RAVICH LENNY

Terapia prin râs :

un lucru amuzant petrecut pe calea spre iluminare

Cuprins

Un lucru amuzant petrecut pe calea spre iluminare

Cuvânt-înainte
Introducere
Să te joci cu suferinţa
Corida, de-a lungul vieţii
Să te joci cu absurdul
Să râzi împreună cu trecutul
Să te joci cu ruşinea
Râsul spiritual
Râsul emoţional
Râsul sănătos
Umorul şi bătrâneţea
Educaţia şi absurdul
Nu plec până nu primesc o îmbrăţişare
Optimism nesfârşit
Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor şi bună-dispoziţie în fiecare zi. Nu încetăm să mai
râdem pentru că îmbătrânim. îmbătrânim pentru că încetăm să râdem. Prin urmare, haideţi să avem visuri. Când ne
pierdem visurile, murim. Aşa că mulţi oameni se plimbă în jur ca morţii şi nici măcar nu ştiu asta. îmbătrânirea este
obligatorie. Să creşti însă este opţional. Nu este niciodată prea târziu să fim tot ceea ce putem fi.

Trăieşte-ţi viaţa, dragul meu cititor, dar nu te ataşa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea în locul fricii.
Opusul dragostei nu este ura, ci frica. Priveşte toată lumea cu iubire, râsete, umor şi optimism - şi toate ţi se vor
întoarce din abundenţă...

încurajez pe fiecare să-şi urmeze inima. Dacă facem ceva fără inimă, nu merită făcut. Trebuie să facem ceea
ce iubim cu adevărat.

Lenny Ravich

Lenny Ravich este directorul Institutului Gestalt din Tel Aviv. Terapia prin râs (în original, A Funny Thing
Happened on the Way to Enlightenment) a fost bestseller în Israel. Autorul susţine workshopuri pe tema
optimismului în toată lumea.
Cuvânt-înainte

Una dintre fiinţele iluminate cele mai respectate şi iubite în Japonia şi China, asociată deopotrivă cu înţelepciunea
deplină şi cu râsul, este Hotei, un călugăr zen (Chan) care a trăit prin secolul al IX-lea, în timpul dinastiei Liang
târzii. însă el nu se considera un maestru şi nici nu căuta să-şi facă discipoli. Doar mergea din sat în sat, se oprea
pentru un timp în fiecare loc, hoinărea pe străzi, împărţind mici daruri copiilor, şi mai ales râdea foarte mult. La
început, oamenii se adunau în jurul lui, atraşi de comportamentul său excentric, iar dacă cineva îl întreba de ce râde,
singurul răspuns pe care îl primea era că Hotei începea să râdă şi mai tare. Nu trecea mult până când cel care pusese
întrebarea începea el însuşi să râdă - şi alături de el alţii, pentru că râsul călugărului era extrem de contagios. în
scurt timp, tot satul era cuprins de o veselie generală. După baia de râs fără motiv, din toată inima, fiecare se
întorcea la treburile lui zilnice, dar altfel: mai înviorat, mai treaz, cu corpul curăţat de tensiuni, cu mintea curăţată de
întrebări şi griji. Acesta era modul în care Hotei îşi transmitea învăţătura. Foarte iubit şi respectat pentru modestia,
generozitatea şi compasiunea lui continuă, era aşteptat mereu să revină. Astăzi este cunoscut pretutindeni ca Buddha
râzând; a fost canonizat în secolul al XVI-lea şi este considerat uneori o maniestare a lui Buddha Maitreya (Buddha
al viitorului).

Anul trecut, în luna aprilie, la New Orleans, doi cercetători americani au prezentat, în cadrul celei de-a 122-a
întâlniri a Societăţii Americane de Fiziologie, rezultatele unui studiu care a demonstrat în mod riguros că râsul din
toată inima este o terapie adjuvantă excelentă în tratarea diabetului şi a posibilelor lui complicaţii (atac de cord,
orbire, tulburări neurologice, cardiovasculare, reacţii autoimune). Este vorba despre Lee Berk, Ph.D., cercetător în
domeniul psiho-neuro-imu-nologiei la Loma Linda University, California, şi despre Stanley Tan, M.D.,
endocrinolog şi specialist în diabet la Oak Crest Health Research Institute, California.

Ei au efectuat studiul pe 20 de pacienţi suferind de diabet, hipertensiune, hiperlipidemie şi cu înalt risc

de complicaţii, pe care i-au împărţit în două grupe: Grupul R (râs) şi Grupul C (de control). Ambele grupuri
au primit medicaţia standard pentru diabet, hipertensiune şi hiperlipidemie. în plus, Grupul R (râs) a
urmărit secvenţe umoristice cu durata de 30 minute, pe suport video, alese liber de fiecare. Cercetătorii au
urmărit cele două grupuri pe perioada unui an, controlând prin analize de sânge nivelul hormonilor asociaţi cu
stresul (epinefrină şi norepinefrină), nivelul colesterolului HDL (colesterol bun, protector), nivelul citokinelor şi al
proteinei C reactive (CRP), indicatori importanţi în procesele inflamatorii şi în afecţiunile cardiovasculare.

După două luni, pacienţii din Grupul R (râs) aveau niveluri mai scăzute de epinefrină şi norepinefrină, aceasta
sugerând o diminuare a stresului; colesterolul bun, HDL, crescuse semnificativ, iar nivelul citokinelor, implicate în
procese inflamatorii, era mai scăzut. La sfârşitul studiului, după un an, cercetătorii au constatat o îmbunătăţire
semnificativă a stării de sănătate în cadrul Grupului R(râs): colesterolul bun, HDL, crescuse cu 26% în grupul R
(râs), faţă de doar 3% în grupul de control, iar proteina C reactivă (CRP) scăzuse cu 66% în Grupul R (râs), faţă de
26% în grupul de control. în alte studii anterioare, începute prin anii '80, echipa condusă de acelaşi dr. Berk a arătat
că râsul vesel, sau doar anticiparea lui, stimulează eliberarea de beta-endor-fine (hormoni ai stării de bine, care au,
totodată, un efect anestezic natural împotriva durerii) şi de hormon de creştere (HGH), care este legat de optimizarea
imunităţii, determinând în acelaşi timp o scădere a „hormonilor de stres”- cortizol, epinefrină (adrenalină) - şi a
nivelului DOPAC (principalul catabolit al dopaminei).

Cercetări şi studii similare au condus la întemeierea unei orientări noi în medicina actuală, şi anume medicina
integrativă sau medicina stilului de viaţă, una dintre aplicaţiile ei fiind, de exemplu, faptul că în multe clinici
pediatrice din ţările dezvoltate - nu doar din punct de vedere economic, ci şi al nivelului de conştiinţă - clovni
special instruiţi au fost incluşi în echipa medicală, pentru a reduce stresul preoperator al copiilor şi a susţine apoi
procesul de recuperare.

„Ce m-a atras iniţial la terapia Gestalt a fost deschiderea sa faţă de creativitate şi experimentare. Atitudinea
experienţială în grupurile Gestalt implică spontaneitate, intuiţie şi creativitate. Umorul înseamnă a inventa", afirmă
Lenny Ravich. El a început să lucreze cu grupuri Gestalt, în coterapie, din 1987, când, alături de colegul său, a
observat relaţia dintre râs şi vindecare, prin comparaţie cu atitudinea opusă, în care persoanele se lăsau dominate de
suferinţă, frică, tristeţe şi anxietate. Au decis împreună să aprofundeze experimentul şi, în acest scop, au iniţiat un
nou workshop, axat pe umor, pe conştientizare (awareness) şi pe teoria paradoxală a schimbării - Gestalt Laughter
and Humour Workshop -, pe parcursul căruia au observat că, integrând în procesul terapeutic umorul şi jocul,
transformările apăreau mai repede şi la un nivel mai profund.

„Am aflat că, atunci când umorul însoţeşte procesul de conştientizare, contrariile se reconciliază şi paradoxurile se
rezolvă. Orice poate fi orice altceva. Viaţa este ambele, nu ori una, ori alta. Totul se află într-o stare de flux şi
proces."

în prezent, Lenny Ravich este directorul Institutului de Terapie Gestalt din Tel Aviv şi susţine în întreaga lume
workshopuri, seminarii şi conferinţe având subiecte precum „Râsul este cea mai bună terapie", „Inteligenţa
umoristică pentru un management mai bun" sau „Umor şi stimă de sine pentru performanţe de vârf', iar cartea
Endless Optimism (Terapia prin râs. Un lucru amuzant petrecut pe calea spre iluminare) a devenit bestseller,
înregistrând vânzări de peste 50 000 de exemplare într-un singur an.

Carmen Beyer
Introducere

La origine, această carte a fost scrisă în ebraică, numindu-se Endless Optimism. Până acum s-au vândut peste 50 000
de exemplare, volumul fiind un mare bestseller în Israel. La 1 iulie 2001, a câştigat premiul The Israeli Book
Award's Platinum Plaque.

în spatele istoriei acestei cărţi se află o poveste veselă. L-am întrebat pe Motti Panchevsky, editorul meu din Israel,
câte exemplare trebuie să se vândă pentru ca volumul să poată fi considerat un succes în Israel.

„Dacă vinzi 10 000 de exemplare în Israel, atunci o duci bine", mi-a spus.

„Şi dacă vând 50 000 de exemplare?' am întrebat eu.

„Sunt în paradis", mi-a răspuns, şi am observat că zâmbea uşor. La început am tăcut, ca apoi să spun fără să judec:
„Mă angajez să vând 100 000 de exemplare!" A rămas fără glas. Şi, desigur, vânzările nu s-au oprit.

Am fost nevoit să-mi iau acest angajament pentru a ne dovedi atât lui, cât şi mie, că nu este suficient să scrii despre
râs şi optimism. Se cuvine să le şi trăim. Nu este doar o iluzie să-ţi imaginezi lucrurile bune din viaţă şi să te asiguri
că ele pot deveni realitate. Suntem responsabili pentru realizarea visurilor noastre. Este, aşadar, firesc pentru mine să
prevăd că versiunea în engleză a cărţii intitulată A Funny Thing Happened on The Way to Enlightenment va ajunge
un bestseller internaţional. Şi este la fel de firesc ca predicţia mea optimistă să devină realitate. Desigur, dragul meu
cititor, că voi avea nevoie de sprijinul tău.

Celor care m-au ajutat deja le datorez recunoştinţa şi aprecierea mea. în primul rând, soţiei mele, Alisa, şi copiilor
mei Natti, Dorone şi Ori; ca de obicei, ei m-au răsfăţat cu dragostea şi cu încurajările lor în răstimpul în care am
realizat o carte (atât în versiunea ebraică, dar şi în versiunea engleză) care, în adâncul meu, dorea să se elibereze.

Următorul pe listă este editorul meu, Motti Pan-chevsky, de la The Oranite Publishing Company din Israel, care mi-
a sugerat să scriu o carte după ce m-a auzit într-un interviu radiofonic, aprinzând astfel focul pasiunii care a adus
această lucrare la lumină.

în cele din urmă, le mulţumesc acelor oameni speciali care îmi sunt atât colegi, cât şi prieteni: Dina Or, Miriam
Bernhardt şi Rachel Ash, pentru sprijinul pe care mi l-au oferit pe tot parcursul călătoriei noastre umoristice; surorii
mele Lorraine, care mi-a văzut manuscrisul şi l-a validat chiar şi în stadiul său neprelucrat. Apoi le mulţumesc
editorilor mei: Anne Teachworth, pe care o îndrăgesc mult, fondatoarea şi directoarea Institutului Gestalt din New
Orleans, şi Mackie Blanton, redactorul meu de la Institutul de Presă Gestalt, la care ţin la fel de mult.

în final, această notă: Milton Berle (1909-2002) a făcut odată observaţia: „Nu fur poante. Le găsesc doar înainte de a
fi pierdute". în spiritul afirmaţiei lui Milton, rămân recunoscător tuturor naratorilor şi surselor glumelor şi
parabolelor pe care le-am folosit pentru a-mi trăi viaţa râzând, surselor vizibile şi invizibile, amintite şi uitate, citate
şi necitate, găsite şi pentru totdeauna pierdute.

Lenny Ravich

CAPITOLUL I
Să te joci cu suferinţa

Optimistul vede covrigul,

pe când pesimistul vede gaura acestuia.

Anonim

Umorul şi optimismul, ca mod de viaţă, sunt călătorii spirituale. Nu ai nevoie decât de trei lucruri pentru a urca la
bord:

Unu: să fi câştigat Marea Cursă a Spermatozoizilor.

Doi: să fi fost născut la o vârstă fragedă.

Trei: să fi citit această carte.

Pe primele două le-ai realizat cu succes. Felicitări! Vrei dovezi? Nu-i aşa că miliarde de spermatozoizi te-au însoţit
în acea cursă feroce? Miliarde de frăţiori şi dë surioare au murit de-a lungul ei, fiindcă natura ştie cum să se asigure
că numai cel mai puternic şi mai frumos ajunge să participe la acest fapt numit Viaţă. Un singur spermatozoid din
miliarde a reuşit să ajungă la acel ovul-o-dată-pe-lună, şi acela eşti TU. Aşa că, data viitoare când te vei simţi la
pământ, du-te la oglindă şi şopteşte-i uşor creaturii care te priveşte: „Dragă, fără tine nu sunt nimic. Ai câştigat
marele concurs al spermatozoizilor! Sunt eu, în loc să fiu altcineva!"

N-ar fi viaţa un pic mai distractivă dacă, în loc să luăm de bună observaţia lui Shakespeare cum că „toată lumea este
o scenă", ne-am îndepărta din când în când de ea, am comanda popcorn şi un suc răcoritor de portocale şi am privi
de la distanţă micuţa noastră dramă numită „viaţă'? Dar, vă rog, nu mai mult de trei rânduri în spate; şi locul să fie în
centru, dacă se poate.

Să-ţi trăieşti viaţa ca pe un joc îţi poate da foarte multă tărie. E posibil să te îmbolnăveşti, dar tot te vei distra. Să
vezi absurdul anumitor situaţii poate face călătoria noastră ceva mai tolerabilă. „Poţi să dansezi viaţa sau poţi să o
târăşti", spune Ram Dass, autorul cărţii Be Here Now. Sau, cum obişnuia să spună tatăl meu când sufeream
shakespearienele „lovituri ale crudei sorţi": „într-o bună zi, vei râde de toate astea". Iar azi mă întreb: „De ce să
aştept?"

Nu vom şti niciodată câţi oameni s-au vindecat prin râs de o boală majoră sau de o depresie minoră. Dacă râsul ar
putea fi prescris în reţete, atunci s-ar îmbunătăţi negreşit sănătatea şi starea de bine ale oamenilor.

Este ciudat că aproape toată viaţa am plătit un preţ pentru faptul că sunt comic şi plin de umor. Nimeni nu poate să
pretindă că este un maestru al umorului până nu experimentează el însuşi paradoxurile tragicomice din propria viaţă.

Când eram în clasa a Vll-a, am fost plasat într-o şcoală specială, întrucât fusesem diagnosticat cu tulburări. în mintea
mea, am etichetat-o ca pe o „şcoală pentru proşti". Acum, ca adult, încă sunt tulburat. Totuşi, nu mai sunt pedepsit
pentru acest lucru, aşa cum mi se întâmpla în copilărie. Dimpotrivă, sunt recompensat cu admiraţie, cu distincţii şi
cu bani pentru că scriu şi susţin conferinţe despre tulburata, absurda, tragica şi comica lume, aşa cum este ea.

înapoi la şcoala „proştilor". Ei (aşa-zişii atoateştiu-tori ai şcolii oficiale) mă considerau tulburat pentru că nu mă
puteam concentra. Şi, la drept vorbind, de ce m-aş fi concentrat? Ce mă învăţau ei era foarte plictisitor. Era mult mai
hazliu pentru mine să-i fac şi pe ceilalţi „proşti" din clasă să râdă de bufoneriile mele. Obişnuiam să mimez că
mănânc unt de arahide şi jeleu pe biscuiţi, iar asta îi făcea să se prăpădească de râs. Râsul lor era o adevărată muzică
pentru urechile mele. Mă făcea să mă gândesc: „Uau, de asta am venit eu pe lume!" însă în clasă se afla o anumită
femeie care nu putea tolera faptul că primeam mai multă atenţie decât ea - profesoara. Pur şi simplu, nu ştia cum
să se descurce cu mine. Ea fusese pregătită să predea copiilor, nu să se descurce cu ei. Privind retrospectiv, mi-e uşor
să o înţeleg. Avea datoria să termine predarea materiei până la sfârşitul anului şcolar. Elevii, pur şi simplu, se
puneau în calea nobilului ei scop.
Profesoara m-a trimis la consilierul şcolar, cu speranţa că acesta va rezolva „problema" - adică pe mine.

Consilierii, că tot veni vorba, sunt oameni care au fost profesori la un moment dat şi s-au hotărât să nu mai
muncească. Consiliera avea obiceiul să exclame „Doamne!" de fiecare dată când mă vedea. îmi spunea disperată:
„Doamne! Iarăşi tu!" într-o zi, am întârziat la şedinţa noastră, iar ea a exclamat: „Isuse Cristoase!" Am răspuns mai
degrabă sfios: „Nu sunt Isus Cristos. Sunt Tatăl Lui". în America ai voie să numeşti pe cineva „Doamne", dar, dacă
te autodeclari Dumnezeu, eşti expediat la un asistent social.

Consiliera m-a trimis la un asistent social care nu se mai putea opri din întrebări şi din zâmbete.

„Leonard, mama ta îţi spune poveşti?" m-a întrebat el.

„Da", am răspuns timid.

„Ce fel de poveşti îţi spune?"

„Cum a fost violată de cazaci", i-am răspuns sincer.

Asistentul social m-a trimis apoi la un psiholog care venise la şcoală pentru a-mi testa coeficientul de inteligenţă.
Acesta m-a rugat să-mi mişc capul dintr-o parte într-alta, ca să-mi audă „singuraticul" coeficient de inteligenţă
clătinându-mi-se în cap. După ce am făcut cum mi-a cerut, a susţinut că l-a auzit. L-am rugat şi eu, naiv, să-şi
rotească capul dintr-o parte în alta. Când a făcut asta, i-am spus consternat: „Nu se aude nimic în capul
dumneavoastră".

Directorul şcolii era considerat sfânt pentru că la el se adunau toţi profesorii ca să-şi ia leafa. într-o zi, am trecut pe
acolo chiarîn timp ce aşteptau la coadă. Printre ei se aflau profesoara mea, consilierul şcolar, asistentul social şi
psihologul. Mi-am spus atunci în gând: „Hei, eu susţin financiar o întreagă echipă.

Aveam obiceiul să mă rog zilnic: „Dragă Doamne, fă-mă, te rog, un om normal. De ce a trebuit să mă creezi poznaş?
De ce nu m-ai creat ca pe ceilalţi copii, care vin la şcoală, dau extemporale şi suferă de migrene, de greaţă sau de
diaree?" Şcoala la care am învăţat mi-a lăsat sentimentul că nu sunt în regulă. Mama mea a văzut că eram într-o stare
deplorabilă şi mi-a spus ceva ce a avut impact asupra mea pentru tot restul vieţii. Mi-a zis: „Lenny (aşa obişnuia să-
mi spună, căci acesta este numele meu), eu merit diploma ta de absolvire mai mult decât tine".

„De ce?" am întrebat-o.

„Pentru că exist în ea mai mult decât tine", mi-a zâmbit ea.

Atunci mi-am dat seama de viziunea înţeleaptă a mamei mele. Ea m-a învăţat să râd de toate problemele. A primit
lămâia pe care viaţa ne-o oferă uneori, a pus peste ea zahăr - care este umorul -, şi astfel a făcut limonadă. Mă făcea
să râd şi, odată cu acest lucru, îmi câştiga şi încrederea. Este aceeaşi problemă, doar că pare un pic mai uşoară. Am
învăţat o lecţie importantă: niciodată să nu te iei prea în serios. Adu-ţi aminte că din lămâie poţi face limonadă.

Mi-a fost recomandat un psihiatru care, în ciuda tuturor acreditărilor şi diplomelor sale, nu putea să mă desluşească,
să mă înţeleagă, să ajungă la mine. Ştia să facă un singur lucru: să-mi dea pastile.

„Uite, ia pastilele astea înainte de a merge la şcoală", spunea el cu solemnitate.

„De ce?" l-am întrebat, iar el mi-a explicat că aşa mă voi simţi mai bine.

„Mă simt bine", am răspuns. „Şi, în plus, ştiu că sunt mult prea fericit pentru profesorii mei."

Luam pastilele în fiecare dimineaţă, iar după două zile nu apăruse nicio schimbare demnă de luat în seamă. Totul era
la fel ca înainte... doar că un pic mai lent. Colegii mei erau deja în holul toaletei atunci când eu terminam, în sfârşit,
de adresat o întrebare cuiva. Mi-am dat seama că nu mai aveam energie nici pentru a-mi mânca untul de arahide şi
biscuiţii imaginari. Singurul lucru pe care îl puteam face era să mă holbez la pantofii mei. Mă holbam chiar şi ore
întregi. L-au adus până şi pe tatăl meu ca să asiste la îmbunătăţirea mea. Dacă nu crezi că a te holba la pantoful tău
înseamnă o evoluţie educaţională, atunci îţi spun că am primit cele mai bune note atât timp cât am fost de acord să
mă las drogat.

Cercetările realizate la Universitatea din Chicago au demonstrat că copiii până la vârsta de şase ani râd de 300 de ori
pe zi. La vârsta de şapte ani, ei râd de doar 15 ori pe zi. Ştiţi de ce? Au mers la şcoală şi au fost pedepsiţi!

Mulţi ani mai târziu, am ajuns supervizor de limba engleză la Comisia Educaţională din Israel şi am fost martor cum
copiii erau pedepsiţi fiind obligaţi să stea cu faţa la perete. Când întrebam ce crimă săvârşiseră, profesoara explica:
„Au râs fără motiv în timpul orelor!" Minunat! Copiii încă mai sunt pedepsiţi pentru vioiciune. De ce să nu-i punem
şi în lesă şi să-i întemniţăm?

Apropo, există şi o parte bună a faptului că te afli într-o şcoală specială. Elevele au 14 sau 15 ani, iar pentru un puşti
de 12 ani, o fată ca asta este o femeie adevărată! Să vii dintr-o clasă în care fetele sunt micuţe şi cu pieptul plat şi să
te trezeşti deodată printre femei care poartă tricouri şi se rujează, oferind ochilor tăi imaginea unei ţări a făgăduinţei,
era un spectacol care nu te putea lăsa rece. Printre fetele din clasă era una cu un posterior incredibil. O rugam adesea
pe profesoară dacă nu Doris poate fi chemată la tablă pentru a rezolva problema de matematică, astfel încât să
mă pot bucura de miraculoasa privelişte.

Probabil că vă întrebaţi cum este posibil ca un copil dintr-o clasă specială din America să ajungă supervizorul
profesorilor de engleză din Israel. Vedeţi, acest lucru ne face să înţelegem starea jalnică în care se află sistemul
educaţional din Israel.

Abilitatea de a te juca cu suferinţa, aşa cum am deprins-o de la mama mea, am descoperit-o când am început să-i
citesc pe Shalom Alehem, Isaac Bashevis Singer şi Woody Allen. Spre sfârşitul poveştilor lor, nu ştiam niciodată
dacă este cazul să plâng sau să râd. Am realizat că abilitatea de a te juca cu suferinţa reprezintă modul de a
supravieţui al evreilor. Am fost martor la aceasta într-un film văzut demult, în care o gaşcă de gentili1 urmărea un
tânăr evreu, bătându-l nemilos şi spărgându-i ochelarii. Scenariul s-a repetat un timp, până când, într-o zi, evreul a
văzut că gentilii se îndreaptă spre el pentru a-l ciomăgi din nou: aşa că şi-a scos singur ochelarii şi i-a strivit cu
piciorul, de bunăvoie. „Mi-o fac singur, înaintea lor!" Acesta este felul evreilor de a se juca cu propria durere. De
fiecare dată când apar în faţa unui audienţe, mică sau mare, îmi încep prezentarea spunând: „Niciunul dintre voi nu
ştie asta, dar în curând mă veţi ovaţiona". îi rog să se ridice şi ei îmi dăruiesc exact ceea ce le cer.

Totodată, respect formula SW-SW-SW, pe care am învăţat-o de la Jack Canfield, coautorul colecţiei de
cărţi intitulate Chicken Soup for the Soul. Mi-am făcut curaj să mă întreb ce anume îmi doresc, şi există
posibilitatea SW - Cineva îmi va da2 (ceea ce doresc). Cealaltă posibilitatea este SW - Cineva nu-mi va da3 4. Iar
celălalt SW este Şi ce dacăA?

Optimiştii nu vor renunţa niciodată la visurile lor, pentru că ei cred că există şi un alt SW - Cineva aşteaptă5. Am
realizat că, atunci când alung ruşinea şi nesiguranţa asociate cu gândul „Voi fi oare suficient de bun?" şi râd de mine
însumi, acel Cineva aşteaptă uneşte audienţa de mine şi pe mine de ea, rapid şi cu umor.

Walter E. O'Connell (1990) a descoperit că umoristul este persoana care se antrenează în vederea dezvoltării propriei
stime de sine. Unul dintre acei Cineva ai mei mi-a spus cândva: „Nu lua viaţa prea în serios. Oricum nu scapi din ea
viu".

CAPITOLUL II

Termenul „gentil" (lat. gentilis, „aparţinând unui grup sau unui trib") este folosit de către evrei pentru a-i desemna
pe cei de altă origine sau credinţă (N. tr.)

2
 Acronim pentru sintagma Somebody Will. (A/, tr.)

Acronim pentru sintagma Somebody Won't. (N. tr.)

Acronim pentru sintagma So What?(N. tr.)

Acronim pentru sintagma Somebody Waits. (N. tr.)

Corida, de-a lungul vieţii

Viaţa este suferinţă, nefericire şi durere şi se termină mult prea repede.

Woody Allen

Eu urmez formula pe care am învăţat-o de la Jack Canfield, coautorul colecţiei de cărţi cu numele Chicken Soup for
the Soul. Formula este E + R = U. E reprezintă evenimentul sau ceea ce ni se întâmplă în viaţă. R este reacţia noastră
la ceea ce ni se întâmplă. Câteodată nu deţinem deloc controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă, dar avem puterea de
a ne alege reacţia la ceea ce ni se întâmplă. Şi U reprezintă urmarea: cum ne simţim, cum ne comportăm, cum
gândim ca rezultat al reacţiei alese de noi la ceea ce ni se întâmplă. Martin E.P. Seligman, în cartea sa Learned
Optimism1 (1990), afirmă că una dintre cele mai importante descoperiri în psihologie, în ultimii 20 de ani, este aceea
că oamenii pot alege cum gândesc.

Acest fapt poate fi explicat mai clar dacă încercăm să ne imaginăm viaţa ca pe o coridă. într-o luptă cu tauri există
un toreador ţinând într-o parte o pelerină roşie, în timp ce înfruntă taurul. Taurul atacă pelerina cu toată puterea, fără
să-l rănească pe toreador, pentru că, desigur, toreadorul este suficient de iscusit şi ştie cum să ţină pelerina departe
de corpul său. Pentru mine, taurul reprezintă viaţa, cu toate confruntările şi exacerbările ei. Pelerina roşie este o
metaforă ce desemnează orgoliul nostru. Cred că, lăsând-o deoparte, ne vom produce mult mai puţină suferinţă
psihică. Odinioară, am auzit pe cineva spunând: „Durerea este inevitabilă. Suferinţa este o opţiune".

Cei mai mulţi dintre oamenii pe care îi cunosc îşi trăiesc viaţa ca pe o coridă, însă, în loc să ţină pelerina roşie
departe de corp, încep fiecare zi ţinând-o drept în faţa lor. Urmarea este evidentă. BUUUUM! Taurul izbeşte
pelerina şi aduce persoana care o ţine într-o realitate a suferinţei. Apoi spunem: „Omul acela pune lucrurile la
suflet". Unii oameni ţin pelerina aproape de zona stomacului, şi atunci spunem: „Omul acela este ros de griji" sau
„M-a lovit drept în stomac". Spitalele sunt pline de oameni care pun lucrurile la suflet şi se consumă din cauza
grijilor şi a durerii. Aici avem de-a face cu apariţia bolilor legate de stres. Şi asta deoarece, pentru ei, viaţa este ca un
joc de bowling. Aruncă bila, iar dacă aceasta nu se îndreaptă exact unde doresc ei, se strâmbă, crezând poate că
expresiile lor schimonosite i-ar dăuna bilei. De parcă bilei i-ar păsa de asta!

Wayne Dyer, autorul cărţii Pull your own strings, ne povesteşte: „Obişnuiam să mă supăr când eram blocat în trafic,
până când mi-am dat seama că traficului nu prea îi păsa de treaba asta".

Să vă dau câteva exemple despre cum ar arăta lumea cu pelerina roşie ţinută într-o parte, folosind formula E + R =
U. Şoferii şi pasagerii sunt deopotrivă conştienţi de tensiunea şi de agresivitatea apăsătoare în momentul în care intră
în trafic. Aţi observat că unele semafoare sunt audiovizuale? Cu viteza luminii, roşul se schimbă în verde, apoi tiiit-
tiiit! Şoferul din spatele nostru, căruia îi lipseşte stăpânirea de sine, vrea totuşi răbdare şi o vrea chiar acum\ în
sunetul ascuţit al frânei, capabil să provoace adevărate spasme, te poţi trezi că celălalt şofer îţi comunică printr-un
limbaj al semnelor, arătând cu degetele în direcţia capului, cum că eşti nebun, ceea ce înseamnă că „ai nevoie de
un psihiatru"!

Dacă pelerina mea roşie este mult prea aproape de corp, taurul loveşte, mă irit şi, drept urmare, îmi umplu întreaga zi
cu furie. în plus, îmi otrăvesc corpul cu o creştere rapidă tensiunii arteriale. Dacă îmi iau răgaz şi aşez pelerina roşie
într-o parte, pot alege să văd că un biet seamăn de-al meu suferă de o durere de cap. Altfel, de ce ar arăta cu degetele
spre capul său? îi comunic şi eu prin limbajul semnelor, ridicându din umeri şi zicând: „îmi pare rău, dar n-am
aspirină la mine".

Am folosit deseori formula E + R = U. îmi amintesc că mi-am dus fiul cel mic să-l înscriu în clasa întâi. O doctoriţă
i-a pus tot felul de întrebări. La un moment dat, s-a întors spre mine şi, fără niciun avertisment, m-a întrebat dacă
băiatul se masturbează. Răspunsul meu spontan a fost: „Nu mai mult decât tatăl său".

Directorul aceleiaşi şcoli m-a invitat la o şedinţă, spunându-mi: „Drept urmare a comportamentului fiului
dumneavoastră, trebuie să-l plasaţi într-o instituţie specială". Am fost de acord, dar i-am spus că, pentru a face acest
lucru, are mai întâi nevoie de aprobarea asistentului social municipal. M-a întrebat dacă ştiu numele asistentului
respectiv. După o pauză, i-am zis: „Da, este soţia mea şi e un asistent social excelent".

Ce-ar fi viaţa fără umor şi fără râsul de calitate? O zi petrecută fără să râzi sănătos în faţa absurdităţii situaţiilor şi a
propriei persoane este un mare păcat. Mahatma Gandhi a zis cândva: Fără simţul umorului, m-aş fi sinucis de mult".
Aşa că l-au omorât alţii.

Viktor E. Frankl, victimă a Flolocaustului şi autorul cărţii Man's Search for Meaning, scria că naziştii au
avut puterea de a-i lua totul, cu excepţia unui singur lucru: libertatea de a reacţiona oricum dorea în faţa celor
întâmplate. Dacă ar alege să vadă lagărul de concentrare ca pe o şansă, şi nu ca pe o tragedie, în final ar creşte şi ar
deveni mai puternic decât dacă ar alege să fie o victimă şi să moară. A ales viaţa şi a trăit ca să şi-o povestească.
Dacă privim Viaţa şi pe noi înşine în lumină, atunci orice se petrece cu noi, rău sau bun, devine o şansă de a creşte şi
a învăţa. Frankl a considerat simţul umorului capacitatea unui om de a se detaşa de sine însuşi.

l-am împărtăşit lucrul acesta unui doctor care studia cu mine, la Institutul Gestalt. „Anthony", i-am zis, „dacă
schimbi cuvântul «problemă» cu «oportunitate», lucrurile vor părea mult mai simple. Nu există probleme în viaţă, ci
numai oportunităţi." în acel moment, a primit un mesaj pe pagerul său. „Trebuie să o şterg!" a exclamat el. „Au
apărut deodată multe oportunităţi în sala de urgenţă."

Viaţa e frumoasă, filmul premiat cu Oscar, spune povestea unui tată care-şi protejează fiul, în timpul încarcerării lor
într-un lagăr de concentrare, prin transformarea evenimentului într-un joc. îi explică fiului său că acest joc este bazat
pe puncte: cel care munceşte cel mai mult şi mai rapid adună cele mai multe puncte, iar câştigătorul este premiat cu
un tanc. Fără îndoială, el îşi crede tatăl, iar la sfârşitul filmului copilul este plimbat într-un tanc. Astfel, în urma
vizionării filmului, am fost martorul formulei E + R = U, în cea mai creativă ilustrare a sa.

Când fiul meu cel mare avea 14 ani (şi era mult prea tânăr pentru a deţine un permis de conducere), mi-a furat
maşina. Când am aflat, nu am fost deloc surprins, pentru că şi eu, la vârsta lui, am făcut exact acelaşi lucru. Maşina
pe care fiul meu o furase se numea Sussita - un automobil cunoscut numai în Israel şi care se număra printre rablele
fruntaşe. Era un model atât de prăpădit al tehnologiei din Israel, încât producerea acestui vehicul a fost abandonată.

Odată, mi-am parcat Sussita în Tel Aviv şi m-am asigurat că lacătul de la volan era pus. Când m-am întors, am
constatat că cineva îmi furase lacătul, în loc să-mi fure afurisitul de vehicul. Maşina nu era suficient de bună nici
măcar pentru un hoţ!

Oricum, deoarece fiul meu era topit după cursele de maşini din oraş, poliţia a încercat să-l oprească, dar fără succes.
în final, i-au tăiat calea, pur şi simplu obligându-l să frâneze brusc. A fost arestat şi dus la închisoare. Când eu şi
soţia mea am aflat, ne-am grăbit către secţia de poliţie. Văzând faţa posomorâtă a fiului meu, i-am zis: „Sunt
dezamăgit. Nu puteai să furi un BMW? Cel puţin, aşa le puteai oferi o cursă ca lumea, într-o manieră mai elegantă!"
A râs cu poftă şi tensiunea s-a risipit.

Formula E + R= U mi-a fost de folos în timpceîncer-cam să obţin informaţii de la un inspector bancar. De fiecare
dată când încerca să-mi explice ceva, telefonul suna, iar el întrerupea conversaţia şi răspundea. După ce acest lucru
s-a repetat de câteva ori, l-am rugat pe inspector să-mi dea numărul său de telefon. Fireşte, m-a întrebat de ce vreau
să-i telefonez, din moment ce pot vorbi cu el faţă în faţă. l-am spus că am observat că telefonul avea mai multă
prioritate şi că preferam să vorbesc cu el fără întreruperi. Amândoi am zâmbit, fiindcă el a primit mesajul meu cu
umor.

îmi place povestea despre agentul de asigurări hipersensibil care, atunci când încerca să vândă o poliţă unui potenţial
cumpărător, percepea un refuz ca pe o respingere. însă el şi-a dat seama că, după ce nouă oameni l-au refuzat, al
zecelea era gata să accepte. A observat, aşadar, că a zecea persoană cumpăra o poliţă care îl făcea mai bogat cu 2
500 de dolari. Şi astfel şi-a aşezat pelerina roşie într-o parte, alegând o reacţie diferită: cele nouă persoane care-l
refuzau primeau un „mulţumesc" din partea lui, în schimbul celor 250 de dolari. Ştiind că va primi 2 500 de dolari
după ce va fi refuzat de nouă ori, de ce să nu le mulţumească celor nouă oameni care au contribuit la fondul
comun? Chiar dacă răspunsul lor ar fi fost „nu", tot era mai bun decât sentimentul de a fi respins.

Aşa cum spunea E.P. Seligman: „Indivizii optimişti produc mai mult decât pesimiştii. Optimistul îşi revine după
înfrângere, se ridică şi o ia de la capăt".

Când copiii mei erau micuţi, m-am asigurat că deveneau publicul meu. îi distram în fiecare moment prielnic şi mă
încântau chicotele şi aplauzele lor. Eram comicul şi gurul distracţiei. îndrăgeam acest lucru! Dar ceva s-a întâmplat
odată cu trecerea anilor. Am realizat că roata s-a întors. Acum, la festivităţi, mese şi serate, eu am devenit publicul
lor. O asemenea întorsătură de roluri este cel puţin dificilă şi incomodă. Acum, de fiecare dată când încerc să fac o
poantă sau încep să mormăi ca un predicator înţelept, ei îmi aruncă îndată o privire dezaprobatoare, adăugând: „Tată,
te roooog! Chiar nu eşti nostim!" Replica aceasta este urmată de imitarea unui avion care se prăbuşeşte şi arde
zgomotos: „Yeerrrrrougghh... buuuuuuf!"în faţa altor oameni, lucrul acesta este cel mai umilitor.

Trebuie să vă previn că există o capcană în cazul când folosiţi umorul cu oamenii extrem de serioşi, care găsesc
joaca destul de dificilă. Când eram profesor la liceu, întotdeauna îmi imaginam că predarea şi studiul sunt experienţe
asemănătoare unei seri petrecute la teatru. Trebuie să existe râsete, iubire sau lacrimi, căci fără aceste elemente nu ar
exista niciun sens în procesul de predare şi de învăţare.

într-o zi, în timpul unei pauze, directorul mi-a cerut să vin la el. Mi-a arătat un raport scris de comisia pentru clasele
a X-a. Am fost şocat. Elevii doreau să fiu înlocuit cu un alt profesor. Se plângeau: „Este imposibil să înveţi ceva cu
acest clovn. Nu ne face decât să râdem". Le-am dat tuturor nota zece. Gramatica şi scrisul lor erau perfecte!

CAPITOLULUI

Optimismul se învaţă, Editura Humanitas, 2004. {N. tr.)

Să te joci cu absurdul

Să nu creşti mare.

Priveşte lumea prin ochii unui copil.

