactul de preferinţă
O formă a promisiunii unilaterală de vânzare o constituie pactul de preferinţă (preemţiune) prin
care proprietarul unui bun se obligă ca în cazul că îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane
( beneficiarul promisiunii) la preţ egal şi în condiţii egale. Spre exemplu, proprietarul ( locator) se obligă
faţă de chiriaşi să-i acorde preferinţă în cazul în care s-ar decide să-şi vândă locuinţa.
În cadrul pactului de preferinţă, promitentul rămâne liber să vândă ori nu bunul dacă însă se
hotărăşte să-l vândă este ţinut să îl prefere pe beneficiar. Dacă vinde bunul unei terţe persoane prin
fraudă sau prin complicitate la fraudă din partea terţului achizitor, beneficiarul este îndreptăţit să ceară
anularea vânzării, invocând dreptul său de preferinţă. Dacă nu se face dovada fraudei, beneficiarul
pactului are doar un drept la acţiune împotriva promitentului pentru daune – interese, conform regulilor
generale în materie, referitoare la răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de
a face.
Pactul de preferinţă se deosebeşte de promisiunea unilaterală de vânzare, întrucât până când
promitentul nu se decide să vândă , beneficiarul pactului nu are născut nici un drept, abia în momentul
când promitentul se hotărăşte să-i vândă bunul car formează obiectul pactului se naşte şi dreptul
beneficiarului de a cumpăra în condiţiile convenite neavând însă obligaţia de a accepta.
Dreptul beneficiarului rezultă din promisiunea de vânzare se poate transmite prin acte între vii
sau prin moştenire, dacă nu s-a prevăzut altfel în convenţia dintre părţi; obligaţia promitentului se
transmite numai pe cale succesorală , întrucât în dreptul nostru nu este reglementată cesiunea de datorie.

d) Dreptul de preemţiune
Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor prin art. 5-11 şi legea nr. 16/1994 a
arendării prin art. 9 dispun că înstrăinarea de terenuri agricole în extravilan prin vânzare se poate face
prin exercitarea dreptului de preemţiune, creând un drept prioritar la cumpărare pentru coproprietari, sau
pentru proprietarii vecini cu terenul proprietarului vânzător şi în fine, pentru arendaş. Dreptul de
preemţiune instituit prin Legea nr. 54/1998 constituie o derogare de la principiul liberei circulaţie a
terenurilor şi de la principiul potrivit căruia proprietarul se bucură şi dispune de un lucru în mod exclusiv
şi absolut.

3.Obiectul contractului

Deoarece contractul de vânzare cumpărare creează obligaţii ambelor părţi, pentru vânzător
obligaţia predării lucrului şi obligaţia de a garanta iar pentru cumpărător obligaţia plăţii preţului şi de a
primi bunul. Aceste prestaţii constituie obiectul juridic al contractului.
Deoarece obiectul prestaţiei vânzătorului se referă la un bun iar cel al cumpărătorului la o sumă
de bani în mod curent se consideră că bunul vândut şi preţul constituie obiectul material al celor două
prestaţii.
În principiu poate forma obiectul unei vânzări un bun, o parte indiviză dintr-un bun sau o
universalitate de bunuri, acestea din urmă putându-se transmite doar prin acte mortis causa (vânzarea
unei moşteniri sau a unei părţi din activul şi pasivul succesiunii)

A. Lucrul vândut

Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului acesta trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii:
a. să fie în comerţ ( în circuitul civil)
b. să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor
c. să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil,
d. să fie proprietatea vânzătorului.

49
a. Bunul trebuie să fie în comerţ
În prima parte a sa stabileşte că pot fi vândute numai lucrurile aflate în comerţ sau în circuitul civil,
făcând aplicaţia regulii generale consacrate de art. 1225 cod civ., în conformitate cu care numai lucrurile
aflate în comerţ. Adică în circuitul civil pot forma obiectul unui contract .
Sunt scoase din circuitul civil şi prin urmare nu pot forma obiectul unui contract de vănzare-
cumpărare lucrurile care prin natura lor nu sunt produse ale activităţii oamenilor aşa numitele lucruri
comune – res communis- ca aerul lumina soarelui, apa râurilor, apa mării care sunt inepuizabile şi nu
aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor evident în condiţiile şi limitele prescrise de lege.
Sunt inalianabile potrivit legii bunurile care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor
administrativ – teritoriale ( de interes local).
Un alt caz de inalienabilitate este reglementat de art. 32. alin. 1 din Legea nr. 18/1991 republicată în
Monitorul Oficial al României, partea I din 5 ianuarie, 1998, articolul potrivit căruia terenurile cu privire
la care s-a constituit dreptul de proprietate, în favoarea cooperatorilor, care nu au adus pământ în
cooperativă şi a altor persoane anume prevăzute de lege nu pot fi “ înstrăinate prin acte între vii timp de
10 ani socotiţi de la începutul anului următori celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii sub sancţiunea
nulităţii absolute a actului de înstrăinare”.
Hotărârea Guvernului nr.201/1990 interzice comercializarea printre altele de produse explozive şi
toxice, de droguri şi narcotice de otrăvuri, de instalaţii nucleare.
Unele lucruri din motive de ordine publică sau economico-socială nu vor putea forma obiectul
contractului de vânzare –cumpărare în condiţiile Legii nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat (
constituie monopol de stat armamentul, muniţiile exploziile substanţele şi medicamentele care conţin
stupefiante.
Ca o concluzie sancţiunea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu este în
circuitul civil sau nu este destinat comerţului este nulitatea absolută.

b. Bunul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor.

Este de neconceput o vânzare care să nu îndeplinească condiţia următoare. Dacă lucrul asupra căruia
“părţile s-au învoit” era pierit total în momentul încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut (
art.1659 cod civ).
În ipoteza în care în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare bunul “ era pierit numai
în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea preţului”
Cât priveşte bunurile viitoare, ele pot forma obiectul contractului de vânzare cumpărare nefiind
obligatoriu ca lucrul vândut să aibă o existenţă actuală, însă vor trebui să existe în viitor, fapt care
rezultă din prevederile art. 1228 alin 1 cod civ., potrivit căruia “ contractele se pot purta şi asupra
bunurilor viitoare”. Dintre bunurile viitoare nu pot forma obiectul contractului doar succesiunile
nedeschise, deoarece pactele asupra unei succesiuni viitoare (nedeschise) sunt prohibite de lege sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Poate forma obiectul unui contract de vânzare cumpărare, de exemplu, bunul care urmează a fi
confecţionat în viitor art. 1228 cod.civ. deşi nu există la momentul încheierii contractului.
Nerealizarea lucrului viitor nu se răsfrânge asupra validităţii vânzării cumpărării, dar vânzătorul nu
este îndreptăţit la plata preţului, datorând cumpărătorului şi daune-interese pentru neexecutarea
obligaţiei asumate, afară dacă nu dovedeşte o cauză străină evident neimputabilă lui, exoneratoare de
răspundere.
De asemenea art. 1230 cod.civ. sesizează şi vînzarea faţă de bunurile care aparţin altuia, ”dacă prin
lege nu se prevede altfel bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le
procure şi să le transmită creditorului sau după caz să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării
obligaţiei debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.”

50
 Într-o asemenea situaţie cumpărătorul nu este ţinut la plata preţului, cu excepţia cazului în care
contractul are caracter aleatoriu, cumpărătorul asumându-şi riscul nerealizării a lucrului viitor în această
din urmă ipoteză vânzătorul nu mai datorează daune.

c. Bunul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil.

Pentru ca să fie îndeplinite toate condiţiile bunul trebuie nu numai să existe dar şi să fie determinat
sau determinabil. Dacă bunul vândut este generic, determinarea se face prin arătarea speciei cantităţii
sau calităţii.
Bunul ( sau lucrul vândut) trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şi juridic;
nimeni nu poate obliga la imposibil. În fine bunul trebuie să mai fie licit şi corespunzător regulilor de
morală , ca la orice act juridic civil.

d. Bunul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului

De vreme ce contractul de vânzare cumpărare este translativ de proprietate este firesc pentru
validitatea acestuia ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, individual determinat, în caz contrar
el neputând transmite dreptul care face obiectul contractului
Vânzarea lucrului altuia este o operaţiune anormală care se întâlneşte foarte des în practică, fie în
situaţia în care părţile nu ştiau , fie numai cumpărătorul nu avea cunoştinţă că bunul vândut nu aparţine
celui care îl vinde . ci altei persoane.
În asemenea cazuri cumpărătorul poate invoca nulitatea relativă a contractului pe cale de acţiune,
în cazul în care a plătit preţul şi pe cale de excepţie dacă preţul nu s-a plătit. În schimb vânzătorul nu
poate cere anularea contractului dacă a fost de bună-credinţă, adică s-a crezut proprietar, întrucât eroarea
comisă de un contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul, eroarea trebuie să cadă
potrivit art.1207 alin. 3 cod civ., asupra persoanei cu care s-a făcut contractul.
Anularea nu va mai putea fi cerută nici de către cumpărător în cazul în care vânzătorul bunului a
devenit între timp ( după încheierea contractului) proprietarul acestuia sau în ipoteza în care adevăratul
proprietar ratifică vânzarea.
Adevăratul proprietar nu va putea cere anularea unui asemenea contract decât atunci când este
vorba de existenţa unei nulităţi absolute, fiind terţ faţă de vânzare-cumpărare, însă poate intenta o
acţiune în revendicare în acest proces, cumpărătorul va putea opune adevăratului proprietar uzucapiunea
sau excepţia, desigur obligaţia de garanţie contra evicţiunii a vânzătorului subzistă dacă cumpărătorul ar
fi evins.
Ca o concluzie în practica judiciară s-a decis că nulitatea absolută a contractului este dictată de
absenţa cauzei, întrucât vânzătorul, nefiind proprietarul bunului dobândit nu poate satisface scopul avut
de cumpărător.
Proprietarul bunului furat are dreptul, conferit de a revendica bunul de la cel care îl deţine, iar
acesta din urmă va putea să se despăgubească de la cel de la care l-a cumpărat. În cazul în care posesorul
actual al lucrului furat sau pierdut care vinde asemenea lucruri proprietarului originar va putea să ia
lucrul înapoi numai dacă întoarce posesorului preţul plătit

B. Preţul

Pentru încheierea validă a contractului de vânzare cumpărare este necesar acordul părţilor nu
numai asupra lucrului dar şi asupra preţului care constituie o clauză esenţială a contractului. Obiectul
obligaţiei cumpărătorului constă în plata preţului.

51
 Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului constând într-o sumă de bani ce corespunde valorii
lucrului vândut. În lipsa unui preţ, vânzarea este nulă absolut, deoarece obligaţi cumpărătorului nu are
obiect , iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.
Pentru valabilitatea contractului de vânzare cumpărare , preţul trebuie să îndeplinească condiţiile:
a. să fie fixat într-o sumă de bani,
b. să fie determinat sau determinabil,
c. să fie sincer şi serios,
d. să nu contravină dispoziţiilor legale imperative referitoare la regimul preţurilor.

a. Preţul trebuie să fie exprimat într-o sumă de bani

Deşi stabilirea preţului în bani nu este prevăzută de actele normative, totuşi ea este esenţa vânzării.
În ipoteza în care înstrăinarea unui lucru nu se face pe baza unui preţ ci în schimbul unei alte prestaţii nu
mai suntem în prezenţa unui contract de vânzare cumpărare, natura juridică a contractului fiind alta şi
anume contract de schimb sau contract de întreţinere.

b. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil

Potrivit art.1661 cod civ., preţul este determinat în cazul în care cuantumul lui este stabilit de comun
acord între părţi în momentul încheierii contractului.
Preţul poate fi stabilit de lege în cazul locuinţelor construite din fondurile statului şi vândute potrivit
dispoziţiilor Decretului nr.61/1990 şi în Legea nr.85/1992.
Când preţul este convenţional ar putea fi fixat numai de vânzător sau de cumpărător. În unele unităţi
comerciale preţul bunurilor poate fi fixat numai de vânzător în anumite situaţii acest preţ poate fi redus.
Dacă preţul a fost hotărât de părţi cesta nu poate fi modificat după încheierea contractului. Sunt nule
acele contracte în care este specificat că preţul a fost plătit dar nu a fost specificat câtimea acestuia.
Preţul poate fi determinabil prin indicarea în contract a unor elemente pe baza cărora cuantumul
preţului să poată fi stabilit în viitor, cel târziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată.
Determinarea preţului este necesară şi în cazul antecontractului de vânzare cumpărare.

c. Preţul trebuie să fie sincer şi serios

Preţul este sincer atunci când cuantumul lui menţionat în contract este acela convenit în realitate de
părţi , este un preţ real şi nu fictiv sau simulat.
Preţul este fictiv atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară respectiv să-l plătească, când din
actul secret rezultă că el nu este datorat. Dacă preţul este fictiv, acel contract este nul ca vânzare
cumpărare deoarece lipseşte un element esenţial – preţul
În cazul în care părţile s-au înţeles să treacă în contract un preţ inferior celui convenit, în mod
obişnuit, dar fără ca preţul să devină derizoriu , ne aflăm în faţa unei deghizări parţiale a preţului,
contractului de vânzare cumpărare fiind valabil. Deghizarea parţială urmăreşte de regulă fraudarea
fiscului.
Preţul este serios dacă nu este derizoriu, disproporţionat cu valoarea lucrului vândut. Preţul este
neserios , în cazul în care nu reflectă valoarea reală a bunului, adică este atât de disproporţionat în raport
cu valoarea lucrului vândut , încât apare ca ridicol sau de nimic în sens juridic , ca inexistent.

d. Preţul trebuie să nu contravină dispoziţiilor legale imperative privitoare la regimul preţurilor.

Condiţia respectivă vine în situaţia în care se urmăreşte o protejare pentru eventualii cumpărători astfel
ca preţurile unor produse să nu depăşească valoarea produsului. În aceste situaţii există preţuri stabilite
de lege care privesc atât cumpărătorul cât şi vânzătorul.
Cheltuielile vânzării în lipsa unei stipulaţii concrete în contract sunt în sarcina cumpărătorului art. 1666
c.civ.

52
 4.Cauza contractului

Cauza contractului de vânzare cumpărare este un element constitutiv în structura sa şi o condiţie

de validitate a acestuia.
Partea care se obligă ( debitorul ) are în vedere realizarea pe de o parte a unui scop direct (
imediat) iar pe de altă parte , atingerea unui scop indirect ( mediat).
Scopul direct al vânzătorului este primirea preţului în schimbul înstrăinării bunului iar al
cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plăţii preţului. În toate contractele de vânzare cumpărare
scopul direct este un element abstract, invariabil şi obiectiv ( cauza juridică a obligaţiei).
Scopul indirect apare ca un element concret, variabil şi subiectiv în fiecare contract de vânzare
cumpărare.
Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare cauza trebuie să existe chiar dacă nu este
stipulată în contract. Absenţa cauzei atrage sancţiunea nulităţii absolute a vânzării (art.948 cod. civ.).
Cauza trebuie să fie reală şi nu falsă, contrar atrage nulitate relativă a contractului de vânzare
cumpărare.
Cauza trebuie să fie licită, deoarece în caz contrar, contractul este sancţionat cu nulitate absolută.
Astfel în practica judiciară s-a considerat că este ilicită cauza în care părţile între care s-a încheiat un
contract de vânzare cumpărare a unui imobil au ştiut că acesta este proprietatea altei persoane şi cu rea
voinţă au urmărit să-i fraudeze pe adevăratul proprietar.
Cauza trebuie să fie şi morală adică scopul actului juridic să corespundă regulilor de convieţuire
socială.

SECŢIUNEA IV.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Interpretarea clauzelor contractuale. Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe

care contractul le creează în sarcina părţilor contractante. Pentru stabilirea acestor obligaţii, codul civil
conţine o dispoziţie în legătură cu interpretarea clauzelor vânzării.
De regulă, dacă înţelesul unui contract este îndoelnic, interpretarea se face în favoarea celui care
se obligă (art.1269 alin.1). În materie de vânzare, art. 1671 C.civ conţine o regulă specială potrivit căreia
clauzele îndoelnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva
regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune.

I.Obligaţiile vânzătorului

Articolul 1672 C. Civ. stabileşte principalele obligaţii ce incubă unui vânzător după încheierea
contractului de vânzare cumpărare: a) transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, b)predarea
bunului şi c) garantarea cumpărătorului. Cea de a treia obligaţie se subdivide, la rândul său, în obligaţia
de garanţie contra viciilor lucrului vândut, respectiv obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii.
A. În ceea ce priveşte obligaţia de a transmite proprietatea lucrului vândut, aceasta operează
în sarcina vânzătorului încă din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat, ori
preţul nu a fost plătit.

53
 Desigur, în cazurile în care proprietatea nu se transmite prin efectul încheierii contractului,
vânzătorul este obligat să efectueze acele acte ori fapte care sunt necesare pentru a opera transferul
dreptului de proprietate. De pildă, atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea se
transferă cumpărătorului numai după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire,
măsurare ori prin orice mod convenit sau impus de natura bunului. Cu alte cuvinte, contractul este
valabil încheiat de la data acordului de voinţă asupra lucrului şi asupra preţului, însă transferul dreptului
de propritetate şi al riscurilor are loc la un moment ulterior, şi anume după individualizarea bunurilor
prin cântărire, măsurare sau numărare (art.1678 C. Civ). Reţinem faptul că, până la momentul
individualizării bunului, vânzătorul suportă riscul lucrului şi riscul contractului, în cazul în care bunurile
pier fortuit. El nu va fi ţinut să plătească şi daune interese pentru o asemenea neexecutare fortuită.
În situaţia vânzării în bloc a bunurilor, dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un
preţ unic şi global, proprietatea se transmite cumpărătorului imediat ce contractul s-a încheiat, char dacă
bunurile nu au fost individualizate. În această situaţie, vânzarea este perfectă din momentul realizării
acordului de voinţă, şi tot atunci are loc şi transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor asupra
cumpărătorului, întrucât obiectul contractului este individualizat, fiind vorba de bunuri aparţinând unui
gen limitat, pentru care nu mai este necesară o individualizare ulterioară.
De asemenea, în cazul vânzării după mostră sau model, transferul proprietăţii operează în
mometul predării bunului.
În ceea ce priveşte vânzarea pe încercate reglementată în art. 1681 C.civ., aceata este un act
juridic afectat de condiţia suspensivă a încercării bunului de către cumpărător. Astfel, practic, până în
momentul realizării condiţiei, proprietatea şi riscurile nu se transmit, ele operând încă în sarcina
vânzătorului. Ca şi noutate, reţinem faptul că, acestă condiţe a încercării este considerată îndeplinită în
situaţia în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la
predarea lui. Contractul se consideră valabil încheiat, retroactiv de la data
acordului de voinţă, în cazul în care rezultatul încercării este pozitiv. În privinţa riscurilor, acestea trec
asupra cumpărătorului numai după îndeplinirea condiţiei.
Vânzarea pe gustate este reglementată de art. 1682 C.civ. Practic, această varietate de vânzare
este folosită, de regulă, pentru unele bunuri alimentare care se desfac în pieţe. În acest caz, contractul nu
se consideră valabil încheiat decât după ce cumpărătorul, gustând bunul, a declarat că îi place sau în
situaţia în care cumpărătorul a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe
( în lipsă de termen, se ia în considerare termenul de 30 de zile de la predarea bunului).
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, vânzătorul
trebuie să fie titularul dreptului ce se înstrăinează, el neavând posibilitatea de a transmite dreptul care
face obiectul contractului. Noul cod civil aduce în discuţie problematica controversată a vânzării
bunului altuia (reglementată de art.1683 C.civ). Astfel, dacă la mometul încheierii contractului asupra
unui bun determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este considerat ca fiind valabil
încheiat şi obligaţia vânzătorului considerată ca fiind îndeplinită, fie prin dobândirea de către vânzător a
bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar. Din această perspectivă, acordul de voinţă
trebuie să fie interpretat în sensul că părţile n-au urmărit imediat strămutarea proprietăţii lucrului, ci
vânzătorul s-a obligat numai a-l procura mai târziu cumpărătorului, în caz de neexecutare cumpărătorul
putând cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul daune interese de
la vânzător.
În cazul indiviziunii – având ca obiect proprietate comună indiviză pe cote părţi, atunci când un
coproprietar (având calitatea de vânzător) a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură
transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune
interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie
rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea
întregului bun.
Întinderea daunelor interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art.1702 şi 1703 C.Civ.

