Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia — o biografie

N.T. WRIGHT
Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia
— o biografie
Traducere de ierom. Nectarie (Dărăban) DEISIS Sibiu 2020
Coperta: Sfântul Pavel, mozaic, 1312, biserica Chora, Istanbul
Lector şi redarea citatelor biblice: diac. Ioan I. Ică jr
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WRIGHT, N.T.
Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia — o biografie N.T. Wright; trad, de ierom. Nectarie
(Dărăban). — Sibiu: Deisis, 2020 ISBN 978-606-740-021-2
I. Nectarie Dărăban, ieromonah (trad.)
2
Traducere după: NT. WRIGHT, Paul: A Biography,
HarperOne, San Francisco, 2018 © by Nicholas Thomas Wright
Published by arrangement with HarperCollins Publishers Inc., 10 East 53rd Street, New York,
NY 10022
© DEISIS pentru versiunea română
îndrăgitei amintiri a lui Carey Alison Wright 12 octombrie 1956-3 iunie 2017
Prefaţă
Apostolul Pavel e unul din puţinii oameni din lumea antică ale cărui cuvinte încă au
puterea de-a sări din pagină şi de-a ne sta înainte. Că suntem de acord sau nu cu el — că ne
place sau nu de el! — scrisorile lui sunt personale şi pasionante, uneori înlăcrimate, alteori
cicălitoare, adeseori dense, dar niciodată anoste. Dar cine a fost el? Ce resort îl punea în
mişcare? Şi de ce carierea sa misionară aparent imprevizibilă a avut o influenţă atât de
profundă asupra lumii Greciei şi Romei antice şi, plecând de aici, asupra lumii zilelor
noastre?
Orice răspuns serios presupune obligatoriu studiul istoric şi teologic detaliat al scrisorilor
sale în dezbatere cu cercetarea ştiinţifică în derulare. Am încercat să fac asta în Culminaţia
Legământului (1991), Pavel şi credincioşia lui Dumnezeu (2013), culegerea de eseuri
intitulată Perspective pauline (2013) şi trecerea în revistă a cercetării moderne, în mare parte
anglofonă, Pavel şi interpreţii lui recenţi (2015).1 întrebările biografului sunt însă uşor
diferite. Suntem aici în căutarea omului din spatele textelor.
1
The Climax of the Covenant. Christ and the Law in Pauline Theology, T T Clark,
Edinburgh, 1991; Fortress, Minneapolis, MN, 1992; Paul and the Faithfulness of God
(Christian Origins and the Question of God 4), SPCK, London; Fortress Press,
Minneapolis, MN, 2013; Pauline Perspectives. Essays on Paul, 1978-2013, SPCK,
Londra; Fortress Press, Minneapolis, 2013; Paul and His Recent Interpreters, SPCK,
Londra; Fortress Press, Minneapolis, MN, 2015.

8
La fel ca majoritatea istoricilor încerc să includ toate mărturiile relevante într-un cadru cât
mai simplu cu putinţă. Nu socotesc o virtute tranşarea înainte de vreme a paternităţii pauline a
unora dintre scrisorile sale sau a istoricităţii Faptelor Apostolilor (pe motivul că Luca scria
poate mult după evenimente şi inventa materiale care să se ajusteze cu teologia sa). Fiecare
generaţie trebuie să abordeze puzzle-ul cu toate piesele pe masă şi să vadă dacă ele pot fi
asamblate în mod plauzibil pentru a înfăţişa un caz credibil de la prima vedere. în concret
demersul meu aici se bazează pe două mari presupuneri: destinatari din sudul Galatiei pentru
Galateni şi o întemniţare în Efes ca loc al scrisorilor captivităţii. Pentru cea dintâi urmez,
printre alţii, cărţii lui Stephen Mitchell, Anatolia. Ţară, oameni şi zei în Asia Mică, vol. 2:
Ascensiunea Bisericii2. Pentru cea din urmă sunt îndatorat multora, inclusiv unei lucrări mai
vechi a predecesorului meu de la St. Andrews, George S. Duncan, Activitatea lui Pavel la
Efes. O reconstituire3. Am descoperit că aceste ipoteze oferă un sens excelent datelor istorice,
teologice şi biografice. Referinţe la sursele principale se găsesc în note, dar de regulă n-am
învălmăşit lucrurile cu nesfârşite referinţe la Faptele Apostolilor.
2
Stephen Mitchell, Anatolia. Land, Men, and Gods in Asia Minor, vol. 2, The Rise
ofthe Church, Clarendon, Oxford, 1993.
3 George S. Duncan, Pauls Ephesian Ministry. A Reconstruction, Hodder and
Stoughton, Londra, 1929.
Din raţiuni de fidelitate faţă de tradiţia Bibliilor româneşti, editorul a decis să nu
urmeze în textul traducerii grafia cu minusculă „duhul sfânt” sau „fiul lui Dumnezeu”
argumentată de N.T. Wright în acest punct al prefeţei sale astfel:
„O scurtă notă despre stil. în ciuda unor proteste, menţin minuscula în „duhul (sfânt)”,
întrucât e conformă cu propria mea traducere (The New Testament for Everyone, SPCK,
Londra, 2011; The Kingdom New Testament, HarperOne, San Francisco, 2011), şi mai
cu seamă pentru că atunci când Pavel scria cuvântul grecesc pneuma nu avea opţiunea
unei distincţii între majusculă şi minusculă. în orice caz, scrisorile lui erau scrise ca să
fie citite cu glas tare. Şi cuvântul pneuma trebuia să-şi croiască propria cale într-o lume
în care avea diverse nuanţe de sensuri filozofice şi religioase fără ajutorul unor marcaje
văzute. Ceea ce spune un lucru important despre Pavel, care spunea şi trăia un mesaj
evreiesc modelat de Iisus într-o lume plină de confuzii şi contestări.”
9
Sunt recunoscător câtorva prieteni şi colegi care au citit întreaga carte sau părţi din ea
într-o formă preliminară şi au oferit sugestii, corecturi, adăugiri şi clarificări. Nu ei sunt
responsabili pentru erorile ce au rămas. Mă gândesc îndeosebi la Simon Kingston, Scot
McKnight, Mike Bird, Mike Gorman, Max Botner, Craig Keener, Andrew Cowan, John
Richardson şi Jonathan Sacks. Editorii au fost la fel de încurajatori şi serviabili; mă gândesc
la Mickey Maudlin, Noël Chrisman şi colaboratorii lor de la HarperOne, şi Sam Richardson,
Philip Law şi colaboratorii lor de la SPCK. Sunt recunoscător încă o dată colegilor şi
studenţilor mei de la St. Andrews pentru încurajarea şi entuziasmul lor, şi familiei mele dragi
pentru sprijinul lor neabătut. Cartea e dedicată îndrăgitei amintiri a regretatei mele cumnate,
Carey Wright, care asemenea lui Pavel a dăruit cu generozitate iubire şi bucurie celor din
jurul ei.
Tom Wright înălţarea Domnului, 2017 St. Andrews
Introducere
Cultura umană se dezvoltă în mod normal cu viteza unui gheţar. Obişnuiţi cu schimbări
bruşte şi revoluţii dramatice, noi, modernii, suntem nevoiţi să ne reamintim mereu faptul că
în mod obişnuit lucrurile nu funcţionau aşa. Regula era încet şi sigur. Invenţii ocazionale care
transformă brusc viaţa omenească în bine sau rău — roata, tiparul, praful de puşcă, internetul
— sunt rare.
De aceea, privite retrospectiv, evenimentele care s-au derulat acum două mii de ani în
sud-estul Europei şi vestul Asiei sunt încă la fel de senzaţionale cum au fost atunci. Un bărbat
energic şi sfătos la care nu prea aveai ce vedea şi provenit dintr-un neam dispreţuit umbla
dintr-un oraş într-altul vorbind despre Dumnezeul Unu şi „Fiul” Său, Iisus, înfiinţând
comunităţi de oameni care acceptau ceea ce spunea el şi cărora le scria pe urmă scrisori a
căror încărcătură explozivă e şi astăzi la fel de proaspătă ca atunci când au fost dictate. Pavel
ar fi contestat sugestia că el însuşi a schimbat lumea; Iisus, ar fi spus el, o făcuse deja. Dar
ceea ce spunea el despre Iisus şi despre Dumnezeu, despre lume şi despre ce anume înseamnă
să fii om autentic a fost creativ şi constrângător — dar şi controversat în zilele lui şi până azi.
Nimic nu avea să mai fie la fel.
Câteva fapte remarcabile. într-o traducere modernă standard scrisorile lui Pavel ocupă
mai puţin de optzeci de pagini. Chiar luate ca întreg, sunt mai scurte decât aproape oricare
dintre dialogurile lui Platon sau tratatele lui Aristotel. E un pariu câştigat a susţine că, pagină
cu pagină, aceste scrisori au generat mai multe comentarii, mai multe predici şi seminarii,
mai multe monografii şi disertaţii decât oricare alte scrieri din lumea antică. (Luate la un loc,
evangheliile sunt iarăşi de două ori mai lungi.) E ca şi cum opt sau zece mici tablouri ale unui
artist obscur ar deveni mai căutate, mai studiate şi copiate, mai preţuite decât toate picturile
lui Rembrandt şi Tiziano, Monet şi Van Gogh din lume.
Acest lucru ridică o serie de întrebări pentru orice istoric sau orice biograf. Cum anume s-
au întâmplat lucrurile? Ce a avut în plus faţă de alţii acest om mic, hiperactiv? Cum a ajuns să
vorbească, să călătorească şi să scrie în acest fel cineva din mediul şi cu educaţia sa, care a
produs sfinţi şi erudiţi, dar pe nimeni ca el? Aceasta e prima provocare a cărţii de faţă: să
intre înăuntrul minţii, înţelegerii, ambiţiei (dacă acesta e cuvântul corect) lui Pavel Apostolul,
cunoscut anterior drept Saul din Tars. Ce anume l-a motivat în adânc?
Această întrebare ne conduce de îndată spre cea de-a doua. Când Pavel s-a întâlnit cu
vestea despre Iisus, mintea lui nu era o tăbliţă goală. Mergea în plin galop într-o direcţie
opusă. Nu o
12
dată le reaminteşte cititorilor săi că fusese crescut într-o şcoală de gândire evreiască care
adera strict la tradiţiile strămoşeşti. De tânăr Saul din Tars devenise o lumină călăuzitoare în
această mişcare, al cărei ţel era să-şi îndemne confraţii evrei spre o ascultare tot mai radicală
faţă de vechile coduri şi să-i descurajeze de la orice devieri cu toate mijloacele posibile,
mergând până la violenţă. De ce toate astea s-au schimbat? Ce anume s-a întâmplat mai exact
pe drumul spre Damasc?
Acest fapt ridică pentru cititorii de azi o problemă pe care e bine să o menţionăm de
îndată, deşi vom fi în stare să o abordăm doar puţin câte puţin. Expresia „Drumul
Damascului” a ajuns o referinţă proverbială cu privire la orice transformare subită a credinţei
sau caracterului unei persoane, la orice „convertire”, fie „religioasă”, „politică”,
13
ba chiar estetică. Această întrebuinţare proverbială contemporană ne stă în cale. Ne
îngreunează înţelegerea evenimentului originar. La fel o face însuşi limbajul „convertirii”.
Acest cuvânt poate desemna astăzi pe cineva „convertit” de la ateism sau agnosticism secular
la o anume formă de credinţă creştină, sau poate pe cineva „convertit” de la o „religie” cum e
budismul sau islamul la o „religie” numită „creştinism” — sau, fireşte, invers. Mulţi au
presupus astfel că pe drumul spre Damasc Saul din Tars s-ar fi „convertit” de la ceva numit
„iudaism” la altceva numit „creştinism” — şi că în gândirea de maturitate a comparat aceste
două „religii”, explicând de ce a preferat-o pe cea din urmă. Dacă vom aborda însă în acest
fel chestiunea pur şi simplu nu-i vom înţelege niciodată nici pe Saul din Tars, nici pe Pavel
Apostolul.
Pentru început şi ca semn că vom avea de făcut viraje dificile, în lumea lui Pavel cuvântul
„iudaism” (grecescul ioudaismos) nu se referea la ceea ce am numi astăzi „o religie”. în zilele
lui Pavel „religia” consta din activităţi legate de Dumnezeu care, alături de politică şi viaţa
comunităţii, ţineau la un loc o cultură şi îi legau pe membrii acelei culturi de divinităţile ei şi
unii de alţii. în lumea modernă occidentală, „religie” tinde să desemneze credinţe şi practici
individuale legate de Dumnezeu presupus separabile de cultură, de politică şi de viaţa
comunităţii. Pentru Pavel, „religia” era ceva întreţesută cu întregul vieţii; pentru lumea
occidentală modernă, e separată de ea.
Aşa că atunci când, în cea care este probabil prima dintre scrisorile sale, Pavel spune că
„progresam în iudaism dincolo de mulţi dintre cei de vârsta mea”1, cuvântul „iudaism” nu se
referă la o „religie”, ci la o activitate: răspândirea şi apărarea zeloasă a modului de viaţă al
strămoşilor săi. Din punctul de vedere al lui Saul din Tars, primii adepţi ai lui Iisus din
Nazaret erau un clar exemplu de comportament deviant care trebuia eradicat dacă era să
1
Galateni 1,14.
14
fie cinstit Dumnezeul lui Israel. Saul din Tars era, prin urmare, „zelos” (zélótés, acest termen
al său2 indicând o violenţă, nu doar o emoţie puternică) în persecutarea acelor oameni. Asta
înţelegea el prin ioudaismos. Trebuia făcut tot posibilul pentru stăvilirea unei mişcări care
urma să împiedice adevăratele intenţii ale Dumnezeului Unu al lui Israel, despre ale Cărui
planuri divine Saul şi prietenii lui credeau că se află în sfârşit în pragul unei slăvite împliniri
— până când, pe drumul Damascului, Saul a ajuns să creadă că aceste planuri fuseseră
împlinite într-adevăr într-un chip slăvit, dar într-un mod în care nu şi-l imaginase vreodată.
Prin urmare, pe lângă numeroasele întrebări pe care le pune celor care studiază cultura
antică, „religia” sau credinţa antică, Saul pune o dublă întrebare istoricului. Cum anume a
ajuns să fie un schimbător al lumii? Era în orice caz un candidat surprinzător pentru un
asemenea rol. Era poate dascălul unor tradiţii evreieşti; foarte posibil un reformator. Dar nu
genul de activist care să întemeieze în oraş după oraş mici reţele de oameni neverosimili,
mulţi dintre ei neevrei, şi să-i înflăcăreze cu o speranţă bucuroasă care să-i ţină la un loc. Nu
genul de filozof care-i învaţă pe oameni doar idei noi, ci un întreg nou mod de gândire. Nu
genul de maestru spiritual care regândeşte rugăciunea însăşi din temelii. Cum anume s-a
întâmplat asta? Şi, dincolo de impactul iniţial, de ce a avut mişcarea lui Pavel atâta succes?
De ce aceste mici comunităţi întemeiate de un evreu rătăcitor s-au transformat în ceea ce avea
să devină „Biserica”? Aceasta e prima serie de întrebări abordate în această carte.
 A doua serie îi dă o cotitură radicală. Cum anume a ajuns Saul persecutorul să devină
Pavel Apostolul? Ce fel de trecere a fost asta? A fost oare în vreun sens o „convertire”? Şi-a
„schimbat” Pavel „religiile”? Sau putem accepta propria relatare a lui Pavel, potrivit căreia,
urmând
2 Galateni 1,14; Filipeni 3, 6.
15
lui Iisus răstignitul şi vestind că Dumnezeul lui Israel l-a sculat din morţi, era de fapt loial
tradiţiilor strămoşeşti, chiar dacă într-un mod pe care nici el şi nici altcineva nu-l
anticipaseră?
Fără îndoială că aceste întrebări i-au nedumerit pe contemporanii lui Pavel. Inclusiv pe
alţi adepţi ai lui Iisus, dintre care unii îl priveau cu adâncă suspiciune. Inclusiv confraţii săi
evreii, dintre care unii au reacţionat la fel de violent faţă de el cum o făcuse el însuşi faţă de
mişcarea incipientă a lui Iisus. Cu siguranţă populaţia neevreiască din oraşele în care mergea,
unde mulţi credeau că e atât nebun, cât şi periculos (un evreu numai bun să primească o
cizmă în spate, ar fi rânjit unii). Oriunde mergea, oamenii trebuie să se fi întrebat cine era, ce
credea că face şi ce sens avea ca un evreu naţionalist să ajungă întemeietorul unor comunităţi
multietnice.
Aceste întrebări nu par să-l fi nedumerit pe Pavel, deşi, aşa cum vom vedea, a avut şi el
propriile sale momente de întuneric. Le-a gândit până la capăt ajungând la răspunsuri
viguroase şi bine croite. Dar de atunci încoace ele au continuat să provoace cititori şi
gânditori şi să stea în faţa unei lumi moderne ajunsă confuză cu privire la multe diverse
aspecte ale vieţii omeneşti, inclusiv cele etichetate uneori cu termenul înşelător de „religie”.
Pavel stă în faţa lumii noastre, aşa cum a stat şi în faţa lumii lui: cu întrebări şi provocări.
Această carte, o biografie a lui Pavel, e o încercare de a aborda aceste întrebări. Sper că va
limpezi şi provocările.

Nu acestea au fost însă întrebările care m-au îndemnat mai întâi să-l citesc pe Pavel în
mod serios pentru mine însumi. Faptul nu contează. Odată ce începi să-l citeşti, cât de curând
el te va conduce la toate celelalte întrebări. Studiindu-l pe Pavel ca adolescent împreună cu
prieteni de-o seamă cu mine (au fost multe stiluri de revoltă culturală în anii 60 şi mă bucur
că a mea a fost asta), aveam
16
tendinţa să mă concentrez pe temele teologice de bază. Ce anume era „evanghelia” şi cum
„funcţiona” ea? Ce însemna să fii „mântuit” şi să fii „îndreptat” şi cum anume poţi şti că
acest lucru s-a întâmplat cu tine personal? Dacă ai fost „îndreptat doar prin credinţă”, de ce să
mai conteze cum anume te comporţi după aceea? Sau dacă ai fost cu adevărat „născut din
nou”, sălăşluit de Duhul, nu s-ar cuveni să duci acum o viaţă complet lipsită de păcat? Exista
o cale de mijloc între aceste două poziţii şi, dacă da, ce sens putea avea? Era credinţa însăşi
ceva ce „a făcut” cineva ca să câştige aprobarea lui Dumnezeu sau asta era doar o furişare pe
uşa din dos a „faptelor bune”? A învăţat oare Pavel „predestinaţia” şi, dacă da, ce anume
putea însemna asta? Dar „darurile duhovniceşti”? Doar pentru că Pavel a vorbit în limbi
însemna oare că trebuie s-o facem şi noi? în scrisoarea sa către galateni Pavel era evident
îngrijorat pentru convertiţii lui că s-ar fi putut lăsa tăiaţi împrejur; dat fiind că nici unul dintre
noi n-a simţit vreo presiune în acest sens, care anume ar fi echivalentul acesteia în lumea
noastră? însemna oare că Pavel era împotriva tuturor „ritualurilor religioase” şi, dacă da,
atunci ce anume spunea asta despre viaţa bisericească, Liturghie şi despre Botezul însuşi?
Aceste întrebări se roteau în minţile noastre de tineri nerăbdători pe măsură ce ascultam
predici, ne implicam în viaţa bisericii şi ne luptam cu textele. îl citeam pe Pavel în lumina
preocupărilor tipice unor părţi ale bisericii în anii 60 şi 70, dar, fireşte, ceea ce voiam să ştim
era nu ce anume gândea cutare sau cutare predicator sau profesor, ci ce anume gândea Pavel
însuşi. Credeam, într-un mod destul de nereflectat, în „autoritatea” Scripturii, inclusiv a
scrisorilor lui Pavel. Eram, prin urmare, în căutarea a ceea ce încerca să spună Pavel însuşi.
Cu alte cuvinte, ne străduiam să facem istorie antică, deşi nu credeam asta şi poate că ne-am
fi împotrivit acestei idei, dacă am fi ştiut. (Cu atât mai ironic în cazul meu cu cât istoria antică
făcea parte din examenele mele de student.) Inspirate, aşa cum
17
credeam, de Dumnezeu, cuvintele lui Pavel erau încărcate de măreţia adevărului divin, iar
sensul lor trebuia căutat prin rugăciune şi credinţă mai degrabă decât prin investigaţie
istorică, chiar dacă, fireşte, dacă voiai să le înţelegi, acele cuvinte cereau un studiu atent al
spectrului lor semantic în lumea de atunci.