Bernard Segal

Nu mă pot abţine să compar oamenii, ţările, mentalităţile şi culturile. Când m-am mutat din America în Israel, eram
mai tot timpul întrebat ce părere am despre Israel. După ce am cumpănit răspunsul lui Mahatma Gandhi, replica mea
a fost: „Da, ar fi o idee foarte bună". Când a fost întrebat despre opinia sa cu privire la civilizaţia occidentală,
Mahatma Gandhi a şovăit un pic, apoi a răspuns: „Da, ar fi o idee foarte bună".

în Israel, dacă cineva îţi spune să fii într-un anumit loc la o anumită oră, pentru el înseamnă a veni cu o jumătate de
oră mai târziu. Şi nici asta nu este o regulă. Când am călătorit la Londra, am observat diferenţa. Mi-am cumpărat un
bilet pentru o piesă de teatru ce urma să înceapă la ora 20:00. Sunt atât de obişnuit cu „timpul dur din Israel", în
comparaţie cu „timpul dur din Greenwich", încât am ajuns un pic mai târziu. Uşi-

erul nu-mi dădea voie să intru în teatru. L-am întrebat de ce nu sunt lăsat să intru. M-a privit în ochi şi mi-a spus, cu
accentul său britanic aspru: „Aici nu suntem la Tel Aviv, domnule". M-am întrebat cum de ştia de unde sunt, din
moment ce vorbesc engleza cu accent american. Apoi am fost rugat să merg în sala de aşteptare, urmând să intru la
începutul celui de-al doilea act. Când am ajuns acolo, am înţeles imediat cum de ştia de unde sunt. Sala de aşteptare
era plină. Nimeni nu vorbea engleza - numai ebraica.

Când îţi vinzi maşina în Israel, eşti obligat să devii expert în marketing. Afacerile cu schimbul de maşini sunt
umilitoare, întrucât trebuie să publici un anunţ în ziar, să răspunzi la telefon şi să te descurci cu negocierile, ca şi
cum ai deţine o întreagă reţea. Măcar poţi alege cine te umileşte. Când un potenţial cumpărător îţi examinează
maşina, eşti coborât la nivelul unui vierme de mârâitul pe care îl emite de sub capotă, în timp ce găseşte pe ici-colo o
zgârietură - totul cu scopul de a mai micşora preţul. Când, în sfârşit, am reuşit să-mi vând maşina, l-am întrebat pe
cumpărător dacă este mulţumit de preţ. A spus că nu. El m-a întrebat dacă sunt satisfăcut de negociere. Am spus că
nu. Lucrul acesta ne-a mulţumit pe amândoi. A vinde o maşină în Israel presupune ca atât vânzătorul, cât şi
cumpărătorul să se simtă mizerabil. Asta îi înveseleşte pe amândoi!

Lucruri amuzante ni se întâmplă tuturor, deşi la momentul respectiv nu ni se par comice. Eu văd corni-cui în
absurditatea diferenţelor, şi oricine poate să facă acelaşi lucru.

Un exemplu a fost alegerea mea de a locui într-un oraş aflat în dezvoltare, numit Nazareth Elite, din Israel. Toţi cei
care mă cunoşteau erau de-a dreptul uimiţi că eu, născut şi crescut în America, doresc să locuiesc într-un oraş aflat în
dezvoltare, când aş fi putut alege „marele oraş" Tel Aviv.

Convingerea mea este că totul ţine de felul în care priveşti lucrurile. în America, cunoşteam mulţi oameni care
lucrau în New York, de exemplu, şi locuiau în suburbiile din New Jersey sau din Connecticut. Asta însemna o
distanţă de vreo jumătate de oră. Când i-am întrebat de ce preferă să parcurgă o distanţă mai mare, fiecare îmi
spunea cu o replică precum: „în oraşe sunt crime, violenţă, vagabonzi, zgomot şi poluare. Merită să fac un drum mai
lung de la şi spre serviciu, pentru că în suburbii am o casă mult mai mare, cu privelişte şi aer curat, chiar dacă toate
acestea costă de trei ori mai mult". Calitatea nivelului de trai, aşa o numesc ei. Lucrul ăsta a sunat bine pentru mine.

Ajungând în Israel, am reafizat că totul este pe dos. Oamenii plăteau o avere ca să locuiască în mijlocul crimelor, al
poluării, al zgomotului, al violenţei şi al vagabonzilor. Pentru că soţia mea este o Zabarit (născută şi crescută în
Israel - nimeni nu-i perfect!), a insistat să locuim în centrul harababurii.

Aşa că am mers la Tel Aviv să cumpărăm o căsuţă. Ajungând, într-un final, la aşa-zisele pătrăţele de locuit, am
remarcat încă de la intrarea în locuinţă că, pentru prima dată în viaţa mea, pot auzi vecinul trăgând apa la toaletă. Şi,
ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, când am deschis fereastra, puteam să-l văd şi cum o face, limpede ca bună ziua. Am
întrebat agentul care este preţul casei (valabil numai în infernul lui Dante) şi mi s-a spus că suma este de 100 000 de
dolari. Asta se întâmpla în 1973. Astăzi, aceeaşi bucată de gunoi costă 300 000 de dolari, l-am spus soţiei mele că
acest lucru este de-a dreptul ridicol şi că voi încerca să găsesc ceva mai acceptabil în suburbiile din Tel Aviv. Pentru
un american, o suburbie înseamnă o distanţă de o oră şi jumătate în afara oraşului înnebunitor; aşa că am mers spre
nord o oră şi jumătate.

Am ajuns la un astfel de model de suburbie americană. Ce privelişte! Americanii ar plăti o grămadă de bani pentru o
asemenea panoramă, devorând valea Jezereel, muntele Tabor şi pădurea Churchill (hei, Beverly Hills!). Am oprit un
tânăr şi l-am întrebat care e numele suburbiei.

„Nazareth Elite", mi-a răspuns.

„Unde mă pot interesa de preţuri şi utilităţi?" am întrebat.

A arătat în direcţia unei mici cabane.

Am intrat acolo şi am întâlnit un vânzător care mi-a oferit zâmbetul său şi o ceaşcă cu cafea turcească. Am început
să-mi fac griji, ştiind că niciodată nu-mi voi putea permite să locuiesc în suburbiile din Tel Aviv. Mi-am imaginat
că, dacă acel apartament împuţit din centru costa 100 000 de dolari, atunci cu siguranţă că vila aceea, cu priveliştea
ei minunată, costa cel puţin 250 000 de dolari, ba chiar 300 000.

Vânzătorul a scos o foaie de hârtie, s-a uitat la ea, a luat o înghiţitură din ceaşca cu cafea turcească şi mi-a spus
calm: „Domnule Ravich, vila la care vă gândiţi este deja scoasă la vânzare".

A mai luat o înghiţitură de cafea şi a continuat: „O puteţi avea cu 80 000 de lire".

Am fost şocat! Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Nu putea fi adevărat! în 1973, suma de 80 000 de lire echivala cu
18 000 de dolari. O vilă în suburbiile oraşului Tel Aviv, cu o privelişte uluitoare. Glumeţul face o poantă, m-am
gândit eu.

Aşa că am zis: „Ascultă, poznaşule, cred că glumeşti!"

Nu ştiam că, atunci când negociezi preţurile în Israel şi îi spui cuiva „cred că glumeşti", cu atât mai mult scade
preţul!

în inocenţa mea, am devenit un negustor foarte priceput.

„Domnule Ravich, luaţi loc, vă rog", a zis el, ofe-rindu-mi un scaun. „Putem ajunge la o înţelegere. Ce spuneţi dacă
aţi plăti 20 000 de lire acum, iar restul de 50 000 să-i plătiţi lunar?"

Staţi aşa! Voi avea o superbă casă la ţară, în munţii din Tel Aviv, plătind pe loc numai 6 000 de dolari?! Cred mă
duce de nas!

Aşa că am zis: „Mă duci de nas!"

Iar începem! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: „Vă pot uşura situaţia. Ce spuneţi de un împrumut permanent?"

„Ce-i împrumutul permanent?" am întrebat, cu răsuflarea tăiată.

„Guvernul vă oferă un împrumut şi nu sunteţi nevoit să-l restituiţi. Dacă promiteţi că veţi locui în casă cinci ani şi vă
respectaţi promisiunea, nu datoraţi nimic."

„Ce ţară minunată!" am spus, fără să mai judec.

Oamenii îmi spuneau că va fi dificil să trăiesc în Israel. Dar aici e raiul. Nu eram încă lămurit dacă acest împrumut
era o momeală menită să ademenească mulţimea din Tel Aviv să locuiască într-un oraş în dezvoltare, care pare un
cartier sărăcăcios în comparaţie cu un oraş rafinat. M-am născut în America, şi pentru mine asta a fost o suburbie,
aşa că la naiba cu toate! Cumpăr casa şi merg lunar la oficiul poştal să-mi achit ipoteca. (în Israel, plata ipotecii se
face la oficiul poştal.)

A doua zi, stăteam la coadă pentru a-mi plăti ipoteca. Am observat ceva foarte ciudat. M-am uitat la timbrul de pe
scrisoarea trimisă pentru a-mi plăti ipoteca. Atunci mi-am dat seama că timbrul de pe plic costa mai mult decât
ipoteca mea. Am întrebat un tânăr din faţa mea: „Ce ţară din lume ţi-ar trimite o notificare de plată a ipotecii punând
pe plic un timbru care costă mai mult decât plata în sine?" Fără să-şi ridice privirea din ziar, a spus: „Inflaţia". Mai
târziu, am aflat că, în timpul acelei crize oribile din perioada anilor 70, preţurile creşteau, dar valoarea ipotecii
rămânea fixă. Nu sunt un geniu când vine vorba despre economie, aşa că eram destul de confuz.

Ajungând acasă, am văzut în grădină un om uitân-du-se în jur ca şi cum ar fi căutat ceva. Aşa că m-am apropiat de
el, întrebând dacă îi pot fi de folos cu ceva. M-a întrebat dacă nu cumva cunosc o persoană numită Lenny Ravich.

„Sper că da, pentru că eu sunt Lenny Ravich", i-am răspuns.

Auzindu-mă, m-a privit şocat.

„Cum! Eşti bărbat?"

Aflasem de curând că, în Israel, prenumele Lenny este feminin. E o prescurtare a prenumelui Elana.

N-am fost niciodată genul de om care îşi refuză o mică joacă.

„Ei bine, să vă spun sincer, atât de multe lucruri interesante mi s-au întâmplat în ultima vreme, încât nici eu nu mai
sunt sigur. Dar am să verific pentru dumneavoastră", i-am zis eu.

Am verificat şi, spre marele meu noroc, era încă acolo.

„Da, sunt încă membru al speciei masculine", i-am zis după ce verificasem. „Cu ce vă pot fi de folos?"

„Trebuie să-mi daţi toţi banii pentru casă, acum! Sunt de la oficiul plăţii ipotecare", mi-a spus brusc, pri-vindu-mă în
ochi.

„Dar mi-am plătit ipoteca, în fiecare lună, la oficiul poştal", am zis eu.

în sfârşit, mi-a zâmbit şi m-a întrebat: „Nu înţelegeţi ebraica foarte bine, nu-i aşa?"

Acum, după ce mă blocase cu acest şiretlic, a continuat: „Vedeţi dumneavoastră, guvernul a eliminat toate zerourile
din liră. Asta s-a întâmplat luni. Acum folosim o nouă monedă naţională, numită shekel".

îndată, am început să simt că transpiraţia de la subsuori mi se scurge prin cămaşă şi am întrebat: „Cât valorează un
shekel? Cât vă datorez?"

„Şapte shekeli", mi-a răspuns.

Nu mai puteam aştepta. Am început să le scriu tuturor prietenilor şi familiei din America şi, de fapt, întregii lumi,
chemându-i să vină cât mai repede posibil şi să locuiască în Israel. Le-am explicat că poţi cumpăra o casă uriaşă în
munţii din Tel Aviv, cu un peisaj incredibil, plătind numai şapte shekeli! Şi să nu uităm de împrumutul permanent.

Aşadar, unde-i raiul şi unde-i iadul? Cei înţelepţi ştiu exact unde se află. Ambele sunt în mintea noastră şi îl alegem
pe oricare îl dorim, de la o clipă la alta. Unii ar crede că sunt în iad, pentru că m-am retras într-un oraş aflat în
dezvoltare. Alţii ar putea fi de acord cu mine, pentru că locuiesc într-o suburbie.

în PirkeiAvoV se pune întrebarea: „Cine este cel bogat?" Răspunsul dat este: „Cel ce alege să fie fericit cu ce are". 1

După ce am locuit în Nazareth Elite 27 de ani, am decis să-mi schimb adresa şi să mă mut în Tel Aviv. Unii au
reacţionat fără întârziere:
„Dumnezeule, eşti în inima Tel Avivului!" exclamau.

„Ai înţeles greşit, sunt în gaura lui!" ripostam eu.

Mi-am dat seama de absurditatea diferenţelor şi am învăţat să găsesc umorul în acest lucru. De exemplu, mă înscriu
la conferinţe, călătoresc sau îmi planific conferinţele cu luni înainte. îmi aduc aminte de cele petrecute la Conferinţa
de Umor din Saragoza. Fiind născut şi educat în America, sunt mai disciplinat. Formularele erau completate, biletele
- cumpărate, chiar şi taxiul era programat cu cel puţin două zile înainte de eveniment.

Prietenul meu, Gingy Goldberg, un renumit comic izraelian, m-a asigurat că dorea să participe şi el la aceeaşi
conferinţă. Ne-am întâlnit de câteva ori ca să trecem în revistă programul pentru cele mai bune conferinţe
disponibile la acel workshop. Fireşte că eu am trimis toate actele pentru înregistrare înaintea terme-nului-limită de
înscriere, neavând linişte până când totul nu a fost 100% OK. De fiecare dată când îl întrebam pe Gingy dacă s-a
înregistrat sau dacă şi-a programat zborul, răspunsul său era tipic israelian: „Totul va fi bine". Nici măcar nu s-a
obosit să se înscrie la conferinţă. Acesta e un comportament tipic israelian. Cosmosul a fost creat pentru ca
israelienii să aibă un loc dejoacă. Nu-i cazul să te frămânţi anticipat!

Am plecat din America fără el şi, în timp ce mă aflam pe culoarul hotelului unde urma să aibă loc conferinţa, pe cine
văd? Pe Gingy!

„Cum ai ajuns aici?" am exclamat.

„Cu autobuzul", mi-a răspuns.

„Te-ai înregistrat?"

„Nu, nu încă", mi-a răspuns.

„Dar când te vei înregistra?'am spus, aproape strigând.

„Lenny, totul va fi OK", m-a asigurat el calm.

„Unde vei dormi?" am insistat, zorindu-l.

„La tine în cameră", a zâmbit el.

Nu numai că a dormit în camera mea şi a avut o reducere de 15%, dar mi-a lăsat şi o factură de telefon de 30 de
dolari. Ce puteam face?

Ce să mai spunem despre diferenţele dintre companiile aeriene? Numai la compania aeriană El Al îl auzi pe pilot
spunând la microfon: „Aşezaţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu!" Acum ştiu ce înseamnă aşteptare la Ei Al. în clipa
când semnalul luminos pentru centura de siguranţă se stinge, toată lumea este în aşteptare. Israelienii se ridică, se
plimbă şi vorbesc între ei, ca şi cum ar fi veri; iar avionul nici măcar nu a decolat din TelAviv. Cred că acest lucru
are legătură cu sindromul „evreului rătăcitor". Timp de 2 000 de ani am tot hoinărit din loc în loc, iar astăzi nu ne
mai putem controla acest obicei nici măcar în avion.

întotdeauna m-am întrebat cum se face că, în cursele companiei El Al, aripile avionului urcă şi coboară ritmic. M-am
uitat în spatele avionului şi am înţeles motivul. Un grup religios de evrei davening (cei care îşi spun rugăciunile
efectuând tradiţionala mişcare corporală înainte-înapoi) produce întotdeauna acest fenomen.

Copiii mici nu sunt nici ei disciplinaţi. Părinţii le dau voie să umble de colo-colo pe culoar, râzând, plângând sau
ţipând. într-o cursă, un băiat de 8 ani, care stătea în spatele meu, îmi lovea fără încetare scaunul. M-am ridicat şi m-
am întors către el.

„Ce zici de o joacă afară?" l-am întrebat, aple-cându-mă asupra lui şi zâmbindu-i, desigur. Am învăţat această
replică la o conferinţă susţinută de Sam Horn, autorul cărţii ConZentration. întotdeauna am admirat abilitatea de a
surprinde o emoţie sau o situaţie într-o imagine rapidă şi de impact.

De exemplu, am întrebat o stewardesă de ce ne zgâlţâim. Mi-a spus: „Avem un pilot nou şi îi este greu să ridice
complet piciorul de pe frână".

Unele situaţii, pe de altă parte, sunt pline de ironii involuntare. Atunci când pilotul ne anunţă: „Zburăm la înălţimea
de 30 000 de picioare", eu chicotesc: „Sunt atât de bucuros că am primit această informaţie! Acum, dacă avionul se
prăbuşeşte, ştiu exact cât timp am la dispoziţie ca să mă rog".

Aţi observat că, în cursele internaţionale importante, pe scaunul din faţa dumneavoastră există un semn care vă
reaminteşte: „Vă rugăm să purtaţi centura de siguranţă în timp ce sunteţi aşezaţi"? Chiar se aşteaptă ca eu să port
centura în timp ce stau în picioare?

Când israelienii se întâlnesc în străinătate, fără să se cunoască, prima lor întrebare se referă la preţul lucrurilor şi la
cine a plătit mai puţin şi pentru ce anume. Şiretlicul jocului este să nu fii primul care răspunde. Indiferent cât ai plătit
pentru un lucru, suma de bani va fi şi mai scăzută la următorul jucător. Altfel, va trebui să suporţi consecinţele
faptului că eşti etichetat drept fraier.

Bărbaţii israelieni nu vor să ceară îndrumări. Nu este vorba că ar fi macho; ei simt nevoia să ghicească. Chiar dacă
iubita sau soţia îi imploră să ceară îndrumări, ei cred (potrivit comicului Yakov Smirnov) că pământul este rotund şi
că, dacă urmează aceeaşi direcţie, în final vor ajunge tot în acelaşi loc. Şi, în plus, vor obţine şi un timp foarte bun.

Cred că obiceiul acesta ne-a fost transmis din generaţie în generaţie de către Moise. El a tot cutreierat deşertul 40 de
ani, când tot ce trebuia să facă era să ceară îndrumări. Treaba asta este chiar mult mai veche. Gândiţi-vă la miliardele
de spermatozoizi care încercau să ajungă la un singur ovul. Ar fi trebuit doar să întrebe!

Majoritatea israelienilor nu apreciază lucrurile cele mai rafinate din casă. Dacă vrei să sfătuieşti un tânăr israelian
unde să atârne un tablou, răspunsul său inevitabil va fi: „Care tablou? Peretele este bun aşa cum e. Suficient de bun!"

Unele restaurante au o muscă pictată în toaletele pentru bărbaţi. Proprietarii sunt conştienţi că, în timp ce un evreu
urinează, acesta va crede, inevitabil, că musca este adevărată. Astfel, el va încerca s-o alunge cu propria urină. Până
să afle că musca nu-i decât o expresie artistică, treaba s-a terminat. în acest fel, pardoseala toaletei este mereu uscată.
Niciun bărbat israelian nu scapă un strop de urină! Jos pălăria în faţa acestor proprietari atât de creativi.

Ca profesor de limba engleză la liceu, în Israel, am trecut prin experienţe care nu mi s-ar fi întâmplat nicăieri
altundeva. într-o zi aveam febră şi i-am spus secretarei şcolii că am gâtul inflamat şi că am decis să merg acasă. Nu
mi-a venit să cred când mi-a cerut să deschid gura, ca să-mi examineze gâtul. Am ezitat, dar apoi am întrebat: „Am
şi hemoroizi. Doriţi să-i examinaţi şi pe aceştia?"

Numai în Israel se poate întâmpla acest lucru: am cumpărat peşte din supermarket, iar acasă am constatat că era
stricat.

L-am dus înapoi şi i-am zis vânzătorului că vreau alt peşte în locul celui cumpărat

„De ce?" m-a întrebat.

„Pentru că este stricat", i-am răspuns.

„Atunci, de ce l-aţi mai cumpărat?" mi-a spus cu le-jeritate, în timp ce făcea un puzzle.

Consider că procedura impozitării veniturilor oamenilor din Israel ar trebui scurtată, mai ales în privinţa completării
formularelor anuale. Formularul ar trebui să conţină numai două căsuţe de completat. Pri-ma: „Cât aţi câştigat anul
trecut?" A doua: „Trimiteţi-ne banii!"

Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. în a şaptea zi, El a creat Israelul. El le-a spus îngerilor: „Priviţi această ţară
nepreţuită pe care le-o zămislesc evreilor. E micuţă, dar m-am asigurat că vor fi munţi înzăpeziţi în nord, apă
proaspătă în mijlocul ei şi un deşert lung în sud". îngerii au fost uimiţi.

„Toate astea pentru evrei? Nu eşti prea generos?" „Nu cred", le-a zis Dumnezeu, jubilând: „Aşteptaţi să vedeţi ce
vecini am de gând să le ofer".

Cred că a căuta răspunsuri şi a le găsi mereu ar transforma viaţa într-un joc plictisitor.

CAPITOLUL IV

Tratat inclus în Mişna (culegere de compilaţii de opinii şi dezbateri juridice, aflată la baza dreptului religios iudaic)
care prezintă în detaliu perspectiva Torei asupra eticii şi relaţiilor inter-personale. (A/, tr.)
Să râzi împreună cu trecutul

Lumea e rănită. Toţi sunt răniţi.

Bernard Segal

Este destul de greu să încercăm să fim veseli atunci când purtăm cu noi povara trecutului. O cale de a tolera o parte
din suferinţă, furie, frică şi neşansă este să descoperim umorul din situaţii şi apoi să râdem de ele. Cine îmi spune că
i-a fost uşor să se maturizeze uită că „Nu este niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită , aşa cum a constatat Tim
Robbins, autorul cărţii Still life with woodpecker.

Eu am avut o copilărie confuză. Pe de-o parte, cei din familie mă iubeau dincolo de puterea mea de înţelegere; pe de
altă parte, eram sacul lor de box. Eram cunoscut drept Samson, din moment ce aveam păr pe tot spatele. Şi, de
fiecare dată când un membru al familiei încerca să mă educe, spinarea meu era ţinta tuturor problemelor nerezolvate
şi a furiei sale din trecut. Eram terapia lor prin lovire. Natura îşi protejează în mod creativ speciile, acoperindu-le cu
păr părţile vulnerabile la lovituri. Astfel, am căpătat mult păr pe spate şi porecla Samson.

Sarcina mea era să îndeplinesc fanteziile surorii mele. Pe când aveam şapte ani, iar ea 14, am mers să vedem un film
în care juca Tyrone Power. Când am ajuns acasă, a insistat să o sărut aşa cum făcuse Tyrone Power în ultima scenă,
când salvase o fată. Ea urma să fie fata.

„Nu pot ajunge la tine", am protestat.

„Atunci urcă-te pe scaunul acela şi sărută-mă ca Tyrone Power", a insistat ea.

A trebuit să mă tot duc să văd filmul, până când am făcut-o ca lumea. Pe atunci nu era ca acum, cu aparate video şi
stop-cadru, sau derulare înainte şi înapoi. Trebuia să-mi cumpăr bilet, să văd filmul, să plec spre final, ca apoi să
merg din nou la ghişeu, să cumpăr un alt bilet, ca să pot vedea din nou scena finală; şi apoi din nou înapoi la bilete şi
tot aşa, până când am crezut de cuviinţă că pot să o sărut cum trebuie.

Când aveam nouă ani, sora mea, care atunci avea 16 ani, mi-a spus că va trebui să învăţ să cânt la trompetă. L-a
alungat pe Tyrone Power pentru o nouă iubire: Harry James, un muzician faimos, cu sunet gingaş de trompetă. Eu
eram mult mai interesat de nurlia lui soţie, Betty Grable, care avea mare trecere la soldaţii din al Doilea Război
Mondial. După multe insistenţe şi sâcâieli din partea surorii mele, am implorat-o pe mama să-mi cumpere o
trompetă.

„De ce? De cine s-a mai îndrăgostit acum?" a întrebat mama, cu şiretenie.

Chiar am învăţat să cânt la trompetă. Pentru lecţii de muzică, am apelat la bărbierul italian Johnny. în schimbul unui
dolar pentru fiecare lecţie, Johnny m-a învăţat notele muzicale şi mult mai mult decât atât. Mama era chiar
mulţumită, pentru că rezolvase problema aparatului meu dentar, întrucât dantura mea era şi încă mai este ieşită în
afară. S-a gândit că aşa va împuşca trei iepuri deodată: voi deveni trompetist, sora mea îşi va îndeplini fantezia, iar
dinţii mei strâmbi se vor îndrepta - asta numai dacă voi apăsa cu buzele suficient de tare pe gingie. Din păcate, n-a
murit niciun iepure!

Aceste fantezii au fost tolerate până în ziua în care am descoperit că soră-mea era îndrăgostită de Willz Pep,
campion mondial la box, categoria grea. Când am văzut mănuşile de box în camera mea, am ştiut că va trebui să le
folosesc. Şi ştiţi ceva? Am făcut-o şi pe asta, şi adesea îmi imaginam că mă aflu în ring şi că sunt cel mai bun dintre
toţi. Şi totuşi, până în ziua de azi, sunt un găgăuţă la sărutat, la ascultat concerte de trompetă şi la privit meciuri de
box.

Ştiu că pentru niciunul dintre noi nu a fost uşor să crească. Cred că, în ciuda furiei pe care o simţeam faţă de părinţii
mei şi faţă de sora mea, ei au făcut ce era mai bine în acel moment. Şi nici nu cred că părinţii mei se trezeau în
fiecare dimineaţă spunându-şi: „în câte feluri am putea nenoroci azi viaţa fiului nostru?" Au procedat cum s-au
priceput mai bine. Câţi dintre noi cred că părinţii nu i-au iubit îndeajuns numai pentru că nu au primit exact ceea ce
doreau?

Dar, încă o dată, câţi dintre noi au cerut, de fapt, ceea ce îşi doreau? Probabil că ne spuneam în sinea noastră: „Dacă
m-ar iubi cu adevărat, atunci şi-ar da seama ce doresc fără să le mai cer". Ei bine, nu cunosc prea mulţi părinţi
cititori de gânduri profesionişti. Noi doream de la ei imposibilul şi, atunci când nu ne îndeplineau aşteptările,
simţeam că nu ne iubesc îndeajuns sau că nu merităm să primim ce ne dorim.

Chiar şi în ziua de astăzi, unora dintre noi le este frică să ceară ce îşi doresc pentru că, în adâncul sufletului, simt că,
din moment ce părinţii lor i-au refuzat, atunci cine altcineva s-ar putea crede în stare să le ofere ce îşi doresc cu
adevărat? Aşa că începem să ne concentrăm atenţia mai degrabă asupra nevoilor oamenilor din jur decât asupra
nevoilor noastre. Părinţii noştri au făcut la fel ca părinţii lor. Noi avem şansa să distrugem acest ciclu repetitiv.

încercaţi umorul.

încă o port pe mama în minte. De fiecare dată când merg la restaurant, nu comand în funcţie de felurile de mâncare
din meniu, ci în funcţie de preţurile listate. Dacă văd o salată care mă atrage şi o alta care, întâmplător, e mai ieftină,
mi-o comand pe cea ieftină, chiar dacă mi-ar displăcea nespus. Dar, vedeţi voi, e mai ieftină, economisesc bani.
Când salata nedorită e servită, trebuie să o mănânc pe toată, pentru că va trebui să plătesc pentru ea! Dacă mă
întrebaţi cumva dacă mi-a plăcut, răspunsul meu constant este cel al lui Woody Allen: „Mâncarea a fost teribilă,
nicidecum suficientă!"

De fiecare dată când merg la cumpărături şi mă opresc să mă uit la ceva ce mi-ar plăcea să cumpăr, vocea mamei
porneşte în mintea mea: Tsi fiel. Daft nisht. în idiş, asta înseamnă: „Costă prea mult. Nu ai nevoie de lucrul ăsta”.

N-am nicio problemă atunci când cumpăr cele mai scumpe lucruri pentru copiii sau soţia mea, dar când vine vorba
să cumpăr un lucru pentru mine, încep să transpir. Chiar şi astăzi, soră-mea îmi poartă de grijă trimiţându-mi hainele
pe care copiii ei nu le mai folosesc. Altfel, n-aş avea nimic de purtat.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru zborurile transatlantice. Contabilul meu m-a implorat să zbor la clasa business. Mi-a
spus că e o cheltuială întemeiată şi că o merit, pentru că deţin o mică afacere. Din nou, transpiraţia şi mesajul din
minte: Tsi fiel. Chiar o aud pe mama strigând: „Poţi ajunge cu avionul oriunde vrei la fel de repede, chiar dacă zbori
la clasa a doua".

Nu-mi permit să-mi iau concediu. Serios. Am încercat de mai multe ori, însă aud mereu vocea mamei, cu accent idiş,
stârnindu-se în capul meu: „Ce-i cu atâta lăfăială? Ce, eşti bancher?"

îmi permit să am timp liber doar dacă vacanţa include şi un program de studiu sau o invitaţie ce facilitează un
workshop. Numai atunci îmi acord o zi-două ca să mă destind. E ca şi cum aş vrea să împac vocea din capul meu:
„Vezi, mamă, chiar am fost nevoit să merg la Londra. Studiez acolo".

Mă identific îndeosebi cu prietena mea Dina Or atunci când spune: „Niciodată nu voi fi o dependentă de muncă. Un
dependent de muncă îşi aduce de lucru acasă. Eu nu sunt niciodată acasă!"

Cred că Freud a avut dreptate când a spus că ne căsătorim cu părinţii noştri. Odată, am pus la cale o surpriză pentru
soţia mea, cu ocazia aniversării căsătoriei noastre. Am comandat bilete pentru Eilat (staţiunea israeliană de la Marea
Roşie), unde am rezervat un răsfăţ complet pentru weekend. Plănuiam să-i spun că voi ţine o prelegere în Tel Aviv,
că o invit să vină cu mine şi, în loc să mergem la adresa stabilită, să o conduc la aeroport şi să o conving pe loc.

Am abordat-o în timp ce citea ziarul.

„Vino cu mine la prelegere", i-am şoptit cu încântare.

„Te-am auzit şi mai devreme", mi-a spus într-o doară, fără să-şi ridice privirea din ziar.

„Dar vreau să faci cunoştinţă cu câţiva oameni interesanţi care vor veni acolo", am pledat, cuprins de panică.
„N-am vreme de aşa-zişii tăi oameni interesanţi", a bombănit ea.

„Bine!" am spus tare, „ai reuşit să-mi strici surpriza pentru aniversarea noastră. Am rezervat bilete de avion şi o
cameră la un hotel din Eilat. Te rog, vino."

„Bilete de avion!" a strigat ea, ridicându-şi privirea pentru prima dată din ziar. „Vrei să zbori? Ce-i în neregulă cu
autobuzele din ţară? Pentru tine autobuzele nu sunt suficient de bune?'

înţelegeţi? Mama mea, soţia mea!

îmi place să gătesc, dar soţia mea se amestecă unde nu-i fierbe oala, sugerându-mi ce cratiţă sau ce tigaie să
folosesc.

„Uite, foloseşte-o pe asta fără toarte", insistă ea, dându-mi o oală veche, fără mâner. „Deja mi-ai ars toate oalele
bune."

Iar când vin acasă, mă întreabă: „Ţi-e foame?" Când răspunsul este afirmativ, îmi porunceşte: „Schimbă-ţi hainele.
îmi place cămaşa pe care o porţi şi mereu îm-prăştii mâncare pe tine. Şi ai grijă să nu-ţi scape mâncare şi pe jos!"

M-am căsătorit cu mama sau nu?

Soţia mea mă sună pe mobil. Când răspund: „Da. Alo?" mă întreabă: „Lenny, tu eşti?" Cine crede că este? George?

Aţi observat că telefonul sună mereu la momentul nepotrivit şi că ceasul deşteptător sună întotdeauna într-un
moment neinspirat? Iar partenera mereu vrea să poarte acea „discuţie serioasă" în cel mai prost moment posibil?

Chiar şi în ziua de azi continui să mănânc deasupra chiuvetei. Mama obişnuia să-mi facă sendvişuri, aducea un
scaun şi îmi ordona: „Mănâncă deasupra chiuvetei".

Firimiturile, după cum ştiţi!

Soţia mă roagă întotdeauna să mănânc pâinea uscată înaintea celei proaspete. Brett Leake (un comic pe care l-am
auzit cândva, la Conferinţa de Umor din Saratoga Springs, New York) îmi aminteşte de logica din spatele acestei
idei. Astfel, poţi mânca pâinea uscată în timp ce pâinea proaspătă se usucă. Tot el m-a ajutat să pricep mesajul
ascuns al soţiei mele atunci când ea insistă: „Dacă nu termini supa, va trebui să o arunc". Şi aici vorbim despre o
mare alegere. Ori gunoiul, ori eu!

Când privesc în urmă, mi se pare ilar. îmi aduc aminte că mama mânca usturoi înainte de culcare. îmi spunea că,
dacă îngerul Morţii îndrăznea să intre în cameră în timp ce dormea, plănuia să întrebe: „Ciiiiiiine este?" Simţind
mirosul de usturoi, îngerul Morţii nu ar fi avut de ales şi ar fi zis: „Aaaah! voi reveni mâine!" Şi apoi ar fi plecat în
zbor. Era convinsă că aşa primea timp în plus pe această planetă.

Mama întotdeauna râdea din toată inima. Dar, dincolo de asta, mereu exista la ea un semn al suferinţei interioare.
După râs, inevitabil suspina: „Oi!" La telefon o auzeam cum spune: „Oi! Oi! Oi! Ce groaznic. Şi deci ce va fi?"

„Despre ce vorbeşti, mamă?'întrebam, cu îngrijorare.

„Vremea", îmi spunea.

Dacă cineva suna şi zicea că toate merg de minune, închidea telefonul exclamând: „îmi pare rău, aţi greşit numărul!"

De fiecare dată când spuneam ceva pozitiv despre mine sau când o complimentam, mama avea grijă să mă repeadă
trântindu-mi replica „bla, bla, bla". Şi nici nu aveam voie să aducem vreodată vorba despre banii pe care urma să-i
primim bucuroşi. Aşa ceva ar fi fost potrivit doar dacă voiam să ne ţistuiască. Simţea nevoia să fie aspră şi piperată.
Şi asta numai pentru că exista credinţa că trebuie să te asiguri că nu ai prea mult succes sau - Doamne fereşte! - că
nu vorbeşti despre succes, dacă nu eşti pregătit sufleteşte să întâmpini o inevitabilă catastrofă, ce avea să se
năpustească asupra ta şi a ursitei tale. Unii numesc asta Deochi.
Cred că toată treaba asta are de-a face cu povestea lui Iov, din Biblie. Iov, unul dintre cei mai bogaţi şi sănătoşi
oameni şi, de asemenea, unul dintre cei mai respectaţi, pierde totul atunci când Satana decide, în urma unui rămăşag,
să-i pună la încercare credinţa faţă de Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să nu vorbim despre cât de bine ne simţim. Mai
bine să nu te simţi deloc bine. „Grijă mare! Dacă râzi dimineaţa, vei plânge seara!"

Mama obişnuia să-mi spună poveşti aproape zilnic. Una era despre cazacii care aproape o violaseră şi alta, despre
băieţii evrei şi mamele lor evreice, într-un scenariu de viaţă foarte neobişnuit. îmi povestea despre un băieţel care
mereu îi spunea mamei sale cât de mult o iubeşte.

Peste câţiva ani, când băieţelul a devenit tânăr adolescent, a cunoscut o fată şi a cerut-o în căsătorie. Ea i-a spus că se
va mărita cu el cu o singură condiţie, în acest fel, fata va fi sigură că el o iubeşte cu adevărat. Astfel, tânărul a luat un
cuţit, s-a dus acasă şi i-a scos mamei sale inima din piept.

Cu inima ce-i zvâcnea încă în mâini, el zorea spre viitoarea lui mireasă. Pe drum, s-a împiedicat şi a căzut. Atunci a
auzit murmurul inimii: „Ai grijă, fiule, să nu te răneşti. Eşti teafăr?"

Mai târziu, am aflat că şi alte mame evreice le spuneau fiilor lor aceeaşi poveste.

Am ajuns la concluzia că, în ciuda tuturor râsetelor şi distracţiilor din familia noastră, a existat întotdeauna un
imperceptibil mesaj de condamnare. în casa părinţilor mei era interzis să foloseşti fraze ce conţin expresia îmi place,
precum: „îmi place de mine. îmi plac banii, îmi place succesul. îmi place să câştig. îmi place să fiu popular. îmi
place puterea. îmi place adulaţia celorlalţi, îmi place sexul".

Sex? Glumeşti? Absolut interzis de pomenit! Surorii mele i s-a spus că trebuie să rămână virgină până la căsătorie. A
fost învăţată că sexul este murdar, dezgustător şi imoral, dar că trebuie să se păstreze pentru cel pe care îl iubeşte!

Singura dată când tatăl meu a vorbit cu mine despre sex a fost atunci când m-a avertizat să nu mă masturbez. „Prea
târziu", a fost răspunsul meu grabnic. Aveam 34 de ani şi nu pricepeam care era rostul acelei conversaţie.

„De ce să nu mă masturbez, tată? Woody Allen spune că masturbarea este o oportunitate de a face sex cu o persoană
pe care o iubeşti cu adevărat", am citat, cu multă obrăznicie.

„Poţi să o iei razna din cauza asta", m-a ameninţat el.

„Pot face asta până încep să mă bâlbâi?" am întrebat eu, cu o faţă inocentă.

De fiecare dată când mă aflam în compania oamenilor care îşi aminteau cu greu numele, le spuneam, complice: „Şi
tu?"

Când eram mic, se spunea că, dacă vrem să avem dinţi şi oase puternice, ar trebui să bem şase pahare cu lapte pe zi.
Apoi, după ce s-a încheiat cercetarea pe acest subiect, investigatorii au descoperit că laptele este riscant pentru
sănătate. Ouăle, ni s-a spus, conţin vitamina D; aşa că trebuie să mâncăm cât mai multe. Mai târziu, s-a descoperit că
ouăle te pot ucide. Tabletele cu sare au fost distribuite muncitorilor care transpirau. Mai târziu, ni s-a spus că sarea te
poate distruge.