54
 Potrivit art.1684 C.civ. vânzătorul îşi poate rezerva proprietatea bunului vândut. Astfel, stipulaţia
prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar
dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea
formalităţilor de publicitate cerute de lege, în funcţie de natura bunului.
B. Codul civil conţine, în titlul dedicat vânzării, mai multe articole (1685-1694) despre predare.
Prin predare se înţelege punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot
ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei. Practic,
predarea presupune, mai întâi, punerea la dispoziţie a bunului, dar ea implică şi cerinţa conformităţii
bunului cu ceea ce părţile au convenit. În plus, executarea acestei obligaţii din partea vânzătorului
presupune conservarea bunului până la ridicarea lui de către cumpărător.
Predarea vizează nu numai bunul principal, ci şi accesoriile necesare folosirii lui. Art. 1686 C.civ
prevede că: „ obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat
folosinţei sale perpetue”.Prin accesoriu înţelegem, pe de o parte, elementele materiale unite cu lucrul,
cum ar fi: pentru o construcţie, imobilele prin destinaţie ( ca sobele); pentru o maşină, cricul, trusa de
prim ajutor etc, iar pe de altă parte, *accesoriile juridice*: drepturile reale ataşate imobilului, ca
servituţiile, acţiunea în revendicare sau în garanţie; titlurile şi documentele care să permită
cumpărătorului a se folosi de lucru ( de pildă, titlul de proprietate, certificatul de urbanism, certificatul
de înmatriculare pentru autovehicule). Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările ulterioare, obligă pe vânzător şi producător să predea
cumpărătorului unor bunuri de folosinţă îndelungată, odată cu bunul vândut, certificatul de garanţie,
cartea tehnică ori instrucţiunile de instalare şi folosire (art.20).
De asemenea, în cazul fructelor bunului vândut, dacă prin contract nu s-a convenit altfel, acestea
aparţin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii.
În ceea ce priveşte locul şi data predării, dacă părţile nu s-au înţeles altfel, potrivit art.1689,
predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul vândut în timpul vânzării.
Termenul predării este imediat ce preţul a fost plătit, dacă părţile nu au stipulat o altă dată. Dacă,
însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu
se face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la
expirarea acestui termen.
Totodată, bunul trebuie să fie predat în starea în care se află în momentul încheierii contractului.
Astfel, cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului. Dacă în urma
verificărilor sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără
întârziere. În lipsa informări, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia privind conservarea
bunului.
În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la
dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la
cererea oricărei dintre părţi, va desemna un expert în vederea constatării strării bunului.
După predarea bunului, vânzătorul trebuie potrivit art.1695 C.Civ să-l garanteze pe cumpărător
de liniştita folosinţă ( garanţia contra evicţiunii) şi potrivit art.1707 C.civ de utila folosinţă ( garanţia
contra viciilor) a acestuia.

C1. Garanţia împotriva evicţiunii. Această obligaţie a vânzătorului este reglementată în Codul
civil, în art. 1695-1706. Ea operează de drept în orice vânzare, chiar dacă părţile nu au prezăzut în
contract nici o referire cu privire la acest aspect. Are ca scop protejarea dreptului cumpărătorului de a nu
fi tulburat în folosinţa lucrului dobândit prin acel contract, nici de vânzător, nici de către terţe persoane.
Vom examina, în continuare, distinct, garanţia pe care vânzătorul o datorează pentru faptele sale
personale şi apoi garanţia pentru tulburările ce provin de la terţi. În ceea ce priveşte garanţia faptului
persoanal, aceata reprezintă un element esenţial al contractului, vânzătorul fiind ţinut să se abţină de la
orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a ameninţa proprietatea, folosinţa sau detenţia
cumpărătorului asupra bunului vândut. Această obligaţie de abţinere este considerată perpetuă, în sensul
55
că ea subzistă (în persoana vânzătorului sau a succesorilor în drepturi), indiferent cât timp ar fi trecut de
la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
În cazul tulburărilor din partea vânzătorului, cumpărătorul se poate apăra prin invocarea unei
excepţii personale numită excepţie de garanţie. Astfel, acela care este obligat să garanteze contra
evicţiunii nu poate să evingă. Vânzătorul nu poate să evingă nici în urma dobândirii unei noi calităţi, pe
care nu o avea în momentul încheierii contractului. Astfel, dacă a vândut lucrul altuia şi apoi l-a moştenit
pe adevăratul proprietar, nu-l poate evinge pe cunpărător, acesta putându-i opune excepţia de garanţie.
Totodată, obigaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între debitori.
De asemenea, vânzătorul răspunde pentru evicţiunea ce provine de la o terţă persoană, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei tulburări de drept; cauza tulburării să fie anterioară
vânzării; cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicţiunii.
În primul rând trebuie să fie vorba de o tuburare de drept. Spre deosebire de garanţia faptului
personal, în cazul tulburărilor ce provin de la terţi, legea nu recunoaşte cumpărătorului dreptul de a se
plânge decât dacă aceste tulburări sunt de drept, iar nu de fapt. Atfel, reprezintă o tulburare de drept
invocarea de către un terţ împotriva cumpărătorului a unor bunuri reale (dreptul de propritate, dreptul de
uzufruct) sau de creanţă (dreptul de locaţiune asupra unei părţi din bunul cumpărat, un drept de arendare
etc.) ori prin pretinderea existenţei unor sarcini (privilegii, ipoteci) sau servituţi care grevează bunul.
O a doua condiţie impusă de lege pentru angajarea răspunderii vânzătorului este o cauză
anterioră vânzării. Vânzătorul nu poate răspunde de împrejurările ivite după încheierea contractului şi
transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului, afară numai dacă evicţiunea provine dintr-un fapt
personal.
A treia condiţie este necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător. Obligaţia vânzătorului
există numai dacă, la data încheierii contractului, cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană
are sau pretinde a avea un drept asupra bunului. Cunoaşterea pericolului evicţiunii este considerată ca o
asumare a riscului din partea cumpărătorului şi, deci, contractul are caracter aleatoriu.
În caz de evicţiune, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării, dacă a fost evins de întregul
bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar fi în
cheiat contractul. Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea
prejudiciului suferit.
Dăcă terţul l-a evins deja pe cumpărător, legea prevede modul de indemnizare a acestuia de către
vânzător, în funcţie de felul evicţiunii: totală sau parţială.
Spunem că evicţiunea este totală atunci când cumpărătorul a pierdut în întregime dreptul de
proprietate asupra bunului cumpărat. Practic, în această situaţie contractul este rezolvit şi, pe cale de
consecinţă, are loc dezdăunarea cumpărătorului. Mai întâi, cumpărătorul are dreptul de a primi integral
preţul plătit, indiferent de scăderea valorii bunului la data evicţiunii, scădere datorată inclusiv
deteriorării bunului, fără a distinge după cauzele acesteia. Dacă însă cumpărătorul a tras foloase în urma
distrugerii bunului (de pildă, a încasat indemnizaţia de asigurare), vânzătorul are dreptul să reţină din
preţ o sumă echivalentă acestor foloase. Apoi, cumpărătorul are dreptul să solicite contravaloarea
fructelor pe care trebuia să le restituie evingătorului. După cum se ştie, dobânditorul de bună credinţă al
bunului altuia are dreptul de a păstra fructele. Buna credinţă încetează însă cel târziu la data intentării
acţiunii de către evingător, astfel că datorează evingătorului fructele culese ulterior acestui moment. În
schimb, în raport cu vânzătorul, cumpărătorul rămâne de bună credinţă, fapt ce justifică dreptul de a cere
şi obţine restituirea contravalorii fructelor.
Potrivit art.1702 C.civ. alin.1 cumpărătorul mai are dreptul la restituirea de către vânzător a
cheltuielilor de judecată, atât în procesul cu evingătorul, cât şi, dacă s-a judecat separat, din acţiunea sa
în garanţie îndreptată împotriva vânzătorului.
În plus, legea mai prevede dreptul cumpărătorului de a cere daune interese potrivit dreptului
comun, dar cu următoarea particularitate: vânzătorul trebuie să plătească diferenţa dintre valoarea
actuală a bunului şi preţul plătit de cumpărător, indiferent de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului şi
indiferent de cauza sporirii valorii.
56
 Totodată, articolul 1702 C.civ. alin. 2 prevede că vânzătorul va trebui să restituie toate
cheltuielile necesare şi utile pe care cumpărătorul le-a făcut cu lucrul. Dacă vânzătorul este de rea-
credinţă, el datorează şi contravaloarea cheltuielilor voluptuarii.
În cazul în care cumpărătorul a pierdut o cotă ideală din dreptul de proprietate sau o parte a
bunului cumpărat, ori i s-a restrâns sau negat dreptul pe care credea că l-a dobândit prin contract, ne
aflăm în faţa evicţiunii parţiale. În aceste ipoteze, cumpărătorul are dreptul de a opta între acţiunea în
rezoluţiunea vânzării şi acţiunea în dezdăunări pentru pierderea parţială suferită, menţinând contractul.
Potrivit art.1704 C.civ. atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului
evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este scutit de urmările garanţiei, în primul
caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la dat plăţii, iar în
al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri a tuturor cheltuielilor aferente.
Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut
trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat print-o hotărâre
intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau
motive suficiente pentru a se respinge cererea.
Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde
dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica
evicţiunea.
C2) Garanţia contra viciilor bunului vândut. Garanţia contra viciilor bunului vândut este consecinţa
obligaţiei vânzătorului de a asigura cumpărătorului folosinţa utilă a bunului.
Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut
impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea
sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic
(art. 1707 alin. (1) C. civ.).
Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu poate fi descoperit, fără asistenţă de specialitate,
de către un cumpărător prudent şi diligent.
Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului
Vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea
contractului.
În vănzările silite nu se datorează garanţie contra viciilor ascunse.
Răspunderea contra viciilor ascunse prezintă asemănări cu viciul erorii, dar nu se identifică cu
acesta, întrucât eroarea, ca viciu de consimţământ, poartă asupra substanţei obiectului convenţiei sau
asupra identităţii cocontractantului, în cazul contractelor încheiate intuitu persoane.
Dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse,
chiar şi atunci când nu le-a cunoscut (art 1708 alin. (1) C. civ.).
Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care
vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.
Obligaţia de garanţie şi răspunderea funcţionează numai pentru viciile ascunse ale lucrului
vândut şi nu pentru viciile aparente pe care cumpărătorul le putea descoperi singur, printr-o simpă
verificare şi pe care nu le-a comunicat vânzătorului.
Dacă în urma verificării se constată existenta unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl
informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a
executat obligaţia de a preda bunul în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Viciul ascuns sau cauza lui trebuie să existe la data predării bunului. Viciile apărute ulterior nu
angajează răspunderea vânzătorului, pentru că riscurile trec asupra cumpărătorului odată cu predarea
bunului.
În sfârşit, viciul trebuie să fie grav, adică să facă lucrul impropriu întrebuinţării după natură sau
să îi micşoreze valoarea de întrebuinţare, astfel încât cumpărătorul, dacă l-ar fi cunoscut, nu ar fi
cumpărat sau ar fi cumpărat pe un preţ mai mic.

57
 Nu există obligaţie de garanţie pentru vicii pentru bunurile cumpărate la vânzările silite (art.
1707 alin. (5) C. civ.).
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa
vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a cere rezoluţiunea vânzării
În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul în
care cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciul ascuns al lucrului este de două zile
lucrătoare.
Când viciul apare în mod gradual, termenele menţionate mai sus încep să curgă din ziua în care
cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului.
Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate beneficia însă de reducerea despăgubirii cu paguba
suferită din cauza nedenunţării sau denunţării cu întârziere a viciilor.
În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după
caz:
• înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
• înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
• reducerea corespunzătoare a preţului (acţiunea estimatorie);
• rezoluţiunea vânzării .
La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care
contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură dintre cele
menţionate, decât cea solicitată de cumpărător (art 1719 C. civ.).
Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii, şi acestea pot fi separate de
celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea, contractul se desfiinţează
numai în parte.
Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în
privinţa bunului acccsoriu.
În cazul în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe
lângă una dintre măsurile enumerate mai sus, vânzătorul este obligat, dacă este cazul, la plata de daune-
interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat.
Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus fie reducerea preţului, fie
rezoluţiunea vânzării, el este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu
prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz (art. 1712 C. civ.).
Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să
obţină aplicarea măsurilor menţionate mai sus (art. 1713 C. civ.).
Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul vândut nu
corespunde calităţilor convenite de către părţi.
În cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei
sau modelului
Ca şi în cazul garanţiei pentru evicţiune, vânzătorul este obligat la garanţia contra viciilor şi faţă
de succesorii cumpărătorului.
Termenul de prescripţie al dreptului de valorificare a garanţiei contra viciilor este cel de drept
comun de 3 ani (art 2517 C. civ.).
Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune, izvorât din transmiterea unor
bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la
garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a
lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal
de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă
numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare
normală.
58
 Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune contra viciilor ascunse începe
să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea
unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care
viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei finale a
construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe ră
curgă de la data descoperirii.
Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit a),
respectiv de trei luni, în cazul prevăzut la lit b).
Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative,
însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o
verificare normală.
Termenele menţionate sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile,
să se ivească (art. 2531 C civ.).
Prin dispoziţiile de mai sus nu se aduce însă, nicio atingere termenelor de garanţie speciale,
legale sau convenţionale.
Acele dispoziţii se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut
un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen dc garanţie
pentru buna funcţionare.

E) Despre garanţia pentru buna funcţionare a bunului

În afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat
buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului de
garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa (art 1716 alin. (I) C.civ.).
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau
prin legea specială vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen previzut în
contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul a
solicitat repararea bunului.
Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen scurt, potrivit cu împrejuririle, el este
obligat, la cererea cumpărătorului, să-i restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.
Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina
modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se
apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de către vânzător (art.
1717 C. civ.).
Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea
înainte de împlinirea termenului de garanţie. Dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de
garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen
rezonabil de la data expirării termenului de garanţie.
Sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie este aplicabilă în mod corespunzător şi în cazul în
care vânzătorul a garantat că bunul va păstra un timp determinat anumite calităţi.
Potrivit art 1177 C. civ. „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi în
completare dispoziţiilor prezentului cod".
În acest sens, legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, republicată în temeiul Legii nr. 363/2007, interzice înscrierea în contractele
încheiate cu consumatorii a unor clauze abuzive.
Clauza abuzivă este definită ca fiind stipulaţia contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul şi care creează prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract un dezechilibru
semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

59
 Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor
abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare
cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Dacă prin clauzele abuzive prevăzute în lege s-ar restrânge dreptul consumatorului de a intenta
acţiunea redhibitorie sau acţiunea estimatorie ori s-ar limita răspunderea vânzătorului pentru vicii, ele
vor fi nule.
În scopul armonizării reglementărilor interne cu cele existente în Uniunea Europeana a fost
adoptată Legea 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiilor asociate acestora.
În sensul Legii nr. 449/2003, următorii termeni se definesc astfel:
a) consumator - orice persoana fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care
cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse în afara activităţii sale profesionale sau
comerciale, dar care acţionează în contractele aflate sub incidenţa prezentei legi;
b) produs - bun material mobil a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori
colectivă. Nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei legi bunurile vândute în urma
confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe baza unui alt act emis de autorităţile
judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o cantitate fixă şi
energia electrică;
c) vânzător - persoana fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale, comercializează
produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul;
d) producător:
1) agentul economic care fabrica un produs finit sau o componentă a unui produs;
2) agentul economic care fabrica materia prima;
3) agentul economic care îşi aplica denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;
4) agentul economic care recondiţionează produsul;
5) agentul economic sau distribuitorul care modifică, prin activitatea sa, caracteristicile produsului;
6) reprezentantul înregistrat în România al unui agent economic care nu îşi are sediul în România
sau, în cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului;
7) agentul economic care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de
vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerilor;
8) distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte importatorul chiar dacă
producătorul este menţionat;
9) distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează
persoana prejudiciată, în termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identităţii
importatorului;
e ) garanţie - orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără solicitarea
unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a
produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie
sau în publicitatea aferentă;
f ) reparare - aducerea unui produs la conformitate cu contractul de vânzare- cumpărare;
g) viciu ascuns — deficienţa calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat care nu a fost
cunoscută de consumator prin mijloacele obişnuite de verificare;
h) durata medie de utilizare - intervalul de timp, stabilit în documente tehnice normative s-au declarat de
către producător ori convenit între părţi, în cadrul cărora produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi
menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare,
depozitare şi exploatare.
Nu sunt supuse prevederilor acestei legi produsele folosite care sunt vândute prin procedura
licitaţiei publice, la care consumatorul are posibilitatea să participe personal.
Intră sub incidenţa prevederilor legii nr. 449/2003 şi produsele care vor fi achiziţionate pe baza
unui contract de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau prelucrate.

60
 Vânzătorul este obligat să livreze consumatorului produse care sunt în conformitate cu contractul
de vânzare-cumpărare.
Se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă:
a) corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care vânzătorul
le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;
b) corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului
şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;
c) corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip;
d) fiind de acelaşi tip, prezintă parametri de calitate şi performanţe normale, la care consumatorul se
poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind
caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul
acestuia, în special prin publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului.
Nu se considera a fi lipsă de conformitate dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu cunoască această lipsă de
conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are originea în materialele furnizate de consumator.
Vânzătorul nu este răspunzător de declaraţiile publice prevăzute mai sus la lit. d), în oricare
dintre următoarele situaţii, dacă probează că:
a) nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declaraţiile în cauză;
b) declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare;
c) decizia de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de declaraţiile publice în cauză.
Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a produselor va fi considerată
echivalentă cu o lipsă a conformităţii produselor, dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a
produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa.
Prevederile de mai sus se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consumator
este instalat de abesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în instrucţiunile de instalare.
Vânzătorul este răspunzător faţă de consumator pentru orice lipsă a conformităţii existentă la
momentul când au fost livrate produsele.
În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură
reparatorie, înlocuirea sau repararea produsului în funcţie de opţiunea sa, în fiecare caz fără plată, cu
excepţia situaţiei în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată, sau să beneficieze de
reducerea corespunzătoare a preţului ori de revoluţiunea contractului privind acest produs.
O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată, dacă ea impune vânzătorului costuri
care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, luându-se în considerare:
a) valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate;
b) importanţa lipsei de conformitate;
c) dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea li realizată fără un inconvenient semnificativ pentru
consumator.
Consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea contractului
în oricare dintre următoarele cazuri:
a) dacă nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului;
b) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă;
c) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, fără inconveniente semnificative pentru
consumator.
Consumatorul nu este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului, dacă lipsa conformităţii
este minoră.
Dacă vânzătorul este răspunzător faţă de consumator pentru lipsa de conformitate rezultată dintr-
o acţiune sau dintr-o omisiune a producătorului ori a unui agent economic din acelaşi lanţ contractual,
vânzătorul are dreptul de a se îndrepta împotriva celui responsabil de lipsa de conformitate, în condiţiile
legii, adică de a folori împotriva lui acţiunea în regres.

