Sistemul solar 

(scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună cu sistemul său

planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]
În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete, denumită
provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea Sistemului Solar.
[10]
 Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte
transneptuniene (OTN).[11][12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E.
Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte
privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în
jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal,
[11]
 „Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim
200 UA.[13]
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul
Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind
planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte,
numite planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru
planete exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari
două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete
mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de
topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul
și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate
planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de asteroizi,
situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre,
deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun
se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte
compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de
obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.[14] Astfel de obiecte sunt
denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și
obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni se
află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel
puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor.
[c]
 Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută
ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se
află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind
considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ
de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar
este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Cuprins

 1Descoperire și explorare
 2Structură și compoziție
 3Geneză și evoluție
 4Soarele
 5Mediul interplanetar
  6Sistemul solar interior
o 6.1Planete interioare
 6.1.1Mercur
 6.1.2Venus
 6.1.3Pământ
 6.1.4Marte
o 6.2Centura de asteroizi
 6.2.1Ceres
 6.2.2Grupuri de asteroizi
 7Sistemul solar exterior
o 7.1Planetele exterioare
 7.1.1Jupiter
 7.1.2Saturn
 7.1.3Uranus
 7.1.4Neptun
o 7.2Centauri
 8Comete
 9Regiunea transneptuniană
o 9.1Centura Kuiper
o 9.2Pluto și Charon
o 9.3Makemake și Haumea
o 9.4Discul împrăștiat
 9.4.1Eris
 10Regiuni mai îndepărtate
o 10.1Heliopauză
o 10.2Sedna
o 10.3Norul lui Oort
o 10.4Limite
 11Contextul galactic
o 11.1Vecinătate
 12Sistemul Solar în imagini
 13Note
 14Referințe
 15Bibliografie
 16Legături externe
 17Vezi și

Descoperire și explorare

Planetele sistemului solar reprezentate la scară: Jupiter și Saturn (rândul de

sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur jos
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar.
Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte
divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre
reorganizarea heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a
dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo
Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea
graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt
guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a
condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale
telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii
fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor
meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

Structură și compoziție

Orbitele obiectelor din sistemul solar la scară progresivă (în sensul acelor de ceasornic, începând din stânga
sus).
Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul Soarelui în 3D.
Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta reprezintă o revoluție
completă a planetei Jupiter, în timp ce Saturn și Uranus efectuează mai puțin decât o revoluție întreagă.

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală ce
conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.
[17]
 Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99 % din
masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.[d]
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce
orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica
destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în
aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra
polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.
Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală –
Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți
patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul
Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se
află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete
joviene).[24] După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt
considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.[25]
Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte
planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur)
sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care
gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație
sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta
orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui.
Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul
dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă
majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația
Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de
revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este
numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt
aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte
eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.
Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul cinetic,[26] datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea mai
mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor
față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.[26]
Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la aceeași
depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța
dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se
află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce
Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute
încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode),
[28]
 dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.
Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98 % din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie
rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al
compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de
la Soare; obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea
luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai
depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire mai mici.
[32]
 Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot condensa este
cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[33]
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale ce conțin
compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare
solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în
mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare,
cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în
nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul
de carbon,[34] au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce stările lor
depind de presiunea și temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau
gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă,
fie în stare gazoasă.[35] Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor
gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în
numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună, gazele și ghețurile
sunt cunoscute și ca volatile.[37]
Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă
obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute
și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai
mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri
amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul
Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă
de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]

Distanța corpurilor din sistemul solar față de Soare. Marginile din stânga și din dreapta ale fiecărei
bare corespund periheliului și afeliului corpului respectiv. Barele lungi denotă excentricitatea
orbitală mare.

Geneză și evoluție
Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei regiuni
din cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a
dat naștere, probabil, mai multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era
constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în
generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită
și nebuloasă pre-solară,[43] a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se
rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în
ce mai fierbinte în raport cu discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a
început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ
200 UA,[42] având o protostea fierbinte și densă în centru.[44][45] Protoplanetele formate în
urma acreției din acest disc de praf și gaz[46] interacționau gravitațional, formând - prin contopire -
corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar
acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete pitice, iar resturile
devenind obiecte minore.
Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în sistemul
solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus,
Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa
solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și
Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte
și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient de rece pentru a permite compușilor volatili
să rămână solizi. Ghețurile care formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și
silicații, care formau planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive pentru a
capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile
care nu au devenit planete s-au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul
lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care
planetele exterioare s-au putut forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor
actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.
După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit
suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.[47] Temperatura, viteza de reacție,
presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea
termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența
principală de stele.[48] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul
protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.
Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul
Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest
lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va
suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale
Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual
și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește foarte mult, ea va
fi considerabil mai rece decât va fi fost în perioada principală a vieții lui (cu maximum 2600 K).[49] În
urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta Pământ va deveni
nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi
suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o fracțiune a timpului în
care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea
elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi
ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din
masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului).[50] Atunci când Soarele va deveni o pitică albă,
radiația emisă va fi destul de puternică pentru a epuiza atmosferele
planetelor Jupiter, Saturn și Uranus.[51] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut
sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care
s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare.

Soarele
Articol principal: Soare.

Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa
sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre)[52] produce în nucleul său temperaturi și densități
suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară,[53] care eliberează o cantitate enormă
de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații
electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.[54]
Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare,
din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai
luminos.[55] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care
reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În general,
stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt denumite stele din
secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai
luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai reci,
cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85 % din totalul stelelor din galaxie.[55][56]
Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamnă că acesta se află
la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit
pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea
era doar 70 % din cea actuală.[57]
Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și
astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context
astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a.[58] Elementele chimice mai grele
decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima
generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată îmbogăți cu aceste elemente.
Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se
crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem
planetar, deoarece planetele se formează prin acreția „metalelor”.[59]

Spirala lui Parker

Mediul interplanetar
Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.
Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute
ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5
milioane de kilometri pe oră,[60] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul
solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).[61] Această materie extrem de rarefiată este
cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar
fi erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și
cauzând furtuni geomagnetice.[62] Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent
heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra
mediului interplanetar.[63][64]
Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și
Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat
în spațiu.[65] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și
cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a
materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera
superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor
magnetici.
Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare
(pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă energie
care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului
magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de penetrare a
radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.[66]
Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic.
Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală.
Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de interacțiunea cu
planetele.[67] Cea de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost
creată, probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.[68][69]