Şi apoi... carnea te va ucide. Nu mânca hambur-geri! Te va ucide şi asta. Apoi cercetătorii şi-au dat seama că nu
hamburgerul, ci condimentul din compoziţie acestuia te va ucide. Apoi ni s-a spus că nu avem voie să bem apă de la
robinet. Conţine prea mulţi microbi. A ajuns o manie să bei apă minerală Perrier, îmbuteliată din Franţa. Cine bea
apă franţuzească? Nici vorbă să găseşti apă curată în Franţa. Este murdară! Nici francezii nu îndrăznesc să-şi bea
propria apă. Ei beau vin. USA Today a descoperit că sunt mult mai mulţi microbi în apa minerală decât în cea plată.
Chiar şi apa minerală are un termen de expirare. Ce se întâmplă dacă se depăşeşte termenul de valabilitate? Se
transformă cumva în apă plată?

Oamenilor le este frică să se bucure de ceea ce mănâncă. Citesc etichetele, numărul de calorii conţinute şi se
consultă cu specialiştii. Spune-mi, asta e viaţă? Unde-i oare bucuria gustului natural de odinioară? Chiar dacă a
mânca sănătos te ajută să câştigi un an de viaţă în plus, cine şi-ar mai dori un an mai mult fără acel sendviş cu pâine
de secară, pastramă şi muştar, cu varză murată şi castraveciori? Brett Lake spunea: „Voi începe să mănânc mâncare
naturală atunci când oamenii vor înceta să moară de moarte naturală".

„Da, dar dacă nu primesc acel an în plus", i-am auzit pe unii spunând, „nu voi avea şansa să-mi văd nepoţii." A
efectuat cumva cineva un studiu despre câţi oameni ar prefera să moară din cauza vodcii şi alunelor prăjite decât din
cauza aşteptării de a-şi vedea nepoţii născuţi?

în anii '50 fumatul era un moft. Actori, avocaţi, doctori, toţi fumau, încercând să fie la modă. Acum toată lumea e
isterică în privinţa fumatului. Studiile de azi arată că milioane de oameni vor muri din pricina bolilor cauzate de
fumat. S-a obosit cineva să descopere câţi oameni nefumători vor muri şi de ce există pe pachetele de ţigări eticheta
care anunţă „Fumatul poate cauza cancer", în timp ce pe sticlele de whisky nu apare nicio etichetă care să ne
prevină: „Băutura poate dăuna relaţiilor tale"? De ce nu există etichete şi pe ham-burgerul de la McDonald's sau pe
conservele de ton? Conservele de ton te pot ucide.

Până la urmă, am văzut că şi nefumătorii mor de cancer. Desigur, de ce nu? Astăzi se vorbeşte mult despre fumatul
pasiv. Fumatul pasiv poate ucide! „A murit de cancer. Ea nu fuma, dar soţul ei era fumător. El a omorât-o, cu fumul.
El e încă în viaţă şi ucide alţi oameni!" îţi poţi imagina ce poate să-ţi facă fumatul la mâna a treia? Eu empatizez cu
oamenii care devin an-xioşi în preajma fumătorilor. Alţii preferă să mănânce pizza cu mozzarella.

Un cuplu din anii '80 care a avut grijă să mănânce sănătos şi a făcut sport toată viaţa a murit într-un accident de
maşină. Când au ajuns în rai, cei doi au fost primiţi de un înger care i-a invitat la un banchet.

Când au văzut ce li se servea, au refuzat, spunând că mâncarea era plină de grăsime şi de colesterol.

„Dar sunteţi deja în rai", a insistat îngerul, „nu mai contează ce mâncaţi." Bărbatul s-a uitat la soţia lui.

„Cât costă toate astea?" l-a întrebat atunci pe înger.

„Nimic", a răspuns îngerul, zâmbind. „Eşti în rai acum şi totul e gratis!"

Deodată, întristată, femeia s-a întors spre soţul ei şi a început să plângă.

„Oh! De ce a trebuit toată viaţa să facem exerciţii şi să mâncăm sănătos? Am fi putut ajunge aici cu cel puţin 10 ani
în urmă!"

Mesajul „nu vorbi despre norocul tău" este adânc sădit în sufletul evreilor. îmi dau seama că Israelul e singura ţară
din lume unde „astăzi" nu este de ajuns. „Mâine va fi mai bine", spunem neîncetat. Iar când so-seşte ziua de mâine,
vei auzi din nou acelaşi mesaj, ca înregistrat pe bandă: „Totul va fi bine". Există chiar şi cântece israeliene dedicate
aşteptării următorului an, ca să vezi cât de bine va fi. De fiecare dată când mă confrunt cu obosita şi bătrâneasca
expresie „Totul va fi bine", răspund aşa: „Dacă poţi decide că totul VA FI bine, de ce nu poţi decide că TOTUL
ESTE BINE ACUM?" Răspunsul este, desigur: „Nu-ţi face griji, totul va fi bine".

Şi ce-i cu toate acele cântece de la radio, precum „A fost cândva", care vădesc trecutul? Am sentimentul că cei mai
mulţi evrei trăiesc cu un picior în viitor şi cu celălalt în trecut - şi fac pipi în prezent! Evreul mereu aşteaptă ceva.
Este scris în ADN-ul nostru să-l aşteptăm pe HaMoschiach (Mesia).

Este atât de greu pentru omul de rând să accepte prezentul, trăind ceea ce este\ Răspunsul la întrebarea „Ce mai
faci?" este, de obicei, „Viaţa-i de rahat". Şi nu numai atât; poţi avea şi meniu. Avem, de pildă, „Viaţa-i mizerabilă"
sau „Aceeaşi porcărie". Părerea mea este că toţi îl aşteptăm pe Mesia. Totul va fi mult mai bine când va veni.

Dacă vrei să înţelegi mai bine ce spun aici, ascultă imnul naţional al Statelor Unite. Este plin de putere, de speranţă
şi de tupeu. Apoi ascultă lacrimogenul imn is-raelian, Hatikva. Este plin de patos, de abis, de tragedie şi de pledoarii
plângăcioase. Pur şi simplu, aşa am fost programaţi.

Am mers o dată la Istanbul alături de cumnatul meu, care m-a avertizat că Turcia este o ţară musulmană şi că trebuie
să ne abţinem să vorbim în ebraică şi să râdem zgomotos, ca să nu atragem atenţia asupra noastră.

Mai târziu, în timpul aceleiaşi zile, m-a întrebat serios: „Te distrezi?"

Definesc un evreu ca pe „un om care, în momentul în care va începe să se simtă bine, se va piti într-un colţ până-i va
trece".

Charlie Chaplin a spus că „diferenţa între comedie şi tragedie este distanţa". Acolo, văzute de aproape, lucrurile par
tragice. Dacă te distanţezi de acolo, te alegi cu o comedie pe cinste. Formula acestui concept este „T + T = C.
Tragedie plus Timp egal Comedie". Poveştile din trecutul nostru, care cândva erau dureroase, acum par vesele.

Până în clasa a Xl-a, buzele mele nu au atins niciun fel de carne. Eram aproape „săraci". Mâneam fulgi de porumb la
micul dejun numai dacă aveam grijă să nu ating farfuria cu lingura şi să o trezesc pe mama. Asta chiar o enerva la
culme. La prânz mâneam plăcintă congelată, pe care învăţasem să o coc singur în cuptor, deoarece părinţii mei
munceau. Iar la cină mâneam trei ouă, pâine şi brânză.

Prima dată am văzut carne pe masă când sora mea s-a logodit şi mama l-a invitat pe viitorul ei ginere la cină. Fireşte
că avea să i se ofere o masă regească. Astfel, am avut prima mea întâlnire cu o friptură de miel.

„Carne la cină? Uau! Ce se întâmplă aici?" am întrebat inocent, simţind cum mama mă ciupea pe sub masă.

în timpul cinei, îi tot spuneam viitorului meu cumnat ce fericit eram că se va căsători cu sora mea, pentru că aşa voi
putea mânca costiţe de miel. Coapsa mea a fost vânătă o săptămână întreagă de la atâtea ciupituri.

Ca să fii comic, cred că trebuie să fi avut o copilărie dată peste cap. Asta ne califică pe toţi pentru meseria de comic.
Să fii amuzant nu înseamnă neapărat să ştii să spui poante. înseamnă să alegi să vezi umorul şi paradoxul ca pe o
cale de a gestiona suferinţa.

în plus, atunci când eşti nefericit, râsul arde caloriile mâncării în exces. Este cel mai simplu exerciţiu. Poţi să-l faci
chiar şi stând jos.

CAPITOLUL V
Să te joci cu ruşinea

Optimismul presupune curajul de a fi imperfect.

Martin E.P. Seligman

A învăţa să râzi de situaţiile jenante este unul dintre lucrurile care sperie cel mai mult, mai ales când greşelile
noastre au loc în faţa altor oameni. Umorul şi făţărnicia se exlud reciproc. Adevăratul umor înseamnă a şti să râzi de
tine însuţi.

USA Today a publicat un articol legat de cele mai mari frici ale omenirii şi de modul în care ni le exprimăm. Fireşte,
cu toţii am putea crede că frica cea mai mare a omului este cea de moarte. însă aceasta ocupă locul al doilea. Frica
numărul unu în lume, chiar înaintea celei de moarte, este cea de vorbitul în public. Cu alte cuvinte, persoana care
elogiază decedatul în timpul funeraliilor ar prefera să schimbe locul cu cel din coşciug, decât să vorbească.

Cred că aş putea câştiga un premiu pentru cele mai jenante momente. Odinioară, am fost prezentator de radio şi de
televiziune în America. Aceasta însemna că trebuia să vorbesc cu voce de bariton sau de bas. încercaţi să vă
imaginaţi cum învăţam eu să spun, cu voce de bas răsunătoare: „Şi acum, înapoi la show-ul nostru, Flying Chicken".

Mă obişnuisem atât de mult să vorbesc cu acea voce cultivată, încât îmi era greu să vorbesc altfel. „Bună, James. Ce-
ţi mai face familia?" îi intonam eu unui prieten. Sau, ajungând acasă, ziceam cu vocea pe care o foloseam la radio:
„Bună, draga mea. Hai să facem dragoste". Tot aşa maimuţăream, cu un bas profund, filmele pornografice, intonând:
„Oh! Oh! Oh! Aşa e bine! Termin! Termin!", ca şi cum aş fi citit ştirile.

în fiecare seară, de luni până vineri, fix la ora 20:00, mă uitam la camera video, reperam beculeţul roşu care îmi
dădea de ştire că sunt filmat şi anunţam: „Bună seara! lată ştirile prezentate de către Leonard Ravich".

De obicei ajungeam la studio şi-mi citeam corespondenţa. într-o dimineaţă, am constatat că cineva scrisese pe plic
Leonard Rubbish1, în loc de Leonard Ravich. Deodată, treaba asta a devenit o epidemie. Scrisorile îi erau adresate
lui Leonard Garbage, Leonard Ravish, Leonard Roberts, şi chiar Leonard Rabbit. Orgoliul meu a fost complet
distrus. Am început să-mi inventez un nume care să înceapă cu litera „R". Robbins? Reynolds? în sfârşit! Leonard
Raymond. Acesta va fi numele meu de acum încolo.

Aşa că în ziua următoare am ajuns la studio un pic mai devreme, ca să-i anunţ pe toţi că mi-am schimbat numele în
Leonard Raymond. „Slavă Cerului!" a fost replica cea mai răspândită. Mi-am ocupat locul obişnuit în faţa camerei,
aşteptând ca luminiţa roşie să apară şi să anunţ cu vocea mea bogată: „Bună seara! lată ştirile prezentate de..." - dar
nu mi-am putut aminti numele ales! Gura mi se uscase, priveam camera şi încercam să simulez relaxarea, în timp ce
sudoarea mi se scurgea pe frunte.

Am încercat din nou: „Bună seara! lată ştirile prezentate de..." Cameramanul chicotea şi sunetistul încerca din
răsputeri să se abţină să râdă. Aşa că mi-am revenit, am privit camera şi am anunţat: „Mi-am uitat numele, dar iată
ştirile". Eram devastat. Nimic nu a mai mers după aceea. Eram recunoscut drept crainicul care îşi uitase numele în
timpul emisiunii.

Şi desigur că lucrurile au devenit şi mai urâte. Când am ajuns la studio, în ziua următoare, am simţit că ceva nu era
în regulă. Pentru prima dată de când tăcuserăm cunoştinţă, secretara mi-a zâmbit. în SUA, când secretara îţi
zâmbeşte, cu siguranţă ai încurcat-o.

„Directorul vrea să-ţi vorbească", a spus aproape chicotind. Mi-am simţit inima în gât. M-am gândit agitat: „De mai
bine de două luni încerc să stabilesc o întâlnire cu domnul Johnson. Niciodată nu a avut timp. Şi acum - Oh! Uau! -
vrea să-mi vorbească! Sunt oare terminat?" Numai la asta mă puteam gândi.

M-am îndreptat spre biroul lui şi am simţit primul semn rău: mirosul cafelei din birou. în SUA, când eşti concediat,
eşti tratat elegant. Uneori este invitată chiar şi o persoană mai prietenoasă, pentru atmosferă. Am intrat în regatul său
şi am văzut totul: un covor uriaş, cafea, prăjituri, ţigări. „Ultima cină", mi-am spus.

Domnul Johnson mi-a arătat un scaun, m-a poftit să iau loc şi mi-a zis: „Intraţi, domnule Garbage, luaţi loc". Mi-a
oferit apoi o ceaşcă cu cafea şi o prăjitură cu ciocolată, iar eu am acceptat.

Este important să vă spun că nu am mâncat niciodată vreo prăjitură cu ciocolată fără să o înmoi într-un lichid. în
timp ce domnul Johnson îmi spunea tot felul de chestii mărunte, eu încercam să-mi dau seama cum mi-aş putea
înmuia prăjiturică în cafea, fără ca el să observe. Când s-a întors la fotoliul său, am reuşit să înmoi prăjitura. Apoi nu
mi-a venit să cred. Jumătate de prăjitură mi-a rămas în mână, în timp ce jumătatea cealaltă plutea şi se învârtea în
cafea. Era ca şi cum cealaltă jumătate mă privea cu disperare, rugându-mă să o salvez de la moarte.

Un om normal ar fi pus ceaşca de cafea şi jumătatea de prăjitură din mână pe masă şi ar fi continuat discuţia. Dar,
aşa cum v-am mai spus, încă o mai port pe mama în minte şi auzeam limpede cum îmi poruncea: „Termină tot de
mâncat! în India există copii care mor de foame!" De altfel, eu o înfruntam cu replica: „Dacă termin de mâncat tot
din farfurie, cum va ajuta asta copiii care mor de foame în India?"

Am încercat să-mi îndrept ceaşca spre buze, în aşa fel încât prăjitura umedă să înoate mai aproape şi apoi, precum un
aspirator, să o apuc cu gura (un truc învăţat, de altfel, de la sora mea). Dar, când am încercat să-mi pun ideea în
aplicare, am realizat brusc că există o lege a lui Murphy despre ceştile de cafea şi prăjiture-lele înmuiate. Legea
afirmă: „Cu cât îţi doreşti mai mult ca prăjitura să vină la tine, cu atât mai tare îţi va refuza aceasta avansurile".

Aşa că mi-am ţuguiat buzele, încercând să recuperez ce mai rămăsese din prăjitura cu ciocolată, dar în zadar. Buzele
mele nu erau menite să ducă la bun sfârşit o asemenea sarcină. Am ţinut ceaşca de cafea în mână şi i-am oferit
prăjiturii o ultimă şansă. Nimic! în tot acest timp, prăjitura se agăţa de ceaşcă pentru a-şi salva delicioasa viaţă. Şi
atunci domnul Johnson mi-a spus cu tact: „Domnule Garbage, ne îngrijorează sănătatea dumneavoastră şi, prin
urmare, am ajuns la concluzia că veţi fi mult mai fericit în altă parte".

Până atunci nu prea îl ascultasem, pentru că abordasem disperat ceaşca de cafea, ţinând-o aproape de gură, ferm
hotărât să forţez prăjitura să iasă din cafea şi să ajungă unde îi era locul - în gura mea. Nefiind atent la domnul
Johnson (mă gândeam la salvarea bietei prăjiturele), am spus: „Domnulejohnson, sunt chiar mulţumit aici, la postul
de radio, vă mulţumesc". Deodată, prăjitura s-a decis să-şi lepede compoziţia din ceaşcă şi să o depună pe cămaşa
mea. Bietul domn Johnson s-a simţit mult mai jenat decât mine.

Ce ne-ar costa dacă am începe cu toţii să povestim cele mai stânjenitoare momente, însă presărate cu puţin umor?
Până şi acest gând este înspăimântător, dar vă garantez că, dacă am proceda astfel, nu numai că ne-am simţi mai bine
cu propria persoană, ci chiar am fi mai puternici şi am avea mai multă stăpânire de sine.

Ca să verificaţi că ce vă spun este adevărat, luaţi-vă braţul drept şi ţineţi-l ferm în lateral, în timp ce vă gândiţi la
propria persoană într-un mod pozitiv, plăcut şi destins. în timp faceţi asta, rugaţi pe cineva să încerce să vă coboare
braţul. Rugaţi-I să facă acelaşi lucru, de data asta în timp ce vă gândiţi la propria persoană într-un mod critic.
întrebaţi-l apoi când a fost mai greu să vă mişte braţul. Invariabil, este mult mai dificil în primul caz, pentru că,
atunci când ne simţim valoroşi, ne întărim emoţional şi fizic. Să râzi de tine însuţi şi să găseşti umorîn penibilul
scenelor de viaţă îţi dau puterea necesară să trăieşti bine.

Pe vremea când locuiam la New York şi îmi încercam norocul ca actor şi regizor de teatru, am fost nevoit să mă
întreţin, pe lângă activitatea de actorie (care îmi consuma tot timpul), predând la o şcoală din New York. Deşi aveam
atestat pentru limba engleză, a trebuit să fiu suplinitor pentru educaţie fizică, matematică, igienă şi chiar lecţii de
cusut.

Odată, am fost rugat să fiu suplinitor ia clasa a Vlll-a şi să predau matematica. Profesorul îşi rupsese un picior într-
un accident de schi, dar, din fericire, putea să se refacă în numai şase săptămâni.

Partea cea mai grea a situaţiei era că elevii ştiau mult mai multă matematică decât mine şi în fiecare zi încercarea
mea de a simula era un chin. Mă simţeam ca personajul din titlul povestioarei pentru copii numite Hainele
împăratului. Totuşi, în cazul meu, nu numai elevii ştiau că sunt „dezbrăcat", dar şi eu. în consecinţă, mi-am petrecut
fiecare zi a celor şase săptămâni într-o continuă stare de umilinţă. Privind retrospectiv, eu am avut de învăţat mai
mult decât elevii. Dacă ai de gând să te prefaci, fii pregătit să fii prins cu ocaua mică şi să suporţi consecinţele.

Oricum am privi lucrurile, viaţa este o uriaşă şi continuă improvizaţie. Niciunul dintre noi nu primeşte, la naştere, un
manual de instrucţiuni care să ne explice cum să ne descurcăm în situaţiile pe care viaţa ni le va pune în faţă. Nici
părinţii nu ne pot pregăti pentru vreo întâmplare inimaginabilă. Aşadar, vrând, nevrând, cu toţii suntem actori de
improvizaţie.

lată un exemplu. Unul dintre elevii clasei a Vlll-a, William Wong (şi acum îmi amintesc numele lui), m-a prins cu
ocaua mică de cel puţin o sută de ori. Imediat am intrat în defensivă şi l-am provocat să predea el lecţia. Spre
surprinderea mea, a fost de acord şi a început să predea o lecţie grozavă!

N-am priceput nimic, dar copiii erau inspiraţi. înainte ca ora să ia sfârşit, am întrebat dacă mai era cineva interesat să
predea în ora următoare. Douăzeci de mâini s-au ridicat; şi aşa am ales un alt geniu să predea următoarea lecţie.

Din moment ce provocarea mea adresată domnului Wong a ajuns o adevărată binecuvântare pentru mine, am promis
clasei că voi continua acest tip de metodă dacă se vor purta cuviincios. Chiar am ales un elev să corecteze testele
săptămânale. Eu stăteam în spatele clasei şi făceam tot posibilul - şi în folosul tuturor, de altfel - să nu comentez
explicaţiile lor. Ei habar nu aveau că eram total zăpăcit.

De fiecare dată când se împotmoleau şi se întorceau spre mine în căutare de ajutor, răspunsul meu era tranşant:
„Regret, dar, dacă vă voi ajuta, veţi ajunge toţi dependenţi de mine, iar un dascăl bun n-ar trebui niciodată să ofere
răspunsuri la întrebările elevilor". Cred că şi acest mic truc a funcţionat, pentru că erau harnici precum furnicile, în
timp ce eu stăteam neştiutor în spate, revizuindu-mi scenele actoriceşti.

Terapeuţii Gestalt numesc acest lucru ajustare creativă. Unii oameni spun că este minciună sau înşelătorie. însă în
cariera mea de elev a trebuit să mă adaptez creativîn cea mai mare parte a timpului, pentru a trece cu bine
examenele.

Din propria experienţă dau un exemplu despre cum poate funcţiona ajustarea creativă. în 1956, când ruşii au trimis
satelitul Sputnikîn spaţiu, amiralul Hyman Ric-kover a intrat în panică. Dintr-odată, America s-a trezit într-o
competiţie despre care habar nu avea - cursa către Lună.

Amiralul Rickover a conchis că rămăseserăm în urmă pentru că în şcolile noastre nu se predaseră sufi-dente cursuri
de ştiinţe exacte. Aşa că imediat cursurile de ştiinţe exacte au fost declarate obligatorii în fiecare şcoală din ţară, ba
chiar şi în unele universităţi. Eram de doi ani la facultate şi încercam să devin cel mai bun la „materiile" teatru şi
literatură engleză. însă am fost nevoit să mă pun cu burta pe o serie de cărţi despre ştiinţă. Vă puteţi imagina povara
din cârca mea?întreaga naţiune se bizuia pe ajutorul meu pentru a câştiga cursa spre Lună.

Şi, ca rezultat al necesităţii de a studia toate aceste materii (fără niciun drept la liberul-arbitru în această chestiune),
mi-am petrecut un semestru întreg suferind, însoţit de un cortegiu de migrene şi de episoade de diaree. Când a sosit
momentul examenului la fizică, eram într-un blocaj desăvârşit. Această instituţie de învăţământ superior era,
întâmplător, şi o universitate baptistă, unde nimeni nu avea voie să copieze. Cât de isteţ ar trebui să fiu, mă întrebam
eu pe atunci, ca să pot convinge un baptist să-mi dea răspunsurile la întrebările de examen?

M-am răsucit spre un coleg eminent, care stătea în stânga mea, şi l-am întrebat: „Nu-i aşa că creştinilor li se
recomandă să le fie de ajutor celorlalţi?" Mi-a răspuns afirmativ.

„Oare nu vrei primi bile albe în plus din partea lui Dumnezeu dacă ai ajuta un biet seamăn?" încă un răspuns
afirmativ. L-am vrăjit în aşa fel încât să-mi dea răspunsurile corecte şi să ies naibii viu din examen.

Când i-am înmânat lucrarea, profesorul m-a privit cu uimire şi m-a întrebat: „Dar unde-i formula? Trebuie să scrii şi
formula". Vă vine să credeţi că m-am întors şi am obţinut formula?

De ce am ales să studiez la o universitate baptistă? Ei bine, cu notele mele mici din şcoală, nicio universitate din
lume nu m-ar fi acceptat. Ultima mea încercare a fost când m-am programat pentru o întrevedere cu directorul
universităţii.

în timpul întrevederii noastre, el mi-a explicat că trebuia să am un anumit punctaj ca să fiu admis. Mi-a spus că îi
pare rău, dar că doarîntr-o altă viaţă şi doar dacă aş avea notele corespunzătoare ar mai sta la discuţii cu mine.

„Sunteţi creştin cumva?' l-am întrebat, privindu-l pieziş.

„Da, desigur", a răspuns uimit.

„Dacă Isus ar sta pe locul dumneavoastră, mi-ar acorda El privilegiul de a studia aici?' l-am întrebat încetişor.

Desigur că restul este istorie.

După ce am absolvit şi m-am mutat în Israel, am decis să mă înscriu la masterat. N-am fost admis la Universitatea
din Tel Aviv, întrucât notele mele din facultate erau mici. M-am întors în America, am terminat masteratul şi am
pornit din nou spre Israel, devenind lector la universitatea care mă refuzase ca student. Privind retrospectiv aceste
situaţii, înţeleg că un om cu simţul umorului este martor al paradoxurilor constante din existenţa sa.

Creativitatea presupune umor. Iar umorul presupune creativitate. Esenţa fundamentală a creativităţii este abilitatea
de a vedea ceva ce alţii nu văd. De exemplu, dacă îţi înmânez un pix şi te rog să vezi în el un flaut, eşti suficient de
curajos să-i pui între buze şi să cânţi Yankee Doodle? Sau, dacă îţi dau o rachetă de tenis, poţi să ţi-o imaginezi ca
fiind un banjo? Sau îţi poţi imagina că un umeraş este un arc cu săgeţi?

Fii asemenea unui copil şi astfel vei intra în împărăţia imaginaţiei.

Folosirea creativităţii pentru a povesti oamenilor situaţiile jenante ajută, prin magia râsului, la schimbarea stării de
spirit - iar dacă cineva râde (un râs autentic, nu unul nervos sau ruşinat), ceilalţi nu se vor mai simţi speriaţi sau
anxioşi. Este ceva dătător de putere, mai ales în momentele de stres. Lecţia mea cea mai importantă a fost să învăţ să
râd de mine însumi.

Am trăit cândva în kibbutz, unde răspundeam de îngrijirea câtorva pui de găină. Mii de pui erau răsfăţaţi acolo.
Fiecăruia îi era permis să trăiască independent, în propriul coteţ, şi era bine hrănit pentru a produce cât mai multe
ouă.

Imaginaţi-vă cum intram zilnic şi le puneam mâncarea în tavă, în timp ce mii de pui îşi săltau capul din cuşca lor, în
acelaşi timp şi în acelaşi fel, şi ciuguleau în linişte. Aveam impresia că erau o armată de mii de soldaţi aliniaţi
impecabil. Aşa că am ţipat la ei „Atenţie!" şi capetele a mii de pui s-au ridicat în acelaşi timp, uniţi în uimire. îmi
plăcea treaba asta!

Aveam grijă să merg la coteţ ca un sergent britanic, cu un baston sub braţ. Aveam şi un discurs: „Cine vrea să
meargă acasă? Atenţie!" spuneam eu, uimit de puterea mea de manipulare asupra oştilor de pui.

într-o zi, am privit din întâmplare în direcţia ferestrelor şi aproape că am leşinat. Cel puţin 20 de îngrijitori din
kibbutz mă spionau, având expresii dintre cele mai derutate. Nici n-aş fi crezut că cineva ar fi putut invita un prieten
dornic să vizioneze un film: „Ai văzut Dansând cu lupii? Ei bine, vino să vezi şi Conversaţiile cu puii".

îngrijitorii din kibbutz au memorie de elefant. Ei nu uită niciodată. Şi, odată ce au prins o victimă, nu se mai dau
bătuţi. De fiecare dată când intram în sala de mese, se făcea linişte. Apoi câte unul nu se mai putea abţine şi pufnea
în râs, şi apoi toţi erau pe jos de râs, iar eu stăteam pierdut, cu un ou în faţă.

Mi-am amintit de magia umorului şi mi-am dat seama că singura mea cale de ieşire din această situaţie era să râd şi
eu, împreună cu ei, de mine însumi. Treaba asta presupunea să apar în sala de mese, în fiecare vineri seara, ducând
bastonul sub braţ. Am ales vinerea deoarece urma Sabatul şi toată lumea avea grijă să poarte cele mai drăguţe haine,
iar unii veneau şi încălţaţi.

Nu ştiau dacă să râdă sau să plângă când mă vedeau mergând ţanţoş şi strigând „Atenţie!" la momentul potrivit. M-
am oprit la o masă la care câţiva oameni îşi mâncau, rezervaţi, supa. Privindu-i, mi-a venit cheful să strig cu puteri
reînnoite: „Atenţie!"

Când am împlinit 60 de ani, am început să cred că mi-am pierdut puterea de atracţie. într-o zi, am urcat într-un
autobuz aglomerat ce mergea în centrul Tel Avi-vului. Am dat o tură, încercând să găsesc un loc liber, când am
văzut deodată că o tânără îmi zâmbea, l-am zâmbit şi eu, anticipând o întâlnire delicioasă.

„încă funcţionează! Uite că nu-şi poate lua ochii de la mine!"îmi spuneam în sinea mea.

S-a apropiat de mine cu un zâmbet larg şi m-a întrebat: „Vreţi să vă aşezaţi, domnule? Vă ofer locul meu".

Măiestria aceasta de a râde de tine însuţi a fost interpretată realist într-un film în care Charlie Chaplin este un
vagabond atât de sărac şi de înfometat, încât îşi mănâncă pantofii. Cât de ludic era pentru mine să-l privesc cum îşi
gătea cu atâta eleganţă pantofii! Punea sare, avea mare grijă să-şi aşeze un şervet la gât şi rotea uşor pantoful în
farfurie, ca şi cum ar fi fost spa-ghete. Această combinaţie între eleganţă şi sărăcie m-a învăţat valoarea umorului -
să las deoparte orgoliul ca să pot vedea comedia din viaţa mea. Autoironia este cel mai preţios instrument de la
inventarea automobilului încoace.

întotdeauna port cu mine o linguriţă de plastic. De fiecare dată când încep să mă iau în serios, scot linguriţa, o ling şi
mi-o lipesc de nas. De fiecare dată când mă cert cu cineva, ţin linguriţa pe nas.

Asta îmi aduce aminte de o remarcă făcută de Ber-nie Segal la un workshop din anul 2001. El a spus: „Viaţa este un
travaliu. Ne naştem iarăşi şi iarăşi".

Aş vrea să adaug: „Optimismul şi abilitatea de a râde de tine însuţi ajută ca suferinţa să nu devină tragedie".

CAPITOLUL VI

în engl.: „gunoi", „fleacuri". (A/, tr.)

Râsul spiritual

Lumea poate fi văzută în două feluri: nimic nu este un miracol. Totul este un miracol.

Albert Einstein

Umorul este spiritualitate, iar spiritualitatea este umor. Un arab bătrân şi înţelept a spus cândva că Dumnezeu este un
umorist care interpretează un rol în faţa unui public căruia îi este teamă să râdă. Odată ce ajungem să considerăm cu
toţii treaba asta numită „viaţă" o glumă cosmică, nu avem altă soluţie decât să râdem.

în cartea sa Life after Life, Thomas Moody caută motivele pentru care ne aflăm pe pământ. Moody a intervievat
peste 700 000 de oameni care au trăit experienţa morţii clinice. Toţi au fost declaraţi morţi şi s-au întors la viaţă,
povestind experienţa pe care au trăit-o. Toţi acei oameni din diferite colţuri ale lumii, fără să se cunoască între ei, au
relatat acelaşi lucru.

Când inima lor a încetat să bată, toţi au constatat că îşi părăsesc corpurile în zbor şi, de sus, le pot privi

murind. Apoi au simţit o forţă irezistibilă împingându-i într-un tunel întunecat care, în cele din urmă, îi ducea către o
fiinţă înconjurată de o lumină orbitoare, o lumină albă. Au trăit un incredibil simţământ de siguranţă şi de dragoste
necondiţionată. Toţi au relatat că au avut un sentiment de pace deplină şi de bucurie, în timp ce această fiinţă le
adresa două întrebări:

Cât de mult ai învăţat să iubeşti?

Cât de bine te-ai folosit de toate oportunităţile pe care le-i avut în viaţă pentru a deveni înţelept?

Apoi toţi au simţit o forţă atrăgându-i iarăşi în corpurile lor şi au înţeles cu regret că nu venise vremea să părăsească
lumea aceasta.

Nu sunt în măsură să afirm dacă rezultatele lui Moody sunt valide sau nu, dar eu cred că ne-am născut pentru a ne
spori capacitatea de a iubi şi a ne dezvoltăm înţelepciunea. Aş vrea să mai adaug că distracţia de care ai parte atunci
când faci aceste două lucruri ne-ar putea spori succesul ca fiinţe umane în relaţia cu alte fiinţe.

Cred că acesta este motivul pentru care ne căsătorim, avem copii şi clădim afaceri. Când facem unul dintre aceste
trei lucruri, ne confruntăm cu toate dificultăţile; lucruri care se pare că au fost menite să nu funcţioneze. Invităm
aceste evenimente în viaţa noastră deoarece le considerăm şanse să creştem, să învăţăm să iubim mai profund şi să
ne dezvoltăm înţelepciunea.

Vai de cel care încearcă să facă viaţa să meargă! Ea nu e menită să meargă. Ni s-a dat ca să ne înveţe, şi este
alegerea noastră dacă ne distrăm şi râdem în timp ce învăţăm sau dacă trecem printr-un proces continuu de frustrare
şi disperare.

O femeie care asista la unul dintre workshopurile mele a fost întrebată de ce a ales să participe.

„Pentru că am fost o victimă toată viaţa mea", a spus ea. După workshop, am întrebat-o din nou: „Ai încetat să te
mai simţi o victimă?". A cugetat îndelung înainte de a-mi răspunde.

„Nu", mi-a spus cu încredere. „încă sunt o victimă. Diferenţa este că acum mă distrez!"

O mare parte a călătoriei spirituale constă în a considera că toate fiinţele şi lucrurile au fost trimise pe pământ pentru
a ne fi profesori, iar sarcina noastră este să învăţam de la ele cum să iubim mai mult şi cum să fim mai înţelepţi.
Suntem provocaţi să învăţăm de la demonii pe care îi chemăm în viaţa noastră, precum şi de la noi înşine.

Un bărbat a mers la terapeut şi i-a spus că motivul pentru care are nevoie de psihoterapie era că se simţea câine.
„De cât timp te simţi aşa?' a întrebat terapeutul intrigat.

„De când eram căţeluş", a răspuns el cu sinceritate.

Secretara mea lucrează cu jumătate de normă pentru mine şi cu normă întreagă, drept contabilă. S-a plâns odată că
supervizorul ei recomandase să fie transferată într-un alt departament şi că avea un comportament indecent faţă de
ea. Am sfătuit-o să considere prezenţa şeful o şansă de a iubi şi a deveni înţeleaptă.

„Cum pot iubi un om care încearcă să mă rănească şi să se răzbune pe mine?" a spus indignată, adăugând: „Lasă că
i-o fac eu. Am să-l învăţ minte!"

Ha poseI memamo posel. Am citat din învăţăturile evreilor: „Cel ce judecă se judecă pe sine însuşi".

Am rugat-o să încerce să identifice acea parte din personalitatea lui pe care îi este greu să o accepte.

„Odată ce ai acceptat şi chiar ai iubit acea parte din tine pe care o judeci la el, îţi va fi mult mai uşor să ierţi şi să
iubeşti. Aşa cum a spus Rabbi Hillel, în Pirkei Avot: «lubeşte-i pe ceilalţi aşa cum te iubeşti pe tine însuţi». Observă
că, de fapt, tu l-ai invitat în viaţa ta, căci a sosit vremea să înveţi, să creşti şi să mergi mai departe." Amândoi ne-am
ridicat de pe scaune şi ne-am îmbrăţişat. A fost un moment special. Eliberarea de tensiune ne-a făcut să râdem.

Când dau vina pe alţii, îmi aduc aminte de povestea unei femei care i se plângea rabinului că nu mai poate continua
să trăiască cu soţul ei.

„Păi de ce nu?" a întrebat rabinul.

„Soţul meu se crede frigider!" a spus ea disperată.

„Păi acceptă-l aşa cum e", a glumit rabinul cu înţelepciune.

„Nu pot!" a zis femeia plângând, sporindu-şi frustrarea. „Doarme cu gura deschisă şi lumina mă deranjează."

Astăzi încerc să nu-mi consum energia încercând să mă răzbun, aşa cum am făcut în trecut. îmi dau sea-ma că
răzbunarea şi lipsa iertării sunt o pierdere de timp. Am descoperit că dragostea, optimismul şi voia bună sunt cele
mai puternice unelte aflate la îndemâna omului.

lată o altă ilustrare a înţeleptului aforism Cel ce judecă se judecă pe sine însuşi. Am făcut cândva cunoştinţă cu un
om pe care nu-l puteam suporta cu niciun chip. Era gălăgios, bogat şi îngâmfat. Apropo, mereu am considerat
interesant faptul că oamenii nu recunosc în ei înşişi acele însuşiri care le displac la alţi oameni.

Oricum, prima întâlnire cu acest om m-a făcut să mă întreb: „De ce ai o reacţie fizică atât de puternică, Lenny? De
ce îl respingi?" într-o fracţiune de secundă, mi-am dat seama că mă confruntam cu mine însumi. Am fost crescut
crezând că numai cei săraci sunt spirituali. Ştiţi dictonul „Cei blânzi vor moşteni pământul". Am realizat că eu eram
fotografia, iar omul acesta era negativul meu. Totul în natură este un întreg, iar acest om m-a ajutat să-l accept pe
Lenny cel „bogat, gălăgios şi îngâmfat" care fusese respins şi bine ascuns multă vreme.

Abia am ajuns în încăpere şi, în loc să dau mâna cu el, mi-am deschis braţele pentru a-l îmbrăţişa.

„Eşti profesorul meu, eşti tikkun-ul meu", i-am şoptit la ureche şi l-am îmbrăţişat. Potrivit învăţăturilor Cab-balei,
atunci când îndreptăm o parte din viaţa noastră, numim acest lucru tikkun.

El nu avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbeam, dar mi-a zâmbit oricum, pentru că ştiu că s-a bucurat de
îmbrăţişarea mea. De la acea „lecţie" încoace, mi-am dat voie să fac bani. îmi place. Banii sunt spirituali. îi împart
deschis. Cu cât am mai mult şi dăruiesc, cu atât mă simt mai aproape de Dumnezeu.

în anii 70 am lucrat ca regizor într-un teatru şi am fost rugat să povestesc cum aleg o anumită piesă. Răspunsul meu
a fost: „Dacă ies din teatru fiind aceeaşi persoană care a intrat, atunci piesa nu îşi are locul în repertoriul meu". Piesa
trebuie să aibă un efect profund asupra mea, trebuie să mă schimbe într-o anumită măsură şi să aibă impact asupra
audienţei.