Scrisorile lui Pavel existau pentru noi într-un fel de bulă de aer sfântă, neafectată de
talmeş-balmeşul vieţii cotidiene a veacului întâi. Ceea ce ne făcea să presupunem voioşi că
atunci când spunea „îndreptare” Pavel vorbea exact despre ceea ce desemnau prin acest
termen teologi din secolul XVI şi predicatori din secolul XX. Ne permitea să presupunem că
atunci când îl numea pe Iisus „Fiu al lui Dumnezeu” voia să spună „a Doua Persoană a
Treimii”. Dar odată ce eşti în căutarea sensurilor originare vei avea mereu surprize. Istoria e
întotdeauna o încercare de a gândi cu minţile unor oameni care gândeau altfel decât noi. Iar
istoria antică ne introduce în moduri de gândire foarte diferite de cele din secolele XVI sau
XX.
Mă grăbesc să adaug că văd încă scrisorile lui Pavel o parte integrantă a „sfintei
Scripturi”. Cred în continuare că rugăciunea şi credinţa sunt părţi vitale şi nenegociabile ale
încercării de a le înţelege, aşa cum cred că faptul de a învăţa să cânţi la pian e o parte
importantă a încercării de a înţelege „Improvizaţiile” lui Schubert. Mai devreme sau mai
târziu, pe măsură ce încercăm o teorie sau alta, pe măsură ce începem să-l citim pe Pavel în
greceşte şi să ne întrebăm ce anume însemna cutare termen grecesc în veacul întâi,
descoperim că până şi cei mai mari comentatori stăteau pe umerii istoricilor şi îndeosebi ai
lexicografilor antici şi ajungem, indiferent pe ce rută, la întrebările acestei cărţi: cine era în
realitate Pavel, ce anume credea că face, de ce a „funcţionat” şi, în toate acestea, care a fost
natura transformării pe care a suferit-o pe drumul spre Damasc.
18
între citirea Bibliei de adolescent pe care o aveam şi o citire istorică a lui Pavel mai stătea
o altă barieră evidentă. Cel puţin până la treizeci de ani, am presupus fără discuţie că întregul
sens al creştinismului era să-i facă pe oameni să „meargă în cer atunci când mor”. Imne,
rugăciuni şi predici (inclusiv primele mele câteva sute de predici), trimiteau toate în această
direcţie. Mi se părea că la fel făcea şi Pavel: „Cetăţenia noastră e în ceruri”, scria.3 Limbajul
„mântuirii” şi „preaslăvirii”, central în Romani, cea mai mare scrisoare a lui Pavel, era
presupus că însemna acelaşi lucru: a fi „mântuiţi” sau a fi „preaslăviţi” însemna „să mergem
în cer”, nici mai mult nici mai puţin. Luam de bun faptul că „îndreptarea”, larg socotită
doctrina principală a lui Pavel, era principalul său răspuns la modul în care funcţiona în
practică această „mântuire”; astfel, de exemplu, „pe cei pe care i-a îndreptat, pe aceia i-a şi
preaslăvit”4, voia să spună „mai întâi eşti îndreptat, apoi sfârşeşti în cer”. Privind acum în
urmă, cred că în cercetarea noastră sârguincioasă a Scripturilor căutam răspunsuri biblice
corecte la întrebări medievale.
Nu acestea erau însă, cum s-a dovedit mai apoi, întrebările puse de primii creştini. Mie şi
prietenilor mei nu ne-ar fi trecut vreodată prin minte că, dacă ar fi fost să cutreierăm secolul
întâi căutând oameni care sperau ca „sufletele” lor să lase în urmă lumea materială de acum şi
să „meargă în cer”, am fi descoperit platonicieni ca Plutarh, nicidecum creştini ca Pavel. Nu
ne-ar fi trecut niciodată prin minte că întreg cadrul „rai şi iad” pe care-l luam de bun era de
fapt o construcţie a Evului Mediu târziu, căruia Reformatorii secolului XVI îi adăugaseră noi
răsuciri importante, dar în cel mai bun caz era o distorsionare a perspectivei veacului întâi.
Important pentru Pavel şi pentru toţi primii creştini nu era ca „sufletele mântuite” să fie
salvate de lume şi luate într-un „cer” îndepărtat, ci
3 Filipeni 3, 20.
4
Romani 8,30.
19
venirea la un loc a cerului şi pământului într-un măreţ act de înnoire cosmică în care trupurile
omeneşti urmau să fie şi ele înnoite pentru a-şi lua locul în acea lume nouă. (Când Pavel
spune „cetăţenia noastră e în cer”, continuă de fapt spunând de îndată că Iisus va veni din cer
nu pentru a ne duce înapoi acolo, ci pentru a transforma lumea aceasta şi pe noi odată cu ea.)
Iar această speranţă a „învierii”, a unor trupuri noi înăuntrul unei creaţii noi reconstituite, nu
înseamnă doar regândirea „destinaţiei” ultime, speranţa viitoare finală. Ea schimbă cu sine
toate.
Odată lămurită asta, câştigăm o perspectivă „istorică” în trei sensuri diferite. întâi de
toate, începem să înţelegem că e într-adevăr important să încercăm să aflăm despre ce anume
vorbea de fapt Pavel în veacul întâi faţă de ceea ce au presupus că vorbea teologii şi
predicatorii de mai târziu. Aşa cum spuneam, a face istorie înseamnă să gândim cu minţile
altora. A învăţa să-l citim pe Pavel implică mult mai mult decât atât, dar nu mai puţin.
în al doilea rând, atunci când începem să apreciem „despre ce anume vorbea de fapt
Pavel” aflăm că el însuşi vorbea despre „istorie” în sensul a „ceva ce se întâmplă în lumea
reală”, lumea spaţiului, timpului şi materiei. Era un evreu care credea în bunătatea creaţiei
originare şi în intenţia Creatorului de a-şi înnoi lumea. Evanghelia „mântuirii” lui era despre
Mesia lui Israel „moştenind lumea”, cum făgăduiau Psalmii. Din perspectiva lui Pavel, ceea
ce Dumnezeu săvârşise în şi prin Iisus era lansarea unei mişcări a cerului-şi-pământului, nu
oferta unei noi speranţe „într-o altă lume”.
Mulţi sceptici din zilele noastre pleacă de la premisa potrivit căreia creştinismul e
irelevant pentru „lumea reală”. Iar mulţi creştini sunt de acord presupunând că dacă vor
insista pe dimensiunea „cerească” vor fi nevoiţi să tăgăduiască importanţa celei „pământeşti”.
Oricât ar fi de bine intenţionate, toate aceste teorii care scindează lumea ratează esenţialul.
Deşi Pavel nu citează rugăciunea lui Iisus ca împărăţia lui Dumnezeu să vină „pe pământ ca
şi
20
în cer”, întreaga sa carieră şi gândire au fost construite pe premisa că asta a fost dintotdeauna
intenţia lui Dumnezeu şi că noua realitate istorică a cerului-şi-pământului se născuse în Iisus
şi era activată de Duhul.
În al treilea rând, prin urmare, în ce-l privea pe Pavel, contextul şi configuraţia lui
„istorică” contaseră. Lumea în care trăia era lumea în care evanghelia năvălise, lumea pe care
evanghelia o provoca, lumea pe care avea să o transforme. Configuraţia lui mai amplă —
masa complexă de ţări şi culturi, de mituri şi povestiri, de imperii şi artefacte, de filozofii şi
oracole, de prinţi şi proxeneţi, de speranţe şi temeri — toată această lume reală nu era un
fundal accidental pentru un mesaj „atemporal” care putea fi vestit în principiu de oricine în
orice cultură. Atunci când descrie modul în care Pavel discuta cu stoicii, epicureii şi alţi
gânditori din Atena, Luca explicitează doar ceea ce era implicit în toate scrisorile lui Pavel: şi
anume faptul că, în limbajul actual, Pavel erau un teolog contextual. Asta nu înseamnă deloc
că putem relativiza ideile lui („El spunea asta în contextul său, contextul nostru fiind însă
unul diferit, o putem da deoparte”). Din contră, tocmai aici loialitatea lui Pavel faţă de
speranţa lui Israel răzbeşte atât de viguros. Pavel credea că în Iisus Dumnezeul Unu a acţionat
„când a sosit împlinirea timpului”5. Pavel se vedea trăind în punctul de cotitură ultim al
istoriei. Vestirea lui Iisus în acea cultură în acel moment făcea ea însăşi parte, ar fi susţinut, a
planului divin pe termen lung.
Aşa că atunci când încercăm să-l înţelegem pe Pavel trebuie să întreprindem munca aspră
de a înţelege contextul său — sau mai degrabă, ar trebui să spunem, contextele lui, la plural.
Lumea sa evreiască şi pluristratificata lume greco-romană a politicii, „religiei”, filozofiei şi
toate celelalte care afectau în nesfârşite moduri lumea evreiască trăitoare în ea sunt mult mai
mult decât o simplă „ramă” înăuntrul căreia să afişăm un portret al lui Pavel. De fapt,
5
Galateni 4, 4.
21
aşa cum ştie orice director de galerie de artă, rama unui portret nu este doar o margine
opţională. Ea poate spori sau deteriora intenţia artistului, înlesnind aprecierea sau distrăgând
privirea şi distorsionând perspectiva. La un personaj istoric ca Pavel cultura înconjurătoare nu
e nici măcar o ramă. Face parte din portret. Până când nu-i înţelegem forma şi trăsăturile-
cheie nu vom înţelege ce anume l-a făcut să acţioneze şi de ce anume lucrarea lui a reuşit,
asta fiind prima noastră întrebare principală. Şi până ce nu înţelegem în concret lumea
evreiască a lui Pavel nu vom şti nici măcar cum să punem cea de-a doua întrebare: ce anume
a însemnat pentru Pavel schimbarea sa dintr-un persecutor zelos al adepţilor lui Iisus, într-un
adept zelos al lui Iisus însuşi.
Lumea evreiască în care crescuse tânărul Saul era ferm înfiptă în solul culturii greco-
romane mai largi. Ca de atâtea ori în istoria antică ştim mult mai puţine lucruri decât ne-am
dori despre oraşul Tars, locul de naştere al lui Saul, dar ştim îndeajuns pentru a ne face o
imagine. Un nobil oraş din Cilicia, la şaisprezece kilometri în interiorul continentului pe râul
Cyndus în colţul sud-estic al Turciei de azi, Tars era amplasat pe rutele comerciale majore
dintre orient şi occident. (Marea întindere de uscat aflată azi în Turcia era împărţită în mai
multe unităţi administrative, având drept parte occidentală „Asia”, drept parte centrală şi
răsăriteană „Asia Mică”, la nord „Bithynia” ş.a.m.d.)
Tars avea în spate o istorie de două milenii. Generali de talie mondială ca Alexandru cel
Mare şi Iulius Cezar au recunoscut importanţa lui strategică; împăratul Augustus îi dăduse
privilegii suplimentare. Era un oraş de cultură şi politică, de filozofie şi industrie. între aceste
industrii se aflau prospere afaceri textile, producătoare de materiale făcute din păr de capră,
folosit nu în cele din urmă la confecţionarea de adăposturi. E foarte posibil ca ea să fi fost
baza unei afaceri de familie, manufacturarea de corturi,
22
în care Pavel ucenicise şi pe care a continuat s-o practice. Lumea cosmopolită a Mediteranei
orientale, împărtăşind cultura lăsată în urmă de imperiul lui Alexandru, curgea într-un fel sau
altul prin oraş. Tars rivaliza cu Atena ca centru al filozofiei, nu în cele din urmă pentru că
jumătate din filozofii Atenei veniseră aici în urmă cu o sută de ani, când într-un joc de putere
mediteraneean Atena alesese tabăra care pierduse şi suferise mânia Romei. Dar dacă erau
necruţători, romanii erau şi pragmatici. Odată ce devenea limpede faptul că ei se aflau la
conducere erau fericiţi să încheie înţelegeri.
O înţelegere anume fusese încheiată chiar cu evreii. în zilele lui Pavel, oricine se afla în
regiunile care se întindeau din Spania până în Siria trebuia să venereze zeiţa Roma şi pe
Kyrios Kaisar, „Domnul Cezar”. Augustus declarase că răposatul său tată adoptiv Iulius
Cezar era acum divin, fapt prin care dobândea în chip convenabil pentru sine însuşi titlul
divifilius, „fiul divinizatului”, sau în greacă pur şi simplu hyios theou, „fiul zeului”. Aproape
toţi urmaşii i-au urmat exemplul. Cultul Romei şi al împăratului se răspândiseră în diverse
moduri şi cu diferite viteze de-a lungul întregului imperiu. în Răsărit, ţinutul natal al lui
Pavel, ele se instalaseră încă de la început.
Dar evreii erau neînduplecaţi. N-ar fi acceptat în ruptul capului asta. Puteau şi voiau să
venereze doar pe singurul Dumnezeu Unu, Dumnezeul părinţilor lor, despre Care credeau că
e singurul „zeu” vrednic de acest nume. Vechea rugăciune israelită în greaca pe care o
vorbeau acum cu toţii opera un contrast tranşant între „Domni”. Kyrios Kaisar? Nu, declarau
ei, Kyrios ho Theos, Kyrios heis estin, „DOMNUL Dumnezeul nostru, DOMNUL este unu”6.
Există un singur Kyrios şi numai unul. Ce era deci de făcut? Aveau să-i constrângă oare
romanii pe evrei la un compromis, cum încercaseră să o facă imperiile cuceritoare dinainte?
Unii lideri evrei au propus Romei ca în loc să se roage Cezarului,
6
Deuteronomul 6, 4.
23
să se roage Dumnezeuui lor Unu pentru Roma şi pentru împăratul ei. Era oare îndeajuns? Da,
a spus Cezarul, fie. Un privilegiu pragmatic special. Trăieşte şi lasă să trăiască. Asta era
lumea în care crescuse tânărul Saul.
Nu ştim cât timp a trăit familia sa în Tars. Legende ulterioare sugerează diverse variante,
una fiind aceea că tatăl sau bunicul său trăiseră în Palestina de unde se mutaseră în timpul
uneia dintre răsturnările sociale şi politice periodice care în acea parte de lume avea mereu
rezonanţe „religioase”. Ceea ce ştim despre ei este că aparţineau celei mai stricte dintre
şcolile evreieşti. Erau farisei.
Cuvântul „fariseu” are de ani buni un prost renume. Operând la nivelul academic şi nu la
cel popular, cercetarea modernă a făcut prea puţin pentru a înlătura această impresie, în parte
întrucât cercetarea de care e vorba a complicat mult prea mult lucrurile, cum se întâmplă
adeseori în cercetare. Majoritatea surselor pentru înţelegerea fariseilor din zilele lui Pavel
provin dintr-o perioadă mult mai târzie. Rabinii secolelor III şi IV d.Hr. priveau înapoi spre
farisei ca spre strămoşii lor spirituali şi au tins, aşadar, să proiecteze asupra lor propriile
întrebări şi moduri de a vedea lucrurile. în mod ironic pentru cei care încearcă să-l situeze pe
Pavel în contextul său fariseic tocmai scrierile sale sunt cea mai bună mărturie pentru acel
context în perioada anterioară războiului romano-evreiesc din anii 66-70 d.Hr.
Mărturia lui Pavel trebuie luată fără îndoială cu un grăunte de sare din cauza credinţei
sale nou dobândite în Iisus; unii evrei de mai târziu au pus chiar la îndoială faptul că ar fi fost
un fariseu. Dar cealaltă mare sursă despre farisei din veacul întâi, istoricul evreu Iosif
Flavius, cere o egală precauţie. Da, el ne spune destule despre mişcările fariseice din acea
perioadă, dar tot ce spune poartă semnătura poziţiei lui. General evreu la declanşarea
războiului, trecuse în tabăra romanilor afirmând că acelaşi lucru îl făcuse însuşi Dumnezeul
Unul al lui Israel, un caz evident de plăsmuire a lui Dumnezeu după chipul propriu.
24
Aşadar, toate mărturiile impun o mânuire atentă. Cu toate acestea, cred că este limpede că
Saul şi familia lui au fost într-adevăr farisei. Că au trăit cu o stricteţe aprigă şi bucuroasă în
ascultare faţă de tradiţiile strămoşeşti. Şi au făcut tot ce puteau mai bine să-i îndemne pe
ceilalţi evrei să facă la fel.
Ceea ce nu era uşor într-un oraş ca Tars. Chiar şi în Ierusalim, cu o populaţie majoritar
evreiască şi cu Templul însuşi, clădirea în care se unea cerul şi pământul, în toată strălucirea
lui recent restaurată, existau presiuni culturale de toate felurile care puteau să-i atragă pe
evreii cucernici spre compromis. Cu atât mai mare era acest gen de provocare în aşa-numita
diaspora, „împrăştierea” evreilor în tot restul lumii cunoscute, proces care dura de secole.
Presiunile culturale şi diferitele răspunsuri date acestora erau treburi zilnice ale vieţii
evreieşti, familiile şi indivizii lovindu-se de chestiuni legate de ce anume şi cu cine să
mănânce, cu cine să facă afaceri, cu cine să se căsătorească, ce atitudine să aibă faţă de
funcţionarii locali, faţă de taxele, obiceiurile şi ritualurile locale ş.a.m.d. Deciziile pe care
evreii individuali le luau în toate aceste chestiuni aveau să-i marcheze în ochii unora drept
mult prea compromişi, iar în ochii altora drept prea stricţi. (Cuvintele noastre „liberal” şi
„conservator” au mult prea multe sensuri anacronice pentru a ne fi de mare folos aici.)
Arareori a existat în lumea antică o separaţie simplă, cu evrei de o parte şi neevrei de
cealaltă. Trebuie să ne imaginăm mai degrabă o subcultură complexă în care evreii ca întreg
se priveau pe ei înşişi ca diferiţi pe ansamblu de vecinii lor neevrei. în interiorul acestei
subculturi, subgrupuri întregi de evrei se priveau diferite de alte subgrupuri. Partidele şi
sectele pe care le cunoaştem din viaţa evreilor palestinieni ai timpului (saduchei, farisei,
esenieni şi facţiunea militantă în curs de formare a „zeloţilor”) e posibil să nu fi existat aşa
cum le descriem astăzi, nu în ultimul rând pentru că saducheii erau o mică aristocraţie cu
baza în Ierusalim, dar diviziunile politice şi sociale dintre evrei
25
se vor fi păstrat. Fiind astăzi familiari nu numai cu complicaţiile culturii şi politicii Orientului
Mijlociu, ci şi cu provocarea occidentală a convieţuirii multiculturale (o omogenitate fadă sau
un amestec periculos de identităţi particulare?), ne putem imagina întrucâtva cum anume
trebuie să fi arătat un oraş ca Tars.
Nu putem şti sigur cât de mulţi evrei trăiau în Tars în zilele lui Pavel. Erau, foarte
probabil, cel puţin câteva mii într-un oraş de aproximativ o sută de mii de locuitori. Dar ne
putem face o imagine mai clară despre cum anume stăteau lucrurile pentru tânărul Saul.
Dacă există paralele între societăţile complexe de azi şi cea a unui oraş ca Tarsul antic,
există şi o singură diferenţă radicală, cel puţin atunci când sunt privite din perspectiva
modernă occidentală. în lumea antică nu exista practic nici un fel de viaţă privată. Doar un
număr minuscul de aristocraţi şi cei foarte bogaţi îşi puteau permite o anumită intimitate.
Pentru marea majoritate viaţa se trăia public şi în văzul tuturor. Străzile erau cel mai adeseori
înguste, casele şi încăperile închiriate erau înghesuite, zgomot şi miros pretutindeni, şi toată
lumea ştia totul despre fiecare. Putem presupune că mulţi dintre evreii din Tars locuiau
aproape unii de alţii în parte pentru siguranţă (absentând de la „religia” publică oficială care
includea celebrările cultului imperial, evreii erau de regulă priviţi ca subversivi, chiar dacă în
alte privinţe încercau să fie cetăţeni buni), în parte pentru a obţine cu uşurinţă hrană cuşer.
întrebările despre unde anume se situa cineva în spectrul care mergea de la aderenţa strictă la
codul strămoşesc, Tora, până la „compromis” nu erau teoretice. Se refereau la ceea ce făcea
sau nu făcea cineva sub privirile nemijlocite ale vecinilor săi. Şi modul în care puteau
reacţiona acei vecini.
Toate acestea implicau evident şi locul de muncă. Ştim din scrierile şi din viaţa matură a
lui Pavel că practica un lucru manual. „Manufacturarea de corturi” includea probabil şi
prelucrarea altor bunuri făcute din piele sau păr de animal pe lângă produsul de bază care
erau corturile însele.
26
(Când auzim de corturi ne gândim la articole pentru drumeţie în scop de relaxare, dar în
lumea lui Pavel de atunci, ca şi în unele părţi din lumea actuală, mulţi oameni umblau din loc
în loc pentru munci sezoniere şi chiar oamenii stabili depindeau de apărători şi adăposturi de
pânză pentru a putea lucra sub soarele arzător.) Asta înseamnă probabil două lucruri.