61
 Răspunderea vânzătorului, conform prevederilor Legii nr. 449/2003 este angajată dacă lipsa de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului.
După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea în scopul
pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare, în
condiţiile legii.
Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de două
luni de la data la care a constatat-o.
Până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului
se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia este
incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate.
Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specifice în
declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă.
Garanţia trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin legea consumatorului
şi să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită. Garanţia trebuie redactată
în termeni simpli şi uşor de înţeles.
La cererea consumatorului garanţia va fi oferită în scris sau pe orice alt suport durabil, disponibil
şi accesibil acestuia.
În cazul în care garanţia nu respectă prevederile alin. 1 ale art. 20. valabilitatea acesteia nu este
afectată, consumatorul având dreptul de a solicita vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în
declaraţiile referitoare la garanţie.
Clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa de
conformitate să fie cunoscută de consumator şi comunicată vânzitorului, care limitează sau înlătură,
direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de prezenta lege, sunt nule de drept.
În cazul produselor folosite, consumatorul şi vânzătorul pot conveni reducerea termenului de 2
ani prevăzut de lege, dar nu la mai puţin de un an de la data livrării produsului.
Constituie contravenţii următoarele fapte şi se sancţioneazi cu amendă:
• nerespectarea prevederilor privitoare la garanţii;
• ncrespectarea prevederilor privind conformitatea existentă la momentul livrării produselor.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
Drepturile consumatorilor prevăzute de legea nr. 449/2003 sunt exercitate fără a aduce atingere
altor drepturi pe care consumatorul le poate invoca, conform celorlalte prevederi legale care
reglementează răspunderea contractuală sau necontractuală.

II. Obligaţiile cumpărătorului

Codul civil stabileşte în sarcina cumpărătorului următoarele obligaţii:

a) să preia bunul vândut;
b) să plăteasă preţul vânzării;
c) să suporte cheltuielile vânzării (art 1666,1667 şi 1719 C. civ.).
Părţile pot stabili în contract şi alte obligaţii pentru cumpărător.
A) Obligaţia de plată a preţului vânzării
Este obligaţia principală a cumpărătorului, în lipsa căreia contractul este nul absolut ca vânzare-
cumpărare.
În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în locul în care bunul se
află în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă (art 1720 C civ.).
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare
plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
62
 În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul datorează dobânzi la preţ de la data predării
bunului, iar când scadenţa plăţii preţului este ulterioară predării bunului, de la împlinirea acestei
scadenţe.
Pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul
beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut (art. 1723 C. civ.).
De regulă, preţul este stabilit printr-o sumă globală care se plăteşte o dată, în întregime (plata este
indivizibilă).
Este posibil ca părţile să convină ca preţul să fie plătit eşalonat (fracţionat), în rate, la diferite
termene, este situaţia vânzărilor în rate, întrucât termenele sunt stipulate în favoarea cumpărătorului,
acesta va putea face o plată anticipată a ratei sau a întregului preţ. În acest caz, dobânda calculată pentru
plata la termen va trebui să fie plătită, dacă legea sau părţile nu convin altfel.
Cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata
preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul evicţiunii în momentul
încheierii contractului sau, dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare (art
1722 C. civ.).
În caz de neplată, totală sau parţială, a preţului, vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare,
refuzând să predea lucrul vândut până la plata preţului (în temeiul unui drept de retenţie asupra lucrului
vândut), fie să ceară executarea silită a obligaţiei, ori să ceară rezoluţiunea contractului pentru neplata
preţului şi a dobânzilo
Când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate
ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară
restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit
transformări.
În acest caz, dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile de mai sus, vânzătorul nu
mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului
pentru neplata preţului.
Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiune` în restituire poate fi exercitată şi împotriva
terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a
bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune şi dacă asupra bunului supus
restituirii au fost constituite drepturi reale. Aceeaşi este soluţia şi în cazul în care asupra bunului supus
restituirii au fost constituite drepturi reale.
Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că în cazul în care nu se plăteşte
preţul la termenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi
după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului.
Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului este o acţiune reală şi nu
personală, deci urmăreşte lucrul vândut şi nu persoana vânzătorului.
Totuşi, ea nu va produce efecte împotriva autorităţilor publice (dacă de exemplu lucrul a fost
expropriat sau rechiziţionat) ori împotriva adjudecatarului de la o vânzare silită.
Acţiunea în rezoluţiune va putea fi promovată indiferent dacă obiectul vânzării este mobiliar sau
imobiliar. Acţiunea poate fi intentată de vânzător personal sau prin reprezentant, de moştenitorii săi, de
cesionarul preţului, de legatarul particular şi de creditorii vânzătorului.

B) Obligaţia de preluare a bunului vândut

Cumpărătorul are dreptul şi este obligat, în acelaşi timp, să preia bunul vândut la locul şi la
termenul la care vânzătorul este obligat să îl predea.
Obligaţia cumpărătorului de a prelua bunul vândut este corelativă cu obligaţia vânzătorului de a
preda acest bun.
Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea
ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
63
 Bunul trebuie să fie predat în starea în care se află în momentul încheierii contractului (art 1690
C. civ.).
Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanţelor.
Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să-l informeze pe vânzător
despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de
predare a bunului conform stării bunului din momentul încheierii contractului.
Totuşi în privinţa viciilor ascunse, rămân aplicabile dispoziţiile legale privind garanţia contra viciilor.
Când cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie,
preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia
dintrd părţi, va desemna de îndată un expert în vederea constatării.
Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.
Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va
putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părţi sau
reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate situată în circumscripţia
judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de trei zile
de la executarea ei (art. 1691 C. civ.).
Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii
proprietăţii.
În lipsa unui termen, ctmpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.
Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea
bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca
predarea să aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1693 C.civ.).
Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a
devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda
executarea obligaţiei de predare căt timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti
preţul la termenul stabilit
Dacă însă, la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea insolvabilitatea cumpărătorului
atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în
mod substanţial.
Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit să obţină prin intermediul instanţei
judecătoreşti, fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele
situaţii, daune-interese, dacă este cazul (art 1724 C. civ.).
În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la
îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.
În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare,
cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul
convenit, chiar dacă preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit preţul.
Vânzarea se va fabe prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent dacă lucrul are un preţ la
bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu
dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut
precum şi la daune-interese.
Dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent iar contractul nu a fost
executat din culpa vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe
cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate.
Cumpărătorul are dreptul a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării
bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi la daune-interese, dacă este cazul.
Partea care va exercita dreptul prevăzut mai sus are obligaţia de a încunoştinţa de îndată cealaltă
parte despre aceasta (art 1726 C. civ.).

64
C) Obligaţia cumpărătorului de a suporta cheltuielile vânzării

Cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare (taxe de timbru, taxe de autentificare,

onorariu notarial, inclusiv pentru înscrierea în cartea funciară, onorariu de avocat etc.) sunt considerate
ca un accesoriu al preţului şi sunt în sarcina cumpărătorului în lipsă de stipulaţie contrară (art 1666 C.
civ.).
Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bonului sunt în sarcina vâzâtorulul iar cele de
preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
În absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în
sarcina cumpărătorului
Dispoziţia art. 1666 C. civ. priveşte raporturile dintre părţi şi nu raporturile părţilor cu terţii.
Dacă terţul (de exemplu avocatul) ar fi mandatarul ambelor părţi, obligaţia de plată a onorariului este
solidară şi incumbă atât cumpărătorului, cât şi vânzătorului.
Fireşte, dacă onorariul a fost plătit de vânzâtor, el are o acţiune în regres împotriva
cumpărătorului pentru onorariul plătit.

SECȚIUNEA IV.5. Alte varietăţi de vânzare

1. Vânzarea de drepturi de creanţă ( cesiunea de creanţă)

Această varietate de vânzare constituie un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, care
constau în acordul de voinţă prin care creditorul ( cedent) transmite în mod voluntar, cu titlul oneros sau
gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane numită cesionar, care devine astfel creditor în locul său
şi care va putea încasa creanţa cedată de la debitor ( debitor cedat)

2. Vânzarea cu arvună
Vânzarea cu arvună este o varietate a contractului de vânzare cumpărare care instituie o clauză
de arvună cu funcţie de garanţie sau de dezicere, un semn al încheierii convenţiei.
Prin arvună se înţelege suma de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte cu ocazia încheierii
unui contract sau antecontract, sumă care reprezintă de regulă o parte din preţ, urmând ca în caz de
neexecutare a contractului din culpa uneia dintre ele, aceasta să piardă suma dată respectiv să restituie
dublul sumei primite.
Arvuna îndeplineşte şi funcţia unei clauze penale ceea ce înseamnă că evaluează anticipat
cuantumul daunelor-interese compensatorii cuvenite în caz de neexecutare a contractului din vina uneia
dintre părţi, astfel că instanţa de judecată nu poate acorda despăgubiri mai mari de cât cele rezultte din
clauza de arvună

3.Cesiunea de drepturi litigioase şi retractul litigios ( art.1402-1404 cod.civ.)

Un drept este litigios în situaţia în care asupra lui există o contestaţie sau un litigiu dedus înaintea
judecăţii.
Un astfel de drept poate forma obiectul unei vânzări, unei cesiuni oneroase, indiferent că este un
drept real sau de creanţă.
Definiţia retractului litigios este dată de art. 1402 cod. civ., potrivit căruia ” cel în contra căruia
există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele
contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”.
Cesiunea unui drept litigios strămută dreptul de la cedent la cesionar. Debitorul care are de a face
cu cesionarul dreptului litigios poate retracta ( retrage) dreptul de la acesta pentru sine, stingându-l prin
65
confuziune, eliminându-l din proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios,
dobânzile aferente şi cheltuielile de judecată. Această operaţiune se numeşte retractul litigios şi ea se
exercită de către retractant ( debitor).
Retractul litigios poate fi exercitat de către debitor cu respectarea următoarelor condiţii:
- să se cedeze un drept litigios, adică un drept asupra căruia se poartă un poces sau contestaţie
asupra fondului său,
- înstrăinarea dreptului să fie făcută cu titlul oneros,
- debitorul să-şi manifeste intenţia de a exercita retractul litigios.

IV.6. REZUMAT

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract important, fiind unul

dintre cele mai uzuale contracte care se regăsesc în practică. Potrivit jurisprudenței
contractul de vânzare cumpărare este un contract cu multe contraverse.
Deşi uşor şi lizibil de prezentat contractul respeciv care a fost tratat în
unitatea respectivă, dispune pe larg toate siuaţiile care se pot întâlni în practica
judiciară atât cu privire la obiectul contractului cât şi la diferite vicii cu care lucrul
vândut se confruntă.
Pe lângă situaţia generală sau clasică a contractului de vânzare acel acord de
voinţă consensual se are în vedere forma sau variaţiuni noi de vânzare care impun
spre studiere diferite metodologii astfel că vânzarea în asemene condiţii să fie
valabilă.
În consecință contractul de vânzare-cumpărare este de fapt un contract prin
care vânzîtorul transmite sau după caz se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească. Poate fi de asemenea transmis prin vânzare un dezmembrământ al
dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Astfel ne aflăm în fața a două părți contractante cumpărătorul și vânzătorul
care își însușesc anumite obligații.
Vânzarea cumpărarea se poate realiza și prin alte forme, pe gustate, pe
încercate dar și aceste forme contractuale chiar dacă sunt consensuale duc la obligații
față de subiecții contractanți.

IV.7. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Nu pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare:

a. drepturile personale nepatrimoniale drepturile,
b. drepturile patrimoniale cu caracter strict personal,
c. drepturile prevăzute de lege ori contractele intuitu personae.

2. De regulă vânzarea cumpărarea este un contract:

a. solemn,
b. real,
c. consensual.

3. Contractul de vânzare cumpărare este solemn în cazul:

a. vânzării cumpărării unui autoturism,
66
 b. vănzării cumpărării unui teren,
c. în care părţile se înţeleg să încheie actul la notar.

4. Conform legii nr.54/1998, titularii dreptului de preemţiune sunt:

a. coproprietarii,
b. proprietarii vecini,
c. aremdaşul, numai personă fizică,
d. statul.

5. Plata poate fi făcută:

a. de orice persoană interesată,
b. de codebitor sau fedejusor,
c. de orice persoană neinteresată.

6. Acţiunea în garanţia pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului se poate introduce în

termen de :
a. 3 ani,
b. 1 an,
c. 18 luni.

Soluții:
1. A,b,c
2. c
3. -
4. A,b
5. A,b
6. a

TEME DE CONTROL
Exemple de teme de discuție în cadrul activităților tutoriale

1. Precizați care sun obligațiile cumpărătorului?.

2. Definiți condițiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare.

Recomandări bibliografice:

1. Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti
2011,
2. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale Ediţia a IV-a, Vol.1, Editura
Universul juridic, Bucureşti 2017.

67
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V
CONTRACTUL DE DONAȚIE

Scurtă introducere: Contractul de donație este o liberalitate care se bazează pe operațiunea

juridică de a gratifica o persoană fără ca acesta să solicite în schimb un bun sau o altă prestației. După
parcurgerea acestei unităţi de învăţate veţi fi capabili să definiţi noţiunea de contract de donație,
prezentarea conţinutului şi sferei de acţiune a acestuia, prezentarea elementelor și a tipurilor de
contracte de donație, structura acestuia și obligațiile părților contractante.

Obiectivele cursului:
- identificarea contractului de donație;
- înțelegerea obligațiilor donatorului respectiv a donatarului în cazul diferitelor tipuri de donație;

CUPRINS
V.1. Noţiune - contractul de donaţie
V.2. Caracterele juridice ale contractului de donaţie
Dura
V.3. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie
ta medie de studiu V.4. Tipuri de donații
individual - 4 ore V.5. Efectele contractului de donaţie
V.6. Principiul irevocabilităţii donaţiior
V.7. Revocarea donaţiilor. Cauze legate. Enumerare
V.8.Rezumat

COMPETENȚELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Competențele unității de învățare urmăresc utilizarea conceptului de

contract de donație. Capitolul prezintă un interes deosebit în problematica
instituției contractuale, având în vedere implicaţiile temei și anume
contractul de donație. Noţiunea de donație indirectă acele tipuri de
contracte de donație cum ar fi darul manual, capătă un sens real prin care
prezentul contract se materializează în practica uzuală.

Contractul de donaţie este reglementat de Codul civil, Cartea a IV-a 1, Titlul III
intitulat „Liberalităţile”. Observăm că donaţia este reglementată în acelaşi titlu cu
testamentul şi nu de dispoziţiile privind contractele civile. Cu toate acestea, donaţia se
deosebeşte în mod esenţial de testament.
În primul rând, donaţia este un act juridic bilateral (contract) ceea ce presupune acordul de voinţă
dintre doua părţi (donator şi donatar) şi nu un act juridic unilateral, în care se exprimă voinţa unei singure
părţi, ca în cazul testamentului.

1
Cartea a IV-a. Despre moştenire şi liberalităţi
68
 În al doilea rând donaţia produce efecte în timpul vieţii donatorului, fiind act juridic între vii (inter
vivos), în timp ce testamentul este un act juridic civil pentru cauză de moarte (mortis causa) şi în aceste
condiţii efectele se produc după moartea celui care lasă testamentul.
Pentru persoanele juridice, donaţia mai este reglementată şi în Legea administraţiei publice locale
nr.215/2001, republicată, Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, precum şi
alte reglementări privind anumite categorii de persoane juridice.

SECŢIUNEA V.1.Noţiune - contractul de donaţie

Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlul gratuit de bunurile sale, în tot
sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
Nu pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament.
Potrivit art. 985 din noul Cod civil ,,donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a
gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită
donatar".
În aceste condiţii, putem defini donaţia ca fiind un contract prin care o parte numită donator
înstrăinează cu titlu gratuit şi irevocabil un bun (bunuri) sau un drept (drepturi) real sau de creanţă, din
patrimoniul sau altei părţi numită donatar, fără a urmări să primească ceva în schimb de la acesta .
În contractul de donaţie se realizează un transfer al unor dreptruri, reale sau de creanţă, din
patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, fără echivalent.
Prin donaţie se produce o sărăcire a patrimoniului donatorului şi o îmbogăţire corespunzătoare a
patrimoniului donatarului, dar spre deosebire de îmbogăţirea fără justă cauză, în cazul donaţiei cauza
contractului o constitie voinţa de a gratifica a donatorului (animus donandi) exprimată în forma cerută de
lege, acceptată de donator.
Fiind o liberalitate, donaţia presupune, pe lângă acordul de voinţă dintre donator şi donatar şi
voinţa donatorului de a transmite acel bun sau drept cu intenţia de a gratifica pe donatar.
În literatura juridică se arată că executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale) nu poate fi
calificată o liberalitate, cum ar fi de exemplu: executarea unei obligaţii prescrise, executarea unei obligaţii
de întreţinere fără ca aceasta să fie o obligaţie legală. De asemenea, se precizează că nici premiile sau
cadourile ori recompensele oferite în scopuri publicitare de un comerciant clienţilor, nu constituie donaţii,
nefiind făcute animus donandi.

69
 SECŢIUNEA V.2. Caracterele juridice ale contractului de donaţie

Caracterele juridice ale contractului de donație

Donația e un contract unilateral,

Donaţia este un contract cu titlu gratuit
Donaţia este un contract solemn
Donaţia este un contract irevocabil
Donaţia este un contract translativ de
proprietate
Donaţia este un contract încheiat intuit
personae
Donaţia este un contract numit

Donaţia este un contract unilateral

Pornind de la clasificarea actelor juridice după numărul voinţelor exprimate, în acte unilaterale,
acte bilaterale şi acte multilaterale, precizăm că donaţia este un act bilateral (contract), acesta
presupunând acordul de voinţă dintre donator şi donatar. Contractele, la rândul lor se împart în
contracte unilaterale, când obligaţiile revin unei singure părţi, contracte sinalagmatice (bilaterale), în
care obligaţiile sunt reciproce şi interdependente şi contracte uniune când părţile au aceleaşi drepturi şi
obligaţii. Având în vedere aceste criterii, vom spune că donaţia este un act juridic bilateral, exprimând
voinţa a două părţi, şi un contract unilateral întrucât numai una dintre părţi se obligă, şi anume donatorul.
Sunt situaţii, însă, când donaţia devine contract sinalagmatic. Este cazul donaţiei cu sarcină,
când donatarului îi revin obligaţii determinate.
Această sarcină poate fi:
a) în folosul donatarului (de exemplu, să urmeze cursurile unei
facultăţi);
b) în folosul donatorului (de exemplu, să-i plătească o datorie);
c) în folosul unei terţe persoane (de exemplu, o stipulaţie pentru altul ).
Dacă donatarul consimte la o astfel de donaţie, el va trebui să execute sarcina impusă.
În caz de neexecutare, donatorul va putea cere executarea silită a acestei sarcini sau revocarea
donaţiei.