După ce m-am hotărât să regizez pentru prima dată o piesă, am decis ca selecţia materialului să-mi dăruiască şansa
de a învăţa cât mai mult posibil de la prima încercare. Doream ceva care să mă provoace. Aşa că am ales Oraşul
nostru de Thornton Wilder. Deşi piesa se joacă într-o sumedenie de variante pe an, în nenumărate teatre de amatori
din America, ea nu este deloc uşoară. Primul act se numeşte Naşterea şi vorbeşte exact despre naştere. Al doilea act
se numeşte Căsătoria şi tot despre asta este vorba în el. în al doilea act, personajele centrale, Emily şi George,
prieteni din copilărie, decid să se căsătorească. Şi, desigur, aţi ghicit: actul al treilea se numeşte Moartea.

în cel de-al treilea act, Emily moare în timpul naşterii şi va fi înmormântată. în urma şocului suferit la
vederea rudelor sale defuncte, ea refuză să-şi accepte moartea şi cere să revină la viaţă. Trebuie! Are un copilaş
acasă şi, în plus, şi-a cumpărat o maşină nouă. Dorinţa îi este îndeplinită, cu o singură condiţie: va trebui să aleagă o
zi din viaţa ei trecută şi niciodată nu va mai trăi în viitor, din moment ce pentru ea nu mai există viitor.

Emily este de acord. Alege ziua aniversării ei de 16 ani. Emily se întoarce în acel moment din trecut ca un om care a
murit deja şi acum este martor la acelaşi eveniment, însă fără puterea de a schimba ceva din viaţa sa, ci doar
observând-o ca atare.

Nu ar fi interesant dacă am pune în aplicare acest joc din când în când şi am vedea viaţa din perspectiva a două
personaje: unul care experimentează ceea ce se întâmplă aici şi acum şi un altul care a murit şi a ales să revină în
această zi şi la această oră şi să fie martorul aceluiaşi eveniment? Atunci lucrurile ar părea diferite. Atunci viaţa ar
putea fi chiar comică.

Am folosit din când în când acest joc din piesa Oraşul nostru; să fiu două personaje în acelaşi timp, unul care
experimentează viaţa aşa cum se petrece ea în-tr-o anumită zi şi un altul, care, fiind deja mort, alege să fie martorul
aceluiaşi eveniment într-un mod necritic. De exemplu, am fost invitat cândva să apar la un post de televiziune din
Israel, la o oră de vârf. Am acceptat cu entuziasm. Aşteptând în culise, mi-am simţit trupul cuprins de dureri. Ce
putea fi? Fiecare celulă din corpul meu parcă era pe jar. M-am tras deoparte şi m-am privit aşa cum făcuse Emily.
Unul dintre cei doi Eu experimenta, în timp ce al doilea privea de la distanţă, alegând această zi pentru a o retrăi.

„O, Doamne, Lenny este speriat", a observat martorul care murise deja şi se reîntorsese. E un lucru bun că martorul
se concentra asupra acelui eveniment, pentru că eu nu mi-aş fi putut admite frica mea.

„De ce anume te temi? Care-i lucrul cel mai rău care s-ar putea întâmpla?" a întrebat martorul.

„Voi greşi, voi fi ridicol şi toţi vor râde de mine", i-am spus eu înţeleptului, preaînţeleptului meu supraveghetor.

„Ce ai de gând să faci cu această frică?' m-a întrebat el.

Apoi, privind în sus, i-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, tu m-ai adus aici. Dacă voi greşi, atunci greşeala e toată a
Ta. Acum Tu mă controlezi, aşa că decide ce vrei să faci".

Iar El aşa a şi făcut.

Am mers pe scenă relaxat, ştiind că Domnul m-a luat în grijă - m-a asumat -, iar Lui nu-i place deloc să facă faux
pas'. Şi dacă El o face, cui îi pasă? Oricum, nu eu am făcut ceva. Dumnezeu a făcut-o prin mine. Lenny era
personajul îndumnezeit, care se juca.

Probabil că cea mai deşteaptă persoană poate fi considerată cea care este cel mai adesea citată. De fiecare dată când
îmi amintesc experienţa momentană a spaimei trăite, îmi revine în minte vorba unui Anonim: Optimistul vede
soluţia acolo unde nu există soluţie,

Greşeală", „gafă" (fr„ în orig.). (N. red.)

dar numai credinţa vede soluţia în puterea iubitoare a lui Dumnezeu.

Haideţi să ne întoarcem la piesa Oraşul nostru pentru o clipă. Emily, moartă şi martoră din nou a zilei de naştere din
propria viaţă, este frustrată de imposibilitatea de a comunica cu cei vii şi cere să fie readusă în mormânt. Dar înainte
ca dorinţa ei să fie împlinită, ea cere o ultimă şansă de a-şi lua rămas-bun de la lumea de care se va despărţi pentru
totdeauna. Face o pauză lungă înainte de a intra în mormânt şi se lamentează:

Adio, lume! Adio, Grover's Corner! Adio mamei şi tatălui meu. Adio somnului şi trezirii de dimineaţă, ticăitului
ceasului, băilor fierbinţi, ceştii mele cu cafea şi chiflei mele de dimineaţă. O, lume, eşti mult prea minunată pentru ca
oamenii să fie conştienţi de tine clipă de clipă atunci când sunt vii! Oare de ce nu-şi trăiesc oamenii fiecare, fiecare
moment!

Răspunsul vine cu repeziciune către ea - şi către noi deopotrivă - din partea Regizorului, care apare brusc pe scenă.

„Unii o fac. Poeţii şi Sfinţii o fac, poate, câteodată."

„Oamenii sunt atât de proşti că nu-şi trăiesc viaţa în fiecare moment", şopteşte ea plină de amărăciune, nemulţumită
de răspunsul Regizorului, reîntoarsă în mormânt.

Ajunsă în nefiinţă.

Gândiţi-vă! Să trăieşti viaţa în fiecare moment şi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima! Ce ne-ar plăcea să facem în ultima
noastră zi pe pământ? Oare am încerca să facem ce ne cere Emily, să vedem viaţa ca pe o binecuvântare şi să
sacralizăm fiecare zi prin mulţumirile noastre? Sau ne-am trăi viaţa aşa cum a făcut-o Emily înainte?

Woody Allen spunea: „Nu mi-e frică de moarte. Vreau doar să nu fiu de faţă când ea vine".

Mama obişnuia să-mi zică: „Trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Te vei simţi foarte bine". Am încercat să-i
urmez sfatul.

într-o vară, în timp ce eram în vacanţă în Turcia, cu soţia mea, ea mi-a sugerat să facem o excursie
specială împreună.

„Unde?" am întrebat.

„Pamukkale", a spus ea.

„Unde-i asta?" am întrebat din nou.

„O, e un loc minunat. Facem douăsprezece ore cu autobuzul ca să ajungem acolo şi douăsprezece ore înapoi", m-a
informat cu inocenţă.

„Nu-s interesat" am insistat cu hotărâre.

„De ce nu?" a continuat ea.

„Pentru că azi e ultima mea zi şi nu am chef să mor într-un autobuz", am recunoscut cu sinceritate.

„Şi unde ai vrea să mori, dacă tot e ultima ta zi?" m-a întrebat sarcastic.

„Stând pe marginea piscinei, cu un pahar rece de bere", am anunţat emfatic. „Şi dacă îngerul Morţii nu mă bate pe
umăr, am să-mi mai iau un pahar cu bere rece!"

Apropo, sunt căsătorit de 35 de ani. Sunt încă îndrăgostit de aceeaşi femeie, de 35 de ani, iar dacă soţia mea află cine
este, ne va ucide atât pe mine, cât şi pe ea.

Să recunoşti latura ta spirituală înseamnă să fii în stare să faci diferenţa dintre zgomotele („trebuie" sau „nu trebuie")
din capul tău şi acea vocea interioară înţeleaptă, ghidul nostru interior, cum i se mai spune.

La 5 noiembrie 1965 eram un celibatar care preda engleza în liceul Eilat (graniţa cea mai sudică a Israelului cu
Marea Roşie). în acea zi, am auzit sau am simţit o voce spunându-mi că soţia mea se află pe plajă, aş-teptându-mă.

„Ce prostie!" mi-am spus. „Vocea asta din capul meu e ridicolă; o halucinaţie, cel puţin." Totuşi, în ciuda acestor
sentimente, auzind vocea din mintea mea, m-am simţit atras să îi dau ascultare - şi, credeţi-mă, m-am dus ţintă pe
plajă. Ce rău putea să mi se întâmple, până la urmă? Un pic de soare şi de confort în perioada aceea călduroasă.

M-am aşezat pe ţărmul Mării Roşii, aşteptând următoarele instrucţiuni.

Am privit două suedeze minunate care ieşeau râzând din mare. M-am întrebat dacă nu cumva una dintre cele două ar
putea fi ea.

„Nu te lăsa dus de val de acestea două", a reacţionat vocea înţeleaptă (Dumnezeu?). „Soţia ta e israe-liancă." Asta e
de-a dreptul absurd. Vocea înţeleaptă (Dumnezeu?) îi cunoaşte chiar şi naţionalitatea?

Aşa că am tăcut şi am aşteptat. Apoi am auzit glasul ei. îi explica unui turist canadian, în engleză, cum să ajungă la
un kibbutz din Nord.

„Ea este!" - ceva mi-a spus asta.

Aşa că m-am îndreptat spre ea şi restul este istorie. Ne-am căsătorit şase săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie
1965.

Am invitat-o pe mama, care locuia în vremea aceea în America, la nuntă. Mama, care vorbea în idiş, credea că orice
evreu din lume cunoaşte limba idiş. Părinţii soţiei mele sunt spanioli. Când mama vorbea cu părinţii soţiei mele în
idiş, ei răspundeau în ladino, limba din Marranos, a evreilor expulzaţi din Spania în 1492. Mama, şocată de această
descoperire, mi-a şoptit la ureche: „De ce nu mi-ai spus că te căsătoreşti cu o shi-ksa (o femeie care nu este
evreică)?"

Am realizat că, atunci când sunt conectat la vocea înţeleaptă (Dumnezeu) - lucru care se întâmplă numai când sunt
suficient de atent pentru a fi în armonie cu Sfântul Duh -, simt bună-dispoziţie şi o mare bucurie. De fiecare dată
când uit de această legătură sacră şi încep să ascult acel trebuie sau nu trebuie din mintea mea (zgomotul incoerent
care-mi spune ce trebuie sau ce nu trebuie să fac, în loc de ceea ce-mi doresc sau ce am nevoie să fac), mă simt
neputincios şi uneori corpul meu suferă.

Pentru a mă simţi energizat, tot ce trebuie să fac este să mă concentrez asupra sentimentului din adâncul meu şi să
rămân în contact cu următorul meu gând sau cu următoarea mea acţiune pentru a onora vocea sacră sau călăuzirea pe
care o primesc în acel moment. Cred cu tărie că avem cu toţii acces la Dumnezeul prea-puternic dinăuntrul nostru
îndată ce am ales să ascultăm, să simţim şi să deosebim vocea sacră de gândurile intruzive.

Un om şi-a auzit vocea interioară spunându-i să-şi vândă casa, maşina şi afacerea şi să plece spre Las Vegas. S-a
împotrivit vreme îndelungată să dea ascultare vocii, din moment ce cheltuise multă energie şi mult timp pentru a
strânge avere. Vocea interioară a insistat zi şi noapte: „Vinde-ţi casa, maşina şi afacerea şi pleacă în Las Vegas".

în cele din urmă, nemaiputând rezista, s-a supus vocii. A vândut tot şi a plecat spre Las Vegas. Când a ajuns acolo, a
auzit vocea interioară ordonându-i să se ducă la Caesar Palace. Când a intrat în cazinou, a auzit încă o dată vocea:
„îndreaptă-te spre ruletă. Pariază-ţi toţi banii pe 23 roşu". A ascultat. Ruleta s-a rotit, şi s-a rotit, după care s-a oprit
la... 17 negru. La început a fost o linişte asurzitoare, apoi vocea interioară a spus: „La naiba!"

Când eram profesor de limba engleză la liceu, mă apropiam de fiecare elev care-mi dădea bătăi de cap şi îi şopteam
discret la ureche: „îţi mulţumesc că ai venit în viaţa mea. Cred că te-am invitat, pentru că ai fost tikkun-ul meu".

în religia evreilor, râsul este respectat. Printre strămoşii noştri avem un om sfânt numit Râsul (Yitzchak;
Isaac). A primit numele acesta pentru că mama lui, Sarah, a râs când a aflat de la un înger că va da naştere unui fiu,
la vârsta de 90 de ani. Bine că nu a râgâit!

Am ajuns la concluzia că viaţa e o boală terminală. Aşa că trăieşte fiecare a zi a vieţii tale ca şi cum ar fi ultima.
Ram Dass a spus despre viaţă: „Putem să o trăim chinuiţi sau putem să o dansăm". Acestea sunt variantele.

într-o dimineaţă, m-am trezit şi am realizat că soţia mea vomita în baie. Arăta groaznic. Avea cearcăne şi transpira.
Am luat-o repede în braţe, am aşezat-o cu blândeţe în maşină şi m-am grăbit spre spital. în timp ce conduceam, soţia
mea a început să geamă de durere; i se făcuse greaţă. Pentru a-i distrage atenţia de la suferinţă, am început să-i spun
tot felul de bancuri.

M-a privit cu ochii ei îndureraţi (erau oare atât de proaste poantele mele?).

„De ce încerci să mă faci să râd? Nu vezi că mi-e rău?" mi s-a plâns.

„Vreau doar să mă asigur că, dacă vei muri, vei întâmpina îngerul Morţii cu un zâmbet."

„E adevărat că aş putea muri", a bolborosit îndurerată.

A ezitat şi apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

„Lenny, promite-mi că, dacă voi muri, te vei căsători cu o femeie bună, care să aibă grijă de copiii noştri", mi-a cerut
ea delicat.

„Iubito, când vei muri, nu vei mai avea niciun control asupra faptelor mele", i-am întors eu vorba, cu ochii ţintă la
drum. „în mormânt nu ai telecomandă. Voi alege orice femeie îmi doresc, fără să te consult!"

Adunându-şi puterile rămase, a privit ţintă în faţă şi mi-a zis: „întoarce maşina. Nu merg la niciun spital!" A fost
uimitor cât de iute i-a revenit culoarea în obraji. Aşa cum spun mereu: „Fiecare gând este o rugăciune".

CAPITOLUL VII
Râsul emoţional

Rămâi în contact cu sentimentele tale. Nu-ţi ascunde suferinţa.

Lenny Ravich

Este uimitor să constaţi că niciunul dintre cursurile care se predau la şcoală sau la facultate nu are legătură cu
sentimentele. Primim diplome şi atestări ca să ne începem cariera, dar nu urmăm nici măcar un singur curs despre
cum să fim inteligenţi emoţional. Apoi ne căsătorim, eventual facem copii, fără să avem nici cea mai vagă idee ce să
facem cu emoţiile noastre şi cu ale celor din jur.

Un tip vine acasă şi-şi găseşte nevasta în pat cu un alt bărbat.

„Ce cauţi acasă atât de devreme?" a întrebat femeia, şocată.

„Ce cauţi în pat cu un alt bărbat?' a întrebat el supărat.

„Nu schimba subiectul!" a răspuns ea nervoasă.

Chiar şi acasă ne pricepem să ne ascundem emoţiile. în familia mea, sentimentele erau considerate o slăbiciune.

„îţi dau imediat un motiv de bocit!" eram ameninţat ori de câte ori plângeam. Prin urmare, am fost învăţat că a fi
bărbat însemna să-mi ascund tristeţea şi să dau dovadă de tărie.

Frica era, de asemenea, o ameninţare pentru bărbăţie: „Haide, poţi să te descurci. Doar nu eşti copil!”

Mult mai târziu, am aflat că un bărbat care nu se teme de soţia lui nu este un bărbat adevărat.

îmi amintesc povestea unei soţii care îşi fugărea soţul prin casă cu o mătură, încercând să-l snopească, iar într-un
sfârşit acesta s-a ascuns sub masă.

„Ieşi de acolo, să te croiesc zdravăn!" striga ea.

„Eu sunt bărbatul în casa asta! Eu decid când ies!" striga el şi mai tare.

Când eram copil, furia era considerată o emoţie primitivă: „Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul ăsta. Ce, eşti
animal!?"

Chiar şi fericirea era întâmpinată cu replica: „De ce eşti aşa de aprins? Potoleşte-te!”

Nu cred că sunt o excepţie. Multor bărbaţi nu li se permite să aibă emoţii. Mulţi dintre noi se exprimă prin violenţă -
fie verbal, fie în acţiune. Femeile se află mereu în încurcătură din pricina modului în care folosim anumite cuvinte
pentru a vorbi despre ele.

Se pare că femeilor li se îngăduie să aibă toată paleta de emoţii disponibile, cu excepţia propriei furii.

De aceea multe izbucnesc în plâns când se enervează. Atunci femeia e considerată fie o „scorpie obsedată
de control" („întotdeauna plânge şi zbiară ca să-i fac pe plac!"), fie un „căţeluş fără minte" („Ahhh, eşti atât de dulce
când te enervezi!"). în ambele cazuri, cuvintele sunt armele de distrugere ale bărbaţilor.

Emoţiile, dacă ni se acordă permisiunea de a le avea, sunt adevărul nostru.

Un om a mers odată la un terapeut. „Vreau să-mi descopăr adevăratul eu", a spus el.

„Nicio problemă", i-a zis terapeutul, „vino o dată pe săptămână. Te va costa 150 de dolari şedinţa."
„Descoperă-mi adevăratul eu şi fă-l să te plătească", a spus ţâfnos omul.

Femeile doresc să-şi explice de ce unii bărbaţi sunt atât de închişi. De multe ori, noi, bărbaţii, ne simţim
ca broaştele-ţestoase într-o carapace. Suntem criticaţi în permanenţă şi nu ne este uşor să ne exprimăm. Este greu
pentru noi să spunem „te iubesc".

Sentimentele reprezintă ceea ce suntem. Semnalul care ne indică de ce anume avem nevoie. Când ştim ce simţim,
putem cunoaşte şi de ce anume avem nevoie. Apoi ne putem îngriji de modurile în care putem primi lucrurile de care
avem nevoie. A existat vreodată cineva în viaţa noastră care să ne dea această uriaşă învăţătură? Mă îndoiesc.

Un om s-a dus la o petrecere cu soţia lui şi a început să danseze cu o altă femeie. Soţia, apropiindu-se de el, i-a spus:
„Ai dansat cu toate femeile de aici, doar cu mine nu. Când ai de gând să mă inviţi la dans?"

Bărbatul a început să râdă. „Pe tine? Tu dansezi ca o maşină de spălat".

După ce au ajuns acasă, a încercat să facă dragoste cu ea. „Doar nu te aştepţi să-mi pornesc maşina de spălat pentru
o singură tură?!" a exclamat ea.

în prezent, bărbatul cu pricina îşi spală singur hainele, cu propriile mâini.

Trebuie subliniat că toţi avem nevoia inconştientă de recunoaştere, atenţie, dragoste şi căldură. Cei mai mulţi dintre
noi nu am fost învăţaţi cum să cerem, conştient şi cu gingăşie, lucrul acesta. Când obişnuiam să cer dragoste, dorinţa
mea era întâmpinată cu dezgust sau eram mustrat ţchuzpa) că m-am gândit la aşa ceva. Aşa că am învăţat (ca toată
lumea, de altfel) să manipulez oamenii, astfel încât să-mi ofere ce îmi trebuie. Era mult prea riscant să fiu vulnerabil
sau deschis. Când m-am căsătorit, singurul mod în care reuşeam să-mi curtez soţia pentru a obţine tandreţe sau sex
era să mă prefac a fi morocănos sau să mimez proasta dispoziţie. Veneam acasă, trânteam uşa, mergeam în camera
mea şi stăteam îmbufnat, în loc să merg la ea şi să-i spun: „îmbrăţişează-mă un pic, draga mea" sau „Vreau
foarte mult să fac dragoste cu tine în seara asta".

Când fiica mea avea nouă ani, spărgea vase şi apoi îşi cerea iertare. în fiecare zi, o altă cană sau farfurie, într-o zi; i-
am spus: „Prea bine, înainte să spargi o altă farfurie, vino încoace şi dă-mi o îmbrăţişare", l-a plăcut la nebunie
ideea. A încetat meşteşugul spargerii farfuriilor şi m-a asaltat cu îmbrăţişările.

De ce manipulăm, rămânem blocaţi sau distrugem relaţiile?

De ce auzim constant întrebări precum „De ce mi se întâmplă numai mie una ca asta?" sau alte soiuri de întrebări?

„Cum se face că întotdeauna cunosc bărbaţi nepotriviţi?"

„Cum se face că femeile întotdeauna mă părăsesc?'

„De ce întotdeauna sfârşesc o relaţie furios?"

„De ce bărbaţii cu care am o relaţie sunt mereu violenţi?"

Haideţi să ascultăm o poveste, şi poate vom găsi câteva răspunsuri la aceste întrebări introspective.

A fost odată ca niciodată o muscă.

Nu cu mult înainte de a-şi depune ouăle, a văzut că o căţea dădea naştere unui pui. „Ce frumos!"s-a gândit ea. „în
momentul când căţeluşii se vor naşte, ea îi va primi în această lume lingându-i. Ei vor găsi la ea lapte hrănitor. Vor
dormi alături de mama lor, cunoscând astfel căldura şi siguranţa; liniştiţi, îi vor asculta inima cum bate, în timp ce
stă întinsă lângă ei, abia mişcându-se şi purtându-le mereu de grijă. Nici măcar nu e nevoie ca ea să urmeze cursuri
de calificare. Trebuie să fac şi eu la fel pentru micuţii mei. Nu voi putea rămâne cu ei acolo, aşa că trebuie măcar să
găsesc un loc pentru ouăle mele, cu suficientă mâncare, căldură şi siguranţă. Să nu aibă parte de mai puţin decât
aceşti căţeluşi."
Aşa că a căutat şi a tot căutat şi, în sfârşit, a găsit locul ideal. Ce credeţi că a găsit? Fireşte, un morman de fecale.
Acolo şi-a depus ouăle, în acest loc derizoriu, ştiind prea bine că numai aşa micuţii ei vor găsi căldură, siguranţă şi
mâncare. Apoi mama-muscă a zburat.

încurajate de căldura oferită de îngrăşământ, larvele au ieşit din ouă. Primul lucru pe care l-au întâlnit aceste larve
micuţe a fost un rahat. Au mâncat, s-au jucat şi chiar au aruncat unele în altele cu rahat pentru a se distra, şi iată că,
într-o zi, le-au crescut aripioare.

Au început să zboare. Zburau şi zburau, dar un singur lucru le atrăgea mereu atenţia. Singurul lucru căruia nu-i
puteau rezista. Da. „Rahatul!" înţelegeţi că acest rahat le era familiar. Cuvântul „familiar" provine de la „familie".
Toţi suntem atraşi de familiarul „rahat de familie".

Cum ni se aplică nouă această poveste ?

De ce oare ne întoarcem mereu la aceeaşi situaţie de rahat?

Se pare că, în timp, alegem iar şi iar aceeaşi jalnică zestre a relaţiilor şi situaţiilor moştenite din familie. Părerea mea
este că ne căsătorim şi ne împrietenim cu cei care nu vor şi nu pot să ne ofere lucrurile de care avem nevoie. Sună
paradoxal, dar amintiţi-vă că, fără înţelepciunea absurdului, nu există haz.

„Cum putem ieşi din situaţia asta?" este întrebarea care mi se pune frecvent. Ei bine, ca să ne descurcăm

cu asta, trebuie să avem simţul umorului. în acest caz, nu trebuie, Doamne fereşte, să ne luăm prea în serios -fiindcă
nu există cale de ieşire!

Fiindcă nu există cale de ieşire, cea mai bună cale de „ieşire" este să mergem „înainte" şi să râdem de noi înşine. Cu
cât încercăm mai mult să ne schimbăm, cu atât rămânem la fel. Cu cât rămânem aceiaşi, însoţiţi de simţul umorului
şi de măiestria autoironiei, cu atât ne schimbăm mai mult. Privindu-ne căzând în acest familial familiar, în tipare
distructive şi învăţând să ne amuzăm de toate acestea, ne oferim şansa de a ne accepta, de a râde de noi înşine şi de a
ne apropia cu mai multă compasiune de propria persoană. Aceasta e calea spre schimbare.

Aşa cum a arătat Anne Teachworth, schimbarea nu se petrece decât atunci când putem observa deplin absurditatea
faptului că ne-am clădit propria nefericire şi am continuat să justificăm faptul că trăim în acest scenariu prost. Anne
insistă că istoria personală se repetă dacă nu modificăm noi înşine Cuplul Interior al familiei introiectat. în cartea
Why We pick the Mates We Do, ea explică cum să corectăm alegerea greşită a partenerului, tiparele interacţionale.
Ea ne arată că suntem în bucluc atunci când, căutându-ne partenerul, dăm în schimb peste perechea introiectată a
familiei noastre.

Aşa cum glumeşte colega mea Dina: „îmi plac bărbaţii care mă părăsesc. Dacă ar rămâne cu mine, atunci ar trebui să
devin intimă cu ei, şi nu aş face faţă".

Pe vremea când mergeam la psihoterapie, relaţia cu soţia mea s-a aflat în prim-plan timp de mai multe şedinţe
săptămânale. Terapeutul mi-a recomandat să-mi aduc soţia la una dintre şedinţe. Desigur că soţia mea a refuzat,
susţinând că asta nu ar ajuta la nimic. Ea ştia mai bine, fiind consilier în domeniul asistenţei sociale.

într-un târziu, soţia mea a acceptat pe neaşteptate. Am ajuns la data stabilită, cu 10 minute mai devreme. Am coborât
din maşină. Soţia mea totuşi nu se urnea din loc. S-a tot răzgândit pe parcursul drumului.

Nu numai că s-a răzgândit, refuzând să-mi întâlnească terapeutul, dar s-a şi opus să coboare din maşină. Atunci, de
ce a mai fost de acord la început? Voia oare să-mi facă pe plac, ştiind totuşi că, atunci când va sosi momentul, nu va
putea merge până la capăt?

Imediat, am început să mă simt ca şi cum aş fi făcut parte dintr-un film italian dur. Următoarele 10 minute au fost
pline de ţipete, acuzaţii şi negări. Nici până în ziua de azi nu sunt sigur că vreunul dintre noi a auzit ce spunea
celălalt. Dar, cu siguranţă, a fost dramatic!
Deodată, fără nicio explicaţie, ea s-a oprit din ţipat şi s-a îndreptat spre cabinetul terapeutului. Am început şedinţa şi,
în mod uimitor, de această dată am realizat împreună o schimbare a secvenţei felliniene din maşină. Am vorbit calm,
încercând să ne raportăm unul la celălalt, şi multă vreme comunicarea noastră a fost destul de bună.

Săptămâna următoare, în timpul şedinţei, terapeutul meu a adus în discuţie faptul că, în lipsa soţiei mele, sunt o
prezenţă destul de impresionantă; râd şi sunt stăpân pe mine. A observat că, în prezenţa soţiei mele, devin mult mai
reticent, mai conciliant, mai mic şi mai posac. Când am ajuns acasă, i-am împărtăşit soţiei observaţia terapeutului. S-
a îndreptat spre mine, şi-a depărtat picioarele şi, punându-şi mâinile în şolduri, a strigat: „Prostii!"

Am privit-o drept în ochi. „OK!" am zis şi m-am retras în carapacea mea de broască-ţestoasă.

Rahatul ăsta este, cu siguranţă, familiar în viaţa mea.

Oare ce parabolă poate să ne amuze şi să ne facă să înţelegem acest rahat?

Un om care a murit a observat că se putea ajunge la Porţile Raiului pe două căi. Una era pentru „toţi bărbaţii care şi-
au controlat soţiile", iar cealaltă era pentru „bărbaţii care s-au temut de soţiile lor". Calea pentru cei temători era
plină, aşa că s-a îndreptat spre calea bărbaţilor adevăraţi, care era de-a dreptul goală, şi a aşteptat.

Un înger a zburat spre el şi i-a explicat blând că era ultima lui şansă de a spune adevărul şi că acest lucru va hotărî
dacă urma să fie acceptat la Porţile Raiului.

„De ce ai preferat să aştepţi aici?" a întrebat îngerul. „Toată lumea ştie cum stau lucrurile în relaţia dintre un bărbat
şi o femeie."

„Soţia mea m-a trimis", a răspuns blajin bărbatul.

Folosirea umorului ne ajută să deţinem un anumit control asupra situaţiilor înfricoşătoare. Când râdem, nu putem
simţi frică. Acest lucru a fost verificat. Puţini oameni care râd se îmbolnăvesc de ulcer. Puteţi verifica şi acest lucru,
dacă vreţi.

Am fost într-o vizită la sora mea când fiica ei împlinea şase ani. La puţin timp după ce a fost trimisă la culcare,
nepoata mea a venit la noi, speriată.

„E un om în dulapul meu!" a ţipat la mama ei. Sora mea şi cu mine am însoţit-o în camera ei şi am deschis dulapul,
ca să vadă că acolo nu era nimeni. Curând a adormit, iar mai târziu a venit din nou la noi, plângând.

„E un om în dulapul meu şi sunt singură!" a insistat.

„Nu eşti singură", i-am explicat. „Este un om în dulapul tău ca să-ţi ţină companie." A râs şi s-a dus liniştită să se
culce.

Umorul este o condiţie necesară pentru supravieţuire. Cu toţii am suferit din pricina criticilor, a judecăţilor şi a
comparaţiilor la care am fost supuşi. Sentimentele de lipsă şi de inutilitate încercate sunt cele mai frecvente.

„Am privit apusul aseară şi m-am simţit neînsemnat. Astăzi a plouat şi m-am simţit la fel", a admis Woody Allen.

Am susţinut o conferinţă pentru un grup de medici pensionaţi şi pentru soţiile lor. A fost o catastrofă. Oamenii
vorbeau în timpul conferinţei şi priveau dezinteresaţi. Asistentul care mă invitase m-a rugat să termin repede şi să
merg acasă. M-am simţit necăjit şi înjosit.

în timp ce conduceam spre casă, am observat că nu puteam depăşi starea proastă cauzată de eşecul suferit. Apoi am
tras aer în piept şi mi-am adus aminte cine sunt. Sunt tipul acela care te povăţuieşte cum să supravieţuieşti cu umor.
Mi-am amintit că, doar pentru că vorbesc prăpăstios despre mine, nu înseamnă că ce spun este adevărat.

Am început să râd tare. Am condus câţiva kilometri amuzându-mă. Când m-am oprit din râs, m-am forţat să mai râd,
ştiind că, dacă voi râde chiar dacă nu vreau, mă voi simţi mai bine şi mai sigur.
„Simulează până îţi iese!" îmi place să-mi spun. în trecut, o seară ca asta m-arfi influenţat negativ pentru vreo două
săptămâni. Nu mă mai iau atât de în serios; aşa că, de fiecare dată când spun povestea asta, adaug: „De data asta a
durat 14 zile!" Şi, de fapt, chiar mi-am revenit mult mai repede după ce am râs. Chiar şi când sunt la pământ, mă
prefac a fi fericit. Funcţionează. Acum, când mă gândesc la ceva negativ, îmi spun cu voce tare: Stop!" Pentru mine
are efect.

Am realizat că nu ce ne spun oamenii ne face să ne simţim rău. însă ceea ce ne spunem noi înşine, după ce ei au
plecat, cu tot cu părerile lor, se întoarce împotriva noastră, într-un cerc vicios negativ. Ceea ce purtăm cu noi, în
închipuirea noastră, poate să declanşeze emoţiile.

Aşa cum a observat Martin E.P. Seligman în Learned Optimism: „Lucrurile pe care ni le spunem în momentele grele
pot fi la fel de puţin întemeiate precum vorbele unui beţiv de pe stradă. Măiestria optimismului constă tocmai în
modificarea lucrurilor distructive pe care ni le spunem nouă înşine atunci când viaţa ne dă câte o lovitură".

îmi amintesc povestea celor doi rabini care se grăbeau să ajungă la minyan (este nevoie de cel puţin zece bărbaţi
pentru rugăciunea de după-amiază), la Ierusalim, în timpul unei furtuni teribile. Au observat că o tânără doamnă
încerca disperată să traverseze strada, dar nu putea din pricina torentului de apă. Rabinul mai vârstnic s-a apropiat de
ea, a luat-o în braţe şi a dus-o în siguranţă, pe partea cealaltă a străzii. Zece minute mai târziu, în timp ce rabinii îşi
continuau călătoria prin ploaie, tânărul rabin, agitat, nu a mai putut rezista:

„Rabinule", s-a adresat el celui mai în vârstă, „ştii prea bine, ca şi mine, că simpla atingere a unei femei este
interzisă de religia noastră. Cu toate astea, tu ai ales să iei în braţe o femeie. De ce?"

Rabinul mai bătrân a răspuns: „Eu am lăsat-o acolo, dar tu încă o porţi în mintea ta".

Ce purtăm în mintea noastră? Oare putem noi să schimbăm vuietul a ceea ce ne este familiar, al mesajelor
introiectate, şi să prefacem totul într-un loc mai evoluat, plin de înţelegere şi de compasiune pentru noi înşine? Ce ne
împiedică să ne acceptăm necondiţionat? Tot ce trebuie să facem pe acest pământ este să învăţăm şi să iubim. Restul
e tehnică. Este oare posibilă o viaţă fără critici, judecăţi şi comparaţii? Cred că da.

Deseori se povesteşte o anecdotă despre un psiholog numit B.F. Skinner, care a efectuat experimente cu torpile în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se pare că torpilele folosite de marina americană îşi ratau frecvent ţinta.
în urma cercetărilor sale, Skinner a descoperit că, învăţând porumbeii să lovească cu ciocul o imagine ce reprezenta
o navă - primind, în schimb, mâncare pentru fiecare lovitură corectă -, le putea schimba comportamentul într-atât de
mult, încât păsările erau interesate exclusiv de lovirea imaginii, pentru a-şi primi răsplata cuvenită.

Aceşti porumbei au fost introduşi în torpile prevăzute cu o ferestruică în partea din faţă. Când torpila era activată,
porumbeii puteau să vadă clar nava adversă prin ferestruica torpilei şi să lovească cu ciocul în ceea ce ei socoteau a
fi o imagine, ghidând astfel încărcătura explozibilă spre destinaţie.

Noi suntem la fel. Mintea inconştientă e precum o bombă inteligentă. Dacă păstrăm în mintea noastră orice imagine
care ne deranjează frecvent, subconştientul nostru va avea grijă să ne ducă exact la acel destin. De ce ne este frică,
nu scăpăm. Dacă transformăm acea frică în iubire şi speranţă, atunci ceea ce sperăm şi iubim are şansa să se
materializeze.

lată câteva moduri prin care putem învăţa să ne gestionăm emoţiile într-un mod optimist:

1. Orice emoţie ai avea, ea este semnalul unei nevoi. Dacă eşti nervos, fricos sau trist - stop. Trage aer în piept şi
întreabă-te: „De ce am nevoie eu acum?" încearcă să satisfaci acea nevoie, chiar dacă asta înseamnă să ceri ajutor.
Cere ce îţi trebuie. Cere îmbrăţişări. Bucură-te de viaţă!

2. Când constaţi că îţi spui lucruri dure, gândeşte-te: „Iar începe acel zgomot în capul meu". Apoi spu-ne-ţi:
„Alung acest gând. Stop!" Adu-ţi, în schimb, un gând bun şi pozitiv. Spune-ţi lucruri drăguţe. Aşază-te în faţa
oglinzii. Fă-ţi un compliment - oricare, chiar şi: „Vreau să te felicit pentru că ţi-ai dus treaba la bun sfârşit azi". Apoi
spune „te iubesc" în faţa oglinzii. Nu e uşor. E nevoie de exerciţiu.
3. Ştiind că un gând negativ aduce cu sine un comportament negativ şi sentimente negative, nu permite gândurilor
negative să intre în existenţa ta. încearcă să-ţi spui: „Mulţumesc, Doamne, pentru dragoste, umor şi sănătate". Nu-ţi
petrece viaţa făcând ceea ce nu vrei să faci.

4. Când cunoşti oameni, încearcă să vezi numai părţile lor pozitive. Dăruieşte complimente. Zâmbeşte mult.
„Simulează până îţi iese!" Ceea ce dăruieşti vei primi înapoi.

5. Foloseşte suferinţa şi teama ca să te călăuzească. îndepărtează-te de lucrurile şi de oamenii din jurul tău care nu
îţi plac.

6. Trăieşte-ţi toate experienţele în prezent.

7. Râzi pentru tine, râzi de tine şi râzi împreună cu alţi oameni, cât de mult poţi.

CAPITOLUL VIII
Râsul sănătos

Optimiştii duc o viaţa mai lungă şi mai sănătoasă.

Martin E.P. Seligman

Norman Cousins, autorul bestsellerului Anatomia unei boli\ a fost diagnosticat cu o boală terminală numită
spondilită anchilozantă. Şansele de supravieţuire erau slabe. A fost sfătuit să se interneze în spital, dar, în schimb, a
închiriat o cameră de hotel, şi-a adus filmele fraţilor Marx, ale lui Charlie Chaplin, ale lui Bill Cosby, desenele
animate cu Bugs Bunny, filmuleţe cu camera ascunsă şi orice altceva care l-ar fi putut face să râdă. Credea că râsul îl
va face să se simtă mai bine.

Aşa cum a notat în cartea sa, 10 minute de râs sănătos îl ajutau să aibă parte de două ore de somn fără dureri.
Descoperirile sale i-au luat pe medici prin surprindere şi le-au oferit astfel un nou subiect de cercetare. Spre sfârşitul
experimentului, domnul Cousins 1 Anatomia unei boli aşa cum a fost percepută de pacient, trad. Gabriela Deniz,
Editura Herald, 2011. (A/, red.) s-a vindecat. Ştiinţa modernă a proclamat vindecarea sa ca fiind un miracol.

Ca măsură de precauţie, domnul Cousins se întorcea regulat la spital pentru ca probele sale de urină să fie
reexaminate. înainte ca asistenta să sosească pentru a lua proba de urină, Norman punea suc de mere în locul
propriei urine. Când asistenta venea, ea studia gânditoare lichidul.

„Arată destul de tulbure", spunea el înainte să-i înmâneze proba. „Cred că voi mai urina o dată", conchidea el, de
cele mai multe ori cu o expresie dezinteresată, şi bea sucul din propria mostră. Treaba asta o scotea pe asistentă din
minţi.

Cercetătorii au descoperit că, atunci când râdem, corpul nostru eliberează endorfină, care este tocmai unealta
potrivită ce poate distruge durerea. Când en-dorfinele sunt eliberate în creierul nostru, senzaţia de euforie poate
persista până la două ore.