 în primul rând, probabil Pavel a fost ucenic al tatălui său în această afacere de familie. Nu
ştim dacă tatăl fusese el însuşi un studios al Torei, deşi este foarte verosimil ca, oricât de mult
a fost nutrită de educaţia sa ulterioară din Ierusalim, adânca familiaritate a lui Pavel cu
scripturile şi tradiţiile lui Israel să fi început de acasă. Dar faptul de a fi student sau dascăl al
Torei nu era o profesie salariată. Rabinii din zilele lui Pavel şi multe secole după el îşi
câştigau traiul prin alte mijloace.
în al doilea rând, piaţa de corturi şi produse similare va fi fost una largă. Cumpărătorii
obişnuiţi erau probabil regimentele de soldaţi, dar călătoria era un mod de viaţă pentru mulţi
alţii în furnicarul lumii Imperiului Roman timpuriu. Pare puţin probabil că un producător de
corturi evreu dintr-un oraş ca Tarsul să vândă numai altor evrei. Putem presupune atunci cu
certitudine că Saul a crescut într-o casă evreiască voioasă cu o disciplină strictă, pe de-o
parte, şi într-un mediu de lucru poliglot, multicultural şi multietnic, pe de altă parte.
Adeziunea strictă la tradiţia strămoşească nu însemna o viaţă adăpostită, fără habar de modul
în care muncea, vorbea, se comporta şi gândea restul lumii.
Gândirea e într-adevăr unul din lucrurile la care Pavel maturul era deosebit de priceput,
chiar dacă densitatea argumentelor lui e încă o provocare pentru cititorii săi. Tot ce ştim
despre el ne încurajează să ne gândim la tânărul Saul din Tars ca la un copil neobişnuit de
înzestrat. Citea fluent în ebraica biblică. Vorbea aramaica Orientului Mijlociu (limba maternă
a lui Iisus şi posibil chiar limba maternă a lui Pavel) pe lângă greaca auzită pretutindeni în
jur,
27
pe care o vorbea şi în care scria cu mare rapiditate. Avea probabil cel puţin câteva cunoştinţe
de latină.
Aceste aptitudini multilingvistice nu-l singularizează însă. Numeroşi copii din multe ţări
sunt poligloţi funcţional, în perspectiva îndelungată a istoriei, ciudaţi sunt cei care ştiu o
singură limbă. Pavel maturul avea însă ceva cu care puţini oameni se puteau mândri, chiar şi
în lumea sa. Dă impresia că a înghiţit toată Biblia. Se mişcă cu rafinată uşurinţă între Facerea
şi Psalmii, între Deuteronomul şi Isaia. Ştie cum funcţionează povestirea, răsucirile şi
cotiturile ei. Poate face aluzii complexe cu o simplă mişcare de condei şi poate crea jocuri de
cuvinte şi alte calambururi de-a curmezişul limbilor. Unghiul radical nou al viziunii oferite de
evanghelia lui Iisus e aplicat asupra unor texte pe care le cunoştea deja pe dinăuntru. Citise
aproape sigur şi alte cărţi evreieşti ale timpului, cum e înţelepciunea lui Solomon, precum şi
ceva din filozofia contemporanului său aproximativ Filon din Alexandria. Şi aceştia îşi ştiau
foarte bine Biblia. Pavel se întrece umăr la umăr cu ei şi probabil îi întrece.
Mai mult, fie că Saul a citit sau nu filozofii neevrei ai timpului său, sau marile tradiţii care
urcă până la Platon şi Aristotel, le cunoaşte cu siguranţă ideile. Auzise de ele pe stradă, le
discutase cu prietenii lui. Cunoaşte termenii tehnici, schemele filozofice care sondează
misterele universului şi funcţionarea interioară a oamenilor şi teoriile care ţin lumea şi zeii la
distanţă cum fac epicureii şi cele care le adună într-un singur întreg, to pan, „totul”, cum fac
stoicii. E puţin probabil să-l fi citit pe Cicero, a cărui carte Despre natura zeilor, scrisă cu
aproximativ un secol înaintea maturităţii lui, discuta toate opţiunile disponibile pe atunci unui
roman educat (ea nu include, bineînţeles, viziunea evreiască despre lume). Dar dacă cineva ar
fi început să expună ideile lui Cicero în atelierul meşterului de corturi, Saul şi-ar fi dat
numaidecât seama la ce anume se referă conversaţia. Ar fi fost în stare să răspundă unei astfel
de persoane pe limba ei. E cu totul în largul său atât
28
în lumea povestirii evreieşti, cât şi în cea a filozofiei neevreieşti. Putem bănui că, la fel ca şi
contemporanii săi, se delecta în provocarea de a le aduce pe ambele la un loc.
Citind unele din scrisorile lui, aproape ne vine să credem că fusese prieten din copilărie
cu cineva asemănător cu filozoful Epictet, un gânditor cu picioarele pe pământ, hotărât să
scoată filozofia din sala de clasă şi s-o aducă în stradă. Foloseşte bine cunoscutele strategii
retorice. Atunci când le spune corintenilor că înţelepciunea omenească e inutilă sună uneori
ca un cinic; când vorbeşte despre virtute, un ascultător obişnuit l-ar putea confunda pentru o
clipă cu un stoic. Atunci când scrie despre diferenţa dintre „omul lăuntric” şi „omul din
afară” mulţi din acele zile l-ar fi socotit un fel de platonician — dar atunci devine o problemă
ceea ce spune în continuare despre înviere şi înnoirea creaţiei. Lui Pavel maturul nu i-ar fi
fost frică să creeze astfel de impresii. Crede şi o spune explicit ici şi colo că noua înţelepciune
descoperită în Mesia poate prelua lumea şi încorpora intuiţiile ei cele mai subtile într-un
cadru diferit mai larg. „Vestea bună” despre Mesia îi deschide viziunea unei întregi creaţii
noi în care orice lucru „adevărat, de cinste şi vrednic de iubit”7 îşi va afla locul.
Dar „vestea bună” mesianică însemna ceea ce însemna în primul rând în lumea evreiască
a veacului întâi. Cărţi întregi ar putea fi scrise despre fiecare aspect al acesteia, legate nu în
cele din urmă de tânărul Saul din Tars, dar trebuie să fim scurţi. Saul a crescut într-o lume de
poveste şi simboluri: o singură poveste aşteptând împlinirea rânduită de Dumnezeu şi un şir
de simboluri care centrau această povestire şi-i ajuta pe evrei să locuiască în ea. Dacă e să-l
înţelegem, să vedem cine era în realitate, trebuie să sesizăm asta şi să ne dăm seama că pentru
el nu era doar un set de idei. Era la fel de fundamentală pentru întreaga lui existenţă cum este
marea poveste a muzicii de la Bach
7
Filipeni 4, 8.
29
la Beethoven şi Brahms pentru un muzician de formaţie clasică de azi. Doar că mult mai
mult.
Povestea era povestea lui Israel ca întreg, Israel ca un copil al lui Avraam, Israel ca popor
ales al lui Dumnezeu, ales din lume, dar deopotrivă ales pentru lume; Israel ca lumină pentru
naţiunile păgâne, poporul prin care vor fi binecuvântate toate naţiunile; Israel ca popor al
Paştelui, popor izbăvit-din-sclavie, popor cu care Dumnezeu Unul a intrat în legământ, o
legătură nupţială în care orice separaţie ar putea interveni putea fi doar trecătoare. în toate
scrierile evreieşti ale epocii (două secole înainte de Pavel şi două secole după el) sunt semne
că un număr mare de evrei din medii foarte diferite priveau Biblia nu ca pe un compendiu de
reguli şi dogme, ci în principal ca o singură mare poveste înrădăcinată în Facerea şi Ieşirea,
în Avraam şi Moise. Biblia lui Saul din Tars nu era un set de fragmente scânteietoare,
instantaneele unei înţelepciuni detaşate. Era o naraţiune înrădăcinată în creaţie şi legământ şi
întinzându-se în necunoscutul întunecos.
în secolele dinaintea lui Pavel acesta devenise într-adevăr foarte întunecos. Fie că citeau
Isaia, Ieremia sau Iezechiel, fie că urmăreau linia de gândire care străbate cărţile Regilor şi
Cronicile, sau citeau pur şi simplu cele Cinci Cărţi ale lui Moise, „Tora” propriu-zisă, de la
Facerea până la Deuteronomul, mesajul era acelaşi. Israel era chemat să fie diferit, convocat
să aducă închinare Dumnezeului Unu, dar eşuase drastic şi drept urmare fusese exilat în
Babilon. Avusese loc, aşadar, o rupere a legământului şi o separaţie. Spunea asta profet după
profet. Dumnezeul Unu abandonase Templul din Ierusalim sorţii lui pe mâinile străinilor.
Oriunde te uiţi în scripturile lui Israel povestea e aceeaşi. Orice evreu de după exilul
babilonian care citea primele trei capitole ale Facerii putea vedea dintr-o privire esenţa
povestirii evreieşti: oamenii fuseseră aşezaţi într-o grădină; au încălcat poruncile şi au fost
scoşi afară. Şi orice evreu care citea ultimele zece capitole ale Deuteronomului
30
vedea asta într-un mod plastic: închinaţi-vă Dumnezeului Unu şi faceţi ce vă spune şi grădina
făgăduită e a voastră; închinaţi-vă altor zei şi veţi suferi exilul. în număr mare, evreii din
timpul lui Pavel — dovadă sunt cărţile scrierilor evreieşti postbiblice — citeau şi ei acele
texte în acelaşi mod; credeau că exilul — în sensul său teologic şi politic — nu se încheiase
încă. Deuteronomul vorbeşte de o mare restaurare viitoare.8 Isaia, Ieremia şi Iezechiel se fac
ecoul acestei teme: cuvintele de mângâiere din Isaia 40-55, făgăduinţa înnoirii legământului
din Ieremia 31, asigurarea purificării şi restaurării din Iezechiel 36-37. Da, unii evrei
(nicidecum toţi) se întorseseră din Babilon. Da, Templul fusese reclădit. Dar asta nu era, nu
putea fi, restaurarea făgăduită de profeţi şi de Deuteronomul însuşi.
În toţi acei ani lungi de derută plângerea cărţilor („postexilice”) ale lui Ezdra şi Neemia
suna aşa: „Suntem iarăşi în ţara noastră, dar suntem sclavi! Străinii domnesc peste noi.” 9 Iar
sclavii, desigur, au nevoie de un Exod. Un nou Exod. Noul Exod făgăduit de Isaia. Asta era
speranţa: că povestea din inima celor Cinci Cărţi — sclavie, izbăvire, prezenţă divină,
pământul făgăduinţei — va reveni la viaţă încă o dată ca răspuns atât la problema răzvrătirii
faţă de legământ din Deuteronomul 27-32, cât şi la problema paralelă, şi mai adâncă, a
răzvrătirii omului din Facerea 1-3. Cea dintâi avea să fie cheia celei de-a doua: când
Dumnezeul legământului va face ce avea de gând să facă pentru Israel, atunci cumva — cine
ştie cum? — urmările vor răsuna în lumea întreagă.
în centrul acestui dor după izbăvire, după noul Exod, un text anume ocupa un loc
important în minţile evreilor nerăbdători, plini de speranţă ca Saul din Tars. Preluând
făgăduinţa restaurării din Deuteronomul, Daniel 9 anunţă precis ideea unui exil prelungit: cei
„şaptezeci de ani” pe care Ieremia spusese că Israel îi va sta în exil s-au întins
8
Deuteronomul 30.
9
A se vedea Ezdra 9, 9; Neemia 9, 36.
31
de şaptezeci de ori şapte, aproape jumătate de mileniu de aşteptare până când Dumnezeul
Unu avea să restabilească în sfârşit poporul Său, ocupându-se în cele din urmă de „păcatele”
care pricinuiseră de la bun început exilul. Schema celor „şaptezeci de ori şapte” rezona cu
făgăduinţele scripturistice ale jubileului — timpul când urmau să fie anulate ultimele
datorii.10 Evreii cucernici din veacul întâi se străduiau să descopere când anume se vor
încheia cei 490 de ani, legând adeseori interpretările la Daniel de pasajele relevante din
Deuteronomul. Aceasta era lunga speranţă a lui Israel, naraţiunea preţuită de mulţi care, la fel
ca Saul din Tars, erau îmbibaţi de scripturi şi tânjeau după îndelung amânata izbăvire divină.
Şi mulţi dintre ei credeau că timpul se apropie. Ştiau destulă cronologie pentru a face un
calcul aproximativ. Şi dacă timpul era aproape, ascultarea strictă faţă de Tora era cu atât mai
necesară.
Tora ocupa un loc cu atât mai important dacă, asemenea tânărului Saul, cineva trăia în
afara pământului făgăduinţei şi de aceea departe de Templu. în fapt pentru mulţi dintre evreii
împrăştiaţi în lumea largă Tora funcţiona ca un Templu portabil. Dar Templul rămânea
central din punct de vedere geografic şi simbolic. Era locul în care cerul şi pământul se
întâlnesc formând astfel indicatorul spre făgăduinţa ultimă, înnoirea şi unirea cerului şi
pământului, noua creaţie în care Dumnezeul Unu va fi prezent în persoană pentru totdeauna.
Nu ştim cât de des a călătorit Saul în patria sa cu părinţii lui de marile sărbători. Luca îl
descrie pe Iisus la doisprezece ani fiind luat din Nazaret la Ierusalim pentru Paşte şi ştim că
zeci de mii de evrei se adunau de pretutindeni, atât pentru acea sărbătoare, cât şi pentru
celelalte: Cincizecimea, sărbătoarea dării Torei, sau sărbătoarea Corturilor. E foarte probabil
ca tânărul Saul să fi dobândit din vârstă fragedă simţul că, din punct de vedere spiritual, dar şi
geografic, toate drumurile duc la muntele pe care David şi-a stabilit capitala,
10
Leviticul 25.
32
colina din inima Iudeii pe care Solomon, fiul lui David, înţeleptul arhetipal, construise primul
Templu. Templul era ca un magnet cultural şi teologic atrăgând la un loc nu doar cerul şi
pământul, ci marile povestiri şi făgăduinţe scripturistice.
Templul era, prin urmare, şi în centrul speranţei lui Israel. Dumnezeul Unu, au spus-o
profeţii, Şi-a părăsit casa din Ierusalim din pricina idolatriei şi păcatului poporului. Dar unul
după altul profeţii (Isaia, Iezechiel, Zaharia, Maleahi) au făgăduit că într-o bună zi El se va
întoarce. Această listă e semnificativă întrucât ultimii doi profeţi, Zaharia şi Maleahi, scriau
după ce unii dintre exilaţi s-au întors de la Babilon, după ce reclădiseră Templul şi
reîncepuseră ciclul regulat al cultului sacrificial. Nu vom înţelege niciodată cum gândea
cineva ca tânărul Saul din Tars — nici cum se ruga! — până nu vom sesiza faptul straniu că
deşi Templul păstra încă amintiri puternice ale prezenţei divine (cum face până astăzi Zidul
său de vest din Ierusalim pentru milioane de evrei şi neevrei care vin aici să se roage, deşi nu
mai cred că Dumnezeul Unu locuieşte acum aici), exista un sentiment puternic că făgăduinţa
întoarcerii divine ultime nu se împlinise încă.
Dacă asta pare ciudat, cum li se şi părea unora, să privim aceasta. Două din cele mai
măreţe scene din scripturile lui Israel sunt momente când slava dumnezeiască a umplut Cortul
din pustiu şi apoi Templul din Ierusalim cu o prezenţă şi putere strălucitoare. 11 Isaia făgăduise
că asta se va întâmpla încă o dată arătând că acela va fi momentul în care Ierusalimul va fi în
sfârşit izbăvit şi Dumnezeul lui Israel îşi va instaura împărăţia cu putere şi slavă văzute. 12
Nicăieri vreunul din scriitorii evrei ulteriori nu spune că asta sau ceva asemănător s-ar fi
întâmplat de fapt. Cel mai aproape de asta suntem în dubla scena de slavă din Sirah 24 şi 50,
scrisă în jurul anului 200 î.Hr. în prima personajul
11
Ieşirea 40, 3 regi 8.
12
Isaia 52, 7-12.
33
„înţelepciunii” vine din cer să locuiască în Templu; în a doua, marele preot însuşi pare să fie
aproape o manifestare văzută a Dumnezeului lui Israel. Dar această evidentă piesă de
propagandă pentru marea preoţie aristocratică a epocii a avut prea puţin impact după
diversele crize care au urmat de atunci. Ideea era că nu s-a întâmplat încă. Dumnezeul lui
Israel a spus că Se va întoarce, dar încă n-a făcut asta.
Saul din Tars fusese crescut să creadă că se va întâmpla, poate foarte curând. Dumnezeul
lui Israel se va întoarce într-adevăr în slavă pentru a-şi instaura împărăţia într-o putere globală
văzută. Fusese de asemenea învăţat că erau lucruri pe care evreii să le puteau face între timp
pentru a menţine pe traseu această făgăduinţă şi speranţă. Era vital pentru evrei să respecte
Tora cu atenţie riguroasă la detalii şi să apere Tora şi Templul însuşi împotriva atacurilor şi
ameninţărilor posibile. Eşecul în aceste puncte va ţine pe loc făgăduinţa, va sta în calea
împlinirii marii povestiri. De aceea i-a persecutat Saul din Tars pe primii adepţi ai lui Iisus. Şi
tot de aceea, atunci când Pavel Apostolul s-a întors în Ierusalim pentru ultima oară s-au iscat
răzmeriţe.
Toate acestea sunt, reluând o idee anterioară, la anilumină distanţă de ce înţelegem azi
prin „religie”. De aceea am pus adeseori acest cuvânt între ghilimele pentru a semnala
pericolul de a ne imagina că Saul din Tars, fie ca tânăr bărbat, fie ca apostol matur, „învăţa o
religie” în vreun sens modern. Pentru cei mai mulţi occidentali astăzi „religia” desemnează o
zonă detaşată a vieţii, un fel de hobby privat pentru cei care agreează acest gen de lucruri,
separat prin definiţie (şi în unele ţări prin lege) de politică şi viaţă publică, de ştiinţă şi
tehnologie. în zilele lui Pavel, „religia” însemna aproape opusul. Cuvântul latin religio are
de-a face cu „legarea” lucrurilor la un loc. Cult, rugăciune, jertfă şi alte ritualuri publice erau
menite să ţină locuitorii nevăzuţi ai unui oraş (zeii şi poate strămoşii) la un loc cu cei văzuţi,
oamenii vii, oferind astfel un cadru vital pentru viaţa de rând, pentru afaceri, căsătorie,
călătorie
34
şi viaţă domestică. (Se făcea o distincţie între religio, rit oficial şi autorizat, şi superstitio,
practici neautorizate şi poate subversive.)
Echivalentul evreiesc al acesteia era limpede. Pentru Saul din Tars, locul unde lumea
nevăzută,,cerul”) şi lumea văzută („pământul”) se întâlneau era Templul. Dacă nu puteai
ajunge la Templu puteai şi trebuia să studiezi şi practici Tora, şi ar fi avut acelaşi efect.
Templu şi Tora, cele două mari simboluri ale vieţii evreieşti trimiteau spre povestea în care
credeau că trăiesc evreii cucernici ca Saul şi familia lui: marea poveste a lui Dumnezeu şi a
lumii care, sperau ei, ajungea în sfârşit la punctul în care Dumnezeu avea să-şi descopere
slava într-un mod proaspăt. Dumnezeul Unu va veni înapoi în sfârşit pentru a-şi instaura
împărăţia, pentru a face din întreaga lume un singur Templu vast şi plin de slavă şi pentru a-i
face pe toţi oamenii — sau cel puţin pe poporul Său ales — să ţină Tora în chip desăvârşit.
Toţi cei care se rugau sau cântau psalmi gândeau asta, sperau asta, se rugau pentru asta, zi de
zi, lună de lună, an de an.
înconjurat de un oraş păgân forfotitor ca Tarsul, tânărul Saul ştia perfect ce anume
însemnau toate astea pentru un evreu loial. însemna să te păstrezi neatins de idolatrie şi
imoralitate. Temple şi altare păgâne existau la fiecare colţ şi Saul avea o idee clară despre ce
anume se întâmpla acolo. Loialitate însemna să păstrezi comunitatea evreiască neatinsă şi de
acele lucruri. în fond, în fiecare etapă a istoriei lui Israel poporul Dumnezeului Unu fusese
ispitit de compromis. Presiunea era să meargă la pas cu lumea largă şi să uite de legământ.
Saul era crescut să reziste acestei presiuni. Şi tocmai asta însemna „zel”.
Ceea ce ne conduce în sfârşit la punctul de plecare biografic pe care Pavel îl menţionează
mai târziu în scrisorile sale. „Zelos”, spune, „am persecutat Biserica!” 13 „Progresam în
iudaism (ioudaismos) dincolo de mulţi de vârsta
13
Filipeni 3, 6.