Donaţia este un contract cu titlu gratuit

Aşa cum am arătat, donaţia face parte din categoria liberalităţilor, iar acestea din actele cu titlu
gratuit. Prin urmare, donatorul nu urmăreşte ca în schimbul bunului sau dreptului donat să obţină de la
donatar o contraprestaţie.
În măsura în care, însă, donaţia este un contract sinalagmatic (donaţia cu sarcini) ea este cu titlu
gratuit numai în limita valorii de care beneficiază donatarul.

70
 Donaţia este un contract solemn
Potrivit art.1011 alin. (1) din noul Cod civil, “ donaţia se încheie prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute.” În aceste condiţii, pentru încheierea valabilă a contractului, acordul de
voinţă dintre donator şi donatar trebuie să îmbrace forma autentică cerută de lege, ad validatem.
Sancţiunea nerespectării formei autentice este nulitatea absolută a contractului de donaţie. Fiind
nulitatea absolută, poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de către instanţă. Actul
nu poate fi confirmat ulterior de către donator, ci pentru ca o donaţie lovită de nulitate pentru vicii de
formă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie refăcută în întregime, cu respectarea formei autentice
cerute de lege.
Totuşi, prin excepţie, nulitatea absolută a donaţiei pentru vicii de formă poate fi acoperită după
moartea donatorului, prin confirmare, de succesorii universali sau cu titlu universal ai donatorului. Aceştia
vor putea menţine ca valabilă donaţia sau pot invoca nulitatea ei, pentru a culege prin moştenire bunurile
donate de autorul lor.
Astfel, potrivit art. 1010 din noul Cod civil, ,,confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii
universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă
sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor".
În aceste condiţii, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută decât printr-un înscris autentic
şi nicidecum prin alte mijloace de probă chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă.
Dacă în contractul de donaţie se prevăd sarcini sau condiţii, acestea trebuie şi ele să fie prevăzute
în formă autentică.
Noul Cod civil consacră, cu caracter de noutate, obligaţia de înregistrare a donaţiei autentice, art.
1012 prevăzând că ,,în scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul
care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrut naţional
notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii".
Cu caracter de noutate, noul Cod civil reglementează, în mod expres, în art. 1014 promisiunea
de donaţie.
Astfel, sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice,
întocmai ca şi donaţia.
Legea prevede că, în caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu
conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a
facut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii.
În ceea ce priveşte posibilitatea de revocare a acestei promisiuni, potrivit art. 1022 din noul Cod
civil, promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre cazurile
de revocare pentru ingratitudine prevazute la art. 1023 şi atunci când, anterior executării sale, situaţia
materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit
excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentut a devenit insolvabil.
De cele mai multe ori, oferta şi acceptarea donaţiei sunt cuprinse în acelaşi act. Dacă contractul
de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, este necesară îndeplinirea unor condiţii
specifice:
• atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea ei trebuie să fie făcute în formă autentică;
• acceptarea trebuie să aibă loc în timpul vieţii donatorului şi al donatarutui;
• actul de acceptare să fie notificat donatorului, în timpul vietii lui şi înainte de a deveni incapabil.
Oferta de donaţie şi acceptarea ofertei trebuie făcute în formă autentică, altfel nu vor produce
efecte juridice, fiind nule absolut. Aceasta întrucât actul juridic al donaţiei cuprinde atât oferta de a dona,
cât şi acceptarea acesteia, iar, dacă acestea nu sunt cuprinse în acelaşi înscris, ele trebuie cuprinse în două
înscrisuri separate, ambele încheiate în formă autentică.
Oferta de donaţie facută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către
reprezentantul legal, iar oferta de donaţie făcuta unei persoane cu capacitate de exerciţiu restransă poate fi
acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.

71
 Potrivit art. 1013 din noul Cod civil, pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat
este necesar ca acceptarea să aibă loc în timpul vieţii donatorului. În cazul morţii donatorului înainte de
acceptare, la fel ca şi în situaţia în care donatorul devine incapabil, oferta de donaţie devine caducă.
Donatarul trebuie să fie şi el în viaţă în momentul acceptării, întrucât acordul de voinţă se
realizează abia în momentul acceptării ofertei. Dacă donatarul încetează din viaţă înainte de acceptare,
moştenitorii săi nu pot accepta donaţia, deoarece autorul lor nu le-a putut transmite niciun drept.
Conform art. 1013 alin. (1) din noul Cod civil, ,,oferta de donaţie poate fi revocată cât timp
ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarutui. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage
caducitatea acceptării".
Cu alte cuvinte oferta poate fi revocată, dar numai până în momentul când intervine acceptarea.
De asemenea, acceptarea poate fi revocată până când ajunge la cunoştinţa donatorului.Revocarea poate fi
expresă sau tacită. Astfel, dacă înainte de comunicarea acceptării, donatorul a vândut bunul ce urma să
facă obiectul donaţiei, aceasta constituie o revocare tacită.
Desigur că oferta va deveini caducă dacă donatorul moare sau devine incapabil înainte de
momentul acceptării. În aceeaşi măsură şi donatarul trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării, altfel
nerealizându-se acordul de voinţă dintre părţi. Dacă donatarul moare înainte de acceptarea donaţiei,
moştenitorii acestuia nu pot accepta donaţia, pentru că autorul lor nu le-a transmis niciun drept, oferta fiind
făcută intuitu personae.
Pentru bunurile mobile, pe lângă forma autentică, pentru încheierea contractului de donaţie,
legiuitorul a prevăzut şi existenţa unui act estimativ semnat de către donator şi donatar. Acest act va
cuprinde descrierea şi evaluarea bunurilor mobile care au fost donate şi poate fi cuprins în contractul de
donaţie sau poate consta într-un înscris autentic separat ori într-un înscris sub semnătură privată semnat de
ambele părţi. Lipsa acestui act estimativ nu duce însă la nulitatea donaţiei, el fiind cerut ad probaţionem.
De la caracterul solemn al donaţiei există şi excepţii. Acestea sunt:
a) darurile manuale;
b) donaţiile indirecte;
c) donaţiile deghizate;

Donaţia este un contract irevocabil

Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 985 C. civ., donaţia este un act de liberalitate prin care
donatorul dă irevocabil un bun donatarului.
În aceste condiţii, donatorul nu poate reveni asupra consimţământului său, din moment ce donaţia a
fost acceptată, în formă autentică, de către donatar.
Prin natura lor liberalităţile sunt irevocabile. De aceea şi donaţia, odată încheiată, nu poate fi
revocată prin voinţa uneia dintre părţi. Există, însă, excepţii, de la caracterul irevocavil al donaţiilor.

Donaţia este un contract translativ de proprietate

Din definiţia legală a donaţiei rezultă că donatorul dă irevocabil un bun donatarului, care-l
primeşte. Este vorba de transmiterea dreptului de proprietate de la donator la donatar în momentul
încheierii contractului în formă autentică. Pentru validitatea contractului, însă, nu este obligatorie să aibă
loc predarea bunului donat. Acesta poate fi predat odată cu încheierea contractului, dar poate fi predat şi la
o dată ulterioară, în condiţiile în care părţile au prevăzut o clauză în acest sens.

Donaţia este un contract încheiat intuit personae

Acesta presupune că donatorul va gratifica pe donatar având în vedere persoana acestuia. De
aceea, în cazul erorii asupra persoanei donatarului, donatorul poate cere anularea contractului de donaţie.

Donaţia este un contract numit

Are o reglementare proprie în care sunt cuprinse regulile ce guvernează încheierea, executarea şi
revocarea contractului
72
 SECŢIUNEA V.3. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie

Ca orice contract civil şi donaţia trebuie să îndeplinească condiţiile de

validitate prevăzute de art. 1179 din codul civil şi anume:
capacitatea de a contracta;
consimţământul valabil exprimat al părţii ce se obligă;
un obiect determinat;
cauza licită;
Donaţia, pe lângă aceste condiţii de validitate, pentru a se încheia în
mod valabil, trebuie să îndeplinească şi forma cerută de lege şi anume forma
autentică.

Capacitatea de a contracta
Potrivit art. 987 din noul Cod civil, ,,orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu
respectarea regulilor privind capacitatea". Rezultă deci că, la fel ca şi în cazul altor contracte, în materia
contractului de donaţie capacitatea este regula, iar incapacitatea excepţia.
Potrivit art.987 alin 2 şi 3 din noul cod civil, condiţiile privind capacitatea părţilor la donaţie trebuie
îndeplinite în momentul autentificării contractului, când acesta se încheie între prezenţi şi este cuprins în
acelaşi înscris. Când donaţia se încheie între absenţi, donatorul trebuie să fie capabil în momentul ofertei cât şi
în cel al acceptării donaţiei de către donatar, precum şi al receptării acesteia. Donatarul trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu în momentul acceptării donaţiei.
În material donaţiilor, incapacităţile sunt:
a.incapacităţi de a dispune;
b.incapacităţi de a primi;

a.Incapacităţi de a dispune prin donaţie

Sunt incapabili de a dispune prin donaţie, minorii şi interzişii judecătoreşti.
Astfel, potrivit art. 988 alin. (1) din noul Cod civil, ,,cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege". Deci minorii şi interzişii judecătoreşti nu pot dispune prin donatie nici personal cu
încuviinţarea ocrotitorului legal şi nici prin reprezentanţii lor legali. Această incapacitate se justifică prin
protecţia acordată acestor persoane în privinţa încheierii unui act de dispoziţie asupra patrimoniului, atât de
important precum donaţia.
Cu toate acestea, în practică se recunoaşte validitatea donaţiilor efectuate sub forma unor daruri
obişnuite (de exemplu, cu ocazia unor aniversări), dacă sunt potrivite cu posibilităţile celui care le
daruieşte.
Conform art. 988 alin. (2) din noul Cod civil, sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar
după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul
celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al sau, înainte ca acesta sa fi primit de la
instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. De la această regulă face excepţie cazul când
reprezentantul sau ocrotitorul este ascendentul dispunătorului.
b. Incapacităţi de a primi
În ceea ce priveşte terenurile, aşa cum prevedea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor (lege abrogată în prezent) ,,cetăţenii străini şi apatrizii,, nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor", iar potrivit art. 3 alin. (3) din aceeaşi lege ,,persoanele juridice
straine nu pot dobândi terenuri în Romania prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte". Textul
73
de lege arătat mai sus reprezentă aplicarea dispoziţiei din Constituţia României din 1991 de la art. 41 alin.
(2), fraza finală, potrivit căreia ,,cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor".
În prezent, ca urmare a modificărilor aduse Constituţiei României prin Legea de revizuire a
Constituţiei nr. 429/2003, s-a prevăzut în mod expres dreptul cetăţenilor străini şi apatrizilor de a
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor pe calea moştenirii legale [art. 44 alin. (2)].
În ceea ce priveşte dobândirea de aceste categorii de persoane a terenurilor prin acte juridice inter
vivos, deci inclusiv prin donaţii, art. 44 alin. (2) al actualei Constituţii prevede această posibilitate, dar
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe bază de reciprocitate şi în condiţiile prevăzute prin lege organică.
Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii, fiind vorba despre o interdicţie de ordine publică,
prevăzută în Constituţie, este nulitatea absolută a actului de dobândire.
Legea specială a fost adoptată în anul 2005 şi a intrat în vigoare de la data aderării României la
Uniunea Europeană, adică de la 1 ianuarie 2007. Este vorba despre Legea nr. 312/2005, ea
reglementând dobândirea prin acte între vii a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice straine.
Conform art. 990 din noul Cod civil ,,sunt lovite de nulitate relativă liberalităţile facute medicilor,
farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de
specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesutui".
Aceste categorii de persoane, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina, nu pot primi
donaţiile făcute de o persoană în favoarea lor în cursul bolii din care moare persoana respectivă.
Incapacitatea se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, astfel că nu este
admisă proba contrară, prin care s-ar tinde să se demonstreze caracterul neviciat al consimţământului
donatorului.
Se are în vedere numai ipoteza asistenţei medicale cu caracter repetat, de continuitate, acordată
bolnavului în cursul bolii din care moare, astfel interdicţia nu vizeaza şi un alt medic sau farmacist, care
nu l-a tratat pe donator în cursul ultimei boli.
Potrivit art. 990 alin. (2) din noul cod civil, sunt exceptate de la această interdicţie:
a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii,
dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Potrivit art. 990 alin. (3) din noul Cod civil, aceeaşi incapacitate de a primi donaţii este prevăzută şi
în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a
decesului.
În privinţa sancţiunii aplicabile în cazul medicilor, farmaciştilor sau preoţilor, noua
reglementare a pus capăt controversei din literatura juridică şi practică judiciară anterioara, prevăzând
expres sancţiunea nulităţii relative în cazul existenţei acestor incapacităţi.
Potrivit art. 990 alin. (4) din noul Cod civil, dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii,
termenul de prescripţie a acţiunii în nulitate relativă curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă
de existenţa liberalităţii.
În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în
termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit.
Sancţiunea nulităţii relative se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu
oneros sau făcute unei persoane interpuse, fiind prezumate până la proba contrară ca fiind persoane
interpuse ascendenţii, descendenţii si soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii
şi descendenţii soţului acestei persoane.

Consimţământul
În privinţa consimţământului părţilor, acesta nu prezintă particularităţi, aplicându-se regulile
generale. Astfel, consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să întrunească urrnatoarele condiţii:
74
 - să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vicii de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune).
Pentru ca donaţia să fie valabilă, consimţământul părţilor trebuie exteriorizat, de regulă, expres,
în scris, iar acesta numai în formă autentică.
În privinţa viciilor de consimţământ, în materia donaţiei eroarea asupra persoanei poate fi reţinută
atât atunci când se referă la identitatea donatorului, cât şi atunci când se au în vedere calităţile lui
esenţiale, determinate pentru facerea liberalităţii.
Dolul, în cazul contractului de donaţie, se poate manifesta sub forma captaţiei şi sugestiei, constând
în utilizarea unor manopere şi mijloace dolosive, pentru a capta bunăvoinţa donatorului şi a-i determina
voinţa de a gratifica, voinţă care, în lipsa manoperelor frauduloase n-ar fi existat.
În privinţa violenţei, acest viciu de consimţământ a fost deseori invocat de catre donatorii
unor bunuri către stat în perioada de dinainte de 1989.
Astfel, într-o speţă reclamanta a solicitat prin acţiune anularea unui act prin care donase statului un
apartarnent, deoarece ar fi fost facut în urma presiunilor exercitate asupra ei.
Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând din probele administrate că donaţia a fost făcută de
redamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari cu reparaţiile aduse imobilului şi cărora nu le putea face faţă,
iar nu pentru că s-ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale.
Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că. în situaţia dată,
reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a considerat că
singura soluţie acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea ce a şi făcut, fără a se fi exercitat
asupra ei nici un fel de constrângere.
Într-o altă speţă s-a reţinut că violenţa, ca viciu de consimţământ, face ca actul încheiat sub
imperiul său să fie sancţionat cu nulitatea relativă, nulitate ce poate fi invocată de parte în termenul general
de prescripţie, prevazut de art. 3 din Decretut nr. 167/1958.
Instanţele au reţinut că odată cu înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989, violenţa
morală exercitată asupra reclamantei, violenţă care a determinat-o în anul 1979 să facă oferta de donaţie,
a încetat, nemaiexistând împrejurările care au împiedicat-o să formuleze o astfel de acţiune. Acţiunea
reclamantei a fost înregistrată doar în anul 2002, astfel că aceasta s-a respins pe temeiul excepţiei
prescripţiei extinctive.

Cauza
Cauza contractului de donaţie, pentru a fi vaiabilă, conform regulilor generele, trebuie să existe şi
să fie licită şi morală.
În contractul de donaţie, cauza cuprinde doua elemente: intenţia de a gratifica şi motivul
determinant. Intenţia de a gratifica este comună tuturor contractelor de donaţie şi reprezintă intenţia de a
transmite cu titlu gratuit un drept altei persoane.
Motivul determinant este scoput concret urmărit de donator, fiind variabil şi diferit pentru fiecare
contract de donaţie în parte. În mod obişnuit, aceste motive sunt normale dar ele pot avea şi un conţinut
ilicit sau imoral, în aceste ultime cazuri donaţia fiind lovită de nulitate.
În practica judiciară, în acest sens, s-a aratat că, dacă donatorul a cunoscut că este iminentă
începerea urmăririi penale impotriva sa pentru o infracţiune cauzatoare de prejudicii, săvârşită anterior,
donaţia făcută fiicei sale cu scopul de a se sustrage de la urmărirea silită bunul donat este nulă deoarece s-a
urmărit fraudarea celui păgubit prin infracţiune, cauza fiind ilicită.
Proba cauzei nevalabile incumbă persoanei care o invocă, putându-se face cu orice mijloc de probă, întrucât legea
prezumă cauza până la proba contrarie.