Doctorul intră sprinten în camera pacientului. „Am veşti bune şi veşti proaste. Pe care vreţi să le auziţi mai întâi?"

„Daţi-mi veştile bune, doctore", a sugerat precaut pacientul.

„Ei bine, mai aveţi 48 de ore de trăit."

„Asta-i vestea bună? Şi care e cea proastă?"

„Am uitat să vă informez ieri."

Madelon Visintainer (1990) a fost prima persoană care a demonstrat că sentimentul de neputinţă şi pesimismul pot
cauza cancer. Bucuria şi râsul nu pot pătrunde într-un spirit pesimist şi neajutorat.

Doctorii au realizat că râsul preia controlul asupra corpului nostru cu paşi alergători. Presiunea sângelui creşte atunci
când râdem, iar apoi coboară la un nivel mai scăzut decât cel dinainte de a râde. în prezent, oamenii de ştiinţă îşi dau
seama că o persoană bolnavă, dar cu o atitudine optimistă şi care îşi face timp să râdă are 65% şanse să se
recupereze complet. Invers se întâmplă cu persoanele cu o atitudine negativă, care iau lucrurile mult prea în serios şi
cărora le lipseşte un minimum de simţ al umorului, chiar şi faţă de ei înşişi.

Cu alte cuvinte, încercaţi să ieşiţi din cadru. Priviţi cu atenţie la imaginea de ansamblu şi găsiţi umorul în propriul
autoportret. în multe spitale din America, umorul şi buna-dispoziţie au devenit teme centrale de exerciţiu pentru
corpul medical. Bucuria este starea preferată a sănătăţii.

Doctorul intră în camera pacientului. „Am veşti bune şi veşti proaste pentru dumneavoastră. Pe care preferaţi să le
auziţi mai întâi?"
„Daţi-mi veştile proaste mai întâi, doctore."

„Aveţi Alzheimer."

„Asta-i tragic! Ce veşti bune aţi putea să mai aveţi în acest caz?"

„Peste o jumătate de oră veţi uita complet această conversaţie."

Când râdem, inspirăm aer în plămâni cu o viteză de 65 de mile pe oră; prin urmare, ne curăţăm plămânii şi gâtul.
Zece minute de râs sunt echivalentul unei ore de meditaţie zazen, care are acelaşi efect asupra corpului nostru.

Râsul cu lacrimi, fiind urmarea unei bucurii purificatoare, ne curăţă sufletul. Lacrimile de tristeţe sunt la fel de
purificatoare. Lacrimile de bucurie, ca şi cele de tristeţe, vin din aceeaşi sursă. într-adevăr, aşa cum spune un
proverb în idiş: „Săpunul este pentru piele ceea ce râsul este pentru suflet".

într-o după-amiază, am fost la Kupat Holim - adică o clinică pentru bolnavi, cum spunem noi în ebraică. Am
întrebat-o pe asistenta de la recepţie dacă îl pot vedea pe doctor. Telefonându-i, aceasta a anunţat venirea mea:
„Domnule doctor, bolnavul dumneavoastră se află aici".

Când am auzit cum m-a numit, imediat am început să mă simt bătrân şi bolnav. Mă gândeam că probabil ea ştie ceva
ce eu nu ştiu. Doar era asistentă. Ea mi-a observat limbajul corporal şi m-a întrebat dacă mă simt bine.

Am rugat-o să-i telefoneze din nou doctorului şi să-i spună de data aceasta că omul sănătos ar dori să-i vorbească, l-
am precizat că astfel mă voi simţi mult mai bine. Mi-a explicat că nu poate face acest lucru, din moment ce ne aflam
într-o clinică pentru bolnavi. De altfel mi-a spus că, chiar dacă aş fi fost sănătos, regula cea mai importantă pentru
vizitarea unui Kupat Holim era cea de a fi bolnav. în America avem spitale care implică şi ospitalitate. în Israel
avem case pentru bolnavi, adică, în ebraică, beit holim.

Râsul produce relaxarea muşchilor, ceea ce reduce nivelul de hormoni de stres în sânge - prin urmare, ajută şi
sistemul imunitar. A fost dovedit că dispoziţiile, gândurile, emoţiile şi atitudinile influenţează starea de sănătate şi
mecanismele de recuperare. Umorul şi râsul constituie mijloace sigure de bucurie, sănătate şi bună-dispoziţie.

Când aveam 57 de ani, cardiologul mi-a recomandat să mă supun unei intervenţii angioplastice. Atunci l-am întrebat
direct: „Dacă te rog să mă îmbrăţişezi, vei fi de acord?" A râs şi mi-a spus: „Da, fireşte". Când urmez un tratament
medical cu potenţial periculos, doresc o fiinţă umană, alături de un doctor. Răspunsul şi râsul său m-au convins că
era persoana potrivită. Nu e nevoie să fii medic ca să vindeci oamenii.

Cadrele medicale s-au convins de puterea terapeutică a umorului. Umorul din spitale a câştigat teren din cauza
tendinţei de depersonalizare existente. Pacienţii îşi doresc o relaţie personalizată cu cei care le oferă asistenţă
medicală. Cred cu tărie că o relaţie bună cu personalul medical ne poate ţine în viaţă mai mult timp. Umorul şi
optimismul au grijă de asta.

Printre pacienţii cardiaci, cei cu o perspectivă pesimistă asupra condiţiei lor sunt de două ori mai expuşi decesului
decât cei optimişti.

Joseph Billings a spus: „Nu-i nimic amuzant în medicină, însă există medicină în amuzament".

Departamentele de oncologie din spitale au devenit interesate de umor ca formă de terapie. Pacienţii bolnavi de
cancer din America învaţă acum să-şi îmbunătăţească simţul umorului ca modalitate de a lupta împotriva bolii.

Bernie Segal spunea: „Adevărul e că, de obicei, oamenii fericiţii nu se îmbolnăvesc".

Un bărbat s-a dus la doctor acuzând dureri de cap.

„Există o singură soluţie: castrarea", l-a informat medicul, în urma încheierii testelor. Bărbatul era atât de disperat,
încât a fost de acord cu operaţia. Operaţia a fost un succes şi durerile de cap au încetat.
Era atât de încântat de noua sa viaţă, încât a decis să-şi comande haine noi.

„Ce mărime purtaţi?" l-a întrebat amabil croitorul.

„Port 40", a răspuns bărbatul, încurcat. „De ce mă întrebaţi?"

„O, nu, vă trebuie cel puţin 44. Niciodată nu ar trebui să purtaţi 40", l-a sfătuit croitorul. „O lenjerie atât de strâmtă
vă poate cauza dureri de cap."

Cu cât persistă mai mult starea negativă în mintea şi în sufletul vostru, cu atât cresc influenţele negative asupra
sănătăţii.

Un avertismentîn biroul unui medic: „Pacienţii care suferă de Alzheimer trebuie să plătească în avans".

Victor Frankl, supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz, a specificat în cartea sa Man's Search for Meaning că
se folosea de umor pentru a suporta ororile zilnice. „Niciodată nu aş fi reuşit, dacă nu aş fi putut râde. Râsul
mă scotea pe moment din situaţiile oribile, aşa încât am putut să vieţuiesc cu oroarea şi chiar să-i supravieţuiesc".

Frankl şi un alt prizonier încercau să inventeze cel puţin o poveste comică sau o poantă în fiecare zi.

„Sunt bucuros că Hitler a ajuns la putere", a glumit camaradul său într-o seară, în timp ce îşi încălzeau mâinile la
foc. „Ai fost vecinul meu timp de patru ani, şi nici măcar nu ţi-am vorbit. Acum, datorită faptului că Hitler a ajuns la
putere, am avut prilejul să te cunosc."

într-o zi, acelaşi prizonier comic a venit la Frankl şi i-a mărturisit: „Am avut un coşmar: mă aflam într-un lagăr de
concentrare, cu mii de oameni flămânzi şi pe moarte. M-am bucurat când m-am trezit şi am văzut că mă aflu într-un
lagăr de concentrare cu mii de prizonieri flămânzi şi pe moarte!"

Frankl a arătat odată către un capo (unul dintre camarazii evrei care lucrau ca gardieni pentru nazişti) şi a spus:
„închipuie-ţi că-l ştiu încă de când nu era decât director de bancă".

Pacienţii cu boli mintale care pot învăţa să râdă de ei înşişi sunt consideraţi vindecaţi.

Un mesaj înregistrat pe robotul telefonic al unei clinici de psihiatrie dădea următoarele instrucţiuni celor care
telefonau:

„Bună ziua, aţi sunat la o clinică de psihiatrie.

Dacă sunteţi obsesiv-compulsiv, vă rugăm să apăsaţi tasta 1 de mai multe ori.

Dacă sunteţi codependent, atunci rugaţi pe cineva să apese pentru dumneavoastră tasta 2.

Dacă sunteţi paranoic, ştim cine sunteţi. Aşteptaţi la telefon, ca să vă putem depista.

Dacă suferiţi de tulburare de personalitate multiplă, apăsaţi tastele 3, 4 şi 5.

Dacă suferiţi de tulburare de personalitate schizofrenică, aşteptaţi o voce care să vă spună ce tastă să apăsaţi.

Dacă aveţi depresie, nu contează ce tastă apăsaţi, nimic nu vă poate ajuta."

S-a demonstrat că pacienţii care suferă de SIDA şi au o perspectivă mai optimistă trăiesc mai mult, şi la fel se
întâmplă cu oamenii care au suferit un infarct. Simţul umorului ajută la păstrarea unei orientări pozitive în viaţa de zi
cu zi.

Un cuplu a venit la cabinetul unui doctor.

„Cu ce vă pot ajuta?" i-a întrebat doctorul. Cei doi s-au dezbrăcat imediat şi au început să întreţină raporturi sexuale.
După ce au terminat - şi terminaţi au fost! -, s-au îmbrăcat şi s-au aşezat din nou în faţa doctorului.

„Nu prea înţeleg cum vă imaginaţi voi că v-aş putea fi de ajutor", a spus doctorul, perplex.

„O, ne-aţi ajutat deja!" i-a răspuns bărbatul. „Nu vă daţi seama cât ne-ar fi costat o cameră de hotel în oraşul ăsta!"

La wokshopurile mele despre umor şi optimism învăţ oamenii să râdă, chiar dacă nu le vine să se amuze. Nu
aşteptăm să ne simţim bine ca să râdem. Râdem ca să ne simţim bine. Ne asumăm responsabilitatea pentru
bunăstarea existenţei noastre şi nu amânăm bucuria.

Odată ce oamenii se forţează să râdă, diafragma (un muşchi folosit atunci când râdem) are parte de mişcare. Cu
vremea, ne este mult mai uşor să ne bucurăm şi să ne lăsăm purtaţi de bună-dispoziţie. Tema pentru participanţii mei
de la workshop este să râdă 15 secunde, de două ori pe zi. Pot face asta acasă, în maşină, la locul de muncă sau la
toaletă. Joel Goodman, cel ce a iniţiat Humor Project la Saratoga Springs, New York, o spune în felul următor: „Ei
învaţă să râdă la vorba de duh a propriei sănătăţi".

Soţia mea se confruntă cu stresul când aude ştirile, aşa că le înregistrează. Chiar aşa este. La o dată ulterioară
respectivului buletin de ştiri, urmăreşte înregistrarea şi zice: „Uau! Ce mă bucur că treaba asta s-a terminat!"

La sosirea în cabinetul unui medic, un bărbat a spus: „Doctore, vă rog să nu râdeţi de mine când vă voi arăta
problema mea".

Doctorul, care făcuse un jurământ să nu pricinuiască niciun rău, l-a asigurat că este profesionist, aşa că sigur nu va
râde. Omul şi-a scos pantalonii, apoi lenjeria, şi şi-a ridicat unul dintre testicule (de mărimea unei bile de bowling)
pe masa de examinare a medicului. Doctorul a izbucnit în râs.

Bărbatul, dezamăgit, a bombănit: „Pentru că aţi râs, nu vi-l voi mai arăta şi pe cel mare!"

Aînvăţa să vezi partea amuzantă a lucrurilor, inclusiv a învăţa să râzi chiar şi atunci când n-ai chef, poate deveni un
obicei ca oricare altul. Avem nevoie doar de o dorinţă conştientă. Să fii prea serios îţi poate dăuna, şi chiar îţi
dăunează. Umorul şi râsul pot salva vieţi.

„Râsul este cel mai bun medicament", obişnuia să spună bunica mea.

Acum doctorii fac cercetări pentru a descoperi dacă bunica mea a avut dreptate.

CAPITOLUL IX
Umorul şi bătrâneţea

întotdeauna am crezut că îmbătrânirea li se întâmplă altora.

George Carlin

„Realizezi că ai ajuns la vârsta de mijloc atunci când stai în faţa oglinzii şi-ţi vezi fundul fără să te răsuceşti", ne
avertizează un anonim.

Marele comic George Burns spunea cândva: „N-ai cum să lupţi cu îmbătrânirea, dar poţi lupta să nu ajungi bătrân".
Şi eu cred că a privi procesul îmbătrânirii cu umor este o şansă miraculoasă de a râde de noi înşine şi de a rămâne
tineri sufleteşte.

Scriu această carte la vârsta de 64 de ani. Dacă decid să scriu prima carte la această vârstă, cum poate să spună
cineva că e prea târziu să faci un anumit lucru? De fiecare dată când cred că e mult prea târziu să fac un lucru nou,
mă întreb: „Cât de bătrân voi fi dacă nu îl fac?"

Slavă Domnului că încă pot dansa! Ieşitul şi urcatul în maşină sunt un adevărat calvar. Când dansez, nu am vârstă şi
părăsesc ultimul ringul de dans. O pot ţine toată noaptea aşa. Soţia mea la fel.

Pe de altă parte, cineva a spus: „Eşti la fel de tânăr pe cât te simţi". E adevărat, doar că a-mi pune şosetele dimineaţa
e o sarcină monumentală.

Mi-am petrecut 23 de ani muncind ca supervizor pentru Consiliul de Educaţie. M-am pensionat la vârsta de 60 de
ani. De atunci, am avut unele coşmaruri. Visam că mă întorc la muncă.,

Dar am ajuns extrem de ocupat de când m-am pensionat. Diferenţa dintre a munci înainte de pensionare şi după
pensionare este că înainte eram plătit, aveam salariu. Acum totuşi fac bani. Fac ce-mi place cu adevărat şi o fac din
toată inima, lucru care cred că mă menţine tânăr.

Primul meu şoc în privinţa vârstei l-am avut la 39 de ani.

M-am dus să-mi cumpăr un costum de baie. Am ales un slip pentru că asta purtasem până atunci. Dar cel nou nu-mi
venea.

Proprietarul magazinului mi-a dat să probez boxeri, aşa cum purtase şi bunicul meu. Şi exact asta am văzut când m-
am privit în oglindă: un bunic! M-am deprimat.

Pentru prima dată în viaţa mea, m-am uitat în oglindă şi am zărit o burtă proeminentă şi coapse grase! Mă priveam în
oglindă, aşa cum faci la „căsuţa râsului", într-un parc de distracţie.

Nu era amuzant pe atunci, dar acum, privind în urmă, este. La vârsta mea, să fii în preajma femeilor frumoase
înseamnă să fii ca un copil într-o fabrică de ciocolată... îţi lasă gura apă.

îmbătrânirea este un lucru relativ.

Am mers la o clinică pentru a face un control de rutină şi am observat o femeie de vreo 70 de ani, foarte palidă, care
se văita şi plângea. Am întrebat-o ce s-a întâmplat.

„Sunt disperată! Doctorul meu este în vacanţă", s-a smiorcăit ea.

„Nu ai nevoie de un doctor. Ai nevoie de o îmbrăţişare", i-am zâmbit.

Culoarea i-a revenit brusc în obraji.

„O îmbrăţişare? De la un bărbat aşa de tânăr ca tine?" a răspuns şi a roşit.

Pur şi simplu, mi-am deschis braţele şi am îmbrăţişat-o pentru câteva clipe. M-a sărutat pe obraz şi a părăsit clinica
zâmbind larg. Eu am zâmbit şi mai mult, căci ea mă văzuse ca pe „un bărbat tânăr".

O lecţie de la un profesor înţelept (şi anonim) ajută întotdeauna: „Niciodată nu mint în privinţa vârstei mele. Le spun
oamenilor că am vârsta soţiei mele, şi atunci mint în contul ei".

Am mers o dată la un club din Manhattan, să văd nişte tineri actori. în seara aceea a apărut o femeie care m-a ochit
în public şi le-a spus tuturor: „Avem un bătrân în seara asta!"

„Bătrân?!" am strigat eu, sărind pe scenă. „îţi arăt eu bătrâneţe!" Am strâns-o ferm în braţe şi am dansat sălbatic cu
ea, în timp ce publicul jubila.

Un medic i-a spus unei femei de 75 de ani că este însărcinată. L-a sunat imediat pe soţul ei de 73 de ani, ca să-i
spună incredibila veste.

„Năzdrăvanule!" a exclamat. „M-ai lăsat însărcinată. O să-ţi nasc un copil!"

„Cine-i la telefon?" a întrebat bătrânul, cu o voce spartă.

Un anonim a spus: „în interiorul fiecărui bătrân se află o persoană mai tânără, care se întreabă cum naiba s-a
întâmplat una ca asta". După cum lesne observaţi, apreciez înţelepciunea sa.

Unul dintre lucrurile bune în ceea ce priveşte bătrâneţea este că nu mai e nevoie să bei alcool. E de ajuns să te ridici
brusc în picioare şi obţii acelaşi efect.

Gândiţi-vă: sunt mai vârstnic decât preşedintele Americii şi decât prim-ministrul Israelului. De asemenea, merg mult
mai des la toaletă noaptea. Trezirea la şase dimineaţa este pentru mine un somn prelungit. Yoghinul Bera a declarat
cândva: „Mă trezesc la şase dimineaţa în fiecare zi, indiferent de oră".

Sunt optimist. Nu toată lumea apucă să vadă răsăritul în fiecare zi. Am realizat că, pe măsură ce anii mei se adună,
toate se potolesc. Intru într-o cameră de cel puţin zece ori, întrebându-mă: „Oare ce voiam să fac aici?" Singura
problemă a bătrâneţii este că nu are niciun viitor.

Un bărbat, îndreptându-se spre casă, şi-a observat bunicul stând dezbrăcat pe balcon.

„Bunicule, ce faci aici fără pantaloni?"

Bătrânul l-a privit cu încetineală pe nepot şi i-a zis: „Ei bine, săptămâna trecută am stat aici în tricou, şi aşa mi-a
înţepenit gâtul. Bunica ta m-a trimis aici fără pantaloni. A fost ideea ei".

Am mai observat păr alb în părţi nemaivăzute de mine până atunci. Acum, că am 64 de ani, mă pot linişti că sunt
fidel. De fapt, dacă aş fi ştiut că voi trăi atât de mult, aş fi avut mai multă grijă de mine. Mă tot gândesc: „Sunt prea
tânăr ca să fiu atât de bătrân".

La vârsta asta se întâmplă ceva teribil cu muzica. Ce-mi mai plăceau The Beatles, Deep Purple şi Pink Floyd! Acum,
dintr-odată, totul sună prea strident. Şi mai rău: atunci când urc cu liftul, îi aud numai ca muzică de fundal.

îmbătrânirea înseamnă tensiune ridicată, colesterol ridicat, anxietate ridicată şi poftă de sex scăzută. La vârsta mea,
„sexul protejat" presupune să nu cazi jos din pat.

Discurile mele sunt pline cu muzica anilor'50. Când aveam 50 de ani, trăiam în anii '60. Acum, că am peste 60 de
ani, trăiesc în anii '50.

Sophie Tucker (faimoasă cântăreaţă şi comediană între anii 1930 şi 1960) a spus odată: „De la naştere până la 18 ani
o fată are nevoie de părinţi buni. De la 18 ani până la 35 are nevoie de un fizic frumos. De la 35 până la 50 are
nevoie de personalitate. Şi de la 50 de ani încolo are nevoie de bani".
Am realizat că, atunci când Shakespeare avea vârsta mea, era deja mort de 22 de ani! Când îmbătrâneşti, dacă ceva
nu te doare, nu mai funcţionează.

Marick Chazin, un bun prieten şi psihoterapeut gestaltist, mi-a spus că mă vede întinerind în fiecare zi datorită
noului meu stil de viaţă în călătorii, în predare, învăţare şi realizarea workshopurilor. Mi-a mai spus că a observat că
sunt îndrăgostit de viaţă, că trăiesc fiecare moment aici şi acum, că-mi place să fiu cu oamenii, îi îndrăgesc şi le
împărtăşesc „copilul interior".

El este cel care a realizat că împărtăşirea copilului meu interior cu alţi oameni îi face să-mi împărtăşească, la rândul
lor, propriul copil interior, ceea ce permite întâlnirea a doi copii în corpuri de adulţi. Aceasta este o bucurie
constantă pentru Marick Chazin. Chiar şi tristeţea devine fericire atunci când doi copii în corpuri de adult
împărtăşesc şi se joacă cu propria suferinţă.

„Trăind aşa, vei fi din ce în ce mai tânăr", mi-a spus Marick.

Bob Dylan spunea: „Cândva, eram un om bătrân, acum sunt mult mai tânăr".

Cu ceva vreme în urmă, pe când îmi făceam obişnuita plimbare de dimineaţă, m-am întâlnit cu un bărbat care se
deplasa cu o pereche de cârje prevăzute cu roţi. L-am oprit şi l-am întrebat despre cârje. Mi-a arătat că avea şi un
dispozitiv de frânare care putea fi controlat prin mânere.

„Poţi dansa cu astea?" l-am întrebat cu uimire.

„Numai Boogie Woogie", mi-a zâmbit.

Un copil comunică la început cu mediul prin zâmbete, gângureli şi râsete. „Este minunat să fii în viaţă", spune
copilaşul prin chicoteli. Restul este dăruit de confirmarea părinţilor. Cei care îl îngrijesc îi transmit că râsul este
permis şi că e dreptul lui să se afle aici, pe acest pământ. Copilul învaţă că are voie să râdă şi să se joace şi că umorul
şi râsul sunt absolut esenţiale pentru supravieţuire.

Asta numai dacă nu eşti evreu. Dacă eşti evreu, atunci te-ai născut ca să suferi. „Viaţa e groaznică şi eşti hărăzit
morţii!"

La evrei, preludiul înseamnă două ore de implorări. Apoi există acea compatibilitate evreiască, şi anume când ambii
au o durere de cap în aceeaşi noapte.

Când copiii mei erau mici, şi chiar în ziua de astăzi, exista o notă de amuzament chiar şi în momentele dureroase.
Cel mai adesea, ne adresăm unul altuia cu accent englezesc sau italian şi vorbim la telefon ca mafioţii, sau folosind
un accent sud-american.

Când fiii mei au făcut armata, le-am spus la plecare să ia cu ei simţul umorului. Asta avea să-i ajute la menţinerea
propriului moral şi al întregii unităţi.

Apropo, nu poţi câştiga întrecerea în privinţa creşterii copiilor. Fiul meu a venit într-o zi la mine şi s-a plâns: „Tată,
m-ai nenorocit".

„Cum adică?" am întrebat îngrijorat.

„Mi-ai oferit prea multă dragoste. Dacă ai fi fost ceva mai dur cu mine, astăzi aş fi ajuns departe. Dar nu, tu m-ai
acceptat şi m-ai iubit aşa cum sunt!"

înţelegeţi? Nu puteţi câştiga. Dacă nu-i una, atunci va fi alta.

Doi părinţi dependenţi de droguri îşi văd fiul plecând la facultate şi se întreabă unul pe celălalt: „Oare unde am
greşit?"

în timp ce mă aflam pe masa de operaţie, pentru o intervenţie angioplastică, doctorul mi-a spus că trebuie să semnez
o declaraţie de consimţământ pentru ca el să poată introduce în mine un mic balonaş, pentru ca sângele să poată
curge mai uşor către inimă.

„Ce anume semnez?" am întrebat eu, încercând să obţin mai multe lămuriri.

„în cazul în care lucrurile nu merg bine", a început el să-mi explice încă o dată, „şi va trebui să efectuăm operaţia pe
cord", a continuat el, înclinând în faţa mea formularul de consimţământ în aşa fel încât să-l pot vedea şi semna.
„Sunteţi pregătit să semnaţi?"

„O, asta-i grozav!" am glumit, ridicând puţin tonul. „Vin aici pentru o simplă intervenţie angioplastică şi sfârşesc cu
o operaţie pe cord deschis!"

„Poate doriţi ca soţia dumneavoastră să semneze?" mi-a sugerat politicos un alt doctor.

„O, desigur!" am râs eu caraghios. „Şi dacă ceva se întâmplă cu mine, va trebui să poarte ea vina pentru tot restul
vieţii? Nu, mulţumesc. Nu o urăsc chiar atât de tare."

Am semnat. Şi... aţi ghicit! încă sunt aici.

Cei trei copii ai mei au venit în vizită la spital. Ca să mă înveselească, mi-au adus cărţi cu benzi desenate şi casete
audio haioase. Acum încercaţi să vă imaginaţi maşinăria aceea care monitorizează bătăile inimii. Emite un „bip!" şi
arcul se ridică, apoi coboară. Apoi alt „bip!", iar pe ecran linia urcă şi coboară din nou, chiar în faţa ochilor mei.

Ei bine, copiii mei şi cu mine eram cu toţii în salon, când, deodată, n-am mai văzut linia ce urca şi cobora -arcul care
arăta că sunt viu dispăruse.

„Ahhhh!!!" Am strigat atât de tare, încât maşinăria a pornit din nou, de una singură! Era ca şi cum ţipătul meu ar fi
mimat o bătaie de inimă, care pornise monitorul la care eram conectat. Asta da, minune!

A fost palpitant pentru toţi.

Când citesc Time Magazine, scanez textele, ca să văd dacă a murit cineva mai tânăr decât mine. Citesc pentru a
descoperi dacă au băut alcool, au fumat sau au mâncat mâncăruri grase, sau ce alt stil de viaţă au avut. Conform
genelor moştenite de la părinţii mei, mă bucur în acest moment de 10 ani în plus faţă de ei. Tatăl meu a murit când
avea 54 de ani.

Când tatăl meu a murit, m-am simţit uşurat. Suferea de coree Huntington, care atacă sistemul nervos şi lasă în urmă
o victimă confuză, cu probleme de vorbire şi fără control asupra corpului său. Pentru un adolescent, acest lucru era o
catastrofă. Cum aş fi putut aduce prieteni acasă şi să le fac cunoştinţă cu tata?

Am fost trist, dar şi bucuros când a murit. O povară s-a ridicat de pe umerii mei. Era un om plin de veselie, dar şi de
mânie. El m-a învăţat cum să fac peroxid, la şapte ani.

„lei puţin peroxid şi-l amesteci cu mai mult peroxid, şi - uuuuu! - iată peroxidul!" mă instruia el adesea.

Era o glumă excelentă pentru un copil.

Era şi mai deosebită pentru că venea din partea tatălui meu.

Cercetările medicale au conchis că primele cinci minute de viaţă sunt cele mai periculoase şi mai critice. Au mai
descoperit şi că ultimele cinci minute de viaţă nu-s de glumă. Când Papa a vizitat Israelul în 2002, un bărbat de 80
de ani s-a apropiat de Părinte şi i-a cerut să-l onoreze cu prezenţa sa pentru câteva momente.

„Părinte, am 80 de ani şi noaptea trecută am făcut sex de două ori, cu două fete de 18 ani", a spus încântat.

„Cât timp a trecut de la ultima ta confesiune?" l-a întrebat Papa solemn.

„Nu m-am confesat niciodată!" l-a informat amuzat omul. „Sunt evreu!"

„Păi de ce îmi spui mie toate astea?" l-a întrebat perplex Papa.

„Ţie? Le-o spun tuturor, a mărturisit bărbatul cu vioiciune.

A face sex la vârsta asta încă poate fi minunat. Doar că îţi este din ce în ce mai greu să-ţi dai seama cu cine faci sex.
Se pare că, după 50 de ani, am început să îmbătrânesc cu trei ani mai mult în fiecare an. Am început să aţipesc câte
15 minute la fiecare episod din Seinfeld. Şi am început să adorm şi în timpul sexului, nu numai după.

Groucho Marx a spus cândva: „Toată lumea poate îmbătrâni. Tot ce trebuie să faci e să trăieşti destul de mult timp".

Moartea e cea mai straşnică experienţă dintre toate. De aceea este păstrată pentru sfârşit.

Ce spuneţi despre momentele acelea când îmi caut ochelarii şi constat că, de fapt, sunt pe frunte? Viitorul nu e ceea
ce părea odinioară.

îmi fac griji să nu iau în greutate. Acum nu-mi mai pot vedea penisul decât dacă mă uit în oglindă. Şi, când mă uit în
oglindă, mă întreb: „Când oare s-au întâmplat toate astea?"

Când mă aflu pe plajă, mă chinui să-mi sug burta. După ce fetele pleacă, pot lăsa uşurat stomacul în pace.

Muhammad Ali a spus: „Dacă oamenii ar vedea lumea la 50 de ani ca la 20, atunci şi-ar fi risipit 30 de ani din
viaţă".

Hector Berlioz spunea: „Timpul este un adevărat profesor. Din nefericire, îşi ucide toţi elevii".

Da, am văzut oameni plângând pentru că tinereţea a trecut pe lângă ei, iar lucrurile nu mai sunt ca odinioară. Cel mai
dificil lucru la bătrâneţe este să ne amintim de tinereţea noastră. Ei bine, am veşti pentru voi. Lucrurile nu sunt
făcute să fie la fel cum au fost odată. Singurul lucru neschimbător este schimbarea.

Dacă te caţări într-un palmier, observi că frunzele sunt verzi. Palmierul nu este interesat de frunzele maronii, moarte,
care au căzut. Părţile verzi se regenerează, iar copacul lasă părţile maronii să fie amintirea a ceea ce el a fost cândva.

Nu aşa suntem şi noi? Suntem, într-un fel, ca palmierii, amintindu-ne de ceea ce am fost şi iubind ceea ce suntem.
Vă puteţi imagina un fluture îndurerat că nu mai este omidă?

„Unde sunt vremurile bune?" se plâng unii oameni. Există un vers care spune: „îmi dau toate zilele de mâine pentru
ziua de ieri". Şi eu aş putea să fantazez despre cât de bune erau cândva vremurile, pot umbla cu un nor deasupra
capului, lăsându-l să mă plouă doar pe mine. Sau aş putea să mă străduiesc să fac aşa încât ziua de azi să fie
memorabilă.

Gândiţi-vă! „Sunt cu 10 ani mai tânăr decât voi fi peste 10 ani de acum înainte", ne spune un anonim, în mai multe
împrejurări.

„Ştii că ai îmbătrânit atunci când banii au chef să fie cheltuiţi, dar ţie ţi-a pierit cheful să îi cheltui", a mai zis el (sau
ea) alteori. Anonimii sunt cei ce par să nu îmbătrânească niciodată!

Deodată, realizăm că viaţa este o boală terminală şi că lumea va continua să existe şi după ce noi murim. Permiteţi-
mi să le spun următorul lucru celor care nu vor să creadă că această sărbătoare numită Viaţă se va sfârşi într-o zi:
cercetătorii au descoperit, în urma verificării numelor celor născuţi acum 200 de ani, că, din punct de vedere
statistic, 100% dintre cei născuţi atunci au pierit. Aşadar, după ce aţi aflat această informaţie, ce şanse credeţi că
avem noi?

Aceşti cercetători au descoperit şi cauza morţii: Viaţa. Aşa că nu se mai pune întrebarea dacă facem călătoria de la
un mormânt la alt mormânt. O vom face. întrebarea este totuşi cum o facem. Unii oameni numesc această călătorie
„de la Viagra la Niagara". Sau cum sună varianta „de la spermă la vierme"?
Un tânăr a plănuit să-şi petreacă seara alături de două tinere frumoase, aşa că i-a cerut doctorului să-i prescrie o
reţetă pentru Viagra. în drum spre casă, tânărul a înghiţit tot flaconul de pastile pentru a se pregăti pentru eveniment.
în ziua următoare, a ajuns la doctor ca şi cum ar fi fost lovit de un camion.

„Ce s-a întâmplat?" a întrebat doctorul.

„N-au mai venit!" s-a plâns el.

Aşa că doctorul i-a pus mâna în ghips şi l-a trimis acasă. „Facem tot ce putem ca să trăim mai mult", ne reaminteşte
anonimul.

„Mâncăm sănătos, facem mişcare, şi murim oricum. Am renunţat la bere, dar mi-am păstrat burta."

în prezent, îmi trăiesc viaţa cu optimism şi umor. Să-mi doresc mai mult decât am sau decid să fiu fericit cu ceea ce
sunt şi cu ceea ce am în acest moment? în PirkeiAvot, înţelepţii spun: „Cine-i cel bogat? Cel ce-i fericit cu ce are".
Un înţelept răspunde singur la propriile întrebări.

Anonimul trebuie să fie înţelept. „La 20 de ani", se confesează el, „nu-mi păsa ce crede lumea despre mine. La 30
am început să-mi fac griji despre ce crede lumea. Iar la 50 de ani am descoperit că lumea nu se gândeşte deloc la
mine."

Schimbările se petrec tot timpul. Nu mă pot întoarce la ceea ce am fost odată; aşa că încerc să mă îndrăgostesc de
schimbări şi de ceea ce sunt acum. De ce n-ar fi fericirea un lucru ce trebuie trăit tot timpul, mai degrabă decât ceva
trăit din amintire?

Prea bine, pantalonii mei se caţără pe mine. La 64 de ani, am devenit o pereche de pantaloni şi un cap. Pantalonii
mei mi-au ajuns până la subsuori. Şi ce dacă? îmi place să mă trezesc dimineaţa cu dureri. Cum altfel aş şti că sunt
în viaţă? Şi dimineaţa durează o oră întreagă doar să mă pregătesc pentru cafea, care în ultima vreme are gustul apei
din străchini. Şi ce dacă? Am o listă cu 50 de lucruri pe care vreau să le fac înainte de a muri, dar n-am făcut decât
două dintre ele. Şi ce? Nu e viaţa grandioasă? Şi, în fond, care ar fi opţiunea?

Am ştiut că-mi va fi greu să mă adaptez la schimbare acum câţiva ani, când nu puteam găsi o maşină de scris într-un
birou plin de computere. Nu am făcut primul meu milion la 30 de ani, iar la 64 de ani lucrurile nu par a se
îmbunătăţi. încă mă trezesc la trei noaptea regretând o decizie luată la 20 de ani. Apoi realizez că totul face parte din
călătoria pe care a trebuit să o fac pentru a fi aici. Oricum, totul va fi pulbere într-o sută de ani, aşa că cine naiba ar
mai şti care este diferenţa?

Odată, am mers la restaurant cu câţiva prieteni.

„Ce doriţi?" a întrebat politicos chelneriţa.

Fiind cam lăudăros şi băgăcios, am zâmbit larg.

„Aş dori o fată drăguţă, de 22 de ani, dacă aveţi!" am cerut eu. în fond, clientul are întotdeauna dreptate.

„O doriţi pentru adopţie?" a răspuns ea tăios şi rapid.

Un om în vârstă se plimba, când a descoperit deodată o broscuţă în drumul său.

„Sărută-mă!" îl rugă broscuţa. „Sărută-mă! Sunt o prinţesă minunată şi voi face orice-ţi doreşte inima, pentru tot
restul vieţii tale."

Omul s-a aplecat, a luat broscuţa, a pus-o în buzunar şi şi-a continuat drumul. După puţin timp, broscuţa, neliniştită,
a scos căpşorul din buzunarul omului şi i-a spus, alintându-se: „De ce nu vrei să mă săruţi, ca să devin o prinţesă
minunată şi să fiu sclava ta?"
Omul a scos broscuţa din buzunar.

„La vârsta mea, dragă prinţesă", a informat-o el calm, „o broscuţă care vorbeşte îmi e de ajuns."

La vârsta mea, sexul poate fi ilar. Un coleg de-al meu (care are aproape aceeaşi vârstă ca mine) a decis să cumpere
chiloţei comestibili pentru soţia lui. Sperând să-i mănânce cât mai repede, s-a grăbit spre casă şi i-a oferit. Femeia a
fost atât de încântată, încât veselia ei a fost contagioasă pentru amândoi. în timp ce se străduiau să-şi păstreze
cumpătul, râdeau isteric, încercând să-şi dea seama cu ce părticică să înceapă.

Au sfârşit prin a râde aşa de tare, încât lacrimile le curgeau pe obraji. Apropo, după ce prietenul meu mi-a povestit
aventura lor, nu l-am întrebat dacă au făcut sex până la urmă. Dacă nu au făcut, cel puţin sunt convins că prietenul
meu nu mai era flămând. Mă întreb însă ce aromă aveau chiloţeii?

Am descoperit că, odată cu bătrâneţea, eu şi soţia mea nu ne mai certăm. Râdem mai mult acum. George Burns a
spus: „Când mă aplec să ridic ceva, privesc în jur, să văd dacă merită să mă mai ridic".

încă am senzaţia că am în faţă un viitor grozav. Am devenit conştient de faptul că tot ce am învăţat la şcoală s-a
învechit în ultimii 30 de ani şi că am nevoie de ajutorul unui adolescent ca să-mi încarc computerul.

în anul 1995, am fost la a patra reuniune de la terminarea liceului. Ce greşeală! Vă sugerez să nu faceţi asta decât
dacă doriţi să vedeţi o adunătură de femei şi de bărbaţi bătrâni foindu-se de colo-colo şi vorbind despre operaţiile
suferite şi despre cât de reuşite sunt căsătoriile nepoţilor lor. Puştiul care îşi dorea să devină avocat este acum
pensionar şi joacă golf mai tot timpul, în timp ce nepotul său e avocat.

Şi - nu-i aşa? - tot ce-şi amintesc este cât de stupid eram eu şi câte şotii făceam în liceu.

„Ravich, mai ţii minte când te-au săltat pentru că te îmbătaseşi înainte de a împlini vârsta legală?"

încă nutresc un ataşament duios pentru „vechea gaşcă". Adevărul este că acum ei chiar au devenit o gaşcă veche.
Am văzut la reuniune cât de repede trec anii aceştia supersonici. Tipa aceea din liceu de la care nu-mi puteam lua
gândul este acum doamna bătrână, cu un nas incredibil de îngroşat, prăbuşită acolo, în-tr-un colţ. Toţi arătau atât de
bătrâni! Şi nu pricep de ce le-a fost atât de greu să mă recunoască.