35
mea şi din poporul meu”, spune, „eram zelos în exces pentru tradiţiile mele strămoşeşti.” 14 De
unde venea acest „zel”? Ce anume însemna practic? Dacă asta era resortul care-l punea în
mişcare pe tânărul Saul, care era mecanismul care făcea ca acest ceas să nu întârzie? Şi ce
anume însemna, aşa cum spune el însuşi în prima sa scrisoare, să schimbi acest gen de „zel”
cu altul foarte diferit15? Abordând acele întrebări ajungem la adevăratul punct de plecare al
acestei cărţi.
14
Galateni 1,14.
15
Galateni 4,17-18.
Partea întâi
începuturile
1. ARABIA
De la Tars la Ierusalim
1
Zelul
începutul e o veche poveste cu sex şi violenţă.
îl întrezărim pe tânărul băiat, precoce pentru anii lui, absorbind povestirile strămoşilor lui,
citindu-le pentru sine fără să-şi dea seama cât de neobişnuit era în primă instanţă pentru un
băieţaş să citească nişte cărţi mari. Există anumite activităţi — muzică, matematică, şah, de
exemplu — în care oameni destul de tineri pot deveni fenomene. în familiile evreieşti aşa
ceva poate fi studierea Torei: mintea şi inima tânără o pot sorbi toată, simţindu-i drama şi
ritmurile, savurând povestea şi făgăduinţa strămoşească. Tinerelul ajunge să-şi croiască drum
în jurul celor Cinci Cărţi ale lui Moise aşa cum cunoaşte drumul în jurul casei lui. Toate
semnele arată că Saul din Tars a fost acest gen de copil. Simţim încântarea tăcută a părinţilor
la vederea entuziasmului lui tineresc.
Nu era pur şi simplu o chestiune de cunoaştere cerebrală. Departe de asta. Viaţa evreiască
era şi este centrată pe ritmurile rugăciunii. îl vedem pe tânărul Saul învăţând cum să-şi lege
tefillin, mici cutii de piele conţinând pasaje scripturistice cheie, pe braţ şi pe frunte cum
poruncise Moise bărbaţilor evrei pentru rugăciunea de dimineaţă, îl vedem recitând Psalmii.
învaţă cum să invoce pe Dumnezeul Unu fără să rostească însuşi Numele sacru şi
înfricoşător, declarându-i fidelitate de trei ori pe zi ca un tânăr patriot care salută steagul:
Shema Yisrael, Adonai Elohenu, Adonai Echad! „Ascultă, Israele: DOMNUL Dumnezeul
40
nostru, DOMNUL este unu!” Saul era poate tânăr, dar se înrolase. E un loialist. Şi va fi
credincios.
Micul Saul învaţă în curând să aştepte cu nerăbdare marile sărbători care comemorează
momente măreţe din istoria acestei naţiuni, cum sunt Corturile sau Hanuca. Se va bucura mai
ales de Paşte, cu povestea lui uimitoare şi masa neobişnuită şi evocatoare („De ce e noaptea
asta altfel decât celelalte nopţi?” întrebase pe când era mezinul familiei). Citeşte acea
poveste, povestea eliberării în cartea pe care generaţiile ulterioare o vor numi cartea „Ieşirii”.
Era povestea despre ceva ce s-a întâmplat, despre ce se va întâmpla. Asta săvârşise
Dumnezeul Unu atunci când poporul Lui era în sclavie — i-a răsturnat pe tirani şi a eliberat
poporul Său, scoţându-l din Egipt şi ducându-l în „moştenirea” lui, pământul făgăduit lui.
Saul o soarbe toată. E povestea Iui, povestea pe care şi-o va face a sa. Se va întâmpla din nou:
un nou Exod, al doilea, aducând libertate deplină şi definitivă. îşi va juca rolul în drama
aşteptată.
Necazul era, fireşte, că poporul lui Dumnezeu părea pornit iar şi iar să rătăcească
mergând în propria lui direcţie. Aici intră în scenă sexul şi violenţa. Lucrurile păreau să o
apuce mereu pe această cale. Voiau să fie ca naţiunile, goyim, în loc să fie separaţi, cum
fuseseră chemaţi să fie. Pentru asta existau legile alimentare: ceilalţi mănâncă tot felul de
lucruri, inclusiv sânge; evreii mănâncă doar alimente „curate”, cu proceduri atente la modul
în care erau omorâte şi gătite animalele. Asta voia să spună tăierea împrejur: ceilalţi privesc
sexul ca pe o jucărie, pentru evrei e semnul slăvit al legământului strămoşesc. Ceilalţi n-au
nici un ritm în vieţile lor; evreii ţin sabatul, desfătându-se în anticiparea săptămânală a
viitorului făgăduit al lui Dumnezeu, ziua în care timpul lui Dumnezeu şi timpul omului se vor
uni în sfârşit. Iar şi iar israeliţii antici uitau aceste lecţii şi se întâmplau lucruri rele. Şi acum,
în memoria recentă a poporului evreu din timpul lui Saul, mulţi le uitaseră iarăşi, se
compromiseră, deveniseră ca nişte goyim.
41
De aceea unii evrei, iar printre aceştia şi el — unul din primele lucruri solide pe care le ştim
despre tânărul Saul — urmau vechea tradiţie a „zelului”. Violenţa va fi necesară pentru a
dezrădăcina ticăloşia din Israel.
Tradiţia „zelului” face parte din povestea eliberării. Tânărul Saul învăţase devreme că
poporul lui Dumnezeu era împotriva restului lumii, a naţiunilor, goyim, iar de obicei goyim
câştigau. Existaseră scurte fulgerări de istorie glorioasă: David bătându-i pe filisteni,
Solomon predicând înţelepciunea întregii lumi. Aşa trebuia să fie. Dar agăţarea de această
poveste însemna menţinerea unei speranţe în faţa experienţei. Lungi veacuri de dezamăgire şi
dezastru păreau să fie regula: zece triburi pierdute şi cele două rămase târâte în captivitate,
plângând la apele Babilonului.
De ce anume se întâmplase asta? Profeţii o spuneau limpede. Pentru că Israel păcătuise.
Asta era învoiala pe care Dumnezeu o încheiase din capul locului: „Acum că te-am scăpat să-
Mi rămâi loial şi vei trăi în pământul Meu. Desparte-te de Mine, închină-te altor zei şi te voi
arunca afară.” Ca pe Adam şi Eva din Grădină.
Dar, aşa cum tatăl lui Saul îi va fi explicat fără îndoială sabat după sabat, naţiunile erau
încă o ameninţare. Stăpâneau încă în felul lor lumea. Nu credeau în Dumnezeul lui Israel. îşi
inventaseră o mie de zei mai mici numai pentru ei; şi umblau încoace şi încolo, când într-un
fel când într-altul, încercând să-i mituiască, făcând tot posibilul să-i îmblânzească. Şi cu cât
citea mai mult vechile povestiri, cu atât vedea cum naţiunile încercau să depărteze evreii
loiali de Nume, de Dumnezeul Unu. Iar „noi” — prin care tatăl lui Saul nu înţelegea doar
„noi, evreii”, ci „noi, perushim, noi, fariseii” — „trebuie să cunoaştem Tora, trebuie să rostim
rugăciunea loialităţii, trebuie să rămânem curaţi. Şi trebuie să fim gata să acţionăm când va
veni timpul”.
Tânărul Saul ştie precis ce anume înseamnă asta. Cunoaşte povestea eliberării, cele Cinci
Cărţi. Parcurgând aceste tradiţii strămoşeşti, derulându-le iar şi iar în mintea lui, întâlnea
pasaje lungi în care nu se întâmpla mare
42
lucru: reguli pentru jertfe, liste de nume, coduri cu legi amănunţite. Aceste pagini sunt
puternice în ele însele. Odată ce ajungi să le cunoşti şi să le iubeşti, ele devin un fel de
incantaţii. Dar un băiat vrea acţiune şi deodată, iat-o.
Mai întâi, ciudata poveste a lui Balaam.1 Apropiindu-se de finalul călătoriei sale prin
pustiu, poporul lui Israel ajunge în teritoriul Moabului pe malul răsăritean al Iordanului. Au
deja la orizont pământul făgăduinţei. Asta însemna veşti proaste pentru Balac, regele
Moabului, care îl angajează pe Balaam, un prezicător, să blesteme pe Israel. La început
Balaam refuză, dar răsplata promisă îi roade sufletul şi, urcat pe măgarul său, pleacă să se
achite. Măgarul vede însă ceea ce Balaam nu poate vedea. îngerul Domnului le stă în cale cu
sabia scoasă în mână; măgarul se abate din drum, se culcă la pământ şi refuză să meargă.
Balaam îşi pierde cumpătul şi bate bietul animal, după care acesta îi vorbeşte cu glas
omenesc. Ochii lui Balaam se deschid şi-şi recunoaşte scăparea norocoasă. Aşa că în loc să-i
blesteme pe israeliţi, îi binecuvântează — fireşte, spre supărarea lui Balac.
E o povestire măreaţă, aproape vrednică de basmele fraţilor Grimm. Dar adevăratul tăiş al
povestirii, ideea celebrată de tradiţia lui Saul, urmează abia să apară. Se concentrează pe un
incident care va aprinde o vocaţie tinerească. Şi oferă o făgăduinţă care se face ecoul altei
făgăduinţe mai vechi pe care Pavel Apostolul o va pune în centrul teologiei lui.
începe cu problema lui Balaam: nici blestem, nici plată. Ei bine, poate că există altă cale.
Trimiteţi fetele. O mulţime de bărbaţi israeliţi, obosiţi de pribegia prin deşert şi de moralitatea
sexuală strictă, erau extrem de fericiţi să-şi ia câte o prietenă moabiteană — ceea ce însemna
nu doar lipsă de loialitate faţă de Dumnezeul Unu şi Tora Lui (ca de altfel şi faţă de soţiile
lor), ci şi o închinare adusă zeităţilor moabitene şi adoptarea practicilor lor. Idolatrie şi
1
Numerele 22-24.
43
imoralitate mergeau împreună, cum au mers mereu. Israel era menit să fie Mireasa una a
Dumnezeului Unu într-o legătură nupţială de nedesfăcut. Ruperea legăturilor conjugale
omeneşti era un semn şi un simptom al ruperii legământului divin.
Ce s-a întâmplat mai pe urmă avea să modeleze imaginaţia multor generaţii. Lucrurile au
scăpat de sub control. Oamenii au luat-o razna. A izbucnit o molimă — o pedeapsă trimisă, se
pare, de sus —, dar nu le-a păsat. Un bărbat şi-a adus în cort prietena moabiteană sub
nemijlocita privire a lui Moise şi a tuturor celorlalţi. 2 Asta a umplut însă paharul. Finees, unul
din fiii lui Aaron, a luat o lance, a intrat după bărbat în cort, a găsit cuplul deja în act şi i-a
omorât pe amândoi dintr-o singură lovitură.
Acesta a fost momentul definitoriu al „zelului”. Rezultatele au fost imediate: molima s-a
oprit; revolta s-a încheiat. Şi începând de atunci Finees, eroul „zelului”, a primit făgăduinţa
remarcabilă a unui legământ personal perpetuu. Familia lui va fi preoţească pentru totdeauna.
 Referindu-se delicat la incident (psalmul spune doar „Finees a intervenit” sau posibil
„Finees a mijlocit”), unul din vechii psalmi are o expresie care indică legământul veşnic
încheiat între Dumnezeu şi Finees. „Dar a intervenit Finees”, spune cântarea, „şi i s-a socotit
ca dreptate.”3 Cuvântul ebraic pentru „dreptate”, tzedaqah, indică o relaţie: una de
angajament, de legământ. „Dumnezeu a socotit (acţiunea zeloasă a lui Finees) ca dreptate”
vrea să spună că această acţiune era marca legământului dintre Dumnezeu şi familia lui: un
legământ de preoţiei perpetuă. „Zelul” era însemnul exterior al relaţiei de nedesfăcut.
Tânărul Saul va fi cunoscut în orice caz această propoziţie, fiindcă e ceea ce spune şi
Facerea despre Avraam. Dumnezeu i-a făcut lui Avraam făgăduinţe vaste, dar aparent
imposibile. Avraam le-a crezut şi atunci şi acolo Dumnezeu
2
Numerele 25, 6.
3 Psalmii 105106, 30-31.
44
a intrat în legământ cu el, un acord cu caracter obligatoriu. Facerea rezumă asta cu aceeaşi
formulă: „Şi DOMNUL i-a socotit asta ca dreptate.”4 Cu alte cuvinte, credinţa lui Avraam era
marca legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu el. Era semnul, însemnul apartenenţei
de membru al legământului Său. Rezonanţele dintre Avraam şi Finees sunt evidente oricui
cunoaşte bine textele, dar nu e doar un fel de a spune. Cele două pasaje apar în strânsă
proximitate într-unul din principalele texte ale „zelului” din vremea Saul, 1 Macabei5. Ni-l
imaginăm pe tânărul băiat aprins după Dumnezeu şi legea Lui înmagazinându-le pe toate
pentru o referinţă viitoare. Va fi un zelos pentru Dumnezeu şi Tora. Poate Dumnezeu îl va
folosi ca parte a măreţului moment al înnoirii legământului. „I s-a socotit ca dreptate.”
Nimeni nu putea ghici sensurile ulterioare pe care o propoziţie-cheie avea să le dobândească
în lumea nouă care tocmai apărea.
Saul din Tars a crescut cu această povestire. Ni-l imaginăm pe tânărul băiat ştiind destul
de bine cum anume se comportă nişte goyim de pe străzile Tarsului, oripilat şi totodată
fascinat de gândul că poporul lui Dumnezeu o va duce tot aşa şi totodată surescitat şi
provocat de gândul la zelul lui Finees. Sexul şi violenţa îi pun stăpânire pe imaginaţie. Atunci
când Pavel Apostolul se descrie pe sine în viaţa anterioară ca fiind mistuit de zel pentru
tradiţiile strămoşeşti, privea înapoi spre motivaţia modelată de exemplul lui Finees din
tinereţea lui.
Finees n-a fost însă singurul model călăuzitor pentru „zel”. Celălalt model principal îl
găsim în cărţile Regilor şi ni-l imaginăm pe tânărul Saul devorând şi aceste povestiri. După
măreţele zile ale lui David şi Solomon lucrurile au mers din rău în mai rău. Majoritatea
israeliţilor au început să se închine lui Baal, un zeu canaanit al fertilităţii. La fel ca închinarea
adusă divinităţilor moabitene, cultul lui Baal
4
Facerea 15, 6.
5 1 Macabei 2, 51-60.
45
presupunea de la sine înţelese anumite practici: ritualuri ale fertilităţii, fireşte, şi apoi jertfe de
copii, acestea din urmă fiind soluţia pentru rezultatele celor dintâi. Păşeşte în faţă acum
profetul Ilie.6 îi provoacă pe închinătorii lui Baal la o întrecere pe care o câştigă Dumnezeul
lui Israel, iar aceia sunt ucişi până la unul. încă o dată, zel mare şi victorie mare.
Tradiţiile ulterioare îi asociază pe Ilie şi Moise când e vorba de statutul profetic. Dar când
e vorba de „zel”, ca în 1 Macabei 2, Ilie este asociat cu Finees. Atunci când aceste tradiţii
ulterioare văd lucrurile în acest fel nu doar celebrează amintiri antice. Cheamă o nouă
generaţie să înfrunte noi provocări. Atunci când Pavel Apostolul se referă la „zelul” său
anterior surprindem ecouri atât ale lui Ilie, cât şi ale lui Finees. Şi, aşa cum vom vedea,
povestirea lui Ilie are şi partea ei întunecată.
Punerea la un loc al lui Finees şi Ilie explică în bună măsură zelul violent pe care îl
mărturiseşte mai târziu Pavel. A mai existat însă un element care-l împingea în aceeaşi
direcţie. Memoria populară împrospătată în cursul sărbătorii de iarnă Hanuca celebra faptele
zeloase ale lui Iuda Macabeul („Iuda Ciocanul”) cu două secole înainte de epoca lui Pavel.
Megalomanul rege sirian Antioh Epifanes (cuvântul „epiphanes” înseamnă „arătare divină”)
încercase să-i facă naţiunii evreieşti, după cum îi va fi reamintit tatăl lui Saul, ceea ce au
încercat mereu să-i facă goyim — să scoată sufletul din poporul evreu şi să răstoarne o dată
pentru totdeauna toată credinţa lor perversă şi antisocială în Dumnezeul Unu. Numai în acest
fel Antioh îi putea transforma pe evrei în membri docili ai imperiului său. Aşadar, cu forţe
militare copleşitoare a profanat însuşi Templul din Ierusalim, instituind în acest loc un cult şi
practici păgâne. Ce avea de gând să facă poporul evreu?
Mulţi dintre ei erau gata la un compromis (la fel ca strămoşii lor în pustie, ar fi reflectat
Saul). Au mărşăluit
6
3 Regi 18-19.
46
alături de noul regim. Dar o familie, asemenea lui Finees, s-a hotărât să acţioneze. Cărţile
Macabeilor povestesc zelul lor pentru Dumnezeul lui Israel, zelul pentru Tora lui Dumnezeu,
zelul pentru curăţia lui Israel şi toate acestea înrădăcinate în povestea întinsă înapoi până la
Avraam şi care îi include printre momentele ei cheie pe Finees şi Ilie. 7 Dacă asta e povestea
lui Israel, iată cum ar trebui să se comporte acum un israelit loial când este confruntat cu
aceeaşi problemă. Iuda Macabeul şi fraţii lui au plecat la acţiune, un mic grup revoluţionar
împotriva puternicului imperiu păgân. împotriva tuturor probabilităţilor au reuşit. I-au învins
pe sirieni, au resfinţit Templul şi au înfiinţat pentru un secol şi ceva un stat evreiesc
independent. Zelul a funcţionat. A demonstrat loialitate extremă Dumnezeului Unu şi a adus
libertate. Iar pentru cei care au suferit sau murit în luptă licărea la orizont o nouă viziune
despre viitor: o înviere. Dumnezeul Unu va face o nouă lume şi va ridica pe poporul Lui, mai
ales oamenii Săi loiali şi zeloşi la o nouă viaţă în trup în acea nouă creaţie. 8 Zelul îşi va fi
aflat aici răsplata ultimă în împărăţia lui Dumnezeu pe pământ ca şi în cer.
Toate aceste povestiri vor fi rezonat puternic în cucernica familie evreiască a lui Saul.
Comunităţile evreieşti din Asia Mică şi din multe alte părţi ale Imperiului Roman trăiau
relativ paşnic alături de vecinii lor goyim. Dar nu puteau spune când anume goyim vor încerca
iarăşi sau ce mijloace diabolice vor găsi ca să submineze loialitatea faţă de legământ pe care o
datorau evreii Dumnezeului Unu. Trebuiau să fie pregătiţi. Saul venea dintr-o familie care
ştia ce anume înseamnă asta. însemna ioudaismos: aşa cum am văzut, nu o „religie” numită
„iudaism” în sensul occidental modern, un sistem de pietate şi moralitate, ci răspândirea
activă a modului de viaţă strămoşesc, apărarea lui de atacuri exterioare şi corupţie internă şi
impunerea
7
1 Macabei 2, 49-68.
8
2 Macabei 7.
47
tradiţiilor Torei celorlalţi evrei, mai ales atunci când aceia păreau că le compromit.
Asta era atmosfera pe care o respira tânărul Saul crescând în primii ani ai erei noastre. Cel
mai probabil era cu câţiva ani mai tânăr decât Iisus din Nazaret; o dată de naştere în primul
deceniu a ceea ce numim acum veacul întâi este tot ce putem presupune. Cât despre familia
sa vom afla mai încolo că avea o soră şi un nepot care trăiau în Ierusalim; e posibil să fi
existat acolo şi alte rude, deşi Tarsul a rămas domiciliul familiei. Oricum, la Ierusalim s-a dus
cel mai probabil ca adolescent cu capul plin de Tora şi inima plină de zel. Shema Yisrael,
Adonai Elohenu, Adonai Echad. Dumnezeul Unu al Cărui Nume nerostit era înlocuit în
marea rugăciune cu Adonai care a trecut în greaca vorbită pretutindeni ca Kyrios. Un
Dumnezeu, O Tora; Un Domn, Un Popor, chemat la loialitate totală. Şi odată cu acea
loialitate venea singura speranţă, speranţa Paştelui — eliberarea, mai ales eliberarea de sub
stăpânirea străinilor. O întreagă lume nouă cu Israel izbăvit de primejdie o dată pentru
totdeauna. O nouă creaţie. Un nou Eden.