75
 Obiectul
În privinţa obiectului contractului de donaţie se aplică regulile comune privind obiectul actului
juridic civil:
• să fie în circuitul civil;
• să fie determinat sau determinabil;
• să fie posibil;
• să fie licit şi moral;
• să existe sau să poată exista în viitor.
Obiect al contractului de donaţie îl pot forma atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, atât
prezente, cât şi viitoare. Dintre bunurile viitoare nu pot forma obiectul donaţiei succesiunile nedeschise.
Dacă bunul donat este un bun individual determinat, atunci donatorul trebute să aibă calitatea de
proprietar. Donaţia lucrului altuia, spre deosebire de vânzarea lucrului altuia, nu este posibilă, fiind nulă
absolut, întrucât ar contraveni principiului irevocabilităţii

Tipuri de donatii

Donaţiile simulate

Simulaţia în materia donaţiior se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate şi a donaţiei prin
interpunere de persoane.
a) Donatia deghizată este acea donaţie ascunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros. În
acest caz, între părţi se încheie un act real, secret, cu titlu gratuit (donaţie) ascuns printr-un act aparent,
simulat, cu titlu oneros, menit să ascundă terţilor operaţiunea juridică reală dintre părţi.
Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare), sunt, în principiu, valabile, întrucât simutaţia în general nu este
sancţionată cu nulitatea. Pentru aceasta este necesar ca donaţia deghizată să întrunească condiţiile generale
de validitate ale contractelor.
Având în vedere că donaţia deghizată constituie o adevarată donaţie, ea este supusă condiţiilor
de fond prevăzute pentru valabilitatea contractului de donaţie, fiind valabilă dacă nu se dovedeşte că a avut
drept scop fraudarea legii.
În privinţa formei pe care trebuie să o îmbrace aceste contracte, au existat controverse în
literatura juridică şi practica judiciară.
Unii autori au susţinut că având în vedere prevederile art. 813 din vechiul Cod civil (,,toate
donaţiile se fac prin act autentic"), şi donaţiile deghizate trebuie încheiate în formă autentică.
Alţi autori, la a căror opinie ne-am raliat, au arătat că, în măsura în care actele simulate sunt
recunoscute ca valabile în dreptul român şi pentru a fi în concordanţă cu realităţile vieţii juridice
practice, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei
prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia.
Această opinie a fost preluată şi în noul Cod civil, care prevede expres că nu este supusă cerinţei
formei autentice donaţia deghizată [art. 1011 alin. (2)].
În privinţa probei donaţiei deghizate se vor aplica regulile generate din materia simulaţiei, iar
validarea operaţiei juridice ca donaţie deghizată se face prin acţiunea în simulaţie. Proba simulaţiei se face
de către părţi prin prezentarea înscrisului care consemnează actul secret şi real, iar de către terţi prin orice
mijloc de probă.
b) Donaţia prin interpunere de persoane este acea donaţie prin care persoana beneficiară cu
adevarat a liberalităţii este ascunsă, fie pentru ca adevăratul donatar este incapabil să primească
liberalităţi de la donator, fie pentru că gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia
donatorului.
De aceea, contractul simulat se încheie cu o persoană interpusă, iar prin actul secret se precizează
persoana adevaratului donatar.
Forma contractului trebuie să fie cea autentică, întrucât contractul încheiat cu persoana
interpusă este o donaţie. De asemenea, trebuie respectate condiţiile de fond prevăzute de lege pentru
validitatea donaţiei.
Dovada simulaţiei prin interpunere de persoane este mai greu de făcut, astfel încat art. 992
din noul Cod civil instituie o prezumţie ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul
persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane.
Prezumţia prevăzută de lege este relativă, astfel că ea poate fi răsturnată prin proba contrară, prin
76
care donatarul ar dovedi că el este adevăratul beneficiar al liberalităţii, iar nu persoana incapabilă.
Donaţiile indirect

Donaţiile indirecte sunt acte juridice făcute cu intenţia de a gratifica, dar înfăptuite
pe calea altor acte juridice decât donaţia. Caracteristic acestor acte juridice este faptul că se
realizează o gratificare unei persoane, dar nu pe cale directă, ci pe cale indirectă.
Pentru această categorie de acte juridice nu se cere respectarea formei autentice
cerută pentru donaţii, ci numai respectarea regulilor de fond pentru validitatea donaţiei.
Bineînţeles, actul prin care se realizează indirect liberalitatea trebuie încheiat cu
respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru acel act
juridic.
Principalele acte juridice prin care se pot realiza donaţii indirecte sunt:
a) renunţarea la un drept;
b) remiterea de datorie;
c) stipulaţia pentru altul.

a) Renunţarea la un drept, prin ea însăşi, nu este o liberalitate, deoarece ea poate fi şi cu

titlu oneros. De asemenea, dacă nu există intenţia de a gratifica, atunci renunţarea la un drept
este un act juridic neutru (de exemplu, un moştenitor renunţă la moştenire pentru a nu suporta
sarcinile şi datoriile succesiunii).
Renunţarea la un drept reprezintă o donaţie indirectă numai dacă este facută cu intenţia
de a gratifica.
Donaţia este, în acest caz, un act accesoriu al operaţiunii juridice a renunţării la un
drept, de ea profitând persoana chemată în temeiul legii de a beneficia de dreptul respectiv. De
exemplu, în cazul unei moşteniri, dacă unul dintre moştenitori renunţă la drepturile sale
succesorale cu intenţia de a gratifica celălalt moştenitor, atunci acesta din urmă va profita,
culegând întreaga moştenire.
Este de precizat că renunţarea gratuită la un drept este donaţie indirectă numai dacă este
pur abdicativă de drept, iar nu şi când este vorba despre renunţarea in favorem. Renunţarea in
favorem constituie de fapt o acceptare, urmată de o transmisiune cu titlu gratuit, astfel
încât va fi necesară respectarea formei autentice necesară validităţii donaţiei (de
exemplu, o persoană renunţă la o moştenire în favoarea unei anumite persoane).
b) Remiterea (iertarea) de datorie reprezintă actul juridic prin care un creditor îl
liberează pe debitor de obligaţia sa. Intenţia creditorului în acest caz este de a-l ierta de datorie
pe debitor, sporindu-i debitorului patrimoniul cu valoarea creanţei la care renunţă.
c) Stipulaţia pentru altul reprezintă actul juridic prin care o persoană
(promitent) se obligă faţă de o altă persoană (stipulant) să efectueze o prestaţie în favoarea
unei terţe persoane (terţ beneficiar). Dacă aceasta este facută cu intenţia de a gratifica
terţul beneficiar, atunci stipulaţia în favoarea altei persoane reprezintă o donaţie indirectă, scutită
de forma autentică cerută de lege pentru donaţii.
Donaţia indirectă realizată pe calea stipulaţiei pentru altul prezintă anumite
particularităţi (beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea
prestaţiei, devine irevocabilă din momentul acceptarii etc.).

Darul manual

Art.1011 cod.civ. reglementează darul manual o formă a contractului de donație

”Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar
manual, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil cu acordul
de voință al părților, însoțit de tradițiunea bunului.”

77
 Darul manual reprezintă deci donaţia unui bun mobil corporal de valoare de până la 25.000 lei,
realizată prin remiterea materială a bunului de la donator la donatar.
Deci, darul manual este o categorie specială de donaţie, pentru validitatea căreia nu este necesară
forma autentică, ci urmatoarele condiţii:
a) să fie vorba despre bunuri mobile corporale de valoare de până la 25.000 lei;
b) să existe acordul de voinţă al părţilor;
c) să fie predat material bunul de către donator gratificatului.
a) Întrucât bunurile care fac obiectul darului manual trebuie predate efectiv (traditiune reală)
numai bunurile mobile corporale pot forma obiect al acestuia. Bunurile imobile şi bunurile mobile
incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de proprietate intelectuală etc.) nu pot forma obiectul darului
manual, nefiind susceptibile de predare-primire efectivă.
Totuşi, prin excepţie, pot face obiectul darului manual titlurile la purtător şi biletele de bancă,
acestea fiind asimilate bunurilor mobile corporale, deoarece transmiterea lor are loc de la mână la mână. În
aceste cazuri practic înscrisul se confundă cu însuşi dreptul pe care îl conţine, putând fi valorificat de orice
persoană care deţine titlul.
Bunurile viitoare, chiar dacă ar fi corporale, nu pot face obiectul darului manual, deoarece predarea
presupune deţinerea materială a bunului, existenţa lui actuală.
Este evident că, pentru a fi valabil darul manual, trebuie să existe acordul de voinţă al părţilor
pentru a transmite, respectiv a dobândi un drept cu titlu gratuit. Acordul de voinţă constituie temeiul
juridic al transferului dreptului din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Nu este necesar ca
acordul de voinţă să îmbrace o anumită formă, ci este suficient să se realizeze predarea (tradiţiunea) reală
a bunului de la donator la donatar.
Condiţia specială cea mai importantă pentru validitatea darurilor manuale este aceea a predării
materiale a bunului dăruit, darul manual fiind deci un contract real. Tradiţiunea (predarea) bunului de la
donator la donatar este de esenţa acestui tip de donaţie.
Dacă se realizează acordul de voinţă dintre părţi, dar nu se realizează tradiţiunea, iar donatorul moare,
donaţia nu poate fi validată ca dar manual, acordul de voinţă devenind caduc.
În literatura juridică şi practica judiciară s-au adus, având în vedere exigenţele unei societăţi moderne,
precizări importante privind noţiunea de ,,tradiţiune" în cazul darurilor manuale.
Astfel, dacă obiectele pe care donatorul doreşte să le doneze se află deja în mâinile donatarului,
darul manual se poate perfecta numai prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască, acceptată de
donatar.
Prin ,,tradiţiune" nu trebuie să se înţeleagă neaparat o deplasare fizică a bunului, cum ar fi
preluarea obiectului din mâna donatorului, efectele sate juridice putând fi realizate şi printr-o tradiţiune
implicită (de exemplu, prin înmânarea cheilor unei casete).
În cazul unui autoturism, tradiţiunea se poate face prin predarea cheilor de contact, astfel încât
donatarul să poată intra în posesia efectivă a autovehiculului.
Depunerea unei sume de bani la C.E.C. (sau la altă unitate bancară) pe numele altei persoane, dacă
s-a facut cu intenţia de a gratifica acea persoană, constituie un dar manual.
Stabilirea naturii juridice a actului soţilor de depunere a unor economii la C.E.C. pe numele
copiilor lor minori depinde de intenţia şi scopul depunătorilor. Numai dacă soţii au avut intenţia de a
gratifica copiii, actul lor constituie dar manual şi sumele depuse la C.E.C. aparţin, de la data respectivă,
minorilor.
Darurile manuale făcute persoanelor care au capacitatea de a primi o donaţie, dar nu au exerciţiul
acestui drept (minori, interzişi judecătoreşti) sunt valabile prin predarea bunurilor către reprezentanţii lor
legali; este posibilă şi predarea-primirea bunurilor dăruite prin reprezentanţi convenţionali (mandatari)
stabiliţi de părţi.
78
 Donaţia cu sarcină

Donaţia cu sarcină este acea donaţie prin care

donatarul se obligă faţă de donator la o prestaţie
deterrninată, numita sarcină. Sarcina poate fi prevazută fie
în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii),
fie în favoarea donatarului (de exemplu, să-şi termine
studiile), fie în favoarea unui terţ (stipulaţie pentru altul).

Dacă donatarul acceptă donaţia, atunci el este obligat să execute sarcina prevazută în contract, în
limita sarcinii contractul de donaţie fiind un contract sinalagmatic; în caz de neexecutare intervin
efectele specifice contractelor sinalagmatice.
În practica judiciară s-a decis că, dacă donatorul nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a asumat,
donaţia poate fi revocată, deoarece, în limita sarcinilor stipulate, donaţia este un contract sinalagmatic
în cadrul căruia, dacă una din părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte poate cere fie executarea
contractului fie rezoluţiunea acestuia.
Astfel, în cazul neexecutării sarcinii, se poate cere executarea silită a acesteia, adică îndeplinirea
prestaţiei care formează obiectul sarcinii, fără ca donatarul să se poată elibera de sarcină, abandonând
bunurile dăruite.
Dacă una din părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte are şi alegerea de a cere revocarea
(rezoluţiunea) contractului de donaţie pentru neexecutarea sarcinii.
Potrivit art. 1027 alin. (3) din noul Cod civil, ,,dreptul la acţiunea prin care se solicită
executarea sarcinii sau revocarea donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia
executată".
Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată atât de donator, cât şi de succesorii săi
în drepturi. Acţiunea în rezoluţiunea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin
deces, întocmai ca orice alt drept patrimonial, moştenitorilor, care pot să o exercite direct.
Este posibil ca în contractul de donaţie să se prevadă că donatorul renunţă la dreptul de a cere
revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor. În consecinţă, într-o asemenea situaţie, donaţia trebuie
considerată revocabilă numai pentru alte cauze prevazute de lege (ingratitudine, de exemplu).
În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, acesta nu va putea cere decât executarea sarcinii şi nu
revocarea donaţiei, întrucât este numai un simplu creditor, nefiind parte în contractul de donaţie cu
sarcină.
Contractul de donaţie cu sarcină este un contract gratuit numai în limita valorii nete de care
beneficiază donatarul, scăzându-se din valoarea bunului donat suma ce reprezintă valoarea sarcinii stabilite.
Astfel, potrivit art. 1028 din noul Cod civil, donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita
valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Aplicând teoria impreviziunii, prin art, 1006 din noul Cod civil s-a prevăzut că dacă, din
cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii,
îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de
dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor.
Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată sesizată cu cererea de
revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care
afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi.
79
 Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii,
stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri
care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.

Donatia între soţi. Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea

căsătoriei
Donaţia între soţi este acea donaţie prin care, în timpul căsătoriei, unul
dintre soţi donează un bun propriu celuilalt soţ. Ca orice donaţie, donaţia
între soţi trebuie să respecte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege
în această materie

Această donaţie poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator, acestea devenind
astfel, dacă nu s-a prevăzut altfel, bunuri proprii ale soţului donatar. Este de neconceput să se doneze un
bun comun, un asemenea act juridic fiind lovit de nulitate.
Evident, este posibil ca să se stipuleze că aceste bunuri vor deveni bunuri comune, ceea ce înseamnă
prefacerea dreptului de proprietate exclusivă a soţului donator într-un drept de proprietate comună în
devalmăşie a ambilor soţi.
Referitor la donaţiite dintre soţi, codul civil cuprinde anumite prevederi speciale, derogatorii de la
regulile generale aplicabile donaţiilor. Cea rnai importantă o reprezintă derogarea de la principiul
irevocabilităţii donaţiilor.
Astfel, potrivit art. 1031 din noul Cod civil, ,,orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă
numai în timpul căsătoriei".
Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator, el poate revoca donaţia
oricând, în timpul căsătoriei. Donaţia între soţi devine deci irevocabilă numai în momentul încetării
căsătoriei.
Soţul donator poate revoca oricând donaţia făcută în timpul căsătoriei, fără nicio formalitate şi
fără să-şi justifice hotărârea de revocare. Orice cauză de irevocabilitate înscrisă de soţi în contractul de
donaţie este nulă şi fără efect.
Revocabilitatea donaţiilor între soţi se aplică tuturor donaţiilor, inclusiv darurilor
manuale, donaţiilor indirecte sau donaţiilor simulate.
Revocarea donaţei nu trebuie să fie făcută printr-o acţiune în justiţie, putând fi facută în
orice mod. Ea poate fi expresă sau tacită (implicită), constând dintr-un act ulterior al donatorului
din care să rezulte voinţa acestuia de a revoca donaţia (de exemplu, prin act notarial, printr-un legat
în favoarea altei persoane sau prin cererea de restituire a bunului donat). În orice caz, este însă necesar
ca revocarea să fie neîndoielnică şi să existe identitate între bunul care a făcut obiectul donaţiei şi obiectul
revocării.
Donaţia între soţi derogă atât de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, cât şi de la
principiul forţei obligatorii a contractelor, întrucât soţul donator poate, prin voinţa sa unilaterală,
să revoce donaţia făcută celuilalt soţ.
O altă prevedere legală specială în cazul donaţiei între soţi priveşte efectul nulităţii căsătoriei
în privinţa eventualelor donaţii făcute în timpul căsătoriei declarate ulterior nule. În acest sens,
potrivit art. 1032 din noul Cod civil, ,,nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute

80
soţului de rea-credinţă", deci numai dacă unul dintre soţi a fost de rea-credinţă nulitatea căsătoriei va
avea efecte asupra donaţiei dintre soţi.
De asernenea, art. 1033 din noul cod civil reglementează simulaţia în cazul donaţiilor între
soţi, prevăzând că este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret
în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi".
Legea prezumă, în această materie, ca fiind persoana interpusă, până la proba contrară, orice
rudă a donatarului la a carei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat
din căsătoria cu donatorul.

SECȚIUNEA V.4. Efectele contractului de donaţie

1. Reguli generate. Efectul translativ al contractului

Efectul principal al donaţiei este acela că dreptul care face obiectul contractului se transmite cu
titlu gratuit din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, astfel, acest transfer al dreptului
(real sau de creanţă) se produce de plin drept, la momentul încheierii contractului, întocmai ca la
contractul de vânzare-cumpărare.
Dacă donaţia are ca obiect un drept de creanţă ea constituie o cesiune de creanţă (cu titlu
gratuit), fiind supusă şi regulilor acestei instituţii.
Cel mai adesea, obiectul contractului îl constituie un drept real. În acest caz, transmiterea
dreptului operează în puterea contractului, prin efectul realizării acordului de voinţă în forma prevăzută de
lege (în principiu, forma autentică).
Fiind un contract unilateral, contractul de donaţie naşte obligaţii numai în sarcina donatorului,
în principiu, donatarul neavând nicio obligaţie.

2. Obligaţiile donatorului

a) După încheierea contractului, donatorul are obligţia de a preda bunul donat conform
clauzelor stabilite prin contract şi de a păstra acest bun până la predare. Donatorul răspunde faţă de
donatar, conform regulilor generale, pentru pieirea sau deteriorarea bunului din culpa sa, datorând, daca
e cazul, şi despăgubiri.
Aceste probleme nu se pun în cazul darului manual, întrucât predarea, în aceste cazuri, se face
chiar în momentul încheierii contractului.
b) În cazul contractului de donaţie, spre deosebire de contractul de vânzare cumpărare,
donatorul nu are obligaţia de garanţie pentru vicii şi nici pentru evicţiune, deoarece contractul este cu titlu
gratuit.
Prin excepţie, donatorul răspunde pentru garanţie în anumite cazuri:
dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune sau pentru vicii ascunse;
dacă evicţiunea provine din faptul său personal;
dacă există dol (intenţie), donatorul răspunde de evicţiune, dacă aceasta decurge dintr-o împrejurare
care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea
contractului.
De asemenea, el răspunde de pagubele rezultând din viciile ascunse cunoscute de el şi
necomunicate donatarului la încheierea contractului, care au cauzat un prejudiciu donatarului, întrucât, în
acest caz, răspunderea donatorului nu mai este contractuală, ci delictuală.
dacă donaţia este cu sarcini, donatorul răspunde, întocmai ca vânzătorul, pentru evictiune şi
vicii ascunse, însă numai în limita valorii sarcinilor.

3. Obligaţiile donatarului
81
 În cazul donaţiei pur gratuite, donatarul are numai o obligaţie de recunoştinţă faţă de donator,
care, în cazurile expres prevăzute de lege, este sancţionată cu revocarea donaţiei pentru ingratitudine.
Dacă donaţia este cu sarcini, atunci donatarul are obligaţia de a executa sarcinile la care s-a obligat,
în caz contrar donatorul putând cere executarea silită sau revocarea donaţiei.

SECȚIUNEA V.5. Principiul irevocabilităţii donaţiior

Donaţiile, ca liberalităţi între vii, sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Această
irevocabilitate este prevăzută expres în legislaţie şi este una specială, diferită de cea din
dreptul comun în materie de contracte. Astfel, potrivit art. 1015 din noul cod civil,
donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o
revoce prin voinţa sa.
În materie de contracte, potrivit principiului pacta sunt servanda, odată
încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante, neputând fi
desfiinţat sau modificat prin voinţa uneia dintre părţi .
Irevocabilitatea în materie de donaţii are un caracter special, întrucât ea
priveşte nu numai efectele contractului, ci însăşi esenţa lui, fiind o condiţie de
validitate pentru donaţie.
Deci orice clauze sau condiţii a caror îndeplinire atârnă de voinţa donatorului
sunt incompatibile cu esenţa donaţiei, atrăgând nulitatea absolută a acesteia.
Sancţiunea nulităţii loveşte contractul de donaţie în întregime, iar nu numai
clauza incompatibilă cu clauza irevocabilităţii.