Un bărbat mai vârstnic priveşte cum un adolescent cu părul vopsit în nuanţe de portocaliu şi violet şi având cercei pe
tot corpul se plimba încoace şi încolo.

„La ce te holbezi? N-ai făcut niciodată ceva uşchit în viaţa ta, bătrâne?" mârâi băiatul.

„Ba da, am făcut", răspunse amuzat domnul vârstnic. „Am făcut odată sex cu un papagal şi mă gândeam că ai putea
fi copilul meu.”

Cred că înţelepciunea vine odată cu vârsta.

Plănuiesc să mă ţin de muncă, de studiu şi să cresc. Dar voi? Veţi dansa viaţa sau o veţi târî după voi?
Să îmbătrâneşti este o onoare. Doar că mi-ar plăcea să onorez pe altcineva cu ea.

CAPITOLUL X
Educaţia şi absurdul

Cel mai important lucru pe care l-am făcut în viaţă a fost să fiu prezent atunci când cineva avea nevoie de mine.

Bernie Segal

Umorul şi educaţia: fraza aceasta pare un oximoron, nu-i aşa? O ştim cu toţii: copiii sunt atraşi de adulţii hazlii.
Umorul prezintă latura noastră umană şi ne apropie de semeni. Victor Borge, pianistul şi comediantul decedat
recent, a spus cândva: „Un zâmbet este distanţa cea mai scurtă dintre doi oameni".

Mi-ar plăcea să schimb aforismul lui Borge astfel: „Un zâmbet oferit de un profesor este distanţa cea mai scurtă
către un elev".

„Când râd cu elevii mei", mi-a spus odată Rachel, o profesoară de engleză din Israel şi o prietenă apropiată, „este ca
un act iubitor. împărtăşind zâmbete şi râsete, îmi arăt grija şi dragostea. Ei o simt şi îmi răspund cu bunătate."

„îmi iubesc munca", mi-a spus Limon, un profesor de religie. „îmi respect elevii, şi respectul acesta îl pri-mese
înapoi. Influenţa pe care o avem unii asupra altora este reciprocă. Eu formez elevul, iar el mă formează pe mine, în
acelaşi timp. Fără acest impact reciproc, nu ar exista o legătură. Am nevoie de această legătură şi o capăt prin umor."

Şi totuşi, în multe cazuri, şcoala poate fi ultimul loc unde un om poate găsi umor, creativitate, zâmbete şi omenie.
Ştiu. Există excepţii - sunt şi profesori umani. Aţi fost la şcoală. Câţi astfel de profesori puteţi număra?

întotdeauna îmi voi aminti de profesoara mea din clasa întâi, doamna Chase. Aveam un sentiment de siguranţă lângă
ea pentru că era o femeie care mă accepta necondiţionat. Ea dorea să se asigure că există în sufletul fiecărui elev.
Când am fost bolnav, a dus toată clasa la librărie, unde exista un telefon, şi a avut grijă ca fiecare coleg să-mi ureze
sănătate. Grija ei pentru sufleţelele noastre a avut efect asupra mea până în ziua de azi.

Din păcate, astăzi în învăţământ nu mai există atât de multă empatie şi umor. Pe de altă parte, pot înţelege acest
lucru. învăţământul este o treabă serioasă; extrem de serioasă, de fapt. Profesorul trebuie să termine de predat
materia înainte de încheierea anului. Doar copiii îl împiedică să-şi ducă treaba la bun sfârşit.

Foarte puţini oameni ştiu că un profesor se confruntă cu tot felul de elemente cotidiene: câţiva elevi nemotivaţi,
părinţi nervoşi, directori critici şi supervi-zori nemulţumiţi. Tensiunea persistă mult timp după ce şcoala se termină.
Tevatura şi durerea emoţională sunt adevărate torturi. Pentru un profesor, cea mai bună modalitate de a se apăra de
acest fapt inevitabil este să discearnă umorul din situaţiile umane şi să înceapă să râdă cât mai repede cu putinţă.
Acest discernământ ar putea salva viaţa unui profesor.

Sunt întru totul de acord cu definiţia dată de Joel Goodman unui profesor: „O persoană care poate să bea două ceşti
de cafea la şapte dimineaţa şi să o ţină tot aşa până la două după-amiaza".

Prima mea întâlnire cu sistemul de educaţie din Israel a fost atunci când eu, un profesor de limba engleză de liceu,
am fost rugat să monitorizez lucrările pentru examenul de gramatică a limbii ebraice de la sfârşitul anului şcolar.
Motivul a fost tocmai faptul că aveam doar câteva noţiuni de limbă ebraică (mai târziu am învăţat să o vorbesc
fluent) şi, astfel, nu aş fi fost tentat să mă las cuprins de milă pentru vreun elev în timpul „preasfântului examen" -
adică examenul săptămânal - şi să-l ajut.

Am privit neîncrezător cum elevii trişau fără niciun efort de a se ascunde de mine.

„Elevi! Sunt plătit de Comitetul Educaţiei", am spus eu mânios, „ca să mă asigur că nu copiaţi! Vă rog, onoraţi acest
contract."

Acest avertisment nu i-a făcut decât să trişeze mai subtil şi mai creativ, iar asta doar ca să nu mă simt ofensat. Când
devenisem şi mai frustrat şi începusem să comentez faptul că ei continuau să copieze, doar că mult mai creativ, un
profesor a intrat în clasă.
„Am auzit că nu-i lăsaţi să copieze!" a zis el cu voce stridentă. „De ce nu-i lăsaţi să copieze? Ce vă pasă?"

La început am fost şocat, dar apoi am realizat că reputaţia unui profesor rezultă din notele primite de elevi la
examene. Trebuia să fiu supraveghetor la examen, dar ferească Dumnezeu dacă nu-i lăsam să copieze. Şi pentru asta
eram plătit!

înaintea examenelor grele, copiii tocesc, transpiră tot timpul, au diaree, numai ca să poată reproduce materialul în
ziua examenului. Apoi, la două zile după test, uită 85% din ceea ce au învăţat.

Când fiul meu cel mare mi-a arătat notele maxime obţinute la şcoală, l-am privit dezaprobator. „Doar nu eşti cleric?"
l-am întrebat sarcastic. Mai târziu, s-a consultat cu mine în privinţa opţiunii lui profesionale pentru actorie. „învaţă
cât mai mult", l-am sfătuit, „şi uită cât mai repede." A devenit un actor de succes.

Când foloseam umorul într-o lecţie pe care o predam, am observat că materia devenea mai digerabilă pentru elevi.
îmi amintesc că odată, privind în spatele clasei, am observat un elev pe care nu-l mai văzusem până atunci şi care lua
notiţe.

„Ce faci aici?" l-am întrebat. „Nu eşti din clasa mea, nu-i aşa?"

„Vă rog, daţi-mi voie să ascult", m-a rugat. „Profesoara mea de engleză m-a dat afară pentru că-i deranjam ora, şi
mie îmi place aici." Inutil să vă spun că l-am lăsat să asiste. Copilul era dornic de umor şi de puţină bucurie în timpul
procesului învăţării.

O mamă furioasă a dat buzna în ora mea şi a cerut ca fiul ei să meargă imediat acasă.

„Are temperatură mare", a murmurat ea apocaliptic, „dar nu voia să piardă ora." Numai când au plecat împreună am
observat pijamaua băiatului îndesată sub blugi.

în fiecare an, începeam prima mea lecţie anunţând ceremonios: „Băieţi şi fete, am venit pe această lume ca să mă
distrez. Am de gând să fac asta şi anul acesta. Dacă, în timp ce ne distrăm, alegeţi să învăţaţi engleza, atunci sunteţi
invitaţii mei. în momentul în care voi înceta să mă distrez, voi pleca".

Mi-am conceput lecţiile ca pe nişte rutine în stilul show-ului Abbott şi Costello.

în ebraică, englezescul who este he.

în ebraică, englezescul he este she.

Iar englezescul she se traduce în ebraică prin he.

Toate astea ne aduc la englezescul she, care în ebraică este he şi care sună, de fapt, precum englezescul who.

Sunt convins că elevii au învăţat câte ceva ori de câte ori cântam pentru prima dată aceste pronume elevilor, din
moment ce chiar şi cei mai slabi elevi plecau după lecţie recitând: „who este he, iar she este he şi..." - zâmbind şi
râzând în tot acest timp.

Umorul deschide porii corpului pentru ca informaţia să fie absorbită complet.

Am observat că umorul şi jocul pot reface simţul proporţiilor, pot face problemele legate de învăţare mai puţin
ameninţătoare şi, prin urmare, pot reduce rezistenţa noastră faţă de învăţarea unor concepte noi, care în mod normal
par copleşitoare. Ne depăşim problemele în momentul în care învăţăm să râdem.

Dacă profesorii şi-ar iubi cu adevărat elevii, rezultatele ar fi remarcabile. Iubirea şi loialitatea se întorc la cel care le
oferă. Se întâmplă lucruri minunate când există respect reciproc. Copiii au nevoie de adulţi charismatici, care să fie
grijulii şi să construiască punţi de empatie. Empatia înseamnă să te pui în locul celuilalt.

„Ce simte şi ce gândeşte elevul? Cum pot să-i îndeplinesc aşteptările?" Acestea sunt întrebări pe care toţi profesorii
ar trebui să şi le pună neîncetat. Să încerci să satisfaci nevoile a peste 30 de elevi care sunt unici poate fi obositor.

Regret că trebuie să vă spun: am început să detest acele nevoi imposibil de îndeplinit ale elevilor.

în majoritatea şcolilor din Israel, în fiecare semestru, dirigintele şi profesorul se întâlnesc pentru a discuta notele
fiecărui elev, înainte de a fi scrise în „Cartea vieţii".

„Bine, să vorbim despre Avi", a sugerat dirigintele. „Ce notă a primit la istorie?"

Profesorul de istorie a anunţat: „Un patru".

„Dar la matematică?"

„Cinci", a raportat profesorul de matematică. Şi tot aşa, până când au ajuns la mine.

„Ce notă a primit la engleză?" a întrebat el.

„Nouă", am răspuns eu.

S-a făcut tăcere.

Profesorii au început să se foiască pe scaune. Cum ar fi putut prostuţul de Avi să ia nota nouă la engleză? „Nu şi-a
făcut niciodată temele", bombăneau ei. La orele lor, poate că aşa era.

Acelaşi scenariu s-a repetat cu Haya, Sara, Mor-dechai etc. Scena semăna cu un joc de ping-pong, iar capetele se
întorceau de fiecare dată spre mine atunci când raportam o notă cu trei, patru puncte mai mare decât şi-ar fi putut
imagina pentru cutare sau cutare elev! Dar nu era nicio farsă. Făceam ceva ce nu se mai făcuse în Israel până atunci!

Copiii aceştia erau fantastici cu mine. Meritau notele pe care le acordasem. Munciseră mult, demonstraseră
motivaţie şi interes. Cum? Datorită respectului arătat lor, desigur, pentru locul unde se aflau şi nu pentru acela unde
ar fi trebuit să se afle. Datorită faptului că tratasem fiecare elev ca şi cum ar fi fost un „micuţ maestru".

îmi place să cred că sunt în contact cu alţi oameni şi cu ceea ce simt ei. Apropo, când simţeam că elevii se plictisesc,
schimbam metoda.

„Bine, nu vrei să înveţi în stilul meu", observam eu, „deci cum ţi-ar plăcea să înveţi?"

Mi-am dat seama că elevii din anumite clase preferau să cânte ultimele hituri auzite la radio sau la MTV. M-am
luptat. M-am documentat şi am învăţat acele melodii suficient de bine încât să le pot prezenta la clasă. Atitudinea
elevilor s-a schimbat complet. Ce distracţie! Cânţi şi înveţi engleza!

Elevii dintr-o clasă m-au implorat să joc ping-pong cu ei, în locul lecţiei obişnuite. Le-am promis că vom face asta,
cu o singură condiţie: „Ne jucăm în engleză. Nu se vorbeşte în ebraică. De acord?"

Au fost de acord, dar m-am simţit depăşit când au început să înjure când pierdeau puncte şi se întorceau spre mine,
ca să le traduc expresii precum „Rahat!" sau „Să te ia dracu'!". Doar le promisesem!

Dar nu am avut habar că provocam zvonuri până când directorul a cerut să mă vadă.

„Am înţeles că elevii tăi primesc note mari", mi-a spus el.

„Da", am răspuns cu mândrie, simţind că era pe cale să-mi facă un compliment.

„Un profesor bun îşi pică elevii", mi-a spus el pe un ton serios.

Am fost şocat.
„Dar sunt plătit ca să-i ajut să reuşească, nicidecum să eşueze", am răspuns cu inocenţă.

„Eşti prea indulgent cu ei. Un profesor bun îşi pică elevii", mi-a repetat, mult mai nuanţat de această dată.

Am început să mă întreb dacă nu aş fi fost mai potrivit într-un sistem în care tratarea eşecului este considerată un
succes.

Chiar înainte de Anul Nou evreiesc, ca de obicei, directorul i-a invitat pe toţi cei 100 de profesori să bea un pahar în
cinstea sărbătorii. Cu această ocazie, ne-a făcut cadou câte o savonieră din plastic. Nu puteam gândi decât lucruri
bune despre un om care îmi dăruieşte aşa ceva.

Când am revenit la şcoală, după vacanţă, am fost tulburat să constat lipsa bucăţilor de cretă din clasă - un instrument
care până atunci fusese prezent din abundenţă.

M-am grăbit spre biroul secretarei ca să-i cer puţină cretă.

„Unde este savoniera dumneavoastră din plastic?" m-a întrebat.

„Acasă, cu săpunul", am răspuns surprins. „De ce?"

„N-am voie să vă dau cretă dacă nu aveţi savoniera", a zis ea. A rămas de neînduplecat. M-a trimis înapoi.

„Dar ce legătură are cu creta o cutiuţă pentru săpun?" am întrebat eu frustrat.

„Nu primiţi cretă dacă nu aveţi cutia pentru săpun", a repetat ea pe un ton oficial.

M-am întors în clasă, am cerut scuze în faţa elevilor că nu avem cretă şi mi-am continuat lecţia.

Când a sunat de ieşire, directorul şi-a făcut apariţia.

„Am auzit că ai cerut cretă fără să ai la tine cutia pentru săpun!" a exclamat el. „Ei bine, permite-mi să-ţi arăt ceva."
A luat o bucată de cretă, a aruncat-o pe jos şi a călcat-o, zdrobind-o cu pantoful său.

„Ai văzut?" Apoi m-a privit în tăcere. Am crezut că era vorba de un ritual israelian, precum cele pe care le vedem în
filme, când tinerii soldaţi iugoslavi sparg o sticlă de coniac şi aruncă cioburile în foc.

Prin urmare, ca să nu fiu nepoliticos, am luat şi eu o bucată de cretă, am aruncat-o pe jos şi apoi am strivit-o cu
pantoful, zicând: „Ai văzut?" Speram astfel să îndeplinesc cuviincios „Ceremonia de strivire a cretei".

Mă aşteptam să înceapă să danseze în jurul cretei zdrobite, rostind vreo incantaţie rituală.

„Acum înţelegi de ce am cerut să aduci savoniera din plastic? Dacă nu pui creta în cutie după fiecare lecţie, podeaua
va fi murdară", a zis el plin de făţărnicie.

în jurul meu au început să se ivească exact tipul de oameni cu care eram obişnuit: ciudaţii!

Ei bine, nimeni nu-i perfect.

O profesoară încearcă să le demonstreze elevilor cât de periculos este alcoolul, prin punerea unui vierme într-un
pahar cu whisky. Viermele îşi dă imediat duhul, iar profesoara întreabă: „Ce învăţăm din toată povestea asta?"

„Dacă bei whisky, nu vei avea niciodată viermi!" a ţipat un elev.

La sfârşitul fiecărui an şcolar, Domnul Savonieră (directorul) ţinea o adunare cu toţi profesorii şi cu conducerea.
Nici astăzi nu-mi dau seama de ce Domnul Savonieră a crezut că este important să informeze întreaga adunare că
„notele finale acordate de profesori nu au concordat cu notele acordate de examinatorii angajaţi de comisie". A
menţionat engleza, materia predată de mine, drept un exemplu de acest fel. Insinua că eu umflam notele, care, după
părerea lui, erau exagerate.

Cu toţi ceilalţi profesori de faţă, i-am cerut directorului să citească notele cu voce tare, ştiind prea bine că notele
mele erau foarte apropiate de cele acordate de comisie. în aceeaşi perioadă fusesem atât supervizor, cât şi profesor,
eram bine pregătit profesional şi aveam multă experienţă în aprecierea corectă a notelor.

„Domnule Ravich", m-a anunţat el politicos, „nu pot întrerupe şedinţa, dar notele sunt în biroul meu şi le veţi putea
discuta cu mine mai târziu." Era o umilire în public, care indica faptul că trişasem. Eram atât de confuz!

Am aşteptat răbdător ca şedinţa să se încheie, după care am pornit împreună spre biroul său. Scotocea prin sertare,
aparent căutând notele.

Bâjbâind, a spus: „Se pare că nu le găsesc. Poate că ar fi bine să reveniţi mâine-dimineaţă".

Atunci mi-am proptit scaunul în uşă.

„Niciunul dintre noi nu va pleca acasă până când nu veţi găsi notele", i-am zâmbit eu.

Am observat că un zâmbet poate lupta cu furia.

M-a acuzat că sunt smintit, dar, când a înţeles că nu am nicio intenţie să mă mişc din dreptul uşii, a început să caute
din nou notele. într-un sfârşit, ca prin miracol, le-a găsit. Le-am citit cu mare atenţie şi, aşa cum m-am aşteptat,
notele mele erau perfect concordante cu cele acordate de comisie.

Când i-am arătat cum stăteau lucrurile, şi-a cerut scuze imediat.

„Te-am confundat, domnule Ravich, cu profesoara de matematică şi cu notele ei. Nu-i aşa că e teribil?" a continuat
el, încercând să aplaneze situaţia.

„Cum credeţi că aş reacţiona dacă notele de la matematică nu s-ar potrivi cu cele ale comisiei?" a încercat el să mă
momească.

Atunci am început să râd tare şi i-am oferit un spectacol tipic pentru un cimpanzeu: ghemuit pe jos, cu o mână pe
stomac, cu cealaltă în vârful capului, mă scărpinam şi bolboroseam.

Folosesc această metodă ca să scap de stres.

Spre sfârşitul anului şcolar, i-am spus directorului că ar fi bine să caute un profesor care să mă înlocuiască, întrucât
aveam de gând să demisionez. Directorul m-a privit şocat.

„Ne părăsiţi? Ce veţi face?"

M-am gândit bine înainte de a răspunde. „Ei bine, cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să ajung un om al
străzii. Pe de altă parte, aş prefera asta în locul muncii de aici."

Când mă confrunt cu decizii grele, întotdeauna mă întreb: Care-i lucrul cel mai rău ce mi se poate întâmpla? Când
fac acest lucru, scenariul catastrofal nu mai pare atât de rău. Trebuie să rămân loial inimii mele, dacă sănătatea fizică
şi mintală constituie prioritatea mea.

Cercetătorii care au lucrat la scrierea bestselle-rului Chicken Soup for The Soul povestesc o experienţă petrecută la
începutul anilor '60 în Harlem, New York, într-o şcoală primară pentru copiii de culoare, când un grup de voluntari
au dorit să studieze cazurile tinerilor elevi. La sfârşitul anului şcolar, aceştia au raportat că, în majoritatea cazurilor,
copiii nu au nicio şansă să împlinească visul american, din moment ce mulţi proveneau din familii destrămate sau
dintr-un mediu influenţat de droguri şi de prostituţie.

După 30 de ani, aceiaşi asistenţi sociali s-au întors pentru a verifica dacă predicţiile lor s-au adeverit. Au fost
surprinşi să descopere că subiecţii studiului nu numai că reuşiseră, dar unii dintre ei depăşiseră chiar şi cele mai
îndrăzneţe aşteptări. Ajunseseră ofiţeri în armată, directori de bancă, profesori etc.

Când au fost întrebaţi cum de reuşiseră, toţi au dat acelaşi răspuns: „Doamna Johnson este responsabilă pentru
succesul meu". Aceşti asistenţi sociali au decis să o caute pe doamna Johnson şi să-i afle secretul.

După o căutare intensă, doamna Johnson a fost găsit într-un azil de bătrâni. Au cerut să aibă o întrevedere cu ea.
Sprijinindu-se în două bastoane, s-a apropiat de cei doi asistenţi sociali.

„Am întrebat copiii cărora le-aţi predat cum de au izbutit să aibă succes şi cum de au vieţi aşa de fericite.

Toţi au răspuns: «Doamna Johnson este responsabilă pentru succesul meu»."

„Care este secretul dumneavoastră?" a întrebat un asistent.

Doamna Johnson s-a aşezat în linişte şi apoi a şoptit inocent: „Pur şi simplu, i-am iubit".

Acum, când scriu Terapia prin râs. Un lucru amuzant petrecut pe calea spre iluminare, sunt director al Institutului
Gestalt din Tel Aviv. Mulţi oameni nu ştiu ce înseamnă Gestalt. Este o formă de terapie care îi învaţă pe oameni să
comunice prin intermediul experienţelor prezente. Când oamenii mă întreabă care este diferenţa dintre Gestalt şi
psihanaliză, le spun următoarea poveste ilustrativă:

A fost odată un om bâlbâit. El a decis, la un moment dat, să meargă la psihanalist pentru se vindeca. După un an
petrecut pe canapea, soţia lui l-a întrebat cum decurge terapia.

„Suuunt îîî-nnn-câ bâl-bâl-iiit, dar acum înţeleg de cc-cc-ee", a zis el.

Apoi a decis să caute ceva mai aplicat, la Institutul Gestalt. După ce a trecut un an, soţia l-a întrebat acelaşi lucru:
„Cum te ajută terapia Gestalt?"

„Mă bâl-bâl-bâl-iii încă, dar acu-cum o ex-ex-peri-mentez", a bâlbâit el.

în cele din urmă, a ajuns la terapia de scurtă durată. Acesta este un workshop ceva mai rapid, la încheierea căruia toţi
participanţii se întorc acasă pentru a divorţa.

Dar să se îmbrăţişeze înainte. Ajungând acasă, soţia l-a abordat din nou.

„A fost bine la workshop?' a întrebat ea, fără speranţă.

„Şase saşi în şase saci. Piatra crapă capul caprei. Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei cum
a crăpat piatra-n patru. Piatra crapă capra, capra crapă piatra. Piatra crapă capul caprei în patru, cum a crăpat şi capra
piatra în patru."

„Uau, ce minune!" a exclamat soţia.

„Da, ddd-aaa-rrr cine naiba ar vrea să ssspună toate astea o zi întreeeagă?"

în zilele lor libere, mulţi profesori vin la institut şi urmează un curs pe care l-am numit Dialogul Uman. Am început
acest curs în 1988, dar nici până în ziua de azi Ministerul Educaţiei nu permite notarea profesorilor, ceea ce i-ar
îndreptăţi la o creştere salarială. Acest ordin a venit din partea Departamentului de Pregătire a Profesorilor.

„Cum să acorzi note, din moment ce predai un curs experimental?" mi-au zis ei. „Nu este academic. Prin urmare, nu
este suficient de serios. Vrem ca instructorii noştri să cunoască mult mai în profunzime materia pe care o predau. Nu
vrem ca profesorii noştri să-şi piardă vremea cu lucruri neînsemnate."

De fapt, ei vor să spună: „Nu vrem ca profesorii noştri să-şi piardă timpul învăţând să fie umani".

Nici măcar nu sunt surprins. Departamentul de Pregătire a Profesorilor încă mai crede că, prin intensificarea
cunoaşterii materiei pe care o predau, profesorii vor preda cu succes, într-un mod firesc. Nici măcar toată
cunoaşterea din lume nu ar ajuta un profesor să aibă un contact real cu elevul. Elementul-cheie în predare este
contactul, iar pentru Ministerul Educaţiei acest lucru nu reprezintă cunoaştere.

Cel mai simplu lucru pentru un profesor este să-i administreze elevului o pastilă care să-l blegească înainte de lecţie;
şi astfel, tot tineretul va sfârşi prin a se holba la propriii pantofi. Pentru Ministerul Educaţiei, ar fi grozav, din
moment ce profesorul ar putea, în sfârşit, să termine de predat materia la încheierea semestrului.

„Dacă avem trei păsări pe o creangă", întreabă profesorul de matematică, „şi Billy împuşcă o pasăre, atunci câte
păsări rămân?" Danny a crezut că ştie răspunsul.

„Domnule profesor, dacă Billy împuşcă o pasăre, atunci toate celelalte vor zbura din pricina zgomotului."

„Aşa este, Danny, dar pentru acest exerciţiu răspunsul este două păsări. Două păsări rămân. Dar îmi place cum
gândeşti."

în ziua următoare, Danny adus o poză.

„Domnule profesor, în această imagine trei femei mănâncă un cornet cu îngheţată. Una linge îngheţata, alta se uită la
ea şi zâmbeşte şi alta o suge. După părerea dumneavoastră, care dintre ele este măritată?"

„Cred că cea care suge îngheţata", răspunde atoate-ştiutor profesorul.

„Nu", îl corectează Danny, „este cea cu verigheta. Dar îmi place cum gândiţi", a spus ironic Danny.

La Institutul Gestalt, unii profesori sunt deprimaţi când sabatul se încheie.

„De ce sunteţi deprimaţi ?"

„Sabatul este aproape de sfârşit şi în curând va trebui să ne întoarcem la şcoală." Răspunsul este, invariabil, acelaşi.
Asta nu poate însemna decât că şcoala este singurul loc unde elevii şi profesorii au un lucru în comun. Şcoala devine
locul sfânt de întâlnire unde toţi cei interesaţi pot împărtăşi teama, depresia, furia şi ruşinea.

Şi apoi ne întrebăm de ce există violenţă în şcoli.

Imaginaţi-vă următoarea poveste. O mamă intră în camera fiului ei, dis-de-dimineaţă.

„Benny, trezeşte-te. Este ora şapte, vei întârzia la şcoală."

Benny se întoarce pe partea cealaltă şi se culcă la loc, văicărindu-se: „Nu vreau să merg la şcoală. Urăsc şcoala".

„Dar trebuie să mergi la şcoală", pledează mama.

„Sunt peste o sută de profesori care mă dispreţuiesc şi mai mult de o mie de elevi care nu suportă să mă vadă. Dă-mi
un motiv să merg la şcoală!"

Mama se apleacă deasupra fiului. „îţi voi da două motive, nu unul", îi şopteşte ea molatic. „în primul rând, ai 45 de
ani. în al doilea rând, eşti directorul şcolii."

în loc să fie un spaţiu plin de căldură, dragoste, răbdare, înţelegere şi respect, şcolile au ajuns (cu excepţia câtorva
cazuri) locuri ale umilinţei, ruşinii, furiei şi fricii. Cred că mottoul unui profesor ar trebui să fie ceea ce Sam Horn
spune în ConZentration: „Suntem aici ca să slujim, nu să strălucim. Suntem aici ca să facem o diferenţă, nu să ne
facem un nume".

Unii supervizori sau directori îşi folosesc poziţia de putere pentru a umili unii profesori sau pentru a le strica
reputaţia. Nu-i de mirare că o astfel de atitudine este transmisă uneori şi elevilor, în sala de clasă.
Acum, dacă îmi permiteţi, aş vrea să spun câte ceva în legătură cu umilinţa. Când cineva e umilit, moare un pic.
Altfel, n-am folosi expresii precum „am murit de ruşine" sau „îmi venea să intru în pământ de ruşine". Sau auzim
uneori pe cineva spunând: „Dacă sunt chemat să vorbesc în public, numai peste cadavrul meu mă voi face de râs în
faţa atâtor oameni".

Constat că, astfel, multe morţi au loc în unele şcoli.

Ca supervizor, nu-mi plăcea deloc să concediez profesori, dar uneori nu aveam de ales. Când educatorii sunt
recomandaţi pentru disponibilizare, sindicatul profesorilor le sare în ajutor, încercând să îi reintegreze în sistem.
întotdeauna sunt de acord cu argumentele lor, cu o singură condiţie. Le voi permite să se întoarcă dacă cei care îi
protejează vor fi de acord ca respectivii profesori să vină la şcoala copiilor lor şi să le predea. Tăcerea se instalează
de obicei în urma acestei sugestii.

Ca supervizor şcolar, am fost responsabil cu aducerea pe lume a multor copii în Israel. De fiecare dată când îi
înmânam unei profesoare o cerere de disponibilizare, ea rămânea imediat însărcinată. Sindicatul nu acceptă
concedierea profesoarelor însărcinate. Sincer, am pierdut şirul celor născuţi ca rezultat al acestui tratament.

Când eram supervizor pentru English Instruction, am primit următoarea scrisoare de la o profesoară: „Faptul că te-
am cunoscut nu mi-a adus niciun avantaj. Ai fost o mare dezamăgire în cariera mea".

Prima mea reacţie a fost dorinţa de răzbunare. Dar apoi m-am gândit că scrisoare aceasta reprezintă adevărul ei. De
ce ar fi peretele meu acoperit numai cu confirmări ale succesului meu şi cu scrisori de apreciere? Unde-i cinstea
mea, dacă nu îmi arăt şi latura întunecată? Aşa că am înrămat scrisoarea ei şi am pus-o pe peretele biroului meu de la
Ministerul Educaţiei. De fiecare dată când cineva venea în biroul meu pentru a-mi cere sfatul profesional, îl
conduceam la scrisoarea aceea şi îi spuneam: „Află dinaintea cui stai".

Ca profesor, am evitat să acord note, din moment ce cred, printre alte lucruri, că notarea provoacă o mentalitate
concurenţială printre elevi. Au urmat discuţii despre note. Părinţii mă sunau acasă, şi nu-mi plăcea acest fel de
relaţie cu oamenii. în schimb, le-am cerut elevilor să se noteze între ei. Cine ar putea şti mai bine decât elevii ce
îmbunătăţiri au existat şi câtă motivaţie au avut în proiectele lor etc.?

Surpriza a venit atunci când am văzut cum se notează elevii între ei; de obicei, îşi dau note mult mai mici decât ar
merita. Mi-am consumat energia încercând să-i conving să-şi mărească notele, în loc să şi le scadă. Insistenţa mea i-
a provocat şi mai mult. Au instituit un examen săptămânal, cu supervizarea mea, şi o echipă specială urma să acorde
note lucrărilor. Am cerut, de asemenea, să mi se dea anumite sugestii despre cum m-aş putea perfecţiona - şi asta
fără ca ei să fie nevoiţi să-şi scrie numele. Acest lucru m-a ajutat să aflu ce lipsea modului în care interacţionam cu
ei.

însă nu-mi amintesc vreodată să se fi pus accent, în toţi aceşti ani de pregătire şi workshopuri pentru profesori, pe
contactul real cu elevul, pe crearea empatiei sau pe cum să devii o fiinţă mult mai bună, iubitoare, generoasă şi
amuzantă. Majoritatea cursurilor la care am participat aveau ca scop materia profesorului - înţelegerea materiei şi
cum să te familiarizezi cu noile concepte apărute şi cu noua programă care, după părerea mea, era destinată să ne
deruteze şi mai mult.

De fiecare dată când am nevoie să mă luminez, îmi aduc aminte de o rugăciune de la adunările
Alcoolicilor Anonimi: „Doamne, dă-mi puterea de a schimba ceea ce pot schimba, curajul de a accepta ceea ce nu
pot schimba şi înţelepciunea de a le deosebi".

în loc să ajungă la elevii lor, unii profesori se plâng că elevii nu sunt unde ar trebui să fie. Ei îi învinovăţesc de
incompetenţă pe profesorul care i-a îndrumat înainte. „Dacă profesorul de dinainte le-ar fi predat aşa cum trebuie
materia, elevii ar fi ştiut-o." Acesta este văicăreala auzită în fiecare an de la profesorii îmbufnaţi. Ei nu ştiu că, în
anul următor, alt profesor va spune acelaşi lucru despre ei!

Unor elevi li se reaminteşte că nu sunt „OK". Unii profesori le spun părinţilor că odraslele lor nu sunt OK, şi apoi
desigur că există tensiune şi acasă, iar părinţii caută profesori particulari. Nu înţeleg cum de un sistem se poate
considera de succes câtă vreme o mare parte din populaţie angajează meditatori particulari ca să înveţe copiii ceea ce
ei ar trebui să ştie deja de la şcoală. Personal, am auzit profesori care le spun elevilor care încearcă din răsputeri să
înţeleagă lecţia: „la-ţi un profesor particular, dacă vrei să înţelegi lecţia. N-am timp de tine. Trebuie să predau
materia".

Cred că sarcina sistemului este să întâlnească copiii în locul în care sunt ei de fapt şi să-i ghideze în direcţia în care
ar putea evolua, în loc să-i desfiinţeze, încercând să-i înghesuie în tiparul a ceea ce el ar vrea ca ei să fie.

Pentru mine, fie că se desfăşoară acasă sau la şcoală, educaţia unui copil are legătură cumva şi cu o poveste întâlnită
pe internet. Numele celui care a relatat această poveste nu-mi este cunoscut.

Doi bărbaţi, amândoi grav bolnavi, locuiau în aceeaşi cameră. Unuia îi era permis să stea în picioare o oră,
la amiază. Patul său era apropiat de singura fereastră a camerei. Celălalt bărbat trebuia să-şi petreacă tot timpul în
pat. Cei doi obişnuiau să vorbească ore întregi despre familiile, casele, slujbele lor şi speranţele încă rămase. Şi, în
fiecare după-amiază, când bărbatul de lângă fereastră putea sta în picioare, îşi petrecea vremea povestindu-i
colegului său de cameră ce vedea pe fereastră.

Celălalt bărbat începuse să trăiască numai pentru perioadele acestea, când lumea lui se mărea şi devenea animată de
aceste activităţi petrecute în afară.

Pe fereastră se vedea un parc drăguţ. Râţuşte şi lebede se hârjoneau în apă, în timp ce copiii se jucau cu
bărcuţe. Tineri îndrăgostiţi se plimbau ţinându-se de mână printre florile ce purtau culorile curcubeului. în timp ce
bărbatul de la fereastră descria scena cu detalii încântătoare, celălalt închidea ochii şi îşi imagina scena pitorească.

într-o zi, asistenta a venit să le aducă apă şi a găsit trupul neînsufleţit al bărbatului de la fereastră. Murise paşnic, în
somn. întristată, a chemat personalul spitalului să-i ia trupul. Când a găsit de cuviinţă, celălalt bărbat a întrebat dacă
ar putea fi mutat lângă fereastră. Asistenta a făcut schimbul şi l-a lăsat apoi singur.

încet şi cu multă suferinţă, s-a ridicat puţin, spri-jinindu-se în cot pentru a privi pentru prima dată lumea de afară. în
sfârşit, avea bucuria să vadă cu propriii ochi. A privit pe fereastră. în faţă se afla un zid alb.

„Ce l-a făcut pe colegul meu să-mi descrie lucruri atât de minunate, când afară nu este nimic altceva decât un zid
alb?" a întrebat-o el pe asistentă.

„Omul era orb şi nu putea să vadă zidul", l-a informat ea, zâmbindu-i cu înţeles. „Ce vedea era în mintea lui, şi nu
dorea decât să te încurajeze."

Mulţi profesori, la debutul carierei, încep cu această abordare proaspătă în inimile lor: să-i îmbogăţească pe alţii, să
ofere speranţă şi să încurajeze copiii. Cu toţii avem nevoie să învăţăm să păstrăm speranţa şi încurajarea pe care
ceilalţi ne-o oferă, mai ales când ea ne este oferită cu bucurie, zâmbete şi râsete.

Fiica mea era dislexică înainte să se ştie ce înseamnă această tulburare sau ce este de făcut în acest caz. Aşa că era
permanent umilită şi luată în râs pentru că era „prostuţă". Chiar şi directorul şcolii a insistat ca ea să repete clasa a
lll-a. Ce ziceţi de această încurajare?

Am cerut să fie testată oral. Am apărut cu câteva minute mai devreme, pentru a-i fi alături, l-am vorbit în engleză în
faţa directorului, pentru că şi ea vorbea fluent engleza şi ştiam că directorul nu va înţelege mai nimic.

De ce oare am făcut asta?

„Tată, ghiceşte ce am făcut!” zice un copil entuziasmat, venind într-o zi de la şcoală. „Am economisit doi dolari!
Am fugit după autobuz, dar l-am pierdut. Am tot încercat să-l prind, dar de fiecare dată când ajungeam în staţie îl
pierdeam iar şi iar, până când m-am trezit acasă. Nu-i aşa că-i grozav?" a spus el strălucind.

„De ce n-ai fugit după un taxi?" a zis tatăl furios, ridicând tonul. „Ai fi economisit mai mult!"
Vorbind despre elevii noştri ca despre cei mai buni profesori pe care i-am avut, îmi amintesc că în 1967 eram
profesor în Birmingham, Alabama. Era începutul integrării forţate, proces ordonat de Curtea Supremă a Statelor
Unite. Negrii nu mai erau siliţi să bea apă de la propria ţâşnitoare, să mănânce la restaurantele speciale pentru ei, să
folosească serviciile toaletelor speciale sau să meargă la şcoli destinate lor. Pentru prima dată în istoria Americii,
negrii erau liberi să se înscrie la toate şcolile în care învăţau albii.

Totuşi, în ciuda noii legi, punerea ei în aplicare a fost cu totul altceva, mai ales în Birmingham. Deşi Jefferson
County Board of Education avea jurisdicţie asupra tuturor şcolilor din zona oraşului Birmingham, nu s-a făcut niciun
efort pentru a se schimba ceea ce de 200 de ani era cunoscut drept legea locală.

Şcolile negrilor au continuat să rămână destinate doar lor, iar ale albilor au rămas şi ele destinate doar albilor. A fost
nevoie de ani de zile ca integrarea să fie aplicată.

M-am oferit voluntar, iar consiliul de conducere a acceptat să predau la o şcoală pentru negri. Eram evreu, alb şi
bărbat, iar pentru Comisia pentru Educaţie a districtului Jefferson combinaţia aceasta era mai rară decât un tigru alb
la grădina zoologică, unde, de altfel, nu exista niciunul. Treaba asta mărea salariul de profesor la 5 000 de dolari pe
an - o sumă puţin mai mare decât nivelul sărăciei din anul 1967.

Cei patru ani pe care i-am petrecut predând la şcoală nu pot fi descrişi decât ca unii dintre cei mai frumoşi. Am
învăţat argoul local, inclusiv cel al străzilor, şi, pe deasupra, mă distram de minune punând în scennă piese de teatru
sau musicaluri cu elevii mei, care dădeau reprezentaţii în faţa unui public numeros, îi iubeam şi-mi plăcea ce făceau.
Cu cât îi iubeam mai mult, cu atât îşi arătau valoarea şi strălucirea nedescoperite încă.