Nu era doar un vis. Era timpul potrivit ca toate să se întâmple. Nu ştim dacă sinagogile
din Tars îl vor fi învăţat pe tânărul Saul secretele ascunse în scrierile profetice, secrete despre
felul în care să poată spune când anume va acţiona Dumnezeul Unu, secrete despre cum
anume putea experimenta chiar el însuşi vederea acestui Dumnezeu, tiparele de rugăciune şi
meditaţie prin care se putea dobândi o întrezărire a realităţilor cereşti, o vedere înainte a celor
ce urmau să vină într-o bună zi. Toate erau acolo în Scriptură, numai să ştie nu doar unde să
privească, ci şi cum să privească. în Ierusalim existau dascăli care aveau să-i risipească orice
îndoială în toate aceste privinţe. Fie acasă, fie în Ierusalim, fie în amândouă Saul se molipsise
de nerăbdarea cu care oamenii cercetau scrierile profetice, mai ales cartea lui Daniel, găsind
în ea numeroase indicii că timpul era acum copt şi numeroase sugestii cu privire la modul în
care îşi vor putea găsi calea în acel viitor.
48
 Dascălul lui Pavel în Ierusalim se va fi asigurat că se îmbibase cu tradiţiile strămoşeşti.
Gamaliel era unul dintre cei mai mari rabini ai epocii. Sub călăuzirea lui, Saul a studiat
desigur scripturile, dar şi Tora nescrisă, discuţiile punctelor subtile acumulate în mod
constant şi care vor spori ca tradiţie orală şi vor fi codificate aproape două sute de ani mai
târziu în aşa-numita Mişna. Dar între multele interpretări diferite ale Torei din acel timp se
crease o ruptură care avea să devină tot mai largă şi va duce în secolul următor la două
credinţe radical diferite cu privire la sensul loialităţii în timp de criză. Saul s-a format ca tânăr
bărbat în aceste dezbateri. Tabăra pe care a ales-o n-a fost cea susţinută de marele său dascăl.
Gamaliel, cel puţin aşa cum îl descriu Faptele Apostolilor, pleda pentru politica lui
„trăieşte şi lasă să trăiască”. Dacă oamenii doreau să urmeze pe acest Iisus, pot s-o facă. 9
Dacă această nouă mişcare era de la Dumnezeu, va prospera; dacă nu, se va prăbuşi sub
propria povară. Dacă romanii doreau să conducă lumea, aşa să fie. Evreii vor studia şi
practica Tora pentru ei înşişi. Asta fusese, vorbind în mare, învăţătura lui Hillel, un rabin de
frunte din generaţia anterioară.
Toate semnele arată însă că tânărul ucenic strălucit al lui Gamaliel nu era satisfăcut de
această abordare. „Zelul” său îl va plasa în şcoala opusă, care urma rivalului lui Hillel, rabbi
Şammai. Acesta susţinea că dacă Dumnezeu urma să-şi instaureze domnia pe pământ ca şi în
cer, atunci cei zeloşi pentru Dumnezeu şi Tora vor trebui să-şi spună rugăciunile, să-şi ascută
săbiile şi să fie gata de acţiune. Acţiune împotriva ticăloşilor păgâni; când va veni timpul
potrivit. Acţiune împotriva evreilor renegaţi sau gata spre compromis; da, şi asta. Să ne
aducem aminte de Finees. Tradiţii evreieşti ulterioare insistă că a existat o ruptură abruptă
între hilleliţi şi şammaiţi, dar asta reflectă (printre altele) timpurile amare din jurul celor două
mari crize,
9
Faptele Apostolilor 5, 34-39.
49
războiul romano-evreiesc din 66-70 d.Hr. şi revolta lui Bar-Kochba din 132-135 d.Hr., ca să
nu spunem nimic de anii neliniştiţi şi încordaţi dintre ele. în zilele lui Saul era mult mai uşor
să fie dezbătute viziuni diferite şi ca un student să fie în dezacord cu un dascăl. Gamaliel
credea în „trăieşte şi lasă să trăiască”. Saul credea în zel.
M-am gândit la tânărul Saul din Tars în noiembrie 1995 când Iţhak Rabin, prim-ministrul
de atunci al Israelului, a fost asasinat de un student numit Yigal Amir. Rabin participase la
Acordurile de la Oslo formulând înţelegeri de pace cu conducerea palestiniană. în 1994,
împărţise Premiul Nobel pentru Pace cu rivalul său politic Şimon Peres şi cu liderul
palestinian Yasser Arafat. Semnase şi un tratat de pace cu Iordania. Toate acestea erau prea
mult pentru israelienii extremişti, care au văzut în acţiunile lui o compromitere iremediabilă a
identităţii şi securităţii naţionale. Agenţiile de ştiri îl descriau pe asasin ca pe un „student în
drept”, dar în Europa şi America această formulă are un sens diferit de cel pe care-l are azi în
Israel şi de cel pe care l-ar fi avut în zilele lui Saul din Tars. Amir nu studia ca să ajungă un
avocat într-un tribunal de tip occidental. Era un student zelos al Torei. Acţiunea sa din 4
noiembrie 1995 fusese, după cum a afirmat la proces, în conformitate cu legea evreiască. îşi
ispăşeşte în continuare condamnarea pe viaţă şi nu şi-a exprimat vreodată regretul pentru
acţiunile lui. Sfârşitul secolului XX este evident foarte diferit de începutul veacului întâi, dar
„zelul” a rămas o constantă.
Uitându-mă la emisiunea televizată din acea după-amiază de noiembrie, mintea mi se
mişca înainte şi înapoi între Ierusalimul modern şi Ierusalimul epocii lui Saul. în acel
Ierusalim un tânăr numit Ştefan fusese lapidat — în mod ilegal, întrucât sub stăpânirea
romană doar romanii puteau da pedepse cu moartea. Saul din Tars, un zelos tânăr student al
Torei, fusese acolo privind şi absorbind totul, având grijă de hainele celor care aruncau pietre
şi purificau astfel ceremonial oraşul de otrava răspândită de Ştefan.
50
Care era acea otravă? Avea de-a face cu Templul, cu alte cuvinte cu Dumnezeu însuşi.
Templul din Ierusalim era „casa” sau „locul”: locul în care Dumnezeul lui Israel făgăduise
că-Şi va pune numele, prezenţa, slava? locul pe care Dumnezeul Unu a promis să-l apere.
Locul în care se întâlnesc cerul şi pământul, în care acestea erau legate, unde ele se bucurau
de o relaţie glorioasă, deşi foarte periculoasă. Locul în care în urmă cu un an sau doi un
autoproclamat profet galileean, nu mult mai în vârstă decât Saul însuşi, făcuse valuri cu o
demonstraţie simbolică. în acea vreme părea să aibă sensul de avertisment al unei judecăţii
divine; Dumnezeul lui Israel avea să folosească naţiunile păgâne ca să distrugă simbolul cel
mai de preţ al lui Israel. După socoteala lui Saul, desigur, aşa ceva era cu totul exclus. Toată
lumea ştia că va fi exact pe dos, că Dumnezeul Unu îi va judeca pe ticăloşii păgâni şi va
răzbuna pe poporul Său, Israel. în orice caz, autorităţile l-au prins pe profetul demonstrant, l-
au predat autorităţilor romane şi s-au îngrijit să fie omorât în cel mai ruşinos mod imaginabil,
făcând astfel limpede o dată pentru totdeauna că fusese un impostor blasfemiator. Cine a mai
auzit de un Mesia răstignit?
Dar acum adepţii acestui Iisus pretindeau că fusese sculat din morţi. Vorbeau ca şi cum
cerul şi pământul se uniseră cumva în el, în acest bărbat nebun, periculos şi înşelat! Vorbeau
ca şi cum, în comparaţie cu acest Iisus vechile instituţii ale lui Israel se aflau pe o treaptă mai
jos. Templul însuşi, spunea Ştefan, era doar un dispozitiv temporar. Dumnezeu făcea un lucru
nou. Şi, da, generaţia prezentă se afla sub judecată pentru respingerea lui Iisus şi a mesajului
său. în timpul procesului Ştefan nu făcuse decât să-şi înrăutăţească situaţia. „Iată!”, a strigat,
„văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” 10 Cerul şi
pământul deschise unul altuia şi acest Iisus ţinându-le la un loc în rugăciune? Blasfemie!
Tribunalul
10
Faptele Apostolilor 7, 56.
51
auzise destule. Ştefan a fost scos afară din cetate şi îngropat sub un morman de pietre. Saul
aprobase totul. Acesta era genul de acţiune pe care îl cerea Tora. Aşa trebuia să arate „zelul”.
Din acel moment tânărul bărbat a înţeles ce anume avea de făcut. Câţiva adepţi ai lui Iisus
părăsiseră în grabă Ierusalimul după moartea lui Ştefan înfricoşaţi de perspectiva unei
violenţe mai mari, dar continuau să răspândească otrava. Oriunde mergeau întemeiau grupuri,
mici celule revoluţionare şi răspândeau această nouă învăţătură, punându-l pe Iisus în centrul
tabloului şi dislocând vechile simboluri israelite, printre care şi Templul însuşi. Din punctul
de vedere al lui Saul, dacă vechii compromişi din povestirile biblice fuseseră răi, acesta era şi
mai rău. Faptul putea ţine pe loc venirea împărăţiei. Putea atrage o mânie divină asupra lui
Israel.
Prin urmare, Saul a pornit ca un nou Finees, ca un nou Ilie. Modelele scripturistice erau
limpezi. Tora şi Templul — Dumnezeul Unu însuşi — erau sub atacul acestei noi mişcări. Cu
Biblia în minte, cu zelul în inimă şi documentele oficiale de împuternicire din partea marilor
preoţi în desagă, tânărul Saul a pornit cu speranţa fermă că şi el va fi recunoscut ca un
adevărat membru al legământului. „I s-a socotit ca dreptate.” Atunci Finees; acum Saul.
De la Ierusalim la Damasc
2
Damasc
O lumină orbitoare; un glas din cer. O capodoperă demnă de un Caravaggio. Persecutorul
devine predicator. Sărbătoarea Convertirii sfântului Pavel e celebrată în fiecare an în 25
ianuarie în Bisericile occidentale, inclusiv în a mea. Evenimentul a devenit o metaforă
culturală. Tradiţii, pe de-o parte, şi o întrebuinţare proverbială, pe de alta, conspiră spre a face
din cele întâmplate cu Pavel ceva deopotrivă faimos şi obscur. Relatat de trei ori (cu
variaţiuni interesante) în cartea Faptele Apostolilor, incidentul este în mod evident unul vital:
din scurtele remarci autobiografice pe care le oferă Pavel în scrisorile lui e limpede că în acea
zi s-a întâmplat cu el ceva de ordinul unui cataclism. Dar ce anume mai exact? Şi ce însemna
asta?
La un secol după Freud suntem cu toţii psihologi amatori. „Drumul spre Damasc”, o
zicală pentru milioane de oameni care n-au nici cea mai mică idee unde se află de fapt
Damascul, a fost o capcană cu miere pentru speculaţia psihologică — şi pentru un
reducţionism psihologic. Ce anume a avut loc în mintea şi inima lui Saul în acea zi? Ce l-a
transformat pe persecutorul zelos în apostolul zelos?
Teoriile vin şi pleacă. Vedenia lui Saul a fost „de fapt” momentul în care s-a ivit
personalitatea lui „născută a doua oară”. Nu! a fost momentul când vina acumulată după
lapidarea lui Ştefan a revenit bântuindu-l. Nu! a fost lucrul aşteptat atunci când tensiunea
dintre poftele lăuntrice ale unui tânăr şi cerinţele exterioare ale unei sfinţenii
54
stricte au explodat în cele din urmă. De fapt a fost un acces epileptic. Sau poate era doar
deshidratat în soarele amiezii ş.a.m.d. Orice altceva decât să punem întrebarea dinspre celălalt
capăt. Presupunând... presupunând că era mai mult decât asta?
Teoriile de acest gen seamănă de fapt cu ceea ce se întâmplă atunci când nişte oameni
care n-au văzut niciodată o firmă de neon luminoasă sunt puşi deodată în faţa uneia — dar
scrisă într-o limbă străină. îşi petrec timpul întrebându-se cum anume luminează, fără ca
măcar să-şi dea seama că firma spune ceva. Capriciosul poet englez John Betjeman o descrie
astfel:
Sfântul Pavel e adeseori criticat De moderni iritaţi De convertirea lui, zicând că Freud
Explică totul. Dar ei omit Partea ei cu adevărat vitală,
Care nu e cum s-a realizat,
Ci era ce anume a crezut Pavel.1
Betjeman nu face însă o treabă la fel de bună când explică „ce anume a crezut Pavel”, dar
are dreptate în ideea principală. întrebarea „cum s-a realizat” ar putea avea sau nu nevoie de
studierea psihologiei lui Pavel, dar e în ultimă instanţă întrebarea greşită. în orice caz,
psihologia istorică poate fi un amuzant sport de fotoliu, dar este aproape inutilă în investigaţia
istorică reală.
Un gând de moment va face limpede acest lucru — şi e un interesant punct de plecare
pentru o investigaţie biografică. Orice păstor sau consilier cu pregătire, ca să nu spunem orice
psihiatru practicant, ştie foarte bine că oamenii
1
„St. Paul is often criticised By modern people whore annoyed At his conversion,
saying Freud Explains it all. But they omit The really vital part of it, Which isnt how it
was achieved But what it was that Paul believed” (John Betjeman, Uncollected Poems,
John Murray, Londra, 1982, p. 68).
55
sunt fântâni adânci de mister. Suntem încă surprinşi sau poate chiar şocaţi când un prieten de
mulţi ani sau chiar un partener de viaţă ne lasă să întrezărim puţin adâncimi lăuntrice
nebănuite pe care unele culturi le numesc „inimă” şi altele „suflet”. Chiar şi atunci când
există o încredere deplină în consilier şi o împărtăşire a aceloraşi premise culturale şi valori
spirituale, va fi aproape întotdeauna mult mai grea decât se crede ajungerea la rădăcina
personalităţii, la izvoarele adânci ale motivaţiei, la agoniile întunecate care produc nopţi
nedormite şi zile disfuncţionale. Cu atât mai imposibil în cazul cuiva care a trăit acum două
mii de ani într-o cultură foarte diferită de a noastră.
Pe lângă faptul că e imposibil, acest gen de studiu nu e din fericire necesar pentru
biografie, ca de altfel pentru istorie în general. Asta nu înseamnă că nu putem studia
motivaţia oamenilor. Nu suntem îngrădiţi să vorbim numai despre „ce anume s-a întâmplat”
la nivelul preluat de o cameră sau bandă de înregistrat. Istoricul şi biograful studiază şi
trebuie să studieze pe cât posibil nivelurile de motivaţie care sunt disponibile, nu mai puţin
naraţiunile implicite care străbat o cultură sau mintea unui lider politic sau ins izolat.
Ceva de genul acesta s-a încercat înainte de pregătirea în 2003 a invaziei Irakului de
forţele americane şi britanice şi aliaţii lor. Doi harnici scriitori americani au întreprins o
trecere în revistă a figurilor culturale populare (în filme, seriale şi benzi desenate) enumerate
ca favorite de preşedinţi de-a lungul secolului anterior. 2 Iar şi iar preşedinţii i-au preferat pe
Căpitanul America, Călăreţul Singuratic şi personajele similare de scenariu în care eroii
2
John Shelton Lawrence §i Robert Jewett, The Myth of the American Superhero,
Eerdmans, Grand Rapids, 2002; Robert Jewett?i John Shelton Lawrence, Captain
America and the Crusade Against Evil The Dilemma of Zealous Nationalism, Eerdmans,
Grand Rapids, 2004.
56
acţionează în afara legii pentru a restabili pacea în comunităţi asediate. Naraţiunea părea
îngrijorător de familiară. Nu era psihanaliză, ci un studiu de motivaţie. Putem în principiu
examina naraţiunile implicite care-i impulsionează pe oameni la anumite acţiuni.
Acest lucru a fost făcut, luând un alt exemplu, de istoricii Primului Război Mondial. Ca
istorici, nu-i putem psihanaliza pe liderii Germaniei, Rusiei, Poloniei, Serbiei, Franţei şi ai
altor ţări implicate, sau pe ministrul de externe britanic cu grimasă încremenită de atunci, Sir
Edward Grey. Nici nu trebuie să încercăm. Dar istoricii pot în principiu sonda modul în care
afirmaţiile şi acţiunile unor asemenea oameni descoperă un simţ al scopului, o înţelegere a
identităţii şi datoriei naţionale, o naraţiune a greşelilor din trecut care trebuie îndreptate şi, în
unele cazuri, un simţ al sosirii momentului istoric de care trebuie să profite. Putem, cu alte
cuvinte, studia de ce atât de mulţi oameni din atât de multe ţări ajung toţi, aproximativ în
acelaşi timp, la concluzia că Europa avea nevoie de un război sprinten. Asta nu e psihologie.
E studiul istoric al felului cum şi de ce anume fac oameni alegerile pe care le fac. 3 Istoria nu
este doar despre evenimente, ci şi despre motivaţii. Fără îndoială, Motivaţiile plutesc ca un
aisberg având mai multe lucruri ascunse privirii, decât deasupra liniei de plutire. Dar adeseori
rămân destule vizibile deasupra apei, incluzând adeseori o puternică naraţiune implicită. Pe
asta o putem studia.
Prin urmare, atunci când ceva cutremură pe cineva până în măduva oaselor astfel încât
din acel cataclism acea persoană apare în unele feluri aceeaşi, dar în altele radical diferită,
există, fără îndoială, multe explicaţii care pot fi date. Asemenea explicaţii nu trebuie să se
anuleze reciproc. Ce putem încerca să facem, şi vom încerca să facem acum în cazul lui Saul
din Tars pe Drumul Damascului şi
3
A se vedea, de exemplu, Margaret MacMillan, The War That Ended Peace, Profile
Books, Londra, 2013, mai ales capitolul 9.
57
de atunci încolo, e să luăm ce anume ştim despre subiectul nostru înaintea evenimentului şi ce
anume ştim despre el după acest eveniment şi să punem aceste portrete aparent contrastante
în interiorul bogatei lumi culturale şi spirituale evreieşti din zilele lui, plină de diverse forme
ale naraţiunii evreieşti care o controla. Trebuie să privim cu atenţie ca să vedem ce anume
apare nu doar cu referire la evenimentul însuşi, care va fi fost el, ci cu referire la modul în
care „zelul” nerăbdătorului tânăr student al Torei a apărut într-o formă diferită drept „zel”
pentru ceea ce a numit „vestea bună”, evangelion, evanghelia, mesajul despre Iisus —
împlinirea, oricât de şocantă părea, a nădejdii strămoşeşti.
Unii de atunci şi mulţi de atunci încolo au privit-o drept o naraţiune înlocuind o altă
naraţiune. însuşi termenul „convertire” a fost luat adeseori, de regulă poate, în acest sens. Dar
Saul — Pavel Apostolul — l-a văzut drept aceeaşi naraţiune cerând să fie acum înţeleasă într-
un mod radical, dar justificabil nou. Naraţiunea în cauză era speranţa lui Israel.
Dacă spun că Saul din Tars a fost educat într-o lume a speranţei, mulţi cititori mă vor
înţelege greşit. „Speranţă” şi „optimism” nu sunt acelaşi lucru. Optimistul se uită la lume şi
se simte bine faţă de felul în care merg lucrurile. Lucrurile arată bine! Toate vor fi în ordine!
Dar speranţa, cel puţin aşa cum era concepută în lumile evreiască şi creştină timpurie, era
ceva destul de diferit. Speranţa a putut fi şi adeseori o opţiune tenace şi deliberată atunci când
lumea părea întunecată. Depindea nu de un sentiment cu privire la felul în care se prezentau
sau mergeau lucrurile, ci de o credinţă, credinţa în Dumnezeul Unu. Acest Dumnezeu a creat
lumea. Acest Dumnezeu l-a chemat pe Israel să fie poporul Său. Scripturile, nu în cele din
urmă Psalmii, arătau limpede că acest Dumnezeu putea fi crezut că are să pună în sfârşit
lucrurile în ordine, că va fi fidel făgăduinţelor Lui, că va face în cele din urmă dreptate
poporului Său chiar dacă asta va veni după o suferinţă cumplită.
58
„Speranţa” în acest sens nu e un sentiment. E o virtute. Se cere practicată la fel ca o piesă
dificilă la vioară sau o lovitură complicată la tenis. Virtutea speranţei se practică prin cult şi
rugăciune, prin invocarea Dumnezeului Unu, prin citirea şi reimaginarea povestirii
scripturistice şi prin ţinerea conştientă a viitorului necunoscut înăuntrul făgăduinţelor divine
de nezdruncinat. Saul învăţase să facă asta. Pavel Apostolul, mai târziu, avea să înveţe mereu
aceeaşi lecţie.