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii

Irevocabilitatea donaţiei este determinată de mai multe interese: ocrotirea donatorului şi a

familiei sale, garantarea titlului de proprietate dobândit de donatar şi ocrotirea terţilor care intră în
raporturi juridice cu donatorul proprietar.
Datorită acestui fapt, părţile nu pot include în contractul de donaţie clauze prin care s-ar
contraveni principiului irevocabilităţii. Aceste clauze, prevăzute de art. 1015 alin. (2) din noul cod civil,
sunt următoarele:
a) condiţiile pur potestative
Potrivit art. 1015 alin. (2) lit. a) din noul Cod civil, este lovită de nulitate absolută donaţia care
,,este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului". Aceasta înseamnă
că o donaţie este nulă atunci când este făcută sub o condiţie pur potestativă, adică realizarea ei
depinde exclusiv de voinţa donatorului (de exemplu ,,îţi donez dacă voi vrea");
b) plata datoriilor viitoare nedeterminate
Legea declară nulă donaţia care obligă donatarul să plătească datoriile pe care donatorul le-ar
contracta în viitor şi a caror valoare maximă nu a fost specificată prin actul de donaţie.
Raţiunea textului legal este aceea de a exclude posibilitatea ca donatorul să-şi poată revoca
indirect donaţia, golind-o de conţinut, prin punerea în sarcina donatarului a unor datorii viitoare,
până la concurenţa bunului donat.
c) dreptul de a dispune de bunui donat
În cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunul donat, donaţia este nulă,
întrucât donatarul s-ar afla la discreţia donatorului, care ar putea oricând dispune de bun.
82
 Dacă rezerva dreptului de a dispune vizează numai un anumit bun sau o sumă din bunurile
dăruite, donaţia va fi nulă numai cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a
fi dispus de ele. În consecinţă, acel bun sau sumă se vor transmite moştenitorilor donatorului; întrucât
n-au ieşit din patrimoniul acestuia.

Clauze permise

Pentru a fi delimitat câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii donaţiilor sunt

necesare unele precizări privind clauzele permise, care nu aduc atingere principiutui analizat.
Astfel, sunt compatibile cu principiul irevocabitităţii urmatoarele cauze:
condiţiie cazuale şi mixte;
Condiţia cazuală este condiţia care depinde exclusiv de hazard, iar condiţia mixtă depinde de
voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa altei persoane.
Întrucât aceste condiţii nu depind numai de voinţa donatorului, ele nu contravin
principiului irevocabilităţii donaţiilor. Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că o donaţie făcută
soţilor sub condiţia rezolutorie a divorţului este valabilă, iar îndeplinirea condiţiei va atrage revocarea
donaţiei.
b) termenul
Donatia poate fi cu termen, pentru ca termenul, ca modalitate a actului juridic civil, nu
afectează valabilitatea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acestui drept.
plata datoriilor prezente sau viitoare, dacă acestea sunt specificate în actul de donaţie;
d) clauza de reîntoarcere a bunurilor donate dacă donatarul moare înaintea donatorului, chiar
dacă are descendenţi, sau pentru cazul de deces al donatarului şi al descendenţilor lui.
Art. 1016 din noul Cod civil permite ca aceste clause să fie stipulate în contractual de
donaţie, însă în cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate, atât
dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.
e) donatia cu rezerva uzufructului sau a dreptului de abitaţie, în favoarea donatorului sau a
unui terţ, este perrnisă, obiectul contractului de donaţie fiind, în acest caz, nuda proprietate, care se
donează în mod irevocabil.
Există şi alte cauze compatibile cu principiul irevocabilităţii, enumerarea de mai sus fiind una
exemplificativă.

SECȚIUNEA V.6.Revocarea donaţiilor. Cauze legate. Enumerare

În afară de cazurile în care părţile contractului pot stipula anumite cauze care pot duce la
desfiinţarea contractului, există anumite cauze legale care permit revocarea donaţiei, prin excepţie
de la principiul irevocabilităţii donaţiitor.
Astfel, art. 1020 din noul Cod civil prevede că ,,donaţia poate fi revocată pentru
ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a sarcinilor la care s-a obligat donatarul".
Cele două cauze legale de revocare a donaţiei sunt deci:
revocarea pentru neexecutarea sarcinii;
revocarea pentru ingratitudine;
Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci aceste cauze trebuie constatate de instanţa
judecatorească, revocarea fiind deci judiciară.

1.Revocarea pentru neexecutarea sarcinii

83
 Donaţia cu sarcină, în măsura valorii sarcinii, este un contract sinalagmatic, astfel încât se
vor aplica regulile generale aplicabile contractelor sinalagmatice cu privire la rezoluţiunea contractului
pentru neexecutare.
Revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii este prevazută de art. 1027-1029 din noul
Cod civil şi se poate face numai prin acţiune în justiţie. Această acţiune, având caracter patrimonial,
poate fi introdusă de donator, de moştenitorii săi sau de creditorii donatorului impotriva donatarului
sau moştenitorilor acestuia.
În cazul în care sarcina stipulată s-a îndeplinit numai parţial, judecătorul are dreptul de a
aprecia dacă masura neexecutării justifică revocarea contractului.
După admiterea acţiunii de revocare a donaţiei, efectul principal, potrivit art. 1029 din noul
Cod civil bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp
asupra lui.
Totuşi, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi
exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune.

2- Revocarea pentru ingratitudine

În esenţă, donatarul are o obligaţie de recunoştinţă faţă de donator; această obligaţie impune
donatarului să se abţină de la săvârşirea unor fapte necorespunzătoare faţă de donator. Dacă donatarul
nu respectă această obligaţie, atunci donaţia este revocabilă pentru ingratitudine.
Cazurile de revocare pentru ingratitudine sunt prevăzute limitativ de lege. Potrivit art.
1023 din noul Cod civil, donaţia se revocă pentru ingratitudine în urmatoarele cazuri:
dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau,ştiind că
alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;
dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie,
în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se află bunul la
momentul donaţiei.
a) Revocarea pentru atentat la viaţa donatorlui sau a unei persoane apropiate lui se
produce atunci când există o încercare a donatarului da a suprima fizic pe donator sau o persoană
apropiată acestuia.
Este indiferent dacă a existat numai o tentativă de omor sau fapta s-a consumat şi nu este
necesară o condamnare penală, fiind suficient să se stabilească existenţa intenţiei de a ucide.
Există acest caz de revocare şi dacă donatarul ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a
înştiinţat pe donator despre această intenţie; este vorba, în acest caz, de o fapta săvârşită prin omisiune
de către donator.
Nu există acest caz de revocare dacă donatarul a pus în pericol viaţa donatorului sau a unei
persoane apropiate acestuia din culpă şi nici dacă el nu a avut discernământ la momentul săvârşirii
faptei.
b) Revocarea donaţiei pentru fapte penale, cruzimi sau injurii grave presupune să existe
fapte infracţionale, agresiuni fizice sau insulte (jigniri) grave săvârşite de donatar la adresa
donatorului.
Legea are în vedere săvârşirea cu intenţie a acestor fapte, de natură să afecteze grav
integritatea fizică sau sănătatea donatorului ori să lezeze onoarea sau demnitatea acestuia. Astfel, s-
a decis în practica judiciară că simplele certuri între donator şi donatar sau împrejurarea că donatarul l-a
ameninţat pe soţul donatoarei nu pot duce la revocarea donaţiei pentru ingratitudine.
c) Revocarea donaţiei pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi ajuns în nevoie,
iar donatarul să refuze fără justificare ajutorul alimentar impus de obligaţia de recunoştinţă. Această
84
obligaţie de a acorda alimente donatorului este una subsidiară, astfei încât, dacă donatorul avea rude sau
alte persoane obligate şi care aveau mijloace de a-l ajuta pe donator, el nu poate pretinde alimente de la
donatar.
În privinţa cuantumului, alimentele nu trebuie să treacă peste valoarea actuală a bunuiui donat,
ţinându-se însă seama de starea în care se află bunul la momentul donaţiei, iar dacă bunul piere fortuit,
donatarul poate refuza acordarea acestora.
Acţiunea în revocare pentru ingratitudine are caracterul unei pedepse civile, având un caracter
mai sancţionator decât acţiunea în rezoluţiune:
a) este o acţiune strict personală, putând fi intentată numai de către donator. În
principiu, această acţiune nu poate fi intentată nici de către moştenitorii donatorului şi nici de creditorii
acestuia.
Prin excepţie, moştenitorii donatorului devin titularii acţiunii în revocare pentru ingratitudine
în trei cazuri:
dacă acţiunea a fost intentată de donator, dar acesta a decedat înainte de terminarea procesului;
dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului în care putea intenta acţiunea şi
nu l-a iertat pe donatar;
dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare a donaţiei; în acest ultim caz,
moştenitorii donatorului pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii
acestuia.
b) nu poate fi intentată decât împotriva donatarului vinovat. Dacă acesta moare înainte ca
acţiunea să fi fost intentată, ea se stinge, neputând fi pornită împotriva moştenitorilor donatarului.
Totuşi, dacă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva
moştenitorilor.
Dacă bunul a fost donat mai multor persoane, revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu poate
fi admisă decât numai împotriva acelora dintre donatari care s-au făcut vinovaţi de ingratitudine.
c) Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi introdusă în termen de un an de la data
când donatorul a avut cunoştinţă de ea [art, 1024 alin. (1) din noul Cod civil], Termenul de 1 an, prevăzut de
lege, este un termen de prescripţie, fiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare stabilite în materie de
prescripţie.
Prin această prevedere legală s-a prezumat că, dacă în termen de un an de la data luării la
cunoştinţă, donatorul nu cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine, înseamnă ca l-a iertat pe
donatar.
d) Întrucât acţiunea de revocare pentru ingratitudine este o acţiune în restituire cu caracter
de pedeapsă, admiterea ei nu produce efecte retroactive faţă de terţi. Aceasta înseamnă că drepturile
dobândite de terţi înainte de intentarea acţiunii sau de înscrierea (notarea) ei în registrele de
publicitate rămân valabile.
În acest sens, potrivit art. 1026 din noul Cod civil, revocarea pentru ingratitudine nu are
niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donator, cu titlu
oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora.
Totuşi, din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, astfel încât, dacă bunul a
fost înstrăinat de către acesta, el va fi obligat să restituie donatorului contravaloarea lui, socotită la
data soluţionării cauzei. De asemenea, donatarul va restitui şi fructele lucrului, din momentul
introducerii acţiunii în revocare (art. 1025 din noul Cod civil).

85
 V.7. REZUMAT

Contractul de donație face parte din instituția contractelor speciale. Așa cum am amintit inițial
codul civil reglementează liberalitatea de a dispune prin art. 12 care susține că ” oricine poate dispune
liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”, Sub acest aspect proprietarul
bunului poate dispune liber de bunurile sale sub două forme cu titlul oneros sau cu titlul gratuit.
Donația ca act cu titlul gratuit și liberalitate se încadrează printre actele juridice cel mai des
întâlnite în practică.
Ceea ce caracterizează donația este faptul că transmiterea dreptului asupra bunului donat se
face de către donator cu intenția de a-l gratifica pe donatar, deci fără a primi ceva în schimb.
Ca orice contract și donația are anumite caracteristici: este un contract cu titlul gratuit, este o
liberalitate, este unilateral, este un contract solemn, este un contract irevocabil, și este translativ de
proprietate.
Fiind o liberalitate, donaţia presupune, pe lângă acordul de voinţă dintre donator şi donatar şi
voinţa donatorului de a transmite acel bun sau drept cu intenţia de a gratifica pe donatar.
În literatura juridică se arată că executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale) nu poate
fi calificată o liberalitate, cum ar fi de exemplu: executarea unei obligaţii prescrise, executarea unei
obligaţii de întreţinere fără ca aceasta să fie o obligaţie legală. De asemenea, se precizează că nici
premiile sau cadourile ori recompensele oferite în scopuri publicitare de un comerciant clienţilor, nu
constituie donaţii, nefiind făcute animus donandi.
Ca orice contract civil şi donaţia trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de
art. 1179 din codul civil şi anume: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil exprimat al părţii
ce se obligă; un obiect determinat; cauza licită;
Donaţia, pe lângă aceste condiţii de validitate, pentru a se încheia în mod valabil, trebuie să
îndeplinească şi forma cerută de lege şi anume forma autentică.
Pe lîngă contractual standar de donație, legiuitorul a reglementat alte forme sau tipuri de donații
și anume.
Principalele acte juridice prin care se pot realiza donaţii indirecte sunt: renunţarea la un drept;
remiterea de datorie; stipulaţia pentru altul.
Art.1011 cod.civ. reglementează darul manual o formă a contractului de donație ”Bunurile
mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepția
cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil cu acordul de voință al părților, însoțit
de tradițiunea bunului.”
În materie de contracte, potrivit principiului pacta sunt servanda, odată încheiat,
contractul are forţă obligatorie între părţile contractante, neputând fi desfiinţat sau modificat prin
voinţa uneia dintre părţi .
Irevocabilitatea în materie de donaţii are un caracter special, întrucât ea priveşte nu numai
efectele contractului, ci însăşi esenţa lui, fiind o condiţie de validitate pentru donaţie.
Astfel, art. 1020 din noul Cod civil prevede că ,,donaţia poate fi revocată pentru
ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a sarcinilor la care s-a obligat donatarul".
Cele două cauze legale de revocare a donaţiei sunt deci: revocarea pentru neexecutarea
sarcinii; revocarea pentru ingratitudine.
Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci aceste cauze trebuie constatate de instanţa
judecatorească, revocarea fiind deci judiciară.

V.8.TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Pot fi donatori:
a. persoanele puse sub interdicţie judecătorească,
b. minorii cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
86
 c. minorul poate dispune prin donaţie în favoarea tutorelui după ce a juns la majorat.
2.nu au capacitate de a primii donaţii în mod direct:
a. persoanele neconcepute,
b. cetăţenii străini terenuri cu drept de proprietate.

3.Donaţiile făcute unor minori sau interzişi pot fi acceptate:

a. de tutore,
b. de părinţi,
c. de ceilalţi ascendenţi ai minorului chiar dacă părinţii ar fi în viaţă.

4.Donaţia între soţi :

a) se revocă de drept pentru survenienţă de copil;
b) poate fi revocată de creditorii sau moştenitorii soţului donator,
c) poate fi revocată pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine de către meştenitorul
donatorului.

5. Dovada donaţia unei case:

a. poate fi făcută numai cu act autentic,
b. nu poate fi făcută cu martori,
c. poate fi făcută cu martori numai când există început de dovadă scrisă,

6. Donatorul poate revoca donaţia:

a. până în momentul primirii comunicării de acceptare,
b. nu numai expres ci şi tacit,
c. fără a notifica donatarului revocarea.

7.Dacă donaţia are ca obiect bunul altuia:

a. contractul este nul, în toate cazurile,
b. contractul este valabil dacă donatarul este de bună credinţă,
c. contractul este nul numai dacă donatorul este de rea – credinţă.

8.Nu pot constitui obiectul darului manual:

a. succesiunile nedeschise,
b. bunurile viitoare,
c. bunurile publice.

9.Constituie donaţii simulate:

a. donaţiile deghizate,
b. donaţiile prin interpunere de persoană,
c. donţiile indirecte.

10.Revocarea donaţiei se face obligatoriu pe cale judiciară:

a. în cazul neexecutării obligaţiilor,
b. în cazul survenienţei de copil,
c. în cazul ingratitudinii.

Soluţii:

1. -
2. A,b
3. A,b,c
87
 4. c
5. A,c
6. A,b,c
7. a
8. A,b.c
9. A,b
10. A,c

TEME DE CONTROL
Exemple de teme de discuție în cadrul activităților tutoriale

1. Cum se aplică principiul irevocabilității în cazul contrcatului de donație.

2. Care sunt donațiile indirecte?
3. Care sunt elementele esențiale în cazul donațiilor între soți?

TO DO

Sarcină de lucru:

Studiați lucrările autorului Moțiu Florin ”Contracte speciale”, și/sau a altor autori din domeniu și
realizați rezolvarea unei spețe care face referire la contractul de donație. Atenție: eseul trebuie să
reliefeze părerile dvs pro sau contra vis-a-vis de acest subiect. Această sarcină este obligatorie pentru
toți studenții și se va prezenta la întâlnirile tutoriale.

Recomandări bibliografice:

1. Moțiu Florian, Contracte speciale.Curs universitar, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2019;
2. M.M. Oprescu, Contractul de donație. Ed. Hmangiu,București, 2011.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI
SUCCESIUNI

Scurtă introducere: După parcurgerea acestei unităţi de învăţate veţi fi capabili să definiţi
noţiunea de succesiune, prezentarea conţinutului şi sferei de acţiune a acestuia, prezentarea succesiunii

88
legale și a succesiunii testamenare, studierea claselor de moștenitori și a principiilor în baza cărora se
împarte moștenirea.
Obiectivele cursului:
- cunoașterea condițiilor de moștenitor ;
- studierea claselor de moștenitori.

Dura
ta medie de studiu
individual - 4 ore
CUPRINS
VI.1. Devoluţiunea succesorală legală
VI.2. Rudenia – baza devoluţiunii succesorale legale
VI.3. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale
legale
VI.4. Categorii de moştenitori legali
VI.5. Devoluţiunea succesorală testamentară
VI.6. Felurile testamentului
6.5.Rezumat

COMPETENȚELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Competențele acestei unități vizează câteva noțiuni elementare despre moștenire.
Pentru ca o persoană să poată moşteni o altă persoană fizică se cere,
deosebit de capacitatea succesorală şi de a nu fi nedemnă , o a treia condiţie
este aceea să fie chemată la moştenire , adică să aibă vocaţie succesorală,
fie în temeiul legii, fie al testamentului, ori în baza unei instituţiuni
persoane decedate se numeşte devoluţiunea moştenirii. Devoluţiunea
moştenirii poate fi legală, testamentară

Concepte-cheie: succesiune legală, succesiune testamentară, moștenitori rezervatari, clase de

moștenitori, legat.
SECȚIUNEA VI.1. Devoluţiunea succesorală legală

Rudenia – baza devoluţiunii succesorale legale

Potrivit art. 953 C.civ., prin moșterire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane
fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă. Rezultă că regulile care
guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării
existenței unei persoane juridice.
Moștenirea legală și testamentară reprezintă moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
Potrivit art 45 cod. fam., “ rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un scendent comun”.
În primul rând rudenia este în linie dreaptă , iar al doilea, în linie colaterală. Rudenia în linie
dreaptă poate fi a ascendentă sau descendentă.

89
 Deşi se stabileşte sfera rudelor chemate la moştenire, acestea nu pot culege toate împreună masa
succesorală rămasă de la de cujus în egală măsură deoarece aceste rude se află în diferite poziţii faţă
de defunct.
Asemenea inconveniente sunt înlăturate de legiuitor, care ţinând seama- prezumtiv – de gradul
diferit al legăturii de afecţiune existente între cel care lasă moştenirea şi rudele sale, adoptă o anumită
ordine de chemare la moştenire a rudelor celui decedat, instituind două criterii de bază în acest sens şi
anume: clasa sau ordinul de moştenitori şi gradul de rudenie existent între succesibil şi de cujus.