în timpul repetiţiilor pentru un musical pe care trebuia să-l prezentăm la sfârşitul anului şcolar, unul dintre actorii
mei principali, un băiat de 16 ani, pe nume Erskine, ne-a părăsit în mod explicabil şi de atunci nu l-am mai văzut.
Textul său a fost dat altui elev, numit Prince, care s-a bucurat foarte mult că l-a primit.

După ce echipa s-a pregătit intens două luni şi jumătate, Erskine a apărut ca din senin la repetiţii, palid şi foarte slab.
Fusese diagnosticat cu leucemie. Sperând să mai poată juca piesa înainte de sfârşitul inevitabil, fugise din spital, cu
speranţa de a se reuni cu vechea lui trupă.

Când ceilalţi actori au aulzit despre intenţia lui, au fost furioşi şi supăraţi.

„Domnule Ravich, nu-i daţi rolul înapoi", insistau ei supăraţi. „Am muncit la repetiţii ore întregi. O să ne strice
piesa, dacă îl lăsaţi să joace."

Aveam o dilemă. într-un fel, aveau dreptate. Ar fi putut strica întregul spectacol. Pe de altă parte, copilul era pe
moarte şi avea nevoie să-şi joace rolul, ca un ultim act măreţ pe această planetă.

Mi-am făcut o programare pentru a mă consulta cu rabinul în privinţa dilemei mele.

„Potrivit legilor evreieşti", a zis el, „nu piesa este importantă. Fiinţa este importantă. Copilul trebuie să-şi primească
rolul şi să joace, indiferent de consecinţe."

M-am întors la repetiţii cu un compromis. Erskine, băiatul suferind de leucemie, urma să joace vineri, iar Prince,
băiatul care repetase atât de mult, avea să joace sâmbătă seara.

Spectacolul de vineri a mers destul de bine. Erskine s-a simţit slăbit, dar echipa l-a sprijinit; aşa că a mers până la
capăt fără probleme. în ziua următoare, am invitat echipa să repete cu Prince, care se pregătise să joace acelaşi rol.
Dar Prince m-a surprins. Nu a funcţionat la potenţialul său maxim. Deodată, s-a înfuriat, a rupt scenariul şi a ieşit
valvârtej de la repetiţii.

Neavând altă soluţie - şi spre marea satisfacţie a lui Erskine -, a trebuit să joace şi în a doua seară.

Şase săptămâni mai târziu, l-am întâlnit pe Prince la înmormântarea lui Erskine. Am stat împreună, în timp ce
voluntarii treceau dintr-o parte în alta făcân-du-ne vânt, pentru că în biserica negrilor nu exista aer condiţionat.
Printre plânsetele, imnurile şi suspinele familiei lui Erskine (ai cărei membri îl iubeau pe Prince, iar Prince, la rândul
său, îi iubea), Prince, care abia împlinise 17 ani, s-a apropiat de mine, cumva fără tragere de inimă, şi mi-a zis cu o
voce scăzută şi sinceră:

„Domnule Ravich, vă rog să nu fiţi supărat pe mine pentru că am plecat de la repetiţii. Nu eram chiar supărat. M-am
prefăcut doar că o luasem razna, ca Erskine să creadă că nimeni nu poate juca rolul mai bine decât el. Mă iertaţi?"

„Nu, Prince. Nu te iert. Te admir. Tu eşti Rabinul meu!"

CAPITOLUL XI
Nu plec până nu primesc o îmbrăţişare

Eşecul apare atunci când talentul şi dorinţa

sunt prezente din abundenţă, dar optimismul lipseşte.

Martin E.P. Seligman

Cred că a vedea partea amuzantă ne poate ajuta să depăşim suferinţa în multe situaţii şi să ne simţim mult mai bine.
Dar sunt momente când umorul nu este potrivit. Acesta chiar ne poate dăuna.

De exemplu, într-o iarnă friguroasă şi ploioasă, o iarnă în care nu te gândeşti la nimic altceva decât la un pat cald,
am fost trezit de un zgomot puternic la uşă. Buimac, am deschis şi în faţa mea stătea priponit un soldat complet
echipat.

„Sunteţi obligat să vă faceţi datoria de rezervist. Trebuie să veniţi cu mine la Ierusalim", m-a informat şi mi-a
ordonat el totodată.

„De ce? Este război?" am întrebat eu, aproape incapabil să pronunţ cuvintele.

„Nu", mi-a spus el. „Este un exerciţiu pentru a testa cât timp durează să vă mobilizăm şi să vă ducem la Ierusalim."

„Păi, dacă nu este război", am conchis eu neajutorat, „şi dacă e vorba de un simplu exerciţiu, atunci exersează ca şi
cum aş merge cu tine şi vei şti cu exactitate cât timp îţi va lua ca să te însoţesc."

Eu doar glumeam. Pe cuvânt! Era doar o glumă. Aşa că am intrat în casă, am îmbrăcat uniforma şi am ieşit pentru a
mă alătura unităţii. Ajuns din nou afară, am observat că omul plecase. Umorul meu nu a fost apreciat. Se pare că
soldatul m-a luat în serios şi a plecat la Ierusalim fără mine. Neavând altă soluţie, m-am resemnat şi m-am întors în
pat.

în ziua următoare, am fost somat să apar la tribunalul din Ierusalim. Se pare că armata nu gustase gluma. Pentru că
nu luasem în serios instrucţia militară, mă aştepta o săptămână de detenţie. Am mers la tribunal foarte îngrijorat.

Am intrat într-o încăpere în care se aflau vreo şase sau şapte ofiţeri de rang înalt, toţi posaci. Se uitau aşa de serios la
mine, încât îmi venea să izbucnesc în râs. Aşa mi se întâmplă când lucrurile devin încordate.

„Sunteţi conştient de acuzaţiile care vi s-au adus?" a întrebat solemn un soldat. „Pledaţi vinovat sau nevinovat?"

Am încercat să-i explic cum se întâmplase totul, dar în zadar.

„Vinovat sau nevinovat?" a repetat el sever.

Sunt clipe în care simt nevoia incontrolabilă de a decupla pe cineva de la computerul său. Aţi observat că unii
oameni intră în rol atât de mult, încât ni se pare că vorbim, de fapt, cu un anunţ înregistrat? Sărac este omul care
crede total în misiunea lui. Un om poate să privească munca sa ca pe un joc, să se simtă bine şi să obţină aceleaşi
rezultate.

Este necesar să existe o distanţă între eu şi ceea ce fac pentru a-mi câştiga traiul. Ceea ce fac pentru a-mi câştiga
existenţa nu reprezintă toată fiinţa mea. Dacă ar fi aşa, aş deveni partea, în loc să mă joc cu ea. Asta nu-i distractiv.
George Orwell, în povestea sa Shooting an Elephant, a remarcat că ofiţerii britanici din India „au purtat masca atât
de mult, încât faţa lor s-a potrivit cu ea". Ei bine, la asta am participat şi eu: prea multă implicare.

Cum scot eu de obicei ştecărul din priză? Fac ceva neaşteptat şi nepotrivit. Am pus o întrebare pe care nimeni nu ar
îndrăzni să o adreseze într-un tribunal al ofiţerilor:

„Spuneţi-mi, domnule, dumneavoastră ce aţi fi făcut în locul meu?"

Toţi m-au privit cu uimire. Măcar aşa intram în contact cu latura lor umană, lucru ce îmi semnala că decuplarea se
produsese pe jumătate.

„N-am voie să răspund", a zis el încet.

„Dar treaba asta e nouă pentru mine", am insistat eu, „nu am nicio experienţă cu tribunalele. Vă rog să-mi spuneţi ce
aţi fi făcut dumneavoastră în locul meu?"

„Nu pot", a repetat înţepat.

Apoi am scos complet ştecărul din priză.

„Sunt atât de încordat, încât simt nevoia unei îmbrăţişări. îmi oferiţi o îmbrăţişare, vă rog?" am spus eu.

Nu recomand începătorilor acest tip de abordare. Luaţi în considerare faptul că aveam 47 de ani, eram grizonant şi,
în plus, un profesor care vorbea ebraica cu accent american. Un israelian mai tânăr ar fi fost luat drept chutzpa. Dar
eu am fost considerat un american lunatic. Lunaticul Lenny.

„Normal că e dus cu pluta. De ce ar prefera un cetăţean american să stea aici, în loc să locuiască în America, dacă n-
ar fi dus cu pluta?" Ştiam că asta gândeau.

Comportamentul meu i-a făcut să zâmbească. Şi, ca urmare, m-am ales doar cu o mustrare în locul unei sentinţe. Le-
am mulţumit.

„Puteţi pleca acum", a zis cu indiferenţă un ofiţer.

M-am răsucit înspre ei şi mi-am acordat un mic răgaz, pentru a mă asigura că ştecărul fusese complet scos din priză.

„Nu plec de aici fără o îmbrăţişare!" am insistat eu.

Au cedat complet.

Din nou, nu recomand acest procedeu decât dacă aveţi peste 40 de ani, accent american şi un unchi bogat. Aveţi
nevoie de rude bogate, care să vă plătească mai apoi operaţia estetică.

înainte de a emigra în Israel, am servit şi în armata americană. Şi experienţa asta poate fi ludică. Am fost trimis la
şcoala de mecanică auto după un instructaj scurt. Şcoală de mecanică auto? Eu am probleme şi când schimb
anvelopele. Şi e adevărat ce vă spun!

Era în februarie, în New Jersey, adică extrem de frig. Lecţiile se ţineau într-o sală drăguţă şi călduroasă, iar eu nu am
înţeles nimic din cunoştinţele pe care instructorul încerca să ni le predea. în timpul unei pauze, m-am dus la unul
dintre instructori şi l-am întrebat ce se va întâmpla cu cei care vor pica examenul.

„Uită-te afară", m-a îndemnat el.

Afară, am văzut un grup de soldaţi care curăţau zăpada cu lopeţile, în acel frig cumplit.

„Asta se întâmplă cu cei care pică", mi-a zis el.

Din clipa aceea, m-am pus cu burta pe carte şi am depăşit recordul de punctaj. N-am înţeles nimic din ce am
memorat, dar eram pregătit să învăţ pe de rost şi cartea de telefoane, numai să nu ajung afară, în zăpadă, cu o lopată.

în timp ce făceam armata în Israel, am fost trimis la un curs de medicină. Eu, medic! Nici măcar nu suport să văd
sânge. Am asistat la cursuri şi am trecut testele cu bine pentru că, neînţelegând bine ebraica, am cerut să dau
examenele în engleză. Ştiam că instructorul îmi va acorda o notă de trecere şi că nu se va obosi să înţeleagă ce scriu.
Se pare că instructorii mei au fost atât de impresionaţi de noile mele cunoştinţe medicale, încât m-au trimis la un
spital ca să devin medic în toată regula. Vai, ce glumă! Şi acum mă apucă râsul când mă gândesc. Nici în ruptul
capului n-aş fi putut învăţa acele lucruri, dar în armată nu contează. Ca să-ţi acorde titlul de medic, fie că eşti la
înălţime sau nu, trebuie doar să-ţi joci rolul!

E ca şi cum ai spune: „Nu sunt medic, dar joc rolul unuia la TV". încearcă să spui asta şi în lift, din când în când, şi
vei fi uimit să vezi cât de mulţi oameni aud numai ce le-ar plăcea să audă şi sfârşesc prin a te ruga să le dai un
diagnostic în zece secunde.

O să vă dovedesc punctul meu de vedere. Spitalul mi-a dat un halat alb. Stetoscopul se iţea din buzunar. Ei bine,
cred că ştiţi ce a urmat. Fiecare pacient care intra în camera de urgenţe credea că sunt doctor. Femeile veneau la
mine şi-mi comunicau cele mai intime probleme corporale. Era jenant. îmbrăcaţi, aşadar, un halat alb, şi treaba-i
gata!

într-o seară, au adus un tânăr grav rănit într-un accident de motocicletă. Stătea pe pat, între două perfuzii, câte una la
fiecare braţ.

„Du-I pe acest bărbat să facă o radiografie!" mi-a spus doctorul, întorcându-se şpre mine.

Cum bine ştiţi, pe câmpul, de luptă soldaţii răniţi sunt aşezaţi pe tărgi, iar perfuziile sunt ataşate de acestea. Aşa că
ridici targa împreună cu perfuziile şi muţi rănitul din zona periculoasă. în spital, perfuziile sunt agăţate de perete.
Nimeni nu s-a ostenit să-mi spună acest lucru! Am rotit patul în direcţia secţiei de radiografie, şi deodată am auzit
două pocnete distincte.

Mişcând patul, provocasem smulgerea celor două perfuzii. Ei bine, ghiciţi ce s-a întâmplat. în urma acestei acţiuni
inocente, sângele a început să ţâşnească din braţele lui peste tot.

Auzeam un sunet teribil în urechi, iar camera a început să se rotească cu mine. De unde să ştiu că urma să leşin? M-
am trezit întins pe podea, înconjurat de doctori şi de asistente care îmi plimbau pe la nas capsule de mirosit. Mai-mai
să leşin din nou de la duhoarea aceea de amoniac. îl lăsaseră pe bietul tânăr să sângereze pe pat, în timp ce se ocupau
de mine!

Pe vremea nenumăratelor lupte purtate între israe-liţi şi teroriştii pakistanezi, eram medic în Liban. Să ai o asemenea
responsabilitate şi să n-ai habar ce faci este înfiorător!

într-o dimineaţă, am auzit o voce jelindu-se: „Medic!" Am crezut că eu eram cel chemat şi m-am năpustit afară din
cortul meu, ducând instrumentele necesare. M-au dus la un libanez ce fusese rănit în timpul unei misiuni de
recunoaştere. Din fruntea lui curgea sânge. Am încercat să rămân calm, deşi transpiram din tot corpul.

Mottoul meu în situaţiile urgente este Prefă-te până îţi iese bine! Aşa că am căutat un bandaj în geantă, în timp ce
libanezul aştepta, răbdător şi încrezător, tratamentul meu de expert. O mulţime de soldaţi israelieni s-au adunat în
jurul meu pentru a fi martori la priceperea mea. Am scos un bandaj destinat stomacului. Eram într-o confuzie totală
şi am încercat să nu o arăt.

„Dar are capul rănit. De ce un bandaj pentru stomac?" a întrebat nedumerit un soldat. N-am manifestat nicio emoţie
şi am reacţionat cu repeziciune.

„Va trebui să îngenunchez ca să pot trata pacientul", am spus eu, „aşa că voi avea nevoie de bandajele pentru stomac
pentru genunchii mei."

Asta da, improvizaţie! Celălalt soldat îmi oferea sugestii. Se pare că ei ştiau mai multe decât mine. Am urmat sfatul
lor, dar, la un moment dat, soldatul s-a ridicat, şi-a pus o zdreanţă pe cap şi a plecat dezgustat!

Atunci nu numai că improvizam, de fapt puneam în scenă o dramă.

în septembrie 1999 am decis să-mi invit întreaga familie - soţia şi cei trei copii - să petrecem sfintele sărbători
evreieşti la sora mea din Biloxi, Mississippi. Familia nu se mai reunise de ani buni şi eram cu toţii foarte emoţionaţi
de hotărârea luată. La sfârşitul vacanţei noastre minunate, am fost nevoiţi să rămânem în aeroportul din Atlanta,
Georgia, din pricina uraganului George.

Era într-adevăr cam neplăcut, dar nu foarte, din moment ce încă puteam ajunge la timp. Fiul meu cel mare trebuia să
ajungă la Teatrul Habima în acea sâmbătă seară, iar eu urma să fac o prezentare. Dacă a doua zi am fi luat zborul
următor, totul ar fi fost în regulă.

Când am vrut să rezervăm locuri pentru ziua următoare, am fost şocaţi să aflăm că avioanele companiei El Al nu
zboară în zilele de vineri, din cauza unor interese politice din spatele dispoziţiilor religioase îndreptate împotriva
avioanelor evreieşti ce aterizau pe aeroportul Ben Gurion în timpul Sabatului.

Atunci ne-am gândit să plecăm sâmbătă noaptea şi să ajungem duminică, ratând astfel îndeplinirea obligaţiilor
noastre profesionale; dar măcar ajungeam acasă pentru o baie caldă. Ne-am consultat. Dar şi soluţia aceasta era
imposibilă pentru că era seara de Yom Kippur, iar companiile aeriene din Israel erau condiţionate de aceeaşi
restricţie religioasă. Dar dacă plecam a doua zi, adică duminică? La fel de imposibil, din pricina sărbătorii Yom
Kippur!

Primul refuz era din cauza Sabatului, al doilea refuz, din cauza ajunului sărbătorii Yom Kippur, iar al treilea refuz
era din pricina sărbătorii Yom Kippur! Frustrant, nu? Am fost totuşi informaţi că, din moment ce uraganul era
considerat un dezastru natural, ne-am fi putut transfera la o altă companie, pentru a zbura în dimineaţa următoare, cu
Lufthansa. Acest lucru depindea totuşi de o singură condiţie: trebuia să facem singuri toate aranjamentele, lucru
care, fireşte, scutea de eforturi compania de asigurări.

Aeroportul Atlanta are aproape mărimea unui oraş, fiind dotat cu propria reţea de metrou. Nu aveam de gând să-mi
consum energia şi timpul încercând să obţin permisiunea unui transfer la altă companie. Aşa că m-am sfătuit cu fiul
meu cel mare.

„Natti", i-am spus, ca un antrenor, „vreau să stai între mine şi doamna aceea de la ghişeul de bilete şi să te prefaci că
vrei să mă împiedici să o ucid. Mă voi năpusti asupra ei, într-un acces de furie, iar tu să te comporţi ca şi cum ai
încerca să mă opreşti, bine?"

A râs. Lui Natti îi plac improvizaţiile, mai ales dacă acestea presupun obţinerea unui loc la următoarea cursă aeriană.

Planul a mers de minune, fără nicio singură repetiţie. M-am dus la doamna de la ghişeul de bilete, ţipând furios în
faţa a mai mult de o sută de oameni.

„Pe mine să mă scutiţi de toată treaba asta şi să mă duceţi acasă! Acum! M-aţi auzit?!"

în tot acest timp, fiul meu încerca să mă ţină deoparte.

„Uşurel, tăticule!" s-a prefăcut el ruşinat. „N-o face! Ştii doar ce ţi-a spus psihiatrul."

Doamna ne-a cerut, calm, să ne aşezăm. Mai târziu a revenit la noi şi - e la fel de adevărat precum faptul că în acest
moment stau pe scaun şi tastez - ne-a dat tuturor, întregii familii, nu numai locuri pentru zborul Lufthansa - la clasa
business -, dar şi cazare la hotel pentru acea noapte!

Poate fi o mare bătaie de cap să-ţi rezervi un loc pentru un zbor charter. Soţia mea şi cu mine am plecat odată, pentru
un sfârşit de săptămână, în Grecia, în insula Rhodos.

Am petrecut mai multtimpîn aeroport decât în hotelul din Rhodos.

Apropo de călătorii: am mersîntr-o iarnă în Elveţia, ca să învăţ să schiez. Nu voi mai face asta niciodată. Nu-mi aduc
aminte decât că stăteam întins pe spate, cu privirea aţintită la schiurile mele în formă de X, desluşite din zăpadă. Mi-
a luat mai mult de o jumătate de oră să-mi dau seama care picior aparţine cărui schi, în timp ce priveam cum
„puştani" de 40 de ani şerpuiau fără efort în jurul meu.
Aceste momente cer şi ele improvizaţii fără efort. Aşa am văzut eu viaţa - ca pe o improvizaţie. Vai de cel care ia
viaţa mult prea în serios! De cele mai multe ori mă joc, mai ales în situaţiile serioase, şi de fiecare dată am o reacţie
nepotrivită la toate. Acest lux îmi este oferit tocmai de atitudinea mea jucăuşă.

A existat odată totuşi o situaţie excepţională, când am rămas fără cuvinte. Mă puteţi imagina pe mine fără cuvinte?

S-a petrecut într-o vreme când ceva dinăuntrul meu mă îndemna să merg la Consulatul Israelian din New York; mă
gândeam să mă mut în Israel, poate pentru restul vieţii mele.

Pe atunci eram un tânăr actor implicat în Festivalul Shakespeare de la New York, când o voce din interior -de la o
sursă şi mai profundă decât cea care m-a făcut să iau decizia - m-a sfătuit să-mi fac bagajele şi să emigrez către
orizontul necunoscut.

La ambasada israeliană, am fost întrebat de ce doresc o schimbare de viaţă atât de drastică.

„Vorbiţi ebraica?" m-a întrebat un secretar.

„Nu, nici măcar un cuvânt", am răspuns direct.

„Aveţi prieteni sau rudeîn Israel?'am fost întrebat apoi.

„Nu, nu cunosc pe nimeni acolo."

„Ce profesie aveţi?" a fost următoarea întrebare.

„Sunt actor", am zis. Auzind acest lucru, mai mulţi angajaţi au început să chicotească.

„De ce râdeţi?" am întrebat, întorcându-mă spre sursa chicotelilor.

„Veţi avea mare succes acolo", m-a provocat un funcţionar, zâmbindu-mi. „Dumnezeu să-i apere pe oamenii nătângi
şi naivi, ca dumneavoastră."

N-am avut nicio reacţie spontană la observaţia lui, poate pentru că aşa trăiesc eu de fapt. Exist aici şi acum şi cred că
Dumnezeu se va ocupa de restul.

Mi-ar plăcea să ofer o pildă care să clarifice acest stil de viaţă. Această pildă este, de fapt, o parodie pornită dintr-o
idee inspirată de Jack Canfield şi de cartea Chicken Soup for the Soul. Am făcut unele ajustări pentru a servi
scopului meu:

Un bărbat distins, pe nume Ronny, era mereu binedis-pus. întotdeauna avea ceva pozitiv de zis pentru toată lumea.

„Fac cât de bine pot în acest moment, pentru că nu există alt moment", răspundea el de fiecare dată când era întrebat
ce mai face.

Era un manager unic, iar angajaţii săi îl urmau întotdeauna doar ca să-i fie în preajmă, datorită atitudinii sale. Era un
motivator natural. Dacă un angajat avea o zi proastă, Ronny îi spunea cum să privească şi partea bună a situaţiei.

Aflând despre acest stil de viaţă, unii oameni au devenit curioşi. Aşa că, într-o zi, un coleg l-a abordat pe Ronny.

„Cum poţi fi atât de pozitiv mereu? Cum reuşeşti?" l-a chestionat el.

Ronny a spus: „în fiecare dimineaţă mă trezesc cu o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu pentru noua zi de viaţă
pe care mi-a dăruit-o. Apoi îmi spun că am două variante pentru acea zi. Pot alege să fiu într-o dispoziţie bună sau
pot alege să fiu într-una proastă. Aleg să fiu bi-nedispus. De fiecare dată când ceva rău se întâmplă, pot alege să fiu
o victimă sau pot alege să învăţ din acea experienţă. De fiecare dată când cineva vine la mine să mi se plângă, pot
alege să accept vâitatulsau îi pot arăta partea pozitivă a situaţiei. Aleg partea pozitivă".
„Da, desigur, dar asta nu e uşor", a protestat colegul său.

„Ba da, este", l-a consolat Ronny. „Viaţa înseamnă alegeri. Când te eliberezi de toate nimicurile, fiecare situaţie
presupune să alegi. Alegi cum îţi pot afecta oamenii starea. Alegi să fii binedispus sau prost dispus. Ideea de bază
este că tu alegi cum să-ţi trăieşti fiecare moment."

Prietenul său a reflectat la ce îi spusese Ronny.

Dar într-o zi Ronny a făcut ceva ce nimeni nu ar trebui să facă vreodată. A lăsat descuiată uşa din spate a biroului
său. în timpul jafului, hoţii au intrat în panică şi l-au împuşcat. Vecinii lui l-au găsit şi s-au grăbit să-l ducă la spital,
panicaţi.

După o operaţie de 18 ore şi săptămâni de îngrijiri medicale, Ronny a fost externat, având încă fragmente de gloanţe
în corp.

Abia după un an şi jumătate colegul l-a văzut pe Ronny plimbându-se pe stradă. îngrijorat, l-a întrebat cum o duce.

„O duc cel mai bine cu putinţă în acest moment. Vrei să-mi vezi cicatricele?" i-a spus Ronny bucuros.

Prietenului nu-i păsa de cicatricele sale, dar voia să-l întrebe ce îi trecuse prin cap în timpul jafului.

„Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că ar fi trebuit să încui uşa din spate. Apoi, în timp ce zăceam pe jos,
mi-am dat seama că aveam două soluţii. Puteam alege să mor sau să trăiesc. Am ales să trăiesc."

„Nu ţi-a fost frică?" l-a întrebat prietenul său.

„Ba da, iar când m-au dus la urgenţe şi am văzut că asistentele şi doctorii se uitau la mine ca şi cum aş fi fost mort,
mi-am dat seama că trebuie să acţionez."

„Ce ai făcut?" a întrebat prietenul, curiozitatea sa crescând la maximum.

„Era acolo o asistentă, care îmi punea întrebări. M-a întrebat dacă sufăr de vreo alergie. Am tras adânc aer în piept şi
am ţipat cu toată puterea: «Da, sunt! Sunt alergic la gloanţe! Mai ales când vin dintr-un pistol!» Nu am aşteptat ca ei
să se oprească din râs şi le-am spus: «Am ales să trăiesc. Vă rog, operaţi-mâ ca şi cum aş fi viu, nu mort»."

Ronny a trăit, desigur, datorită medicilor şi atitudinii sale.

Aleg să învăţ din povestea acestui om remarcabil că în fiecare zi avem şansa de a opta pentru a ne trăi viaţa din plin,
aici şi acum. Dumnezeu va avea grijă de restul. Atitudinea este totul.

Ce variante vă imaginaţi că avem noi acum?

Mulţi oameni sunt trişti după ce copiii lor pleacă la facultate, se înrolează în armată sau se căsătoresc. Aţi auzit de
asta: îl numim Sindromul Cuibului Gol. Cât despre mine, m-am simţit excelent când copiii mei au plecat de acasă.

„în sfârşit, pot folosi baia!"am exclamat voios. „Oh! Şi telefonul! Era să uit de el!"

Micile lucruri care înainte mă deranjau în privinţa Israelului mă fac acum să râd. Pentru israelieni, să obţii un câştig
reprezintă numai jumătate de bătălie. Cealaltă presupune să plăteşti mai puţin decât prietenul tău. Dacă plăteşti mai
mult decât prietenii sau vecinii, atunci, pe bună dreptate, eşti numit fraier. Asta e cea mai mare ruşine şi cel mai
cumplit blestem de la istoria lui Iov încoace.

Israelienii care vin la workshopurile mele îmi cer automat o reducere, fără a întreba mai întâi care este preţul.

„Când are loc workshopul dumneavoastră? Pe 14 iunie? Şi, dacă venim în cuplu, nu primim o reducere?"

întreabâ-mă mai întâi care este preţul, îmi spun în gând. Poate că e gratis. Şi dacă este gratis şi-ţi mai acord şi o
reducere, voi sfârşi datorându-ţi bani!

Bărbaţii israelieni sunt de pomină! Am observat că, atunci când un bărbat israelian merge, organul lui genital ajunge
la destinaţie cu trei centimetri înainte de restul corpului. Asta se întâmplă din cauza testosteronului, care abundă la
bărbaţii israelieni.

Sunt atent la modul lor de a merge. Testiculele lor zăngăne. Fiecare pas de-al lor este acompaniat de un ciocănit. Din
nou, acest fapt se datorează abundenţei de testosteron binecuvântat. Iar când vorbesc la tele-fon, niciodată nu-şi lasă
în pace acel loc de jos, nici măcar un minut.

„Cum îţi merge, frate?"întreabă ei la telefon, şi trag apoi de pantaloni.

„Bine. Dar ţie?”

Şi iar se trage de pantaloni.

Cred că umorul, optimismul, râsul şi dragostea sunt universale şi nu este necesar să cunoaştem o altă limbă ca să
comunicăm prin ele. Nu avem nevoie decât de gramatica bucuriei.

Odată, în Cairo, eram într-un ascensor plin, când deodată un om micuţ şi vesel s-a urcat în el. însă nu mă întrebaţi de
ce, când ne-am uitat unul la celălalt, am început amândoi să râdem. Nu ne mai puteam opri. Mi-am deschis braţele,
apoi el pe ale sale, şi ne-am îmbrăţişat râzând. Nu l-am mai văzut de atunci. Mă întreb dacă se mai gândeşte la mine
din când în când.

îmi place să văd caracterul uman din oameni. într-un restaurant, în timp ce un chelner s-a apropiat de mine şi m-a
întrebat ce doresc, i-am detectat accentul spaniol, l-am întrebat dacă vorbeşte spaniola şi mi-a spus că da. l-am
mărturisit că şi eu vorbesc spaniola, lucru care nu este deloc adevărat, l-am bolborosit ceva într-o bălmăjeală
spaniolă. A râs. Am creat o legătură. De fiecare dată când trecea pe lângă masa mea, îmi zâmbea şi mă bătea pe
umăr. Contact uman. Chiar şi pentru un moment. Cât de mult avem nevoie de acest lucru!

Aceeaşi scenă a avut loc într-un restaurant italian, dar, în loc să-mi guste gluma, chelnerul m-a întrebat dacă sunt din
sudul Italiei! Probabil avusese dificultăţi cu accentul meu.

Ca orice altceva, umorul, râsul şi acţiunile noastre binevoitoare sunt însoţite de o reacţie în lanţ. Merg la New York
o dată pe an, ca să mă distrez şi să studiez. Decid, chiarînainte de a urca la bordul avionului, că nu voi permite să fiu
dezamăgit de ceea ce, mi s-ar putea întâmpla. Ţinta mea este să învăţ din tot ceea ce se întâmplă şi să răspândesc
dragoste şi umor cu fiecare oportunitate ivită, ştiind că ceea ce proiectez asupra Cosmosului se va întoarce la mine.

Mă aflam la metroul din New York. Oricine cunoaşte metroul newyorkez cunoaşte la fel de bine lipsa contactului
uman de acolo. Oamenii nu se uită în ochii tăi şi nu-ţi oferă atenţie sau zâmbete. Atmosfera este una plină de frică.
Călătorii se holbează la reclame, citesc ziare sau privesc în jos. Fac orice, numai să nu se conecteze unul cu altul.

Deodată, un tânăr zvelt intră în vagonul nostru. Strigă diverse lucruri. Păreau vorbe fără sens, ceea ce îi enerva şi îi
speria pe cei din jur, inclusiv pe mine. Am decis să desluşesc ce anume turuia.

„în copilărie eram aşa de săraci, că mama ne ducea la Kentucky Fried Chicken ca să lingem degetele clienţilor de
acolo."

Am zâmbit şi am ascultat mai departe.

„Mama mea s-a dus la film odată. Un anunţ indica: «Intrarea interzisă celor sub 18». Aşa că s-a dus acasă şi a luat
alţi 17 oameni cu ea."

M-am prăpădit de râs. Era evident că pasagerii nu ştiau cum să reacţioneze. Unii au zâmbit neîncrezători când l-am
complimentat.
„Hei! Dar eşti chiar bun!"i-am spus, plin de apreciere. „Uite, ia banii ăştia!" Ştiam instinctiv că spectacolul său
trebuia recompensat într-un fel.

„Nu!" m-a refuzat el. „Nu iau niciun ban."

Am fost surprins, până am constatat că în dreapta mea erau doi poliţişti care îl urmăreau de lângă uşă. Mi-am dat
seama de pericolul în care s-ar fi aflat dacă ar fi primit, recunoscător, banii mei. M-am uitat la unul dintre poliţişti şi
i-am zâmbit.

„Domnule poliţist, îi dau doar un împrumut. Mi-a promis că mi-i va înapoia mâine!" Amândoi s-au apropiat de
mine.

„Dar mie nu-mi dai niciun împrumut?" mi-a sugerat unul dintre ei.

Atunci am văzut, pentru prima dată în viaţă, cum un întreg vagon a izbucnit în râs. Un moment de umanitate la
metroul din New York: istoria Americii se derula în faţa noastră!

De fiecare dată când mă plimb pe străzile unui oraş, încerc să fiu drăguţ cu orice vagabond sau cu orice alt om
nevoiaş. Simt că Dumnezeu a fost atât de generos cu mine, încât mi se pare o şansă pierdută atunci când nu sunt
pregătit să ofer cuiva lucrul de care are nevoie. Câteodată mi se întâmplă să port cu ei scurte conversaţii.

„Uite cinci dolari, prietene. Să ai o zi bună", i-am spus odată unui om al străzii.

„Hei, amice!" mi-a strigat el. „Dă-mi zece dolari şi plec de pe străzi pentru totdeauna! îţi promit!"

Am tras amândoi o porţie de râs.

Umorul şi dragostea nu cunosc bariere de limbă, în anul 1960, eu şi soţia mea, care era însărcinată cu cel de-al doilea
nostru fiu, locuiam în Birmingham, Alabama. Soţiei mele i-a plăcut întotdeauna mâncarea arabă, ea fiind născută în
Orientul Mijlociu. începând cu luna a şaptea de sarcină, dragostea s-a preschimbat în poftă! Şi avea poftă de toate:
humus, paste cu susan, salate libaneze, lipii şi lista poate continua. Ei bine, chiar aveam o problemă, pentru că în
Birmingham mâncarea cea mai apropiată ca gust de cea arabă se găsea la McDonald's.

Ochii soţiei mele au strălucit atunci când, la un moment dat, a exclamat: „Aaaahh! Ştiu un restaurant arab fabulos!"

Am ţopăit de entuziasm! „Unde-i? Cum se numeşte localul? Mă duc chiar acum!"

„Se numeşte Omar El Khayyam şi e în Pittsburgh", mi-a răspuns ea, uitându-se la mine înlăcrimată. „Repede! Sună-i
şi comandă mâncare!"

„Pittsburgh? în Pennsylvania?'am întrebat eu pierdut.

„Da! Da!" a strigat ea. „Sună-i chiar acum. O, mi-e aşa de poftă!"

Am încercat să-i explic că Pittsburgh se află la o distanţă de 1 609 kilometri depărtare de Birmingham şi că este
imposibil să-i aduc mâncare pentru a-i satisface poftele. Dar nici n-a vrut să audă!

„Sună-i imediat!" mi-a poruncit. „Comandă ceva şi spune-le să-mi trimită mâncarea cu avionul!" s-a văicărit ea.
„Acum!"

Să-mi văd soţia nefericită nu-i un lucru uşor, aşa că am sunat la restaurant şi am comandat. Când i-am comunicat
interlocutorului adresa, s-a făcut linişte.

„Glumeşti?" a strigat proprietarul, la celălalt capăt al firului.

„Nicidecum; vedeţi dumneavoastră, soţia mea e însărcinată şi tânjeşte după mâncare arabă. A mâncat o dată la voi şi
nu poate uita cât de bună a fost mâncarea. Puteţi merge la aeroportul din Pittsburgh şi înmânaţi comanda mea cuiva
care vine la Birmingham; îl voi aştepta la aeroport şi vă voi vira banii în cont", am spus eu pe nerăsuflate.

Din nou, tăcere.

„Domnule, eu sunt arab", m-a informat patronul, cu mândrie. „M-am născut în Siria. Dacă duc un pachet la aeroport
să i-l dau cuiva, mă aşteaptă probabil 30 de ani de închisoare. Securitatea din aeroport nu priveşte cu bunăvoinţă
pachetele arabilor. Permiteţi-mi să vorbesc cu soţia dumneavoastră."

l-am înmânat telefonul, l-a spus că este israeliancă. El i-a explicat, cu răbdare, că şi el are o soţie însărcinată şi că
înţelege, iar dacă vreodată vom trece prin

Pittsburgh, să venim negreşit la restaurantul lui şi vom mânca bunătăţi din partea casei. Soţia mea a zâmbit şi s-a
relaxat datorită răbdării, înţelegerii, bunăvoinţei şi empatiei de care omul respectiv a dat dovadă. închipu-iţi-vă! O
legătură între un sirian şi un israelian!

Un alt moment legat de neînţelegerile culturale a avut loc când am încercat să-i explic soţiei mele sărbătoarea
Halloween.

„în seara asta este Halloween-ul. Copiii sărbătoresc costumându-se caraghios şi vor veni la uşă pe tot parcursul serii;
după ce vor suna la uşă, vor striga: «Ne daţi ori nu ne daţi?» Tu să le zâmbeşti", i-am explicat, „şi să le dai
bomboane, altfel te vor trage pe sfoară."

Se pare că a încântat-o acest vechi obicei american. S-a dus să cumpere o mulţime de bomboane, fructe, gume de
mestecat şi alune. Mă aflam la duş când copiii au sunat la uşă. l-am strigat soţiei să le răspundă. Când am ieşit din
duş şi m-am dus în bucătărie, am observat ceva tare ciudat. Toate bomboanele, fructele, alunele şi gumele
dispăruseră.

„Unde sunt dulciurile pe care le-ai cumpărat?" am întrebat panicat.

„I le-am dat copiilor, aşa cum m-ai învăţat", mi-a răspuns inocent.

Deodată, a sunat altcineva la uşă. Desigur că şi alţi copii entuziaşti, care aflaseră despre generoasa persoană din
Orientul Mijlociu ce oferea bunătăţi, veneau în şir indian.

„Nu ţi-am explicat că vor veni toată noaptea? Nu doar un copil, ci sute. Aşa este obiceiul!" m-am plâns eu. „Ce ne
facem acum?"

„Lasă-mă pe mine să rezolv situaţia", mi-a răspuns ea relaxată.

S-a dus la uşă cu o bucată de gumă şi a început să o rupă în bucăţele mici, punând fiecare bucăţică în micile sacoşe
pe care copiii le ţineau în mâini. S-a răsucit spre mine, zâmbind.

„Mai am gumă. Voi face aşa până când te vei întoarce de la magazin cu noi provizii." A mângâiat creştetele copiilor
şi apoi a închis uşa. Am dat fuga după alte cumpărături, când cineva a sunat la uşă.

„Repede, nu ştiu cât de mult timp îmi va ajunge guma asta!” a râs ea.

Este nevoie de curaj ca să fii spontan şi să faci ceea ce îţi trece prin cap. Teama este: oare ce vor crede alţii despre
mine? Este o frică firească, din moment ce toţi ne temem foarte mult de respingere şi vrem ca ceilalţi să ne placă.
Dar am realizat că, atunci când las frica deoparte şi fac ceva nebunesc, .eman aceea ghiduşie care îi face pe ceilalţi
să se simtă mai aproape de mine, iar pe mine - mai aproape de ei.