în lumea lui Saul acele făgăduinţe nezdruncinate se concentrau pe o singură mare
povestire cu un element anume care urma să facă toată diferenţa. Marea povestire era
povestea eliberării antice, naraţiunea Paştelui, dar cu o nouă răsucire. Dumnezeul Unu îşi
eliberase poporul din sclavia Egiptului şi avea să facă iarăşi acelaşi lucru. Dar ei nu se aflau
acum în Egipt. în zilele lui Saul sclavia lui era mai complicată. Mai întâi, nimeni din vechile
povestiri nu sugerase vreodată că timpul petrecut de Israel în Egipt era o pedeapsă pentru o
fărădelege. Dar Israel în Babilon era o altă poveste. Citiţi profeţii — e greu să nu o vezi. Aşa
cum am văzut, tânărul Saul va fi făcut uşor conexiunea între exilul lui Adam şi Eva din
Grădina Edenului şi exilarea lui Israel din pământul făgăduinţei. Adam şi Eva ascultaseră de
glasul şarpelui şi nu-şi mai îndepliniseră treaba în Grădină, aşa că au fost izgoniţi într-o lume
a spinilor şi pălămidelor. Israeliţii au adus închinare idolilor Canaanului şi n-au mai făcut
dreptate, n-au mai iubit mila, nici n-au umblat cu smerenie înaintea Dumnezeului Unu, aşa că
au fost izgoniţi în Babilon.
în nici unul dintre cazuri (Adam şi Eva, pe de-o parte, şi Israel, pe de alta) acesta nu putea
fi finalul povestirii. Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeul Unu ar fi fost condamnat pentru
incompetenţă crasă. începând cu Avraam însuşi povestea lui Israel fusese mereu, şi era văzută
în zilele lui Saul drept începutul unei operaţiuni de salvare, începutul unei lungi intenţii de a-i
pune pe oameni în ordine şi astfel de a pune iarăşi în ordine întreaga lume. Proiectul uman,
59
proiectul oameni-în-grădină, trebuia repus pe şine. Dar dacă însăşi operaţiunea de salvare
(familia lui Avraam) avea nevoie de salvare? Dacă barca de salvare eşuează pe stânci cine va
mai sări în ajutor şi cum?
în zilele lui Saul era limpede că proiectul Avraam, chemarea lui Israel, ajunsese în
punctul în care avea nevoie să fie salvat. Aşa cum am văzut mai devreme, unii evrei se
întorseseră din Babilon, în timp ce alţii erau împrăştiaţi prin toată lumea cunoscută. Dar între
timpul babilonienilor şi timpul când, patru secole mai târziu, soldaţii romani mărşăluiau prin
Ţara Sfântă din generaţie în generaţie urca tot mai tare strigătul: Suntem încă în exil. „Exilul”
nu era doar geografic. Era o stare a minţii şi inimii, a politicii şi treburilor practice, a duhului
şi a cărnii. Cât timp păgânii îi stăpâneau pe evrei, aceştia din urmă se aflau în exil. Cât timp
romanii puteam face către ei gesturi obscene în timp ce-şi rosteau rugăciunile în Locul Sfânt,
erau încă în exil. Şi, întrucât exilul era rezultatul idolatriei lui Israel (nici un evreu cucernic n-
ar fi contestat această idee dat fiind că marii profeţi o afirmaseră atât de limpede) ei aveau
nevoie nu doar de un nou Paşte, o nouă izbăvire din sclavia unor tirani păgâni. Aveau nevoie
de iertare.
Aceasta era vestea îmbucurătoare de care vorbiseră profeţii, cuvântul de mângâiere pe
toate planurile de la cel spiritual la cel fizic. De aceea faimoasa deschidere a poemului central
din cartea lui Isaia insistă asupra mângâierii: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, spune
Domnul.”4 Când un rege graţiază un criminal întemniţat, criminalul e lăsat liber. Când
Dumnezeul Unu va îndepărta în sfârşit idolatria şi ticăloşia care au dus la exilarea poporului
Său, atunci poporul Lui va fi liber în sfârşit, un popor al Paştelui cu o diferenţă.
Aceasta era vechea speranţă nutrită nu doar de Saul din Tars, ci de mii dintre confraţii săi
evrei. Nu toţi erau la fel de „zeloşi” ca Saul. Puţini, poate, aveau darurile lui intelectuale.
4
Isaia 40,1.
60
Dar prin scriptură şi liturghie erau foarte conştienţi de vechile făgăduinţe divine şi de
tensiunea dintre acele făgăduinţe şi realităţile prezente. într-un fel sau altul, era o cultură
îmbibată de speranţă. O speranţăîndelung amânată, dar totuşi speranţă.
Aceasta era marea poveste în care trăiau Saul şi contemporanii lui. Pe care o aveau în
capetele şi inimile lor. în mii de moduri diferite acea poveste dădea formă şi energie
aspiraţiilor şi motivaţiilor lor. Explică atât speranţa, cât şi acţiunea. Asta nu e psihanaliză. E
istorie.
Elementul concret care focalizase acut şi orbitor toate acestea pe drumul spre Damasc îl
privea pe însuşi Dumnezeul lui Israel. Nu numai Israel plecase în exil. Potrivit profeţilor,
însuşi Dumnezeul lui Israel părăsise Ierusalimul, ieşise din Templu lăsându-l pradă invaziei şi
distrugerii. Dar profeţii n-au lăsat lucrurile aşa. Promiteau o mare restaurare. Doi dintre cei
mai mari profeţi ai lui Israel, Isaia şi Iezechiel, concentraseră aceste făgăduinţe cu bătaie
lungă pe asigurarea faptului că, după ce aparent îşi abandonase poporul în voia sorţii,
Dumnezeul Unu se va întoarce. „Nivelaţi dealurile şi umpleţi văile”, strigă Isaia. „întindeţi
covorul roşu ca Dumnezeu să se întoarcă!” 5 Străjerii de pe zidurile Ierusalimului vor striga de
bucurie văzând cum în ochii tuturor Acesta se întoarce în Ierusalim. 6 Va apărea un nou
Templu, declara Iezechiel, şi slava dumnezeiască va veni să locuiască acolo aşa cum se
întâmplase cu Cortul din pustiu ca încununare a poveştii libertăţii din cartea Ieşirea.7
Toate acestea însemnau că simbolismul aflat în inima tuturor templelor antice se va
adeveri în sfârşit. Templele erau construite pentru a ţine la un loc tărâmul divin („cerul”)
5
Isaia 40, 4-5, parafraza mea.
6
Isaia 52, 8.
7
Iezechiel 43,1-5; Ieşirea 40, 34-38.
61
şi tărâmul omenesc („pământul”). Templul Ierusalimului, ca de altfel şi Cortul din pustiu
înaintea lui, era menit să fie un model la scară mică al întregului cosmos. Aici va trăi
Dumnezeul Unu al creaţiei locuind în mijlocul poporului Său. Când Templul a fost distrus,
această viziune s-a spulberat, dar profeţii au declarat că într-o zi Dumnezeu se va întoarce.
Maleahi, unul dintre ultimii profeţi antici, câteva generaţii după revenirea unor evrei din
Babilon, insistă spunând unor sceptici: „Şi va veni dintr-odată în Templul Său Domnul.” 8
Zvonurile despre o absenţă fără sfârşit erau false. Se va întoarce. Dar ar fi bine ca poporul să
fie pregătit...
Cum anume să se pregătească? Ce anume să facă până atunci un evreu cucernic? Ei bine,
pentru început trebuie să ţină Tora. Aşa cum am văzut mai devreme, pentru numeroşi evrei
chiar în această perioadă (adică înaintea marii distrugeri a Templului din 70 d.Hr.) Tora
devenise un fel de Templu portabil: oriunde se aflau, în Roma sau Babilon, în Grecia sau
Egipt, dacă studiau Tora în stare de rugăciune, atunci era ca şi cum erau în Templul însuşi.
Prezenţa divină va fi acolo nu cu slavă fulgerătoare, nu cu stâlp de nor şi foc, dar fără îndoială
acolo.
Existau şi scheme şi practici de rugăciune prin care acel moment slăvit putea fi anticipat
de un evreu cucernic (iar tânărul Saul era un astfel de evreu cucernic). Existau moduri de
rugăciune — auzim de ele mai ales prin tradiţii mult ulterioare, dar există indicii că erau deja
cunoscute în zilele lui Pavel — prin care acea contopire a cerului şi pământului putea fi
realizată chiar de persoane individuale. Rugăciune, post şi respectarea strictă a Torei puteau
crea condiţii fie pentru ca închinătorul să fie luat în cer, fie pentru ca o descoperire proaspătă
a cerului să apară cuiva pe pământ, fie pentru amândouă. Cine putea spune ce anume
însemnau practic toate aceste lucruri care atât atunci, cât şi acum, se află la hotarele
limbajului şi experienţei?
8
Maleahi 3,1.
62
O vedenie, o descoperire, dezvăluirea unor secrete, mistere... asemenea Templului însuşi
numai că şi mai misterios...
Exista o tradiţie seculară a unor înţelepţi evrei care tânjeau după acest gen de lucruri şi în
unele cazuri chiar erau învredniciţi de ele. Povestiri de acest gen urcă până la naraţiunile
patriarhilor lui Israel. Avraam are o vedenie ciudată şi neliniştitoare a prezenţei divine ca o
pară de foc trecând printre jumătăţile unor animale jertfite şi încheind legământul.9 Fugind să-
şi scape viaţa, Iacob visează o scară coborând din cer până la pământ. 10 Iosif interpretează
visele servitorilor lui Faraon şi apoi al lui Faraon însuşi înainte să afle deodată că propriile
sale vise din copilărie se împlinesc în moduri pe care nu şi le imaginase niciodată. 11 Mai
aproape era Daniel. La fel ca Iosif, Daniel interpretase vise pentru un rege păgân: apoi, la fel
ca Iacob, a avut propriile vedenii ale cerului şi pământului într-un schimb reciproc periculos,
dar slăvit.12
Aceste amintiri modelau minţile acelor evrei din veacul întâi aflaţi în lungul şi
neliniştitorul interval dintre timpul în care Dumnezeul Unu părăsise Templul şi timpul când
avea să Se întoarcă în slavă. Cerul şi pământul aveau să fie în sfârşit una. Dar cum anume? Şi
când? Răspunsuri provizorii erau oferite în diverse scrieri. Văzători, mistici şi poeţi scriau
vise şi vedenii al căror principal subiect era izbăvirea lui Israel şi revelarea mântuitoare finală
a Dumnezeului Unu. Adeseori acestea luau forma literară de „vis cu interpretare” fuzionate
pentru a oferi împreună „revelarea” (în greacă apokalypsis) unor lucruri în mod normal
ascunse. Asta era lumea în care Saul din Tars, moştenitor al acestor tradiţii, şi-a practicat
devoţiunea înverşunată şi loială faţă de Dumnezeul lui Israel. Acesta era modul de a ţine vie
speranţa, poate chiar de a întrezări anticipat împlinirea ei.
9
Facerea 15, 7-21.
10
Facerea 28,10-22.
11
Facerea 40-42.
12
Daniel 2,17-49; 7.1-28.
63
încă o dată, localizarea sa înăuntrul acestei lumi ţine nu de psihologie, ci de istorie.
încercăm să ne croim o cale spre mintea unui tânăr evreu zelos hotărât să facă voia lui
Dumnezeu cu orice preţ, nerăbdător să purifice pe Israel de idolatrie şi păcat, dornic să
grăbească timpul în care Dumnezeu se va întoarce să stăpânească lumea Sa cu justiţie şi
dreptate. Ce putea fi mai potrivit pentru un astfel de bărbat tânăr decât să caute prin rugăciune
şi meditaţie să se introducă el însuşi în aceste ciudate tradiţii vechi ale unei legături cerul-şi-
pământul, să devină el însuşi, în mintea şi inima şi poate chiar trupul său, parte a acelei
realităţi cer-pământ, un vizionar al cărui ochi lăuntric şi poate chiar şi exterior să poată
întrezări misterul ultim?
Vom vedea unde anume duc acestea (deşi Saul, desigur, n-a văzut). Dar înainte să
ajungem acolo a mai rămas un element pe care să-l adăugăm acestui amestec. în tradiţia
evreiască ulterioară — asemenea tradiţii îşi au rădăcini istorice adânci, deşi ascunse acum
privirii noastre — un text central pentru meditaţia de acest gen, pentru mistica cerului-şi-
pământului dacă vrem s-o numim aşa, era începutul cărţii Iezechiel. într-una din cele mai
stranii scene din întreaga Scriptură, profetul vede tronul-car ceresc pe care şezând merge
Dumnezeul Unu la lucrarea Sa. îl descrie cu imensă precauţie începând de jos cu roţile
şuierătoare şi fulgerătoare şi ciudatele făpturi cu patru feţe (îngeri? cine poate spune?) care-l
populează. (Chiar şi numai citirea textului poate da ameţeli. Unii din rabinii ulteriori au
încercat să oprească citirea lui până la împlinirea vârstei de patruzeci de ani.)
încet, treptat, profetul îşi croieşte drumul în sus de la făpturile vii şi roţile şuierătoare la
tronul însuşi; apoi, de la tron la personajul care şade pe tron. Ajuns aici abia dacă îndrăzneşte
să spună ce i se pare că vede: „ceva asemănător cu o formă omenească.” 13 Profetul cade pe
faţa sa ca mort. Dar primeşte porunca să stea drept şi să primească
13 Iezechiel 1, 26.
64
chemarea profetică, deşi în felul ei aceasta e la fel de înfricoşătoare ca vedenia însăşi.
Probabil că o asemenea chemare poate fi asumată numai de cineva care a avut o asemenea
vedenie.
Acest pasaj din Iezechiel devenise un punct de concentrare a meditaţiei pentru evreii
cucernici din timpul lui Saul şi de mai târziu. Contemplarea unei astfel de scene care inspiră
uimire putea produce anticipat, sperau, în inima persoanei îndelung aşteptata întoarcere
văzută a lui Dumnezeu la Ierusalim, contopirea cerului şi pământului care era ea însăşi
raţiunea de a fi a Templului. Ceea ce nu însemna doar că cineva avea ceea ce moderni ar
putea numi „o slăvită experienţă spirituală”. O vedenie a tronului, o vedenie a Templului
voiau să fie despre venirea la un loc a cerului şi pământului; cu alte cuvinte, voiau să aibă de-
a face cu îndelung aşteptata înnoire a creaţiei înseşi — vedenia profetică ultimă.
Pe cât am cumpănit mai mult la cele întâmplate cu Saul din Tars pe drumul spre Damasc,
ţinând la un loc (aşa cum trebuie să facă un istoric) relatările oarecum oficializate din Faptele
Apostolilor şi scurtele referinţe criptice din scrisorile lui Pavel, pe atât m-am întrebat dacă
Saul nu practica acest gen de meditaţie. Era genul de lucru care putea fi foarte bine făcut în
orele lungi şi încinse ale călătoriei de la Ierusalim la Damasc. în celebrul tablou al lui
Caravaggio, Saul călăreşte un cal; din punct de vedere istoric, un măgar pare ceva mai
plauzibil. Şi ar produce un ecou pieziş al povestirii începute cu Balaam pe măgarul lui şi
încheiate cu momentul de zel al lui Finees.
Pe măsură ce reflectăm la ceea ce Pavel Apostolul a ajuns să spună despre incident mult mai
târziu, ar fi perfect plauzibil să presupunem că medita la vedenia lui Iezechiel şi căuta, dacă
putea, să întrezărească el însuşi ceea ce văzuse profetul. (Presupun că era cu mult înainte de
vârsta prescrisă de patruzeci de ani. Dar şi că interdicţia era o restricţie ulterioară menită
tocmai să protejeze de pericol capetele tinere înfierbântate.) Poate că Saul rostea Shema,
65
„Ascultă Israel: DOMNUL Dumnezeul nostru, DOMNUL este unul”, rostind-o ca pe o mantra,
repetând-o în ritmul respiraţiei, în mişcarea constantă a necuvântătorului care-l purta. Roagă-
te şi veghează. Veghează şi te roagă. Rămâi loial Dumnezeului lui Israel. Ridică-te pentru
împărăţia Lui. Roagă-te şi veghează. începe cu creaturile vii şi roţile şuierătoare şi urcă de
aici...
înaintea ochilor minţii are, aşadar, creaturile cu patru feţe şi roţile. Se concentrează asupra
lor. Le vede şi cugetă la ele. Va îndrăzni oare să meargă mai departe? Mai sus, în rugăciune şi
cu pulsul accelerat, spre tronul însuşi. Era oare imaginaţia lui? îl vedea oare aievea? Erau
ochii lui deschişi sau doar ochii inimii i se deschideau unor realităţi în mod normal invizibile?
Nimeni care a avut acest gen de experienţă nu e în stare să dea un răspuns ştiinţific unor astfel
de întrebări, dar astfel de întrebări rămân în mod evident în urmă atunci când cerul şi
pământul vin la un loc. Iarăşi în sus, aşadar, spre părţile inferioare ale celui ce pare a fi
personajul de pe tron, un fel de formă omenească. Cu capul plin de Scriptură, cu inima plină
de zel, Saul din Tars îşi ridică încet ochii în sus încă o dată. Vede acum cu ochii larg deschişi,
conştient că e complet treaz, dar conştient şi că pare să existe o ruptură în realitate, o fisură în
urzeala cosmosului şi că ochii lui văd lucruri atât de periculoase încât dacă n-ar fi fost atât de
pregătit, atât de purificat, atât de cucernic, n-ar fi îndrăznit vreodată să ajungă până aici.
Iarăşi în sus, de la piept la faţă. îşi ridică ochii să vadă pe Cel căruia I s-a închinat şi L-a slujit
toată viaţa... Şi ajunge faţă în faţă cu Iisus din Nazaret.
A explica ce anume a însemnat asta în limbajul psihologiei seamănă cu încercarea de a
copia un Tiziano cu creioanele unui copil. Pentru a înţelege explozia care a urmat avem
nevoie de istorie, avem nevoie de teologie, avem nevoie de un puternic simţ al tensiunilor
interne ale lumii evreieşti din veacul întâi şi ale propagatorilor zeloşi ai culturii evreieşti.
Acest moment a zdruncinat cele mai sălbatice vise ale lui Saul şi, în aceeaşi fracţiune de
secundă, le-a
66
împlinit. Era — văzuse în clipa aceea — împlinirea vechilor scripturi ale lui Israel, dar şi
negarea totală a modului în care le citise el până în acel punct. Dumnezeu Creatorul îl sculase
pe Iisus din morţi, declarând astfel numumai că el era într-adevăr Mesia lui Israel, ci şi că el
făcuse ceea ce Dumnezeul Unu făgăduise că va face El însuşi. Saul fusese absolut corect în
devoţiunea faţă de Dumnezeul Unu, dar se înşelase absolut cu privire la Cine anume era acest
Dumnezeu Unu şi modul în care aveau să fie împlinite intenţiile Lui. Fusese absolut corect în
devoţiunea lui faţă de Israel şi Tora, dar se înşelase total în viziunea lui despre chemarea şi
identitatea lui Israel şi chiar cu privire la sensul Torei înseşi. Loialitatea sa de o viaţă era total
corectă, dar total greşit orientată. Avea zel pentru Dumnezeu, dar n-a înţeles ce anume
urmărea Dumnezeul Unu. Totul se concentra acum pe figura de pe care se revărsa o lumină
orbitoare, figura care se adresa acum lui Saul aşa cum un stăpân se adresează unui sclav,
figura în care recunoscuse pe răstignitul Iisus din Nazaret. Cerul şi pământul veniseră la un
loc în această figură şi ea îi poruncea lui Saul să recunoască acest fapt şi să-şi reorienteze
întreaga viaţă în acord cu asta.
Prin urmare, atunci când tradiţia creştină vorbeşte de „convertirea” lui Saul trebuie să
facem o pauză. în lumea noastră, aşa cum am văzut mai devreme, aplicăm în mod normal
acest cuvânt cuiva care se „converteşte” de la o „religie” la alta. Nu asta era însă ideea. Saul
n-a încetat nici măcar o secundă să creadă în Dumnezeul Unu al lui Avraam, Isaac şi Iacob.
Era vorba doar... ei bine, ceea ce se întâmplase era... cum s-o formuleze? Douăzeci de ani mai
târziu va scrie că a întrezărit „slava lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Mesia” 14. Era o modalitate
de a o formula. Vor mai fi şi altele. Asta nu avea însă de-a face cu „religia”, în sensul antic
sau modern (foarte diferit). Avea de-a face cu Iisus; cu Iisus ca punct în care — exact cum
susţinuse martirul
14
2 Corinteni 4, 6.
67
Ştefan — cerul şi pământul erau acum ţinute la un loc, sudate împreună; avea de-a face cu
faptul că Iisus este în persoană realitatea spre care trimitea Templul însuşi.