A. Clasa de moştenitori B.Gradul de rudenie

Clasa sau ordinul de moştenitori
reprezintă grupul de rude apropriate ale
lui de cujus, chemate la moştenire într-o
anumită ordine stabilită de lege , faţă de
alte rude dintr-o altă clasă.
Codul civil reglementează patru clase
de moştenitori:
-Clasa I – clasa descendenţilor lui de
cujus ( copiii, nepoţii, strănepoţii).
-Clasa a II-a denumită clasa
descendenţilor privilegiaţi şi a naşterilor, urcând de la una dintre rude
colateralilor privilegiaţi ( părinţii lui de
cujus, fraţii şi surorile acestuia, precum
şi descendenţii acestora din urmă până la
gradul al IV – lea inclusiv).
-Clasa a III – a, denumită clasa
ascendenţilor ordinari (bunicii,
străbunicii celui decedat).
-Clasa a IV – a, denumită clasa
colateralilor ordinari, până la gradul al
IV – lea (ceilalţi colaterali decât cei din
clasa a II – a, adică unchii şi mătuşele,
verişorii primari, precum şi fraţii şi
surorile bunucilor lui de cujus).
Gradul de rudenie este distanţa dintre
două rude, măsurată pe linia legăturii
de rudenie, după numărul naşterilor
intervenite. Potrivit art. 46 cod. fam.,
gradul de rudenie se stabileşte astfel:
-în linie dreaptă, după numărul
naşterilor , astfel , fiul şi tatăl sunt
rude de gradul întâi, nepotul de fiu şi
bunicul sunt rude de gradul al doilea;
-în linie colaterală, după numărul
până la ascendentul comun şi coboară
de la acesta până la cealaltă rudă,
astfel; fraţii sunt rude de gradul al
doilea, unchiul şi nepotul în gradul al
treilea, verii primari în gradul al
patrulea.
Astfel spus, în linie dreaptă, fiecare
naştere , treaptă sau generaţie
reprezintă un grad de rudenie,
existând atâtea grade de rudenie câte
generaţii sunt, iar în linie colaterală,
gradele se stabilesc după numărul
naşterilor, al treptelor sau generaţiilor
care urcă şi care coboară între rude,

SECȚIUNEA VI.3. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale

În baza celor două criterii, clasa sau ordinul de moştenitor şi gradul de rudenie s-au
instituit principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale şi anume:
a. principiul priorităţii clasei de moştenitori;
b. principiul proximităţii gradului de rudenie;
c. principiul împărţirii succesiunii între rude de acelaşi grad în părţi egale ( pe capete).

90
1.Principiul priorităţii clasei de moştenitori

În cadrul acestui principiu, gradul de rudenie este irelevant. De exemplu, nepotul de fiu , care
este rudă de gradul al doilea cu cel ce a decedat, sau strănepotul de fiu, rudă de gradul at treilea cu de
cujus, înlătură de la moştenire părinţii lui de cujus care deşi rude de gradul întâi, fac parte după cum am
văzut din clasa a II a de moştenitori în vreme ce nepotul şi strănepotul de fiu fac parte din clasa a I a , a
descendenţilor.
În cazul în care la moartea lui de cujus nu sunt moştenitori din clasa descendenţilor sau deşi
există sunt renunţători sau nedemni, atunci moştenirea urmează a fi culesă de succesorii din clasa a II a
( părinţii lui de cujus împreună cu fraţii şi surorile acestuia sau descendenţii lor), cu excluderea de la
succesiune a celorlalţi moştenitori, cei din ultimile două clase.
De la acest principiu legiuitorul a creat o excepţie şi anume soţul supraveţuitor al lui de cujus,
care nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar care vine la moştenire în concurs cu fiecare
dintre aceste clase. Soţul supraveţuitor nici nu înlătură şi nici nu poate fi înlăturat de la succesiune de
nici un moştenitor, indiferent cărei clase ar aparţine acesta.

2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă

În cazul când cel care a decedat a lăsat mai mulţi succesori ce fac parte din cadrul aceleiaşi clase
de moştenitori, rudele de grad mai apropiat cu cel despre a cărui moştenire este vorba le poate înlătura
de la succesiune pe cele de grad mai îndepărtat. De exemplu, copii de cujus – descendenţi de gradul I ,
înlătură de la succesiune pe nepoţii şi strănepoţii celui decedat, care, deşi tot descendenţii ai acestuia
sunt însă de grade de rudenie mai îndepărtate şi anume de gradul II, respectiv III.
Tot astfel în clasa a III a bunicul lui de cujus – rudă de gradul al doilea îi înlătură pe străbunici,
care sunt rude de gradul al treilea.
Din clasa a IV , unchii şi mătuşele – rude în linie de grdul al treilea cu de cujus – înlătură pe verii
primari ai acestuia, care sunt rude colaterale de gradul al patrulea cu cel decedat.

3.Principiul împărţirii succesiunii între rude de acelaşi grad în părţi egale ( pe capete).

În cazul în care când există mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă şi au acelaşi grad de rudenie ,
fiecare va moşteni o parte egală cu a celorlalţi. Aşa de exemplu, în cazul în care cel decedat a lăsat patru
copii ai săi , aceştia vor împărţi moştenirea egal , fiecare culegând un sfert din masa succesorală, sau
neavând descendenţi a lăsat doi fraţi buni, fiecare culegând o jumătate din moştenirea lăsată.
De la acest principiu legea a creat o excepţie, pe care o întâlnim în cazul în care la succesiune
sunt chemaţi fraţi şi surori din căsătorii diferite. În această ipoteză deşi sunt rude de acelaşi grad cu cel
despre a cărui moştenire este vorba, împărţirea moştenirii nu se va mai face în părţi egale, ci pe linii , în
părţi inegale. Astfel , fraţii şi surorile lui de cujus, atât după mamă cât şi după tată, vor culege o parte
mai mare din moştenire decât fraţii şi surorile numai după mamă sau numai după tată.
Desigur acest principiu nu este aplicabil nici în cazul chemării la moştenire pe calea reprezentării
succesorale când împărţirea moştenirii se face pe tulpini şi nu în părţi egale.

91
 SECȚIUNEA VI.4. Categorii de moştenitori legali

Clasele de moștenitori:

Clasa I ( art. 975 cod. civ.)- copiii din căsătorie şi urmaşii lor, copiii din afara
căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii, copiii adoptaţi de de cujus şi
urmaşii lor.
Clasa a – II-a art. 976-981 cod.civ. - ascendenţii privilegiaţi, adică părinţii lui de
cujus, colateralii privilegiaţi – fraţii şi surorile lui de cujus
Clasa a III-a art. 982 cod civ. - ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă
ascendentă ale lui de cujus.
Clasa a-IV-a art.984 cod civ - colateralii ordinari

Prima clasă pe care legea o cheamă la moştenire este cea a descendenţilor sau
Clasa I ( art. 975 cod. civ.), ea fiind alcătuită din :
a. copiii din căsătorie şi urmaşii lor,
b. copiii din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit
legii,
c. copiii adoptaţi de de cujus şi urmaşii lor.

În ceea ce priveşte întinderea raporturilor drepturilor succesorale ale descendenţilor, trebuie avut în
vedere două ipoteze :
- situaţia în care descendenţii vin singuri la succesiune, în nume propriu vor culege întreaga
moştenire şi o vor împărţi în părţi egale, după numărul lor, dacă vin prin reprezentare vor împărţi
moştenirea potrivit regulilor de reprezentare.
- Dacă descendenţii vin în concurs cu soţul supraveţuitor , indiferent de numărul lor vor culege ¾
din moştenire, parte pe care o vor împărţi în mod egal.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale descendenţilor:
- descendenţii pot culege moştenirea fie în nume propriu fie prin reprezentare,
- descendenţii sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că ei beneficiază în puterea legii, de
o parte din moştenire, denumită rezerva succesorală, limitând astfel celui care lasă moştenirea de
a dispune prin acte cu titlu gratuit
- descendenţii sunt moştenitori sezinari, adică se bucură de drept, de posesiea titlului de moştenitor
şi nu au nevoie , spre a intra în posesia moştenirii de îndeplinirea vreunei formalităţi.
- Descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile, adică să readucă la masa succesorală bunurile
pe care le-au primit de la de cujus cu titlul de donaţie, fără scutire de raport.

92
 Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi ( clasa a – II-a)
art. 976-981 cod.civ.
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii lui de cujus, sau altfel spus:
mama din afara căsătoriei, tatăl din afara căsătoriei , cu condiţia de a-şi stabili
filiaţia potrivit legii, adoptatorii din adopţia cu efectele filiaţiei fireşti, aceştia îi
înlătură de la succesiune pe părinţii fireşti ai adoptatului.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile lui de cujus , precum şi
descendenţii lor până la al IV grad deci inclusiv, nepoţi strănepoţi de frate ori soră,
prin reprezentare succesorală.

În cazul în care cel care a decedat şi nu a lăsat descendenţi sau dacă aceştia au renunţat la
succesiune ori au fost înlăturaţi de la ea ca nedemni, atunci moştenirea se cuvine celei de a doua clase de
moştenitori , alcătuită din părinţii lui de cujus, fraţii şi surorile acestuia, precum şi descendenţii fraţilor şi
surorilor lui de cujus, până la gradul al IV inclusiv.
Clasa a II- a este o clasă mixtă deoarece ea este alcătuită din rude de grade diferite. Ascendenţii
privilegiaţi, adică părinţii lui de cujus, sunt rude de gradul I, în vreme ce colateralii privilegiaţi – fraţii şi
surorile lui de cujus – sunt rude de gradul II.
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii lui de cujus, sau altfel spus:
- mama din afara căsătoriei,
- tatăl din afara căsătoriei , cu condiţia de a-şi stabili filiaţia potrivit legii,
- adoptatorii din adopţia cu efectele filiaţiei fireşti, aceştia îi înlătură de la succesiune pe părinţii
fireşti ai adoptatului.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorare ale ascendenţilor privilegiaţi:
a. ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari,
b. ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari,
c. ascendenţii privilegiaţi, nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile lui de cujus , precum şi descendenţii lor până la al IV
grad deci inclusiv, nepoţi strănepoţi de frate ori soră, prin reprezentare succesorală.
Fraţii şi surorile lui de cujus pot fi:
-din aceeaşi căsătorie a părinţilor – fraţi buni şi surori bune, din căsătorii diferite fraţi (surori)
consângeni sau consangvini, dacă au tată comun firesc sau adoptator şi mame diferite, fraţi (surori)
uterini, dacă au aceeaşi mamă firească sau adoptatoare şi taţi diferiţi.
- fraţi din afara căsătoriei,
- din adopţia cu efecte depline.

Cracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi:

a. Colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire în nume propriu, descendenţii lor pot veni să culeagă
succesiunea şi prin reprezentare succesorală,
b. Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi nici moştenitori sezinari,
c. Colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

93
 Clasa ascendenţilor ordinari ( clasa a III-a art. 982 cod civ.

Ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă ale lui de cujus şi anume:
bunici, străbunici, fără limite de grad , din căsătorie , sau din afara căsătoriei sau din
adopţie cu efecte depline a părinţilor lui de cujus.

Ascendenţii ordinari făcând parte din clasa aIII a vor veni la moştenire numai în cazul în care nu
există moştenitori din primele două clase, sau aceştia renunţă sau sunt nedemni.
Dacă vin în concurs cu soţul supraveţuitor vor culege doar ¼ din moştenire indiferent de numărul
lor.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenţilor ordinari.
a. Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu,
b. Ascendenţii ordinari, nu sunt moştenitori rezervatari,
c. Ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Clasa colateralilor ordinari ( clasa a-IV-a art.984 cod civ

Clasa colateralilor ordinari ( art.984 cod civ.) este alcătuită din rudele lui de cujus în linie
colaterală până la gradul al IV inclusiv, adică unchii şi mătuşele ( gradul al III) precum şi verii primari (
gradul al IV ) din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline. Colateralii ordinari vin
la moştenire numai în cazul în care moştenitorii din celelalte clase nu sunt sau sunt nedemni sau au
renunţat la moştenire. Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari de acelaşi grad de rudenie se face pe
capete ( în părţi egale), dacă suferă concursul soţului supraveţuitor al lui de cujus, aceştia vor culege ¼
din moştenire după ce în prealabil s-a stabilit cota ce se cuvine soţului lui de cujus rămas în viaţă.

Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor ordinari:

a. Colateralii ordinari, nu sunt moştenitori rezervatari şi nici sezinari,
b. Colateralii ordinari, pot veni la succesiune numai în nume propriu,
c. Colateralii ordinari, nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Deschiderea moștenirii

Prin deschiderea moștenirii se produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Ea prezintă o

importanță juridică deosebită întrucât moștenirea indiferent că sunt moștenitori legali sau testamentari,
nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii moștenirii
prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice așa cum s-a arătat nu poate fi transmis și
dobândit decât la moartea titularului.
Potrivit art. 954 alin (1) C.civ., ” moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului
acesteia”. Din punct de vedere, deschiderea moștenirii presupune cercetarea și stabilirea a două
coordonate:data deschiderii moștenirii și locul deschiderii moștenirii.

94
 Data deschiderii moștenirii nu trebuie confundat cu data decesului defunctului. Pentru data
deschiderii moștenirii este necesar certificatul medical de constatare a decesului adică cerificatul de
deces. Întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor
sau după caz de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei
rază s-a produs decesul pe baza certificatului medical constatator al decesului și a declarației verbale
făcute de membrii familiei decedatului sau în lipsa acestora de una dintre următoarele persoane :
medicul sau alt cadru din unitatea sanitar medicală unde s-a produs decesul, orice persoană care are
cunoștință despre deces, sau în cazul cînd persoana respectivă este declarată decedat pe baza unei
hotărîri judecătoresti.
Locul deschiderii moștenirii, este ultimul domiciliu al defunctului art. 954 alin.2, C.civ.
Importanța juridică a locului deschiderii moștenirii se bazează pe faptul că în funcție de domiciliul
defunctului și solicită de organele co,petente certificatul de deces.
În cazul în care defunctul nu are moștenitori , secretarul consiliului local al localității în raza
cărei se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moștenirii poate să ceară deschiderea procedurii
succesorale notariale.

SECȚIUNEA VI.5. Devoluţiunea succesorală testamentară

Testamentul constituie forma juridică prin care o persoană poate dispune pentru cauză de moarte.
Testamentul poate fi definit, pe baza art. 1034 cod.civ., ca fiind un act juridic unilateral, gratuit,
personal şi revocabil prin care o persoană numită testator dispune în una dintre formele cerute de lege
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
Caracterele juridice ale testamentului

a.Testamentul este un act unilateral, din punct de formare deoarece exprimă doar voinţa unei persoane ,
pe cea a testatorului care este creatoare de efecte juridice, indiferent de manifestarea de voinţă a
gratificatului.
b.Testamentul este un act juridic cu titlu gratuit şi anume, o liberalitate.
c.Testamentul este un act juridic personal, el nu poate fi încheiat decât de testator, nu şi prin
reprezentare.
e.Testamentul este un act juridic solemn, pentru ca acesta să producă efecte juridice, voinţa testatorului
trebuie să fie exprimată în una din fomele prevăzute de lege pentru însăşi validitatea testamentului.
f.Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, deşi este valbil în momentul întocmirii sale ,
testamentul produce efecte doar după moartea testatorului.
g.Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, testatorul poate să revină asupra
conţinutuluisău, să-l modifice ori să-l revoce, până în ultima clipă a vieţii.
După moartea testatorului, testamentul va putea fi revocat la cererea moştenitorilor, prin
intermediul instanţelor judecăorelti în condiţiile şi pentru cazurile prevăzute de lege.

Cuprinsul testamentului art. 1035 cod.civ.

Testamentul poate cuprinde una sau mai multe dispoziţii de ultimă voinţă care, fiecare în parte,
constituie un act juridic independent de celelalte.
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, adică actele juridice care se referă la
bunurile care alcătuiesc masa moştenirii.
Dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului:
- sarcini impuse legatarilor, adică anumite obligaţii pe care le execută cel gratificat,

95
 - dezmoşteniri ( exheredări) – adică dispoziţii privind înlăturarea de la moştenire a tuturor sau a
unora dintre moştenitori,
- desemnarea unui executor testamentar – o persoană fizică care să îndeplinească actele de ultimă
voinţă a testatorului,
- revocarea unui testament întocmit anterior,
- retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior,
- o împărţeală pe ascendent,
- recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei,
- dispoziţii referitoare la mormântarea sa.

Condiţiile de fond cerute de lege pentru validitatea testamentului

Testamentul fiind un act juridic pentru validitatea sa se cere ca testatorul să aibă capacitatea de a
dispune de bunurile sale, manifestarea sa de voinţă să nu fi fost viciată de vreun viciu de consimţământ
şi să fie fundamentată pe o cauză valabilă morală şi licită.

1.Capacitatea de a dispune şi capacitatea de a primi testament

Potrivit art.1038 cod.civ. „testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi
consimţământul său nu a fost viciat.”.
Legea română stabileşte următoarele incapacităţi de a dispune prin testament.
- minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani nu pot dispune prin testament decât prin reprezentant
legal,
- interzişii judecătoreşti nu pot dispune prin testament decît prin reprezentant legal
În acest sens faţă de această materie se aplică regula generală de drept privind capacitatea civilă a
persoanei fizice.
Ca o concluzie testamentul întocmi cu neobservarea prevederilor legale privind capacitatea de a
dispune se sancţionează cu nulitate relativă.
În ceea ce priveşte capacitatea de a primi prin testament, regula generală este aceeaşi dar există şi
persoane care nu pot dispune de a primi prin testament , aceste sunt:
- nu pot fi gratificate prin testament persoanele neconcepute la data deschiderii succesiunii,
- nu va pute primi prin testament nici tutorele de la minorul aflat sub ocrotirea sa,
- medicii şi farmaciştii de la bonlavii pe care i-au tratat,
- preoţii de la cei pe care îi asistă,
- ofiţerii de marină care se află la bordul unui vas într-o călătorie,
- cetăţenii străini şi apatrizii nu pot primi prin testament dreptul de proprietate asupra terenurilor.

1. Consimţământul testatorului

Fiind un act juridic viciile consimţământului testatorului îl vor afecta cu aceeaşi consecinţă ca pe
oricare alt act juridic.
Eroarea pentru a vicia voinţa testatorului , trebuie să fie substanţială şi să poate asupra identităţii
persoanei fizice în favoarea căreia s-a dispus prin testament..
În materie de testamne dolul se manifestă sub forma de sugestiei sau captaţiei dacă faptele sunt
exercitate prin manopere dolosive, în scopul de a determina pe dispunător să facă o liberalitate.
Violenţa în materia testamentului se manifestă sub forma unei ameninţări asupra testatorului, lucru
care poate influienţa consimţământul acestuia.

2. Cauza testamentului

96
 Testamentul trebuie să aibă o cauză licită şi morală, cauza reprezentând intenţia de a gratifica o
anumită persoană, cauză determinată de motive concrete şi personale.

Condiţii generale de formă cerute de lege pentru validitatea testamentului.

Pentru ca testamentul să poată constitui temeiul transmisiunii pentru cauză de moarte, legea cere ca
pe lângă îndeplinirea condiţiilor de fond mai sus arătate , acesta să îndeplinească două condiţii de formă
şi anume:
a. testamentul să fie scris ( pentru a proteja voinţa testatorului împotriva presiunilor şi falsificărilor,
precum şi pentru asigurarea interpretării corecte a voinţei dispunătorului).
b. testamentul să reprezinte declaraţia de voinţă a unei singure persoane exprimată printr-un text
scris.