De exemplu, niciodată nu stau la coadă la Poştă. Când văd în faţa mea o coadă lungă, mă duc de obicei în spatele
clădirii şi apăs butonul roşu. Numai angajaţii oficiului poştal au voie să folosească acel buton. Ei sună ca să li se
deschidă uşa pentru primirea pachetelor.

Apăs îndelung butonul şi creez astfel multă agitaţie. Când uşa se deschide, şi mai înainte ca cineva să mă vadă (din
nou) şi să-mi închidă uşa în nas (din nou), dau buzna înăuntru; desigur, îngenunchez şi implor: „Vă rog, vă rog, vă
rog!" Purtarea asta provoacă mereu zâmbete, iar treaba cu pachetele şi scrisorile mele se rezolvă fără să mai fiu
nevoit să stau la coadă!

Când comand un taxi, încerc să nu fiu implicat în micile agitaţii.

„Sunteţi cumva o companie de taxi?" spun eu.

Răspunsul este de obicei: „Da".

Apoi nebunia începe.

„Aş dori să comand un taxi" - încep eu.

„Aşteptaţi un minut!"

Sunt lăsat să aştept, în timp ce operatorul îi răspunde unei alte persoane. Eventual, revine.

„Ce doriţi, domnule?"

„Aş dori..." - spun eu încă o dată, dar din nou sunt întrerupt, în timp ce operatorul încearcă să facă altceva!

Revine din nou: „Ce doriţi, domnule?"

„Vreau două pizza cu ciuperci", spun eu ca să termin toată tărăşenia.

„Ce?" vine răspunsul şocat.

Acum îl voi ţine pe fir şi-l voi scoate din sărite.

„Vreau două pizza!" spun de această dată, cu disperare în glas.

„Ce?" aud din nou.

„Nu-i cumva pizzeria?" întreb nerăbdător.

„Nu", îmi răspunde operatorul, uimit.

„Atunci trimiteţi-mi imediat un taxi pe Roy Street nr. 304, vă rog", ţip eu la telefon.

Le fac acest lucru de fiecare dată.

Când vine vorba despre testarea limitelor, am un singur regret. în anii '50 eram student la Emerson College, în
Boston. Metropolitan Opera venise în oraş cu producţia operei Othello de Verdi şi efectuase un casting - fără replici
- pentru rolul soldaţilor în spectacol. Plata era de un dolar pentru fiecare soldat care urma să joace, dar se oferea, în
schimb, şansa unică de a fi pe scenă alături de marele tenor Mario del Monaco şi alături de cel mai mare bariton,
Leonard Warren.

Ne strânseserăm aproape 20 de soldaţi, majoritatea studenţi, şi aveam nevoie de o singură repetiţie înainte de
momentul ridicării cortinei. Directorul de scenă a exersat cu noi de câteva ori alergarea pe scenă, aşa cum se
procedează într-un atac. Apoi mi-a venit o idee! Ce-ar fi dacă, în timp ce alerg pe scenă, m-aş opri la un moment dat
şi m-aş îndrepta spre marginea scenei, aş privi spre public şi aş emite o notă spectaculoasă, din adâncul plămânilor,
ca apoi să o zbughesc imediat de acolo?

„Da!" mi-am zis în sinea mea, „o voi face! Ce se poate întâmpla? Voi fi arestat pentru că am cântat o singură notă?
Ce sentinţă îmi vor da?"
l-am adunat pe toţi soldaţii-actori şi le-am dezvăluit planul meu, cu o singură condiţie. Toţi trebuiau să-mi dea
salariul lor de un dolar după ce îmi voi fi dus planul la îndeplinire. Au fost receptivi, plini de veselie şi de entuziasm.
De ce să nu permiţi cuiva să facă o nebunie din când în când, şi să mai fie şi plătit pentru asta? Douăzeci de dolari
însemna pe atunci chiria pentru o lună întreagă.

Cei mai respectaţi cântăreţi de operă din întreaga lume se strânseseră pe scenă, înaintea ridicării cortinei. Publicul
era format din cei mai bogaţi şi mai iluştri cetăţeni. S-a făcut linişte după ce luminile s-au stins.

„O voi face!" mă încurajam singur, în timp ce simţeam neliniştea în stomac şi în piept.

Apoi impresionantul cor s-a adunat pe scenă, pe măsură ce cortina roşie se ridica uşor şi aplauze puternice umpleau
sala. Nu m-am gândit că acel cor va fi chiar atât de mare şi de puternic. Chiar dacă aş fi ţipat din toată fiinţa, nu m-aş
fi făcut auzit. Podeaua de sub mine vibra din pricina orchestrei şi a corului. în timp ce soldaţii se pregăteau să alerge
pe scenă, mi-au zâmbit şi mi-au făcut semne de încurajare. Am alergat odată cu ei, apoi m-am oprit şi m-am întors
către public, aşa cum era stabilit; am înaintat doi paşi într-un loc deschis, mi-am desfăcut braţele, am tras aer în piept
şi am privit înainte... dar, după nicio secundă, am tulit-o înapoi în mulţime.

N-am făcut-o! N-am putut.

în culise, studenţii-actori m-au numit laş. Nu le-am răspuns. Aveau dreptate. Chiar şi astăzi regret că am ratat
singurul moment de nebunie pe care l-aş fi putut povesti nepoţilor.

Pe vremea când eram actor, credeam că am o voce acceptabilă. Totuşi, cuvântul pe care îl auzeam cel mai des după
ce dădeam proba pentru un musical era: „Următorul!" Am repetat migălos balada „On the street where you live", din
musicalul My fair lady.

Cântecul începe cu replica / have often walked on this street before..:, niciodată nu puteam trece de cuvântul before,
că auzeam, răsunător, din sala aflată în întuneric: „Următorul!" Mă săturasem de treaba asta, aşa că am dat vina pe
material. Am decis să mă pregătesc pentru cântecul „Love is a Many Splendored Thing", ştiind că bravada mea îmi
va aduce cu siguranţă o slujbă.

M-am pregătit pentru prima mea audiţie cu această melodie, pompând în mine încredere şi o stare pozitivă.

„Sunt tare! Sunt cel mai tare! Sunt măreţ!"

Eram şi eu surprins de comportamentul meu înainte de audiţie, ca şi cum aş fi fost cel mai mare dar oferit
Broadway-ului. Când regizorul m-a rugat să mă apropii de microfon, am fost şocat să mă aud spunând cu o
incredibilă siguranţă de sine: „Niciodată nu folosesc microfon".

în acel moment, pianistul care acompania candidaţii mi-a cântat o introducere de milioane. Chiar şi omul de serviciu
şi-a lăsat treaba şi a venit mai aproape, ca să fie martor descoperirii noului Caruso al lumii. Mi-am desfăcut braţele şi
am scos cea mai proastă notă muzicală auzită vreodată. Apoi am auzit familiara replică: „Următorul!"

Fiul meu cel mare este un actor cunoscut în Israel. Prima sa reuşită profesională a fostîntr-o producţie muzicală
numită Hair. Regizorul le-a cerut tuturor actorilor să-şi lase părul să crească cât de mult posibil, pentru a reproduce
atmosfera hippy a anilor '60. Totuşi fiul meu a decis să se tundă.

Mai târziu, m-a sunat să-mi spună că regizorul a turbat de furie şi că aproape l-a dat afară din producţie pentru ceea
ce făcuse.

„Natti", i-am spus răbdător, „bine că piesa nu s-a numit Dick."

Cred că am început să predau umorul la institutul meu ca pe o experienţă corectoare. La cursurile mele folosesc acel
umor care se mulează pe situaţiile iritante. îl numesc umorul Aikido, inspirându-mă din materialele folosite în
această artă. Principalul scop este să iei o remarcă negativă, o experienţă umilitoare sau o glumă spusă cu intenţia de
te face de ruşine şi să foloseşti în avantajul tău atacul celui care te ofensează.
O femeie a dat odată un bun asemenea exemplu când a pus o întrebare în timpul unui curs: „Copilul meu a căzut din
pat şi s-a lovit. Menajera mi-a spus: «Cum de ţi se întâmplă numai ţie asta? Mie nu mi se întâmplă niciodată». Cum
mă pot descurca cu treaba asta? Face la fel şi când ard mâncarea sau scap, din greşeală, telefonul pe jos".

Cursanţii i-au sugerat ca, atunci când copilul va cădea din pat, iar menajera va spune încă o dată „De ce ţi se
întâmplă mereu numai ţie asta?", femeia să răspundă: „Vai, ce bine că mi-a ieşit de data asta! Ştii de câte ori am
exersat căderea lui din pat?"

Un bărbat a cerut ajutorul cursanţilor mei pentru următoarea situaţie: „Eu sunt profesor. De fiecare dată când le dau
teme elevilor mei, se plâng şi-mi spun că sunt nedrept cu ei şi mult prea sever. Se văicăresc, mi se plâng şi suferă.
Asta mă face să cred că sunt prea dificil şi, poate, chiar nedrept".

Cursanţii a venit cu următoarea idee: „Intră în clasă aducând un meniu. Pe meniu să fie notate toate plângerile
elevilor când primesc temele. Spune-le că ai dori să aleagă plângerea din meniul zilei. întreabă-i: «Cine alege azi
Sunteţi prea dificili Şi cine doreşte Sunteţi nedrepţi Vă rog să ridicaţi mâna». Astfel, vei putea elimina văicărelile lor
de la bun început. Apoi spune-le: «Vă mulţumesc că aţi ales plângerea zilei. Şi acum, iată tema voastră pentru seara
aceasta»".

Cursurile, workshopurile şi seminarele pe care le ţin despre psihoterapia Gestalt şi despre umor merg mână în mână.
Uneori predau şi teorie pură, dar de cele mai multe aplic metoda practică şi experimentală. Există savanţi care se
ocupă cu studiul umorului şi al râsului. Ei sunt consideraţi cercetători serioşi şi se bucură de mare respect în lumea
academică. O femeie m-a auzit conferenţiind în februarie 2000, în Olanda, şi a făcut această observaţie: „l-am
ascultat pe toţi savanţii vorbind despre râs şi umor. Ei mi-au oferit meniul şi s-au aşteptat să-l şi mănânc. Tu mi-ai
oferit mâncarea".

O femeie care participa la un workshop de umor a leşinat din pricina râsului. Capul ei devenise greu ca piatra atunci
când s-a prăvălit în braţele mele.

„Ridicaţi-i picioarele!" a strigat cineva din grup.

Fireşte că trebuia să ştiu asta. Doar am fost medic pe câmpul de luptă. Vă amintiţi? l-am ridicat picioarele, în timp ce
ochii ei se dădeau peste cap. Pielea ei devenise palidă: m-am întors spre grup şi am anunţat: „Când părăsiţi
workshopul, amintiţi-vă să spuneţi prietenilor şi familiei că aţi asistat la un workshop în timpul căruia o femeie chiar
a murit de prea mult râs".

Au început să râdă, iar femeia respectivă a început să râdă şi ea. Privirea i s-a limpezit şi culoarea i-a revenit în
obraji, ea continuând să aleagă Viaţa prin râset.

Un cuplu a plecat de la workshopul meu, iar în drum spre casă au fost opriţi de un poliţist. Ei se prăpădeau de râs,
fiind încă sub efectul celor întâmplate la workshop. Poliţistul, şocat, le-a cerut să-i spună ce era aşa de amuzant.

„Sunteţi cel mai drăguţ poliţist pe care l-am văzut vreodată", a chicotit femeia.

„Nimeni nu mi-a mai zis asta", a spus poliţistul în-roşindu-se şi lăsându-i apoi să-şi continue drumul.

Cândva, a venit la mine o femeie în vârstă care suferise vreme îndelungată de pe urma Holocaustului. Am făcut un
experiment împreună cu ea. l-am cerut să recreeze atmosfera din lagărele de concentrare, să vizualizeze naziştii şi să
încerce să râdă cât mai tare. A fost greu la început, dar în final a reuşit. în timp ce râdea, a adăugat: „Nu m-aţi
omorât. Aţi dat greş. Sunt încă în viaţă".

Mi-ar plăcea să sfârşesc acest capitol cu gânduri legate de descoperirea binecuvântării, a optimismului, a umorului şi
a minunilor din viaţa noastră. Poate cineva să definească o binecuvântare sau un blestem? Câteodată nu putem, şi
atunci spunem: „Nu poţi şti niciodată". lată o poveste despre Nu poţi şti niciodată:

A fost odată un fermier care avea un ponei drăguţ, într-o zi, poneiul a fugit din grajdul său.
„Ăsta-i un mare ghinion!" a spus vecinul.

„Nu poţi şti niciodată", a răspuns fermierul.

în ziua următoare, poneiul s-a reîntors, fiind urmat de un superb armăsar negru.

„Uite ce noroc!" a spus vecinul.

„Nu poţi şti niciodată", a repetat fermierul.

Fiul fermierului a încercat să călărească armăsarul, dar a căzut şi şi-a rupt un picior.

„Crunt noroc", s-a încruntat vecinul.

„Nu poţi şti niciodată", a repetat vecinul.

A izbucnit un război şi toţi tinerii în putere au fost înrolaţi. Nu l-au luat şi pe fiul fermierului, din moment ce era
invalid.

„Eşti un tată norocos" a spus radios vecinul.

Şi ce a zis fermierul? Desigur, el a spus: „Nu poţi şti niciodată!"

Când sunt întrebat ce fac pentru a-mi câştiga existenţa, răspund: „Nu ştiu exact". Şi, sincer, chiar nu ştiu! Răspunsul
ăsta îi enervează pe taximetrişti.

Oare ar fi trebuit să învăţ şi eu lecţia din The Book of Life, pe care nici Anonimul nu părea să o fi
învăţat? „întotdeauna mi-am dorit să fiu Cineva. Cred că ar fi trebuit să fiu mai exact!"

CAPITOLUL XII
Optimism nesfârşit

Optimiştii se descurcă mai bine la şcoală, câştigă mai multe alegeri şi au succes mai mare în muncă decât pesimiştii.

Martin E.P. Seligman

Optimismul nesfârşit înseamnă să ştim că tot ce facem în fiecare clipă, inclusiv în cea de faţă, este urmarea unei
alegeri. Tot ce ni s-a întâmplat până acum este călătoria pe care a trebuit să o întreprindem ca să putem creşte şi
învăţa şi ca să ne dorim să fim exact unde suntem în acest moment.

Cu toţii am fost călăuziţi de fiinţa noastră interioară - dacă ne-am făcut timp să o simţim şi să o ascultăm cu atenţie.
Această fiinţă interioară ne-a călăuzit către toate coincidenţele şi greşelile prin care am trecut, ca să ne ducem la bun
sfârşit sarcina pe care o aveam de îndeplinit, astfel încât să ne continuăm drumul şi să facem pasul următor pentru
creşterea noastră spirituală.

La fel de important este să fii capabil să accepţi că toţi suntem fiinţe valoroase şi merituoase. Ca să fim optimişti,
trebuie să ne imaginăm tot ceea ce viaţa ne poate oferi mai bun. Procedând astfel, invităm tot ce-i mai bun în viaţa
noastră.

Facem să se întâmple ceea ce proiectăm. Orice viaţă de succes presupune atât o apreciere corectă a realităţii, cât şi
abilitatea de a visa. Aşa cum cântă Janet Stanfield: „Nu sunt pierdută, doar explorez".

Oare faptul că în viaţa noastră nu există accidente şi greşeli înseamnă că noi nu am ales şi continuăm să nu alegem
aceste relaţii otrăvite, divorţuri, abandonuri, respingeri şi boli? Răspunsul meu este „da". Odată ce ne-am asumat
responsabilitatea acestor alegeri şi apoi optăm pentru dezvoltare şi învăţare din alegerile făcute, ne îndreptăm spre
culmile sensului vieţii. Dar unde sunt optimismul şi umorul în toată treaba asta?

în trecut am ales numai relaţii veninoase. Majoritatea prietenilor mei, a partenerilor de afaceri şi a oamenilor care au
muncit cu mine şi pentru mine erau critici şi distructivi. Atunci când mi-am asumat aceste relaţii, alături de alte
alegeri făcute, şi am înţeles că eu însumi am invitat aceste relaţii în viaţa mea pentru a pune capăt afacerilor
neîncheiate din trecut, pentru a merge mai departe şi a creşte, viaţa mea s-a schimbat radical.

Am fost prieten aproape 20 de ani cu un cuplu. Acest cuplu se folosea de fiecare prilej ca eu să-mi fac o părere
proastă despre mine şi să-mi pierd încrederea în mine. Nu exista seară pe care să o petrec alături de ei şi în care să nu
mă întorc acasă cu dureri de cap. Şi totuşi continuam să mă întâlnesc cu ei săptămână de săptămână.

în cele din urmă, am decis să le mulţumesc pentru rolul în care eu însumi îi distribuisem în viaţa mea.

„Se pare că am nevoie de veninul vostru ca să mă dezvolt şi să învăţ", le-am explicat într-o seară. „Altfel, de ce v-am
adus în viaţa mea? Cred că, atunci când voi înceta să am nevoie de relaţia asta atât de veninoasă -învăţând tot ceea
ce este de învăţat din ea -, îmi voi lua rămas-bun de la voi. între timp, vă mulţumesc."

Au zâmbit auzind vorbele mele, şi eu am râs.

Adesea, în umor se află mult adevăr. Fără să-i mai învinovăţesc, ci, mai degrabă, asumându-mi alegerea făcută, am
fost în stare să pun capăt acelei relaţii şi să caut altele, mai pozitive.

Dacă se întâmplă uneori să iniţiez alte relaţii care îmi dăunează, atunci îmi reamintesc: „Se pare că n-am învăţat ceea
ce aş fi avut de învăţat. Dacă aş fi făcut-o, aş fi ales relaţii mai bune".

Oare cât timp durează să învăţăm o lecţie? O săptămână? O zi? Un an? Ce se întâmplă după ce lecţia a fost învăţată?
Când vom descoperi partea ei amuzantă?

Cu câţiva ani în urmă, am întemeiat o afacere; întrucât nu am avut curajul să o fac de unul singur, am ales un
partener foarte competent, iubitor, dar şi foarte critic şi iute la mânie. Relaţia noastră a fost pe alocuri vijelioasă şi
chiar dureroasă. Am stat împreună timp de nouă ani.

Nouă ani de frică, tristeţe, dragoste, critică şi mult rău provocat unul altuia.

Numai când am putut accepta faptul că eu l-am ales pe el şi că el m-a ales pe mine pentru a ne rezolva afacerile
neterminate din trecut şi numai când am putut accepta partea din el pe care o ascundeam în mine şi pe care o
proiectam asupra lui ne-am putut despărţi, într-un final.

Ne-am despărţit la fel de furtunos cum am trăit în trecut: avocaţi şi vorbe grele, ca şi cum în cei nouă ani petrecuţi
împreună n-am fi avut nicio zi bună unul alături de celălalt. însă între noi existaseră şi lucruri minunate. Doar că
refuzam să le vedem. încheierea relaţiei noastre s-a făcut fără a ne lua rămas-bun sau măcar să ne îmbrăţişăm. El a
plecat în America şi de atunci nu ne-am mai scris şi nu ne-am mai telefonat.

în decursul anilor, am crescut atât profesional, cât şi emoţional în urma acestei relaţii dragi şi dureroase. Cu ocazia
unui seminar Self Esteem susţinut în iulie 2000, în Santa Barbara, California, mi s-a oferit - graţie lui Dumnezeu -
şansa de a-mi încheia socotelile cu fostul meu partener.

Participanţilor li s-a cerut să îşi aleagă un partener pentru a urma un proces care permitea fiecăruia dintre noi să
creeze pentru sine aprecierea de care avea nevoie din partea unui om important din trecutul său. Imaginea
partenerului meu de afaceri mi-a venit brusc în minte. M-am folosit de serviciile binevoitoare ale partenerului pentru
a obţine aprecierea pe care nu o primisem din partea partenerului meu din trecut, atunci când fuseserăm prieteni şi
parteneri de afaceri. Când am terminat partea referitoare la apreciere, m-am simţit deopotrivă copleşit şi satisfăcut.
Am obţinut aprecierea de care aveam nevoie, chiar dacă cel cu care aş fi putut-o realiza nu era prezent.

Când m-am întors acasă de la seminar, mi-am verificat e-mailul. Nu-mi venea să cred! Pe ecran, chiar în faţa mea,
era un mesaj trimis de partenerul meu, care-mi cerea să uit vremurile rele, să ne amintim de cele bune şi să ţinem
legătura. Era ca şi cum îmi cerea iertare. Am observat ziua şi ora când a fost trimis e-mailul. A scris acea rugăminte
de înnoire a prieteniei noastre exact în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră când eu mi-am finalizat procesul la seminarul din
Santa Barbara.

Veţi spune că a fost o experienţă foarte ciudată, nu-i aşa?

Aşadar, cât durează să sfârşim un ciclu de afaceri neîncheiate? în cazul nostru, a durat aproape 15 ani. Unde-i
umorul în asta? Amândoi râdem când vorbim la telefon. Vom continua să râdem şi când ne vom mai întâlni în viitor,
ştiind că am ţinut la sufletele şi trupurile noastre de-a lungul anilor care ne-au despărţit. Ne-am iertat unul pe celălalt
şi am ales iubirea. Dacă porţi cu tine vechile furii, acest lucru îţi poate dăuna teribil atât fizic, cât şi psihic.

După ce am învăţat această lecţie, l-am binecuvântat în tăcere pentru că mi-a acceptat invitaţia de a juca un rol
important în viaţa mea. Funcţionează. Când te aştepţi să primeşti putere şi dragoste, cel mai adesea oamenii ţi le vor
oferi. Reversul este la fel de adevărat, desigur.

De fiecare dată când întâmpin greutăţi cu o persoană, de obicei îmi asum responsabilitatea de a recunoaşte
dificultatea şi a mă întreba: „Ce am proiectat asupra acestei persoane, încât să primesc un răspuns atât de negativ?"
Am observat că, dacă le zâmbesc oamenilor mai des, primesc mai multe zâmbete în schimb. Prin iubire şi voie bună,
devin receptorul iubirii şi al zâmbetelor.

Optimism nesfârşit înseamnă să ştii că totul va fi bine, în cele din urmă. în Israel am trăit în timpul mai multor
războaie. Pe vremea Războiului de Şase Zile locuiam împreună cu soţia şi cu fiul meu cel mare, de şase luni, în Elat,
un oraş din sudul ţării, situat foarte aproape de Marea Roşie. Când sirenele erau activate, toţi căutau refugiile. Odată,
soţia mea a fugit din casă către refugiu, strigându-mi: „la copilul!"

Am înşfăcat repede o pătură şi ceea ce credeam că era fiul meu şi m-am îndreptat spre adăpost. Când am ajuns
acolo, am dat pătura deoparte şi am constatat că luasem cu mine, panicat, un aparat de radio.

Trebuie să ai optimism în situaţii de felul acesta.

Cu altă ocazie, când sirenele s-au activat, în timpul aceluiaşi război, o femeie a venit la mine şi m-a rugat să-i duc
tatăl în adăpost, ei locuind la etajul al patrulea. Era bătrân şi avea nevoie de ajutor. Am părăsit refugiul şi am alergat
la etajul al patrulea, găsind un bătrân grav bolnav, care avea toate bolile posibile. Tremura şi abia putea merge. Eram
foarte speriat, neştiind ce avea să ni se întâmple.

Fiecare pas în josul scărilor dura cam zece minute. Când să ajungem pe ultima treaptă, sirena a fost dezactivată. Toţi
oamenii se îndreptau spre casele lor; aşa că, din nou, am luat-o uşurel în sus pe scări, în truda mea de a-l duce pe
bătrân în camera sa. M-am rugat să nu sune iarăşi sirena, cel puţin nu în timp ce îl ajutam să se întoarcă acasă.

Cât de optimist eram!

în timpul operaţiunilor numite Furtună în Deşert, desfăşurate în timpul războiului cu Irakul, câte o sirenă începea să
sune, îndemnând astfel cetăţenii să folosească măştile de gaze. Soţia mea nu a învăţat niciodată cum să poarte o
mască de gaze, aşa că mereu avea ceaţă în locaşul acela de plastic din dreptul ochilor. Aîn-cercat să vorbească la
telefon cu masca de gaze pe faţă, cu o voce înăbuşită, vrând să obţină informaţii despre starea copiilor noştri, care
locuiau departe de noi.

Oricine ar fi desluşit cu greu ce încerca să spună în timp ce zbiera în spatele măştii de gaze. M-am gândit că aş putea
spori absurditatea unui asemenea moment dacă aş forţa-o să ne sărutăm purtând măştile. Un sărut mască la mască, aş
putea spune. încă îmi amintesc, ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat, râsul ei prin mască şi glasul înăbuşit; „Ce faci? Te-ai
ţicnit?"

„Nu, draga mea. Doar că sunt optimist fără limite", i-am răspuns cu poftă.

Aş dori, dacă-mi permiteţi, să vă plimb într-o zi optimistă şi pozitivă.

De Ziua îndrăgostiţilor, în 2001, am fost invitat să susţin (pentru a doua oară) un workshop despre umor şi
optimism, în Olanda. Ca de obicei, am sosit cu două zile mai devreme, ca să mă odihnesc şi să mă relaxez. Aveam o
zi doar pentru mine şi, de fiecare dată când mă aflu într-o ţară străină, îmi place să am mult timp la dispoziţie pentru
plimbări, să observ, să nu fac nimic şi să-l las pe Dumnezeu să-mi aducă ce are de oferit.

„Plimbarea Buddha" pe care am făcut-o mi-a condus paşii la un magazin drăguţ, în care m-am decis să intru şi,
poate, chiar să cumpăr ceva stilat pentru mine. Ştiam ce-mi doream. Intrând în prăvălioara cu mărunţişuri, am ochit
pălăria visurilor mele, am probat-o şi am văzut că îmi venea perfect. Am ştiut imediat că mi se potrivea!

Şi vânzătorul a fost de acord cu mine.

„Vă place pălăria?" m-a întrebat el. „E italienească. Vă vine foarte bine."

L-am întrebat pe acest străin dacă crede în Dumnezeu. Mi-a zâmbit când i-am spus că Dumnezeu mă călăuzise către
magazinul său pentru a-mi cumpăra exact lucrul de care aveam nevoie.

„Sunteţi un om foarte norocos", m-a informat când mi-a pus minunata achiziţie în sacoşă.

„Da, sunt", am răspuns aprobator. „Dumnezeu mă trimite mereu în anumite locuri, ca să obţin exact lucrurile de care
am nevoie."

Ne-am zâmbit, apoi am plecat.

îndată ce am părăsit magazinul, mi-am amintit că aveam nevoie de aftershave. Am găsit un magazin cu vânzătoare
tinere şi simpatice. Una dintre ele m-a întrebat ce fel de loţiune doresc.

„Una care să atragă o fată frumoasă, ca tine", i-am mărturisit, „de către un domn în vârstă, ca mine." Apoi am
adăugat: „Nu că aş fi în stare să fac ceva, odată cu atracţia..."

Mi-a urmărit fiecare vorbă, în timp ce îmi pregătea aftershave-ul ales de ea.
„Nici măcar nu doriţi să-l mirosiţi înainte?" m-a întrebat.

l-am zâmbit şi i-am spus: „Dacă îţi place ţie, nici măcar nu mai trebuie să-l testez."

A roşit. „Da, îmi place."

M-am uitat la ea cu viclenie şi fata a râs.

„E Ziua îndrăgostiţilor. Poţi să-mi spui că mă iubeşti, pentru numele lui Dumnezeu!"

„Nu prea cred!" mi-a replicat asertiv.

Când eram pe picior de plecare, mi-a spus: „Ce-aţi zice să cumpăraţi ceva pentru soţia dumneavoastră?"

„l-am cumpărat deja ceva", i-am zâmbit eu.

„Şi i-a plăcut cadoul?"

„Nu i l-am dat încă."

„Sper să-i placă."

„îi va plăcea."

„De unde ştiţi?"

„Pentru că este de la mine. îi place orice cadou, câtă vreme i-l dăruiesc eu."

Ăsta da, optimism!

După acea confruntare simpatică, m-am decis să iau autobuzul spre Volendam, un sătuc olandez de pescari. Cineva
de acasă îmi spusese că mi-ar plăcea, iar eu nu mă opun niciodată voinţei Domnului. Dacă îmi place, atunci cred că
şi Dumnezeu are un amestec în asta.

în timp ce aşteptam autobuzul spre destinaţia mea, am observat un grup de adolescenţi în dreptul autogă-rii. Dintr-o
anume pricină, un tânăr de 13-14 ani se holba la mine. l-am zâmbit. El a făcut o grimasă. Am făcut şi eu una, ca
răspuns, iar dialogul nostru de trei minute a constat în a ne face mutre unul altuia, presărate pe alocuri cu zâmbete şi
râsete. Apoi mi-a zis ceva ca şi cum mi-ar fi pus o întrebare, în timp ce arăta spre mine.

„Homosexual?"

Nu ştiam în ce limbă să-i răspund; aşa că am dat din umeri: „Nu prea ştiu".

Am râs cu hohote de reacţia sa, care fusese condimentată cu un zâmbet şi cu o anumită neîncredere. Probabil că se
gândea: „Tipul ăsta este dus”.

Când am izbucnit în râs, mulţimea din staţie s-a uitat mirată la mine. După ce am urcat în autobuz, i-am zâmbit
tânărului care-mi făcea cu mâna; mi-a întors zâmbetul.

Aceste mici momente de neuitat sunt pentru mine adevărate miracole. Deşi nu există cuvinte, clipele acestea sunt
atinse de un dialog profund uman între doi oameni străini.

Umorul, un zâmbet şi câteva râsete nu cunosc ni-cio limită de vârstă.

în Volendam mă aştepta o zi cenuşie, răcoroasă şi cu burniţă. Briza sărată şi aerul rece mi-au readus amintiri din
copilărie despre plimbările mele de lângă Oceanul Atlantic. Un bărbat de vârstă mijlocie a venit spre mine şi mi-a
vorbit în olandeză, l-am răspuns în engleză şi atunci a început să vorbească într-o engleză fluentă.
„Dacă vă este foame, vă recomand restaurantul meu, care cu siguranţă vă va satisface apetitul", s-a oferit el.

L-am urmat şi m-a introdus repede într-un ascunziş comod, de mărimea unui mic dormitor. Erau locuri numai pentru
patru persoane. La vedere erau tot felul de peşti cruzi.

„Aţi mâncat vreodată ţipar?"

„Nu, şi este un motiv suficient de bun ca să încerc."

A tăiat peştele, a adăugat ceapă şi apoi mi l-a servit.

„Aveţi pâine?" am întrebat.

„Nu, dar puteţi cumpăra de acolo, de la sora mea", mi-a spus el, arătându-mi o brutărie din apropiere.

„Dar o bere?" l-am întrebat.

„Nu, dar localul fratelui meu nu este departe de aici."

„Văd că aveţi o familie numeroasă care lucrează în zonă", am spus, privindu-l de la locul meu.

A râs şi a răspuns: „O, da! Toţi cei de aici sunt familia mea. Ne numim unii pe alţii fraţi şi surori, din moment ce am
crescut împreună şi familiile noastre au o istorie comună".

Am gustat ţiparul, după care l-am devorat cu poftă.

Am cerut şi hering şi, în timp ce mi-l prepara, omul mi-a povestit despre soarta oraşului, cu ani în urmă.

„Acest oraş a fost aproape complet distrus de un incendiu. Cincizeci şi cinci dintre fraţii şi surorile mele au murit.
Alţi 50 dintre copiii mei sunt schilodiţi." Apoi a ieşit de după tejghea, aducându-mi heringul crud.

„O echipă de fotbal faimoasă s-a oferit să joace pentru a strânge bani pe care să-i doneze copiilor noştri. Să le facă
viaţa mai uşoară."

Cred că am surprins o urmă de lacrimi în ochii lui înroşiţi, în timp ce-şi aducea aminte de bunătatea şi dragostea
celor despre care îmi vorbea cu mândrie.

Pe drumul de întoarcere spre Amsterdam, m-am gândit mult la acea întâlnire. M-am plimbat prin oraş ducând cu
mine o hartă, pentru a ajunge la hotelul meu. Habar n-aveam unde mă aflam. Am cerut îndrumare de la două
poliţiste. Una dintre ele a văzut harta.

„De ce ne cereţi îndrumări, dacă aveţi deja o hartă?" mi-a spus ea.

„Aşa este, am o hartă, dar e Ziua îndrăgostiţilor, şi cum altfel aş avea ocazia să vorbesc cu două femei drăguţe?"

Au râs şi m-au ajutat.

Nu pot uita aceste situaţii şi ocazii pe care viaţa le oferă.

în timp ce mă îndreptam spre hotel, am găsit o tarabă unde se vindea hotdog. Mi-am luat unul şi avea un gust pe care
nu-l mai întâlnisem din copilărie. Era un hotdog uriaş, cu muştar, cu savoare de ceapă prăjită. Am muşcat din el, am
auzit cum se zdrobea în gură şi am gustat amintirea delicioasă a jocurilor de baseball la care mă duceam când eram
puşti. Parcă şi aud sunetul bâtei lovind mingea, vâjâind, confirmând o lovitură puternică, zgomotul solidar al
mulţimii, pe când eu priveam, cu ochii minţii, cum mingea se avânta pe stadion. Am mai muşcat o dată şi am închis
ochii.

Aşa a fost de Ziua îndrăgostiţilor, în Amsterdam. Am meditat asupra gândului că, dacă am lăsa lucrurile să se
întâmple, şi am primi darurile neaşteptate ale lui Dumnezeu, şi am renunţa la nevoia de a controla ce se întâmplă aici
şi acum, am putea învăţa să fim optimişti. Câteodată este nevoie să lăsăm lucrurile să se întâmple, mai degrabă decât
să le facem noi să se întâmple.

M-am gândit la Israel, la tensiunea şi ura dintre două lumi care se luptau acolo pentru existenţă. Am încercat să-mi
imaginez că deschid televizorul în camera mea de hotel, că urmăresc ştirile şi că sunt martor al momentului în care
soldaţii israelieni le oferă flori şi ciocolată aruncătorilor de grenade palestinieni din mişcarea de rezistenţă. Am
realizat că niciun guvern nu ar pune în aplicare un asemenea ordin, dar asta nu m-a împiedicat să visez.

Cred că pacea în Orientul Mijlociu nu va fi obţinută nici prin război, nici printr-un manifest anume. Pacea va veni
numai când un israelian devotat iubirii şi bunei înţelegeri va strânge mâna unui palestinian pregătit să trăiască în
pace şi în armonie. Când lucrul acesta se va întâmpla, cred că şi ceilalţi vor avea curajul să-şi dea mâna şi să formeze
un lanţ trainic de iubire. Aceasta este o opţiune minunată de combatere a terorii.

Teroarea are nevoie de o opoziţie. Opusul terorii este dragostea. Teroarea aduce cu sine şi mai multă teroare. Iubirea
invită iubirea.

Am 64 de ani. Dacă stau în pat fără să fac nimic, mai devreme sau mai târziu voi împlini 65. Nu-i nevoie de nicio
abilitate sau de vreun talent pentru asta. Ideea este să creşti găsind şanse de schimbare. Nu am niciun regret pentru
ceea ce am făcut. Nu pot regreta decât lucrurile pe care nu le-am făcut.

Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor şi bună-dispoziţie în fiecare zi. Nu încetăm să râdem pentru că
îmbătrânim. îmbătrânim pentru că am încetat să râdem. Aşa că haideţi să avem visuri. Când ne pierdem visurile,
murim. Prin urmare, mulţi oameni se plimbă în jur de parcă ar fi morţi, şi nici măcar nu o ştiu. îmbătrânirea este
obligatorie, însă maturizarea este opţională. Nu este niciodată prea târziu să fim tot ceea ce putem fi.

Trăieşte-ţi viaţa, dragul meu cititor, dar nu te ataşa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea în locul fricii. Opusul
dragostei nu este ura, ci frica. Priveşte Iu-mea cu iubire, râsete, umor şi optimism - şi toate ţi se vor întoarce din
abundenţă.

Ram Dass a observat: „în spatele iţelor minţii noastre nedemne de încredere găsim o esenţă care nu-i dependentă, o
fiinţă pe care îmbătrânirea nu o alterează, la care nimic nu poate fi adăugat şi din care nimic nu poate fi luat. Cu cât
suntem mai puţin conştienţi de această fiinţă, care este însuşi Sufletul şi sursa puterii noastre, cu atât mai mult vom
cădea pradă iluziei şi nonsensului".

încurajez pe fiecare să-şi urmeze inima. Dacă facem ceva fără suflet, nu merită făcut. Trebuie să facem ceea ce
iubim cu adevărat şi să fim plătiţi frumuşel pentru munca noastră. Unii cred că este o crimă să ne iubim munca şi, în
acelaşi timp, să fim plătiţi pentru ea.

Şi totuşi nu există o altă cale. Luaţi-o şi invers: să faci ceva ce deteşti, doar pentru bani, te va duce, invariabil, la
depresie şi boală.

Când facem ceva din inimă, putem fi siguri că acolo se află şi sprijinul lui Dumnezeu. Asta va atrage bani, faimă,
iubire, sănătate, umor şi toate acele lucruri bune pe care le merităm. Am venit în această lume ca să ne simţim bine,
să ne distrăm, să râdem, să iubim şi să învăţăm. Restul sunt detalii. Dacă nimic nu se dovedeşte a fi exact cum ţi-ai
dorit, atunci opreşte-te şi întreabă-te: „Oare ce anume fac încât bucuria, iubirea şi râsul lipsesc din viaţa mea?" Apoi
scrie un scenariu nou şi atrage toate lucrurile plăcute pe care viaţa le are de oferit. Este ceva magic.

Provocările şi dificultăţile fac parte din joc. Nu există sus sau jos. Există doar ceea ce este. Şi putem să dansăm sau
putem să ne chinuim. Acesta este motivul pentru care aleg să fiu un optimist incurabil. îmi place să dansez. Mai ales
cu Viaţa!

îmi place să mă privesc în oglindă pentru o vreme, ocazional, şi să mă îndrăgostesc iar şi iar. în timp ce fac asta, mă
gândesc: „Sunt perfect. Totul este perfect pentru mine acum. Am tot ce mi-a-m dorit. Tot ce am visat s-a îndeplinit.
Şi tot ceea ce am ales să visez pentru viitorul meu se va îndeplini. îţi mulţumesc, Doamne!
Dansezi?