în cultura noastră e uşor se înţelegem greşit asta. Oamenii încă vorbesc despre Pavel şi
grupurile de adepţii ai lui Iisus apăruţi prin lucrarea lui ca oferind un nou gen de „religie”
comparabil cu sau în competiţie cu ceva numit „iudaism”. Ceea ce duce în eroare în mai
multe privinţe. în veacul întâi nu exista ceva numit „creştinism”, doar grupuri de oameni care
credeau că Iisus din Nazaret era Mesia lui Israel şi Domnul de drept al lumii. Nu exista în
veacul întâi nimic care să corespundă cu ceea ce numim acum „iudaism” (cuvântul avea
atunci, aşa cum am văzut, un sens activ însemnând „răspândire zeloasă a modului iudaic de
viaţă”), doar numeroase comunităţi de evrei în întreaga lume rugându-se Dumnezeului lui
Israel, studiind scripturile, concentrându-se pe Templu şi Tora.
Ceea ce l-a mânat pe Pavel din acel moment pe Drumul Damascului şi de-a lungul
întregii sale vieţi ulterioare a fost credinţa că Dumnezeul lui Israel făcuse ceea ce spusese
mereu că va face; că scripturile lui Israel se împliniseră în moduri nicicând imaginate înainte;
şi că înseşi Templul şi Tora nu sunt în fond realităţile ultime, ci doar indicatoare slăvite
trimiţând spre noua realitate cer-şi-pământ care se născuse în Iisus. Până la moartea sa, Pavel
a păstrat o înverşunată loialitate faţă de Dumnezeul lui Israel văzut într-o lumină proaspătă şi
orbitoare în Iisus. Nici Pavel şi nici comunităţile lui nu s-au angajat în „religie comparată”.
Nu spuneau: „Am încercat un mod de a fi religioşi şi acum credem că avem altul mai bun.”
Nimeni nu gândea aşa în veacul întâi, cu certitudine nu un evreu. Ei se concentrau pe ce am
putea numi o eshatologie mesianică: credinţa că Dumnezeul Unu a acţionat în mod culminant
şi decisiv în, ba chiar ca, Mesia lui Israel. O realitate şocantă, orbitoare. Realitatea care avea
să schimbe lumea.
Ei l-au luat pe Saul de mână şi l-au condus în oraş.
68

Cine caută astăzi „Strada Dreaptă” din Damasc (pe Google Earth, să spunem) e
direcţionat către Bb Sharqi. E o parte a unui drum roman antic care străbate de la est la vest
inima oraşului vechi. Bab Sharqi este acum jumătatea răsăriteană a unei străzi mai lungi
având în partea ei sudică cartierul evreiesc. Undeva în acest cartier a fost dus Saul din Tars
complet orb, într-o locuinţă unde a rămas, şocat şi înmărmurit, timp de trei zile. N-a mâncat;
n-a băut; nu putea vedea; dar s-a rugat. Bineînţeles că s-a rugat. “Ascultă, Israel...”
Dar ce va fi însemnat acum acea măreaţă rugăciune? Ce formă va fi luat acum loialitatea
faţă de Dumnezeul Unu? Pavel va continua, desigur, să-L invoce pe Dumnezeul Unu ca
Dumnezeul lui Israel. Dar dacă scopurile lui Israel se împliniseră într-un singur om, Regele
său uns? Şi dacă în persoana acestui bărbat Dumnezeul lui Israel a făcut în persoană ce a
spus că va face învingând moartea însăşi şi lansând noua Sa creaţie? Ce va însemna acum
însuşi cuvântul „Dumnezeu”? Ce va însemna acum cuvântul „Israel”? (Această întrebare a
preocupat multe grupuri evreieşti ale perioadei, de la Secta Legământului de la Qumran, la
grupurile care au susţinut diverşi potenţiali „mesia” de-a lungul veacului următor, fiecare
pretinzând o pistă interioară exclusivă spre scopurile divine.) Cunoscând Psalmii şi profeţii
şi, în spatele tuturor acestora, marea poveste a creaţiei şi Exodului, Saul se ruga şi se ruga.
în a treia zi s-a auzit o bătaie în uşă. Micul grup de adepţi ai lui Iisus din Damasc, unii
dintre ei probabil refugiaţi din calea persecuţiei din Ierusalim, aflaseră că Saul din Tars venea
să-i prindă, să-i ducă legaţi la închisoare sau chiar la moarte. Cineva din acel grup, numit
Anania, a avut o vedenie. (Oamenii de azi strâmbă din nas la asemenea lucruri, dar adeseori e
vorba de o simplă prejudecată. Mulţi oameni din diverse culturi vorbesc încă de senzaţii
ciudate de direcţionare sau chiar poruncă, imbolduri neaşteptate
69
care, atunci când sunt urmate, produc rezultate neaşteptate.) Urma să vină şi să-şi pună
mâinile peste Saul ca acesta să vadă iarăşi. Anania a dat fireşte înapoi. îi cerea oare Domnul
să păşească într-o capcană, să intre în bârlogul leului? Nu. Ca de atâtea ori — temă recurentă
în povestirea creştinismului timpuriu — când trebuie făcut ceva, acel ceva va fi făcut printr-
un ucenic ascultător, probabil nervos şi îngrijorat. Aşa că se duce.
Iisus îi spusese lui Anania trei lucruri despre Pavel. în primul rând că Pavel se ruga. S-a
sugerat uneori că „rugăciunea” era în ea însăşi un semn că Saul avusese o nouă „experienţă
religioasă”, asemenea unui ateu secular din lumea de astăzi care-L întâlneşte pe Dumnezeu şi
se roagă pentru prima oară; dar asta e desigur o absurditate. Saul s-a rugat toată viaţa lui şi se
ruga acum cu o nouă focalizare şi o perplexitate nouă. în al doilea rând că Saul avea să fie un
„vas ales” prin care mesajul avea să iasă în lume. în al treilea rând că Saul avea să sufere
pentru Iisus. Dar Anania nu i-a spus asta lui Saul. Avea să-l lămurească Iisus însuşi. Anania
avea alte cuvinte şi alte acţiuni. împreună ele introduc câteva teme care vor modela viaţa şi
opera lui Saul.
„Frate Saul”, a început. Frate? Da. De la bun început — din învăţătura lui Iisus însuşi —
membrii acestui ciudat nou grup s-au privit unul pe altul ca o „familie” într-o lume în care
„familie” însemna mult mai mult decât înseamnă în majoritatea culturilor occidentale de
astăzi. Chiar înainte ca Saul să fie botezat, Anania îl recunoaşte drept parte din ceea ce
antropologii numesc „grup de înrudire fictivă”. Desigur, în acest punct toţi adepţii lui Iisus
erau evrei, astfel încât exista deja un simţ de înrudire extinsă înăuntrul căruia se născuse
această nouă realitate. Dar foarte repede, nu în ultimul rând prin lucrarea lui Saul însuşi,
această înrudire se va extinde într-o comunitate mult mai largă care a creat serioase probleme
pe parcurs dar a făcut mereu aceeaşi afirmaţie puternică. „Nu mai există evreu sau grec; nu
mai există sclav sau om liber; nu mai există
70
bărbat şi femeie; voi toţi sunteţi una în Mesia Iisus.”15 Pavel a scris aceste cuvinte cel puţin
cincisprezece ani mai târziu. Dar adevărul exprimat de ele era deja cuprins în salutul de
întâmpinare al lui Anania.
Anania i-a explicat lui Saul că Iisus l-a trimis ca să poată vedea din nou şi ca să primească
pe Duhul Sfânt. Cine ştie cum i-au sunat lui Saul acele cuvinte după trei zile de frământare şi
orbire? Orice avusese loc înăuntrul lui, dovada exterioară era limpede: ceva ca nişte solzi au
căzut de pe ochii lui (o altă formulă proverbială; să fi produs oare lumina orbitoare un fel de
crustă?) şi a putut vedea. în lumea noastră modernă nu punem mare preţ pe „miracole”. Dar
atunci când ne confruntăm cu evenimente care nu par să încapă în nici o altă categorie vorbim
de miracole ca şi cum ar fi cauzate de o putere „supranaturală” dinafara lumii care
„invadează” lanţul „cauzelor naturale”. Uneori lucrurile dau această senzaţie. Dar o descriere
mai biblică va recunoaşte lucrarea ciudată şi statornică a lui Dumnezeu chiar şi înăuntrul aşa-
numitelor cauze naturale, astfel încât noul eveniment subit şi şocant e ţinut înăuntrul unui
continuum mai amplu al unei cauzalităţi divine ultime.
în orice caz, primii adepţii ai lui Iisus ştiau foarte bine că, la fel cum Iisus însuşi umblase
vindecând oameni, şi lor li se încredinţase acest dar — nu tot timpul şi niciodată pur şi simplu
după bunul lor plac, dar cu un efect durabil şi puternic care aducea cu sine o greutate
evidentă. Scriindu-şi scrisorile câţiva ani mai târziu, Pavel se va referi la acelaşi gen de putere
vindecătoare lucrând prin el şi prin alţii — la fel cum se va referi şi la bolile lui şi ale altora
care nu s-au vindecat, sau nu în felul în care se sperase. Misterul rămânea, dar rămânea şi
puterea.
Aşa că mai apoi Anania l-a botezat pe nedumeritul Saul. Ca şi alte cazuri din Faptele
Apostolilor, asta a avut loc numaidecât, de îndată ce persoana ajungea să creadă în răstignitul
Iisus ca Domn înviat. N-a existat nici o perioadă de
15
Galateni 3, 28.
71
aşteptare, învăţătură sau pregătire. Ele vor veni la timpul potrivit. Trimiţând înapoi spre
Botezul lui Iisus însuşi şi dincolo de el la traversarea Mării Roşii din povestea Paştelui,
Botezul marca noua familie, poporul noului Paşte.
Iisus însuşi folosise imaginea Botezului pentru a vorbi despre apropiata Sa moarte. Pavel
avea să facă ulterior limpede faptul că această dramatică cufundare în apă şi ieşire din ea
vorbea într-un limbaj simbolic puternic şi eficient despre moartea şi învierea lui Iisus şi
despre lumea nouă care se născuse prin acele evenimente. A fi botezat însemna prin urmare a
muri şi învia împreună cu Iisus, a lăsa în urmă viaţa veche şi a fi renăscut la cea nouă. în
măsura în care marca membrii familiei, funcţiona oarecum ca tăierea împrejur cu excepţia
desigur a faptului că femeile erau şi ele incluse. în mod egal semăna puţin cu însemnarea unui
sclav (aşa încât sclavul se afla acum sub un nou stăpân), deşi sclavii şi cei liberi erau botezaţi
deopotrivă. Important era că, odată botezaţi, ei aparţineau acum lui Mesia. Saul era acum un
„om al lui Mesia”, modelat după tiparul lui Iisus care însumase scopurile divine pentru Israel.
în acelaşi timp a mai avut loc un lucru: Saul a primit Duhul lui Iisus. Al patrulea şi
ultimul punct cu o semnificaţie imensă în vizita lui Anania pe Strada Dreaptă e acela că lui
Saul i s-a făgăduit darul Duhului, şi toate cele din viaţa şi scrierile sale ulterioare arată că a
crezut că asta se întâmplase atunci şi acolo. Relatarea din Faptele Apostolilor nu spune că
Saul a vorbit în limbi sau a profeţit. Ideea că astfel de lucruri trebuie să aibă loc pentru ca
darul Duhului să fie autentic e o ficţiune mult mai târzie. Faptele Apostolilor ne oferă în
schimb declaraţia remarcabilă că Saul a mers de îndată la sinagoga din Damasc şi a anunţat
că Iisus era Fiul lui Dumnezeu (temă la care vom reveni la momentul potrivit). Era o putere
nouă asociată cu un nou simţ al direcţionării.
Viguroasa proclamare de către Pavel impulsionat de Duhul lui Iisus ca „Fiu al lui
Dumnezeu” abia dacă poate fi numită „predică”, dacă prin „predică” înţelegem genul
72
de lucru care are loc în biserici săptămână de săptămână în lumea noastră. Era un anunţ
public, asemenea unui crainic sau toboşar dintr-un oraş medieval care străbate străzile cu un
clopot atrăgând atenţia oamenilor declarând că un rege nou a fost instalat pe tron. Acesta era,
într-adevăr, felul în care cuvântul „evanghelie” va fi sunat în lumea romană a epocii: la fel ca
anunţarea unui nou împărat. Proclamarea lui Pavel n-a fost, aşadar, o turnură proaspătă a
activităţii învăţătoreşti regulate a unei comunităţi evreieşti locale. Pavel nu dădea sfaturi cum
să ducă o viaţă mai sfântă. Cu certitudine nu spunea oamenilor cum să meargă în cer după ce
mor. Făcea anunţul unic pentru toate timpurile: speranţa lui Israel s-a împlinit! Regele a fost
întronizat! Declara că Iisus răstignitul era îndelung aşteptatul Mesia lui Israel.
Dar ce se întâmplă atunci când jumătate din oamenii din oraş nu-l vor pe acest nou rege?
Saul avea să afle în curând răspunsul, nu că va fi fost deosebit de surprins. Comunitatea
evreiască locală din Damasc a fost şocată de cotitura subită a tânărului bărbat extremist,
transformat din persecutor în crainic. Nu doar şocată; a fost profund ofensată (cum va fi fost
Saul însuşi) de sugestia că istoria lui Israel putea ajunge la culminaţie într-un Mesia răstignit.
Nu toţi evreii acelei perioade, pe cât putem să o spunem, credeau în venirea unui mesia din
capul locului. Cei care sperau un asemenea personaj vedeau în mesia un erou războinic. Urma
să fie un nou David; îi va răsturna pe păgânii ticăloşi, va restaura Templul pregătindu-l pentru
întoarcerea ultimă a Dumnezeului lui Israel şi va instaura o domnie mondială a dreptăţii şi
păcii. Iisus din Nazaret, cum ştia oricine, nu făcuse nici unul dintre aceste lucruri. Saul din
Tars putea prezenta toate „dovezile” scripturistice din îndelungaţii săi ani de studiu. Sinagoga
din Damasc nu avea de gând să se lase convinsă.
73
Până în acest punct, am urmărit mai mult sau mai puţin povestea lui Pavel pe drumul spre
Damasc şi apoi în acest oraş aşa cum o găsim în cartea Faptele Apostolilor. Dar într-o scriere
ulterioară Pavel inserează aici un alt episod. Corect înţeles, acest episod consolidează
puternic imaginea acestui tânăr zelos cu mintea încinsă, oprit dintr-odată din traseul lui. S-a
dus, spune, în Arabia.16 La ce se referă asta? De ce a plecat? Ce voia să spună asta? Cum
anume ne ajută să vedem nu doar ce l-a motivat pe Pavel de la început, ci şi ce anume a fost
implicat în trecerea subită de la persecutor la apostol? Ce contribuţie aduce la efortul nostru
de a înţelege omul ale cărui scrieri ulterioare aveau să configureze o mişcare mondială şi,
într-o anume măsură, lumea însăşi?
16 Galateni 1,17.
Întoarcerea în Tars
3
Arabia şi Tars
Scrisorile lui Pavel ne oferă câteva întrezăriri ale vieţii sale, iar una din cele mai
neobişnuite e aceasta:
Dar când lui Dumnezeu, Care m-a ales din pântecul mamei mele şi m-a chemat prin harul
Său, i-a bine plăcut să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să aduc vestea Lui bună la naţiuni,
n-am ţinut sfat cu un trup şi un sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii dinainte de
mine. Nu. Ci m-am dus în Arabia, după care m-am întors iarăşi la Damasc.1
Aşa cum vom vedea mai târziu, Pavel scrie acestea în apărarea sa. Pe cât se pare, fusese
acuzat că şi-a procurat „evanghelia” la mâna a doua de la apostolii din Ierusalim. Adversarii
lui trec, prin urmare, peste capul lui şi fac apel la Petru, Iacob şi ceilalţi. Pavel insistă, prin
urmare, că mesajul său îi aparţine; îl primise de la Iisus însuşi, nu de la alţi membri ai
mişcării. îi venise, spune, „printr-o descoperire a lui Iisus Mesia”2. La urma urmei, „mesajul”
cu pricina nu era o teorie, o nouă învăţătură sau amănunte despre cum anume s-ar putea
„mântui” cineva. „Mesajul” era vestea despre Iisus însuşi: fusese sculat din morţi, prin
urmare era Mesia lui Israel, era Domnul lumii. Toate acestea îi fuseseră „date” lui Pavel pe
drumul spre Damasc.
1
Galateni 1,15-17.
2
Galateni 1,12.
76
Cunoscând scripturile lui Israel aşa cum le cunoştea, n-a mai avut nevoie de cineva care să-i
explice ce anume însemnau toate acestea. Porniţi cu povestea scripturii, plasaţi-l pe Iisus cel
răstignit şi înviat în punctul ei culminant şi, chiar dacă neaşteptat şi şocant, sensul nu mai
poate fi pus la îndoială. Asta voia să spună.
De ce însă Arabia? Răspunsul evident şi nemijlocit e acela că Pavel era nerăbdător să
spună oamenilor despre Iisus, şi Arabia a fost locul unde a plecat în prima lui „misiune
evanghelică”. Savanţi şi predicatori au scris şi vorbit despre „activitatea misionară a lui Pavel
în Arabia” ca şi cum această interpretare ar fi una definitivă. Ca de atâtea ori însă, răspunsul
evident este aproape cu siguranţă greşit. Şi, ca tot de atâtea ori, cheia pentru ce anume voia să
spună Pavel se găseşte în scripturile pe care le ştia atât de bine.
Ne aducem aminte că, în sensul evreiesc tehnic al acestui cuvânt, tânărul Saul din Tars
era „zelos în exces al tradiţiilor strămoşeşti” — rând care apare în Galateni chiar înainte de
pasajul citat mai sus. Ne mai aducem aminte că în tradiţiile evreieşti din vremea lui Saul
existau doi vechi eroi extraordinari ai „zelului”: Finees, tânărul preot care ucisese cu lancea
un bărbat israelit şi o femeie moabiteană, şi Ilie, profetul care-i păcălise şi ucisese pe
închinătorii zeului fertilităţii Baal. Finees e important pentru modul nostru de a-l înţelege pe
Saul din motive asupra cărora ne vom întoarce. Nu mai puţin important pentru Pavel este şi
Ilie, nu în cele din urmă pentru că el ne oferă cheia călătoriei în „Arabia”.
în veacul întâi, cuvântul “Arabia” acoperea un teritoriu foarte întins. Se putea referi la
vechiul regat Nabateea, care se întindea de undeva la est de Siria — aproape de Damasc —
spre sud prin ceea ce este astăzi Iordania şi dincolo de aceasta, incluzând Peninsula Sinai. Dar
una din rarele referinţe la ea din Noul Testament — chiar în aceeaşi scrisoare a lui Pavel către
galateni — ne oferă un loc mult mai precis: Muntele Sinai din peninsula la sud de
77
Ţara Sfântă şi la est de Egipt. Muntele Sinai era locul unde Dumnezeu coborâse în foc şi
dăduse Tora lui Moise; era locul revelaţiei, locul Legii, locul unde fusese perfectat în chip
solemn legământul dintre Dumnezeu şi Israel încheiat anterior cu Avraam, Isaac şi Iacob.
Marele munte din Arabia, Sinaiul era în acest sens locul începuturilor. Era locul spre care
generaţiile următoare aveau să privească ca spre punctul de plecare al îndelungatei şi
sinuoasei relaţii care a fost căsătoria adeseori şubredă dintre acest Dumnezeu ciudat, salvator
şi revendicator, şi poporul Său încăpăţânat şi tare în cerbice. Sinai era locul unde se refugiase
Ilie când lucrurile deveniseră deosebit de periculoase pentru el. Sinaiul a fost locul unde din
acelaşi motiv s-a dus şi Saul din Tars.
Ecourile povestirii lui Ilie sunt mici, dar semnificative. După zeloasa victorie împotriva
profeţilor lui Baal, Ilie se confruntă cu un mesager al reginei Izabela, ea însăşi o susţinătoare
entuziastă a cultului lui Baal. Ameninţarea regală era făţişă; în joc era însăşi viaţa lui Ilie.
Zelul se transformă în panică şi profetul fuge până la Muntele Horeb. 3 (Horeb este fie alt
nume pentru Sinai, fie numele unui munte din apropiere de unde israeliţii au pornit spre
Canaan.) Aici se plânge lui Dumnezeu că deşi fusese „foarte zelos pentru DOMNUL
Dumnezeul oştirilor” (cu alte cuvinte, deşi i-a ucis pe profeţii lui Baal), lucrul n-a avut efectul
scontat. Poporul este încă răzvrătit şi a rămas singur, ultimul evreu loial. Repetă această
plângere a doua oară, după care un vânt puternic, un cutremur de pământ şi un foc năprasnic
sunt urmate de „sunetul unei tăceri absolute” 4, cum sună una dintre traducerile moderne ale
expresiei ebraice redate anterior ca „o şoaptă liniştită”.5
în cele din urmă Dumnezeu îi răspunde şi Ilie primeşte porunca: „Du-te şi întoarce-te în
pustiul Damascului”, unde
3
3 regi 19,1-9.
4
“A sound of sheer silence.”
5
3 regi 19,10-15. „A still small voice”, King James Version.