SECȚIUNEA VI. 6. Felurile testamentului

Testamentele ordinare

Prin testamente ordinare vom înţelege acele testamente ce se întocmesc în condiţiile de viaţă
normale, obişnuite, aunci când este posibilă folositea unei proceduri complete , care asigură condiţii
optime pentru testatorul dispus pentru cauză de moarte.
Vom analiza trei feluri de testamente ordinare.
A Testamentul olograf este acel testament pentru a cărui validitate se cere să fie în întregime scris,
datat şi semnat de mâna testatorului.
B. Testamentul autentic este testamentul autentificat de notarul public potrivit dispoziţiilor legale.
C.Testamentul mistic este acel testament ( scris de mână sau dactilografiat) semnat de testator ,
strâns şi sigilat iar apoi prezentat judecătoriei în vederea îndeplinirii unor formalităţ

Conținutul testamentului
Art. 1035 C.civ.,”Testamentul conține
dispoziții referitoare la patrimoniul
succesoral sau la bunurile ce fac parte din
acesta, precum și la desemnarea directă sau
indirectă a legatarului. Alături de aceste
dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea
dispoziții, testamentul poate să conțină
dispoziții referitoare la partaj, revocarea
dispozițiilor testamentare anterioare,
dezmoștenire, numirea de executori
testamentari, sarcini impuse legatarilor sau
moștenitorilor legali și alte dispoziții care
produc efecte după decesul testatorului.”

97
Alte forme speciale de testamente

Deosebim de testamentele ordinare şi testamentele privilegiate, în legislaţia

noastră două forme de testamente speciale şi anume:
- testamentul privind depunerile la Casa de Economii şi Consemnaţiuni
- testamentul făcut de cetăţeanul român în străinătate.
Aceste testamente pot fi redactate în situații speciale în caz de calamități sau în
caz de forță majoră sau caz fortuit.

VI.7. REZUMAT

În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii inter vivos (de
exempl, prin contracte sau prescripţie achizitivă).
În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei pe
rsoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă” (art. 953 C. civ.).
Din analiza definiţiei de mai sus rezultă că: a) moştenirea este o transmisiune de patrimo
niu; b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi ş i obligaţii luate împreună);
c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe persoane (fiz
ice sau juridice);d) persoana de la care se transmite moştenirea este numai o persoană fiz
ică, regulile care guvernează moştenirea neputându‐se aplica în cazul încetării existenţei
unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice); e) persoanele care
dobândesc moştenirea trebuie să fie în
fiinţă (să existe), neavând relevanţă dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statu
Noul cod civil a adoptat termenul de „moştenire” (de exemplu, „Moştenirea unei
persoane se deschide în momentul decesului
acesteia” ‐ art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a renunţat nici la termenul de „succesiune” (de
exemplu, moştenirile vacante se constată prin certificatul de „vacanţă succesorală” –
art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeaşi accepţiune se întâlneşte ş i
termenul de „ereditate”.
Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moştenire, noţiunile de „moştenire
” şi „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor diferenţiată pe parcursul prezentei lucrări fi
ind dictată exclusiv din considerente de formă. Prin moştenire, în sensul său restrâns (mo
rtis causa) se poate înţelege: atât transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar şi
masa succesorală (patrimoniul succesoral)
În principal, persoanele care interesează dreptul de moştenire sunt: persoana decedată (d
efunctul, al cărui patrimoniu se transmite) şi persoana (persoanele) care dobândeşte patri
moniul lăsat de defunct.
Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin
moştenire legală, în măsura în care cel care lasă
moştenirea nu a dispus altfel prin testament”.

Moştenirea legală
Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a
patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii.

Moştenirea testamentară
Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea
patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinţei testatorului,
manifestată prin testament

98
 VI.8. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Pot veni la moştenirea lui de cujus:
a. copii moştenitorului nedemn prin reprezentare,
b. copii moştenitorului nedemn , în nume propriu,
c. ceilalţi descendenţi ai nedemnului , în nume propriu sau prin reprezentare.

2.Aparţin clasei a IV a de moştenitori legale:

a. verii primari,
b. strănepoţii de frate,
c. fraţii şi surorile bunicilor defunctului.

2. Fac parte din clasa a II a de moştenitori legali:

a. părinţii defunctului,
b. fraţii şi bunicii defunctului,
c. strănepoţii de frate ai defunctului.

3. Soţul supraveţuitor al defunctului :

a. este considerat rudă cu defunctul,
b. aparţine clasei I de moştenitori,
c. vine în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.

4. Fac parte din categoria colateralilor privilegiaţi

a. numai fraţii buni,
b. fraţii consangvini,
c. fraţii uterini.

5.Colateralii privilegiaţi:
a. sunt moştenitori rezervatari,
b. pot veni la moştenire prin reprezentare,
c. nu sunt ţinuţi de raportul donaţiilor,
d. sunt moştenitori sezinari.

Soluții:
1. B,c
2. A,c
3. c
4. B,c
5. b.c

TEME DE CONTROL
Exemple de teme de discuție în cadrul activităților tutoriale

99
 1. Reglementarea moștenirii legale.
2. Caracterele juridice ale testamentului.
3. Identificați care sunt clasele de moștenitori:

TO DO!

Sarcină de lucru:

Identificați în practica judiciară din domeniul dreptulu civil succesoral o speță care să contureze clasele
de moștenitori.

Recomandări bibliografice:

1.Francis Deak, Tratat de drept succesoral, Vol.1, Moștenirea Legală, EdituraUniversul Juridic,
București, 2019
2.D.Negrilă, Moștenirea în noul cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2013.

100
 TEME PENTRU REFERATE

1. În situaţia încheierii unui contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un lucru viitor cum trebuie
să efectuieze plata cumpărătorul?
2.Care este efectul imputaţiei plăţii şi în ce constă aceasta?
3.Cum se face dovada plăţii în caz de litigiu?
4. Cine răspunde pentru prejudiciului în situația când culpa este săvârșită din neglijență părintelui minorului.
5. Exemplificați în cazul unei răspunderi delictuale care sunt elementele definitorii.
6.Care este diferența dintre acțiunea pauliană și acțiunea în declararea simulației
7.Prin admiterea acţiunii pauliene, actul fraudulos este declarat inopozabil creditorului?
8. Care este în opinia dumneavoastră, avantajul contractului de ipotecă ?
9.Care sunt condițiile legale în care retractul litigios poate fi exercitat de către debitor?
10.Care sunt diferențele între donațiile directe și donațiile indirecte?
11.Caracterele juridice ale contractului de donație au numitor comun cu caracterele contractului de
vânzare cumpărare?
12.În cazul nașterii unui copil din afara căsătoriei se poate invoca revocarea donației ? Cine o poate
invoca minorul sau donatorul? Argumentați.
13.Precizați care moștenitor are întietate la deschiderea succesunii în cazul în care avem o soție, 4 fii,
unul predecedat și parinți?
14. Care este cota care îi revine soției supravețuitoare cînd vine în concurs cu rude de gradul al II?
15. Realizat arborele genealogic al familiei pentru a cunoaște care este cota de moștenire care vă revine
după parinți?

101
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare I

4. Ca regula contractul de vânzare cumpărare este un contract:

d) real;
e) consensual;
f) unilateral.

5. Vânzarea este anulabilă:

d) Când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit;
e) Când prețul este disproporționat față de valoarea bunului;
f) Când prețul nu este menționat în contract.

6. În cazul vânzării unui bun viitor:

d) Bunul se consideră a fi realizat la data la care devine apt de a fi folosit;
e) Dacă bunul se realizează doar parțial cumpărătorul nu are dreptul de a pretinde reducerea
corespunzătoare a prețului;
f) Dacă bunul nu a fost realizat cumpărătorul are dreptul de a solicita suma dată.

4.Nu poate forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare

a)dreptul de abitație a soțului supraviețuitor,
b)un drept de creanță,
c)drept de superficie.

5.Este lovită de nulitate relativă:

a)contractul prin care un minor de 9 ani cumpără un pachet de biscuiți,
b)contractul prin care mandatarul însărcinat de mandant cu vânzarea unui bun cumpără printr-o
persoană interpusă bunul respectiv deși în contactul cu mandat se stipulează în mod expres
interdicția pentru mandatar de a cumpăra respectivul bun,
c)contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea incapacității de a cumpăra drepturi
litigioase.

Unitatea de învățare II

6. Contractul de donaţie are următoarele caracteristici

d. este un contract oneros
e. este un contract sinalagmatic
f. este un contract bilateral

7. Ca şi condiţie de fond a contractului avem:

d. un obiect determinat,
e. o cauză licită,
f. consimţămîntul unui minor
102
 8. Efectele specifice ale contractelor sunt:
d. rezilierea
e. capacitatea civilă
f. Incapacitatea

9. Condițiile ca o ofertă să fie validă sunt

d. să fie reală,
e. să fie concretă
f. să fie exprese

10. Un contract se consideră încheiat

d. în momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea ofertei
e. în momentul plecării ofertei spre destinatar,
f. în momentul primirii ofertei de destinatar.

Unitatea de învățare III

1. Fidejusiunea este valabilă:

a) când este dată pentru garantarea unei obligaţii asumate de un minor,
b) numai când este făcută cu „ ştirea” sau consimţământul debitorului principal,
c) chiar dacă este constituită numai pentru o parte a datoriei principale ori în condiţii mai puţin oneroase.

2. Contractul de fidejusiune este un contract:

a) accesoriu,
b) solemn,
c) unilateral cu titlul gratuit.

3. Fidejusiunea:
a) poate fi tacită,
b) nu poate fi extinsă peste limitele în care s-a contractat,
c) este nulă total cînd trece peste întinderea datorată debitorului sau cînd este făcută în condiţii mai
oneroase.

4. Fidejusiorul ce garantează în mod nedeterminat executarea unei obligaţii principale răspunde:

a) de toate accesoriile datoriei,
b) de cheltuielele de judecată făcute de creditor,
c) de cheltuielile făcute ulterior notificate fidejusorului.

5. Pot fi garantate prin fidejusiune:

a) obligaţiile intuitu persoane,
b) obligaţiile existente şi cele viitoare,
c) obligaţiile eventuale.

6. Dreptul de retenţie:
a) conferă perogativa urmăririi bunului în posesia oricărei persoane s-ar afla,
b) se poate invoca numai dacă bunul referitor la care se invocă este proprietatea exclusivă a celui care
este debitorul deţinătorului cât priveşte cheltuielile pretinse,
c) este indivizibil şi conferă o simplă detenţie precară.
103
7. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real presupunând remiterea lucrului către creditor,
b) poate fi consensual,
c) este unilateral.

8. În caz de concurs între privilegiile imobiliare şi ipoteci se acordă preferinţă:

a) ipotecilor,
b) privilegiilor

9. Contractul de ipotecă este un contract:

a) real,
b) consensual,
c) solemn.

10. Ipoteca convenţională:

a) se poate constitui numai prin act autentic,
b) se întinde şi asupra tuturor îmbunătăţirilor survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului.
c) trebuie să prevadă în conţinutul ei sub sancţiunea nulităţii, natura şi situaţia fiecărui imobil al
debitorului, asupra cărui se costituie ipoteca creanţei.

Unitatea de învățare IV

1.Nu pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare:

a.drepturile personale nepatrimoniale drepturile,
b.drepturile patrimoniale cu caracter strict personal,
c.drepturile prevăzute de lege ori contractele intuitu personae.

2.De regulă vânzarea cumpărarea este un contract:

a.solemn,
b.real,
c.consensual.

3.Contractul de vânzare cumpărare este solemn în cazul:

a.vânzării cumpărării unui autoturism,
b.vănzării cumpărării unui teren,
c.în care părţile se înţeleg să încheie actul la notar.

4.Conform legii nr.54/1998 sau conform codului civil titularii dreptului de preemţiune sunt:
a.coproprietarii,
b.proprietarii vecini,
c. aremdaşul, numai personă fizică,
d.statul.

5.Plata poate fi făcută:

a.de orice persoană interesată,
b.de codebitor sau fedejusor,
c.de orice persoană neinteresată.

104
6.Acţiunea în garanţia pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului se poate introduce în
termen de :
a.3 ani,
b.1 an,
c.18 luni.

Unitatea de învățare V

1.Pot fi donatori:
d. persoanele puse sub interdicţie judecătorească,
e. minorii cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
f. minorul poate dispune prin donaţie în favoarea tutorelui după ce a juns la majorat.
2.nu au capacitate de a primii donaţii în mod direct:
c. persoanele neconcepute,
d. cetăţenii străini terenuri cu drept de proprietate.

3.Donaţiile făcute unor minori sau interzişi pot fi acceptate:

d. de tutore,
e. de părinţi,
f. de ceilalţi ascendenţi ai minorului chiar dacă părinţii ar fi în viaţă.

4.Donaţia între soţi :

d) se revocă de drept pentru survenienţă de copil;
e) poate fi revocată de creditorii sau moştenitorii soţului donator,
f) poate fi revocată pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine de către meştenitorul
donatorului.

5. Dovada donaţia unei case:

d. poate fi făcută numai cu act autentic,
e. nu poate fi făcută cu martori,
f. poate fi făcută cu martori numai când există început de dovadă scrisă,

6. Donatorul poate revoca donaţia:

d. până în momentul primirii comunicării de acceptare,
e. nu numai expres ci şi tacit,
f. fără a notifica donatarului revocarea.

7.Dacă donaţia are ca obiect bunul altuia:

d. contractul este nul, în toate cazurile,
e. contractul este valabil dacă donatarul este de bună credinţă,
f. contractul este nul numai dacă donatorul este de rea – credinţă.

8.Nu pot constitui obiectul darului manual:

d. succesiunile nedeschise,
e. bunurile viitoare,
f. bunurile publice.

9.Constituie donaţii simulate:

d. donaţiile deghizate,
e. donaţiile prin interpunere de persoană,
105
 f. donţiile indirecte.

10.Revocarea donaţiei se face obligatoriu pe cale judiciară:

d. în cazul neexecutării obligaţiilor,
e. în cazul survenienţei de copil,
f. în cazul ingratitudinii.
Unitatea de învățare IV
5. Pot veni la moştenirea lui de cujus:
d. copii moştenitorului nedemn prin reprezentare,
e. copii moştenitorului nedemn , în nume propriu,
f. ceilalţi descendenţi ai nedemnului , în nume propriu sau prin reprezentare.

2.Aparţin clasei a IV a de moştenitori legale:

d. verii primari,
e. strănepoţii de frate,
f. fraţii şi surorile bunicilor defunctului.

6. Fac parte din clasa a II a de moştenitori legali:

d. părinţii defunctului,
e. fraţii şi bunicii defunctului,
f. strănepoţii de frate ai defunctului.

7. Soţul supraveţuitor al defunctului :

d. este considerat rudă cu defunctul,
e. aparţine clasei I de moştenitori,
f. vine în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.

8. Fac parte din categoria colateralilor privilegiaţi

d. numai fraţii buni,
e. fraţii consangvini,
f. fraţii uterini.

5.Colateralii privilegiaţi:
e. sunt moştenitori rezervatari,
f. pot veni la moştenire prin reprezentare,
g. nu sunt ţinuţi de raportul donaţiilor,
h. sunt moştenitori sezinari.

Soluții
Unitatea de învățare I
1.a,b.
2.a,c.
3.a,b.
4.a,c.
5.c.

Unitatea de învățare II
1.a,b,c,
2.a,b,
106
3.a,
4.a,b,
5.a,c.

Unitatea de învățare III

1.a,c
2.a,c
3.b
4.a,b,c
5.a,b,c
6.b,c
7.b.c
8.b
9.b
10.c

Unitatea de învățare VI
1.b,c
2.c
3.-
4.a,b
5.a,b
6.a

Unitatea de învățare V
1.-
2.a,b
3.a,b,c
4.c
5.a,c
6.a,b,c
7.a
8.a,b,c
9.a,b
10.a,c

Unitatea de învățare IV
1.b,c
2.a,c
3.c
4.b,c
5.b,c

107
 ADDENDA

Act juridic civil - manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
crea , modifica, ori a stinge un raport juridic civil.

Capacitatea civilă – aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi şi obligaţii civile, prin
încheierea de acte juridice civile. (capacitatea civilă o găsim în principiul capacităţii care este regula în
drept civil art.6 alin.1 Decretul 31/1954).

Contract- act juridic civil constând în acordul de voinţă între două sau mai multe persoane,
încheiate în scopul de a crea, modifica sau stinge între ele drepturi şi obligaţii.

Fidejusiunea contract prin care o persoană se obligă să garanteze faţă de creditor executarea
obligaţiunii de care este ţinut debitorul, în cazul când acesta nu o îndeplineşte

Gaj – contractul prin care debitorul emite creditorului său un lucru mobil corporal sau incorporal, în
vederea garantării datoriei sale. Gajul este lucrul mobil ce face obiectul unui astfel de contract şi în
general orice bun mobil poate fi dat în gaj. Este un contract accesoriu, unilateral , real şi constitutiv de
drepturi reale.

Contractul de gaj ( amanet) - este reglementat în cartea III,t.XV art.1685 – 1696 Cod civil iar în
materie de comerţ se aplică pentru acest fel de contract dispoziţiile art.478-489 cartea I, titlul IV (
despre gaj).

Plata – modalitatea de a stingere a unei obligaţii şi constă în orice prestaţiune liberatorie , indiferent
dacă obligaţiunea ce se stinge este a da sau de a face. Legea prevede că orice plată presupune o datorie
şi poate fi achitată de orice persoană interesată, de un codebitor sau de un fidejusor sau chiar de o
persoană neinteresată în condiţiile legii.

Contractul de vânzare-cumpărare - „vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau
după caz se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească; alin. 2. poate fi de asemenea transmis prin vînzare un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept”.

Contractul de donație - ,,donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită
donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar".

Moştenirea legală - Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a

patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii.

108
 Moştenirea testamentară - Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea
patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinţei testatorului, manifestată prin
testament.

TEBEL PRIVIND SEMNIFICAȚIA PICTOGRAMELOR

Obiectivele cursului

Resurse şi mijloace de lucru

Evaluare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare

Competențele unității de învățare

Teme obligatorii

De reținut

Rezumat

Test de evaluare/autoevaluare

Temă de control

109
 BIBLIOGRAFIE

1.Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti 2005
2.Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale Ediţia a IV-a, Vol.1, Editura Universul juridic,
Bucureşti 2013, 2017, 2019
3. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Succesiuni Ediţia a IV-a, Vol.1, Editura Universul juridic,
Bucureşti 2014
4.Dan Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, Volumul I, Editura Rosetti 2005
5.Doina Anghel, Lizeta Harabagiu, Practică judiciară şi reglementarea din Noul Cod civil, Editura
Hamangiu, 2011
6. Noul Cod Civil. Note. Corelații. Explicaţii. Editura C.H. Beck, 2011
7. Eugeni Safta Romano, Contracte civile, Editura “Graphix” Iaşi 1993.

8.Cornelui Turianu, Contracte speciale, Editura Fundaţiei “România de mâine” 1999.

9.Dumitru Macovei, Marius Striblea, Drept civil. Contracte succesiuni, Editura “ Junimea Iaşi”, 2004,

10. Gabriel Boroi, Instituții de drept civil, Ed. Hamangiu, 2012,

11.Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligații, Ed. U.J.,București, 2013

12. Veronica Stoica, Laurențiu Dragu, Drept civil. Contracte, Dreptul la moștenire, Ed. U.J. București,
2010

13.Revista română de jurisprudență – www.rrdj.ro

14. Codul Civil 2020

110