78
urmează să ungă regi noi pentru Siria şi Israel şi un nou profet, Elisei, care să-i ia locul. 6
Aceştia vor face ce era de făcut pentru a înlătura cultul lui Baal din ţară. Mai mult, Dumnezeu
îi declară profetului nedumerit: „Mi-am pus deoparte şapte mii din Israel” care vor rămâne
loiali.7 (Pavel citează acest pasaj în altă scrisoare, asemănându-se cu Ilie ca punct de
concentrare al unei „rămăşiţe”.8)
Cei cu urechi de auzit pot deja surprinde ecourile lui Pavel din Galateni. El fusese „zelos
în exces al tradiţiilor strămoşeşti”, zel care-l dusese la folosirea violenţei în încercarea de a
stăvili erezia. Pavel spune că „s-a dus în Arabia” — la fel cum făcuse Ilie — „după care s-a
întors la Damasc” — iarăşi la fel ca Ilie. Despre ce anume este deci vorba în toate acestea?
De ce s-a dus Pavel în Arabia?
Paralela cu Ilie — ecourile verbale sunt atât de strânse iar reflecţia despre „zel” atât de
exactă, încât trebuie să fi fost intenţionate — arată faptul că, la fel ca Ilie, şi apostolul a făcut
un pelerinaj la Muntele Sinai pentru a se întoarce la locul în care fusese perfectat legământul.
Voise să meargă şi să se prezinte înaintea Dumnezeului Unu să-i explice că fusese „zelos în
exces”, dar perspectiva sa, întreaga lui viziune despre lume fusese răsturnată. Şi a primit
instrucţiunile: „întoarce-te şi vesteşte-L pe noul Rege.”
Tabloul din Faptele Apostolilor se dovedeşte mult simplificat. (Cele mai lungi istorii
scrise vreodată lasă pe afară mult mai multe decât includ, iar Luca vrea ca scrierea lui să
încapă pe un singur sul.) în Faptele Apostolilor 9, 20-28, Pavel îl anunţă pe Iisus în sinagoga
din Damasc până când un complot urzit împotriva lui îl forţează să părăsească oraşul şi să se
întoarcă la Ierusalim. Undeva în această poveste trebuie să fi fost loc pentru un pelerinaj în
deşert după care Pavel „s-a întors iarăşi la Damasc”.
6
3 regi 19,15.
7
3 regi 19,18.
8
Romani 11, 3-4.
79
Ideea e însă mult mai semnificativă pentru un biograf decât simpla lămurire a unui
conflict potenţial între două surse. Din călătoria în Arabia aflăm ceva despre conştiinţa de
sine a lui Pavel şi în acel punct ea include poate o binevenită notă de îndoială de sine în
mijlocul zelului — zelul persecutorului urmat de zelul propovăduitorului. Fie pe jos, fie pe un
măgar, nimeni nu merge câteva zile într-un deşert doar pentru a găsi un loc liniştit ca să se
roage. Saul voia să se asigure că lucrul nou, şocant, care i se revelase era realmente
împlinirea, ţinta surprinzătoare, dar satisfăcătoare în ultimă instanţă, a vechilor făgăduinţe ale
Dumnezeului Unu, intenţii care fuseseră fixate mai cu seamă în legea dată lui Moise pe
Muntele Sinai. Voia să rămână loial. Saul începuse să se împace cu posibilitatea că, dacă
intenţiile divine se încheiaseră în Iisus, acest lucru putea însemna că fusese lansată acum o
întreagă nouă fază a planului divin abia bănuită până atunci, o fază în care Tora însăşi avea să
fie privită într-o lumină cu totul nouă. Şi, la fel ca Ilie, Saul primeşte poruncă să se întoarcă şi
să se apuce de treabă. Ilie avea de uns doi regi noi şi un profet. Saul din Tars urma să se
întoarcă şi să înceapă misiunea profetică de a anunţa faptul că Iisus din Nazaret era
adevăratul Rege uns, Mesia, suveranul de drept al lumii.
Aşa că Saul a revenit la Damasc, confirmat pe cât se pare în înţelegerea sa de sine ca
profet care împlineşte vechiul rol de a vesti lui Israel şi naţiunilor adevărul lui Dumnezeu şi
Regele uns al lui Dumnezeu. Dacă episodul n-a fost de obicei privit în acest fel, se poate
datora faptului că n-am dat suficientă atenţie ecourilor scripturistice pe care le plasează în
multe locuri din scrierile lui, mai cu seamă în pasajul pe care l-am studiat. Când vorbeşte
despre Dumnezeu care l-a pus deoparte din pântecul mamei lui, face un ecou deliberat la
chemarea lui Ieremia.9 Când spune că Dumnezeu L-a „dezvăluit” pe Fiul Său în el, foloseşte
limbajul misticilor şi al văzătorilor evrei care vorbiseră
9
Galateni 1,15; Ieremia 1, 5.
80
despre acea „dezvăluire” sau „revelare” ca alcătuind un mandat divin.10 Când spune mai
târziu că Biserica din Ierusalim „L-a slăvit pe Dumnezeu datorită mie” se face ecoul lui Isaia
dintr-unul din capitolele sale favorite şi revendică pentru sine rolul profetic al
„servitorului/slugii”11. Continuă să se facă ecoul acelui capitol în Galateni 2 atunci când
vorbeşte despre faptul că s-a întrebat dacă „n-a alergat în zadar”12.
Cu alte cuvinte, în Galateni 1-2 Pavel lămureşte nu doar că „evanghelia” sa i-a fost dată
în mod nemijlocit, nu achiziţionată la mâna a doua prin liderii din Ierusalim. Lămureşte şi
faptul că mandatul şi chemarea lui îl plasează în vechea tradiţie profetică a lui Isaia, Ieremia
sau Ilie însuşi. Adversarii lui încearcă să treacă peste capul lui apelând la Ierusalim, dar el
trece peste capul tuturor apelând la Iisus însuşi şi la scripturile care prefigurează nu doar
evanghelia, ci slujirea profetică pe care a primit-o acum el, Pavel.
Iată de ce s-a dus în Arabia: să predea vechiul mandat şi să dobândească altul nou.
Loialitatea lui faţă de Dumnezeul Unu al lui Israel era la fel de fermă cum fusese întotdeauna.
întrucât mulţi creştini şi mulţi evrei presupuneau contrariul (sugerând, de exemplu, că Pavel
Apostolul era un trădător faţă de lumea evreiască sau că n-a înţeles-o de fapt niciodată), ideea
merită subliniată înainte de a aborda lucrarea principală a vieţii lui Pavel.
Pe măsură ce încercăm să ne dăm seama ce anume s-a întâmplat mai exact în continuare,
sursele noastre ne înfăţişează o cascadă confuză de incidente încheiată cu o scurtă vizită
făcută de Saul la Ierusalim înainte de a se întoarce acasă în Tars. Timpul lui Saul în Damasc,
incluzând călătoria în Arabia şi înapoi, a durat aproximativ trei ani, cel mai probabil între anii
33 şi 36 d.Hr. (Chestiunile legate
10
Galateni 1,16.
11
Galateni 1, 24, ecou din Isaia 49, 3: ebed.
12
Galateni 2, 2, ecou din Isaia 49, 4.
81
de cronologie sunt mereu complicate, dar liniile principale sunt clare.) Astfel, deşi alarmarea
şi mânia faţă de propovăduirea iniţială a lui Iisus pot să fi fost destul de reale, se pare că a
trecut ceva timp până când ele aveau să degenereze în violenţă. Numai când ameninţările au
devenit severe, punându-i viaţa în pericol nu doar din partea populaţiei evreieşti locale, ci şi
din partea unei oficialităţi locale, Pavel a întreprins faimoasa evadare evitând străjile de la
porţile cetăţii lăsându-se coborât de pe ziduri într-un coş.
Mulţi ani mai târziu Pavel va folosi acel incident cu un bun efect retoric. în a doua sa
scrisoare trimisă la Corint alcătuieşte o listă ironică cu toate „realizările” lui, în al căror punct
culminant se află timpul când fusese nevoit să fugă ca să-şi scape viaţa! 13 Era formatul
lucrurilor care aveau să vină. Dacă ar fi ştiut-o, în acest singur incident i se contura toată
cariera. Vesteşte-l pe Iisus ca Mesia şi opoziţia va veni negreşit atât din partea evreilor
ofensaţi de ideea unui Mesia răstignit, cât şi din partea autorităţilor păgâne temătoare de
tulburarea păcii. Poate şi din partea unor păgâni mai perspicace care ar fi putut întrezări ideea
(scripturistică) că Mesia lui Israel nu era doar un şef local sau tribal, ci urma să fie stăpânul
întregii lumi.
în orice caz, Pavel pleacă la Ierusalim cel mai probabil în 36 sau 37 d.Hr. Scriind
galatenilor la mai mult de un deceniu, le arată că a rămas cu Petru (pe care-l numeşte cu
numele aramaic, Chefa) două săptămâni, fără să vadă alţi adepţi ai lui Iisus cu excepţia lui
Iacob, fratele Domnului, recunoscut deja ca figură centrală în noua mişcare. întâlnirea fusese
aranjată de Barnaba; liderii din Ierusalim erau lesne de înţeles bănuitori, dar Barnaba i-a
asigurat că Saul îl văzuse într-adevăr pe Iisus pe drum, şi în Damasc vestise într-adevăr cu
îndrăzneală pe Iisus ca Mesia. Până aici, ne-am putea gândi, toate bune.
Dar tiparul începe să-şi facă efectul. Cunoscând scripturile pe dinăuntru şi înzestrat cu o
minte ageră şi o limbă
13
2 Corinteni 11, 30-33.
82
ascuţită, Saul era sortit să intre într-o dezbatere publică, iar dezbaterea publică era sortită să-i
aducă necazuri. Şi necazul, venind doar la câţiva ani după lapidarea lui Ştefan, e ceva de care
ucenicii lui Iisus nu se pot lipsi. Aşa că l-au escortat până la Cezareea şi l-au îmbarcat pe o
corabie care să-l ducă acasă în sudul Turciei de azi.
E greu de ştiut ce anume credea comunitatea din Ierusalim că avea să se întâmple în
continuare. Se afla într-un teritoriu nou periculos, necartografiat. Pus pe jar încă de vederea
lui Iisus înviat, dornic să explice din scripturi despre ce era vorba, aparent nepăsător faţă de
cuibul de viespi pe care-l stârnea, Saul din Tars era doar o problemă pe lângă multe altele.
„Lăsaţi-l să se întoarcă în Tars”, se vor fi gândit cei din Ierusalim. „Celor de acolo le plac
vorbitorii buni. Şi la urma urmelor de acolo a şi venit...”

Urmează un deceniu şi ceva de tăcere: aproximativ din anul 36 până în 46 (asemenea

celor mai multe din datele istoriei antice, inclusiv cele din această carte, avem de-a face cu
aproximaţii, cu o toleranţă de un an sau mai mult la ambele capete ale intervalului).
Confruntat cu un deceniu de tăcere într-o perioadă formativă din viaţa unui personaj, un
romancier ar avea un spaţiu imens de manevră; noi însă trebuie să fim mai reţinuţi. Dar dacă
executăm cu precauţie plecând de la ambele capete sondaje istorice şi biografice în această
perioadă goală putem afla cel puţin trei teme care au nevoie să fie explorate.
în primul şi cel mai evident rând, trebuie să presupunem că Saul era pregătit să-şi câştige
traiul în afacerea familiei. Aşa cum am văzut mai devreme, era meşter de corturi, meserie
care presupunea o iscusinţă în general cu pielea şi tot felul de ţesături, ca de altfel şi
manufacturarea specifică de corturi, apărători de soare ş.a.m.d. Dascălii evrei nu-şi câştigau
traiul din învăţătura lor; ca un tip nou şi ciudat de dascăl evreu ce era, Saul nu avea cum să
creadă că peregrinările sale ca să-l anunţe pe Iisus cel răstignit ca
83
Mesia lui Israel şi Domn al lumii aveau să-i aducă un venit din care să trăiască. Meseria lui
era o muncă fizică grea, iar scrisorile sale ulterioare arată că apostolul se mândrea cu faptul
că se întreţinea din muncă manuală. Saul urma să trăiască şi să lucreze alături de familie şi în
strâns contact cu amestecul pestriţ de oameni care treceau prin marele oraş care era Tarsul.
Fapt important pentru lucrarea de mai târziu a lui Saul, confecţionarea de corturi era o
afacere portabilă. Cât timp avea cu el uneltele de lucru îşi putea amplasa un atelier în orice
oraş cumpărând materie primă locală şi oferindu-şi spre vânzare produsele obişnuite. Când
discutăm astăzi despre Pavel şi scrisorile lui ne gândim adeseori doar la omul ideilor ocupat
cu noţiuni elevate şi dificile, având în spate o lume de biblioteci, săli de seminar sau cel puţin
biroul liniştit în care un paroh îşi pregăteşte predica. Uităm uşor că autorul acestor scrisori îşi
petrecea cea mai mare parte a zilelor cu mânecile suflecate, depunând un efort fizic serios
într-un climat fierbinte şi două treimi din conversaţiile pe care le avea cu oamenii despre Iisus
şi evanghelie se derulau nu într-un locaş de cult sau studiu, nici chiar într-o casă privată, ci
într-un mic atelier improvizat. Saul sta cu picioarele pe pământ, iar mâinile îi erau înăsprite
de muncă. Dar capul îi zumzăia de scriptură şi vestirea lui Iisus. Iar inima îi era încă zeloasă,
loială Dumnezeului Unu.
Al doilea lucru de care putem fi siguri e că se ruga, studia şi se gândea la tot soiul de
lucruri. Puşi în faţa scrisorilor lui (scrise un deceniu şi ceva mai târziu), înţesate de argumente
concentrate, nu ne putem imagina că atunci când le scria desţelenea un pământ cu totul nou.
Putea fără îndoială să improvizeze pe loc, dar gândirea sa de maturitate are toate semnele
unei îndelungate cumpăniri. Saul a petrecut un deceniu de tăcere adâncindu-se în fântâna
reflecţiei scripturistice din care va scoate mai apoi apa de care avea nevoie.
în răstimpul acestei perioade a avut o experienţă din care, privind retrospectiv, va învăţa o
lecţie. Scriind corintenilor
84
în 56 d.Hr., pare să ia în derâdere dorinţa lor de evenimente „duhovniceşti” spectaculoase.
„Bine”, spune, „dacă trebuie, trebuie. Cunosc pe cineva în Mesia...” Nu vrea să spună nici
măcar că este el însuşi, deşi asta reiese limpede. „Acest «cineva» a fost răpit până la al treilea
cer.” (întrucât cerul era adeseori împărţit în şapte, faptul în sine era de natură să aducă un
strop de dezamăgire.) „Nu ştiu”, spune, „dacă a fost o experienţă trupească sau una a unor
lucruri în afară de trup; numai Dumnezeu ştie. Şi acest «cineva» a auzit... dar de fapt nu-mi
este îngăduit să rostesc ce a auzit. Ah, dar lucrul cel mai important e faptul că mi s-a dat un
«ghimpe în trup», un mesager satanic care să mă împiedice să mă înalţ prea mult pentru toate
astea.” Ideea scrisorii e limpede: „N-ar trebui să puneţi astfel de întrebări şi să încercaţi să
mă comparaţi cu alţi oameni şi «experienţele» lor. Dacă faceţi asta, vă voi spune doar că, da,
aceste lucruri s-au întâmplat, dar esenţialul e că a trebuit să învăţ umilinţa, să înţeleg că «sunt
tare atunci când sunt slab».”14
Esenţialul aici pentru înţelegerea a lui Pavel este că şi-a continuat practicile de rugăciune
şi meditaţie înăuntrul cărora, am sugerat mai sus, a avut loc vedenia lui de pe Drumul
Damascului şi uneori ele l-au condus la rezultate aproape la fel de spectaculoase. Poate că
acestea s-au întâmplat ca să-l mângâie şi reasigure într-un moment când lucrurile au fost
deosebit de dificile acasă în Tars. Poate că „ghimpele din trup” era rezistenţa continuă faţă de
evanghelie din partea celor pe care-i iubea mult, deşi s-a speculat că acesta ar fi fost o
infirmitate trupească, o ispită care revenea mereu sau chiar coşmaruri repetate cu lapidarea lui
Ştefan la care el însuşi îşi dăduse macabrul consimţământ. Ceea ce conduce la o culminaţie
ironică. De trei ori s-a rugat pentru acest lucru, spune corintenilor, cerând să-i fie înlăturat.
Corintenii se aşteptau fără îndoială să bifeze asta în dreptul unui mare „răspuns la rugăciune”
de
14
2 Corinteni 12,1-10.
85
genul celor cu care se mândreau ei. în schimb el le descoperă că răspunsul a fost un Nu
răspicat.
E singura fereastră pe care o avem către anii tăcuţi din Tars şi Pavel pare să fi fost hotărât
ca ei să rămână mai mult sau mai puţin tăcuţi. „Da, ceva s-a întâmplat, dar nu asta e
esenţialul.” Dar şi aici putem vedea cum lucrează mintea sa: rugăciune, cumpănire, încercare
de a dezlega nedumeririle.
Putem deduce câte ceva despre cumpănirea lui. Din tot ce ştim despre Saul din Tars, pe
de-o parte, şi despre Pavel Apostolul, pe de altă parte, nu ni-l putem închipui în această
perioadă de început decât continuând să gândească lucrurile până la capăt, cufundând acea
reflecţie într-o rugăciune de tip evreiesc, centrând-o pe scripturile lui Israel şi, asemenea
multor alţi evrei cucernici din diaspora, intrând în dialog cu cultura din jurul său. A cercetat
vechile scripturi căutând tot ce era valoros şi s-a certat despre ele în sinagogă şi la bancul de
lucru cu prietenii şi familia. Şi-a regândit calea în sens invers plecând dinspre „faptul nou”,
aşa cum îl înţelegea, al unui Mesia răstignit şi înviat, înapoi în lumea scripturilor şi tradiţiilor
lui Israel, în lunga, întunecata şi adeseori contorsionata naraţiune a lui Israel care mergea
bâjbâind spre acel punct fără să-i întrezărească adevărata ţintă. A recitit Facerea. A recitit
Ieşirea. A recitit întreaga Tora şi profeţii, mai ales Isaia, şi a continuat să se roage cu
Psalmii. Privind retrospectiv (şi, ar fi insistat, cu o înţelepciune proaspătă venită de la Duhul),
îl vedea pe Iisus peste tot — nu în mod arbitrar, nu într-o alegorie fantezistă (singura dată
când spune că foloseşte alegoria probabil că îi tachinează pe cei pentru care aceasta era o
metodă de primă mână), ci drept punctul infinit în care se întâlnesc în cele din urmă liniile
paralele ale îndelungatei naraţiuni a lui Israel.
Aceste linii paralele sunt centrale pentru gândirea sa de maturitate şi întemeietoare pentru
ceea ce avea să devină mai târziu teologia creştină. Era, mai întâi, povestea lui Israel. Potrivit
profeţilor, povestea lui Israel (de la Avraam
86
trecând prin exil şi dincolo de acesta) urma să se îngusteze la o rămăşiţă, dar şi să se
focalizeze pe un rege care vine, astfel încât acel rege avea să fie Israel personificat. Era însă
şi povestea lui Dumnezeu — povestea despre ce făcuse, făcea şi făgăduise că va face
Dumnezeul Unu. (Ideea că Dumnezeu are o poveste, face planuri şi le pune în practică pare
să facă parte din ceea ce evreii şi primii creştini înţelegeau atunci când spuneau că acest
Dumnezeu este „viu”.) Şi această poveste urma să se îngusteze într-un singur punct.
Dumnezeul lui Israel urma să Se întoarcă în chip văzut şi cu putere să-şi salveze poporul de
ultimii lui duşmani şi să instaureze o împărăţie care nu se va mai clătina. „Toate făgăduinţele
lui Dumnezeu”, va scrie Pavel mai târziu, „îşi află în El da-ul lor.”
Saul a ajuns să înţeleagă că aceste două povestiri, povestea lui Israel şi povestea lui
Dumnezeu, se contopiseră în chip şocant. Şi cred că această convingere trebuie datată în
deceniul de tăcere din Tars, dacă nu mai devreme. Ambele naraţiuni se împliniseră în Iisus.
Iisus era personificarea lui Israel; dar era şi Dumnezeul lui Israel în persoană. Marile
povestiri biblice ale creaţiei şi noii creaţii, ale Exodului şi noului Exod, ale Templului şi
noului Templu zoreau toate spre acelaşi punct. Nu era o nouă religie. Era o lume nouă —
lumea nouă pe care Dumnezeul Unu o făgăduise dintotdeauna, lumea nouă pentru care Israel
se ruga zi şi noapte. Dacă l-ai fi întrebat pe Saul din Tars înainte de întâlnirea de pe drumul
spre Damasc unde anume se întâlneau povestea lui Israel şi povestea lui Dumnezeu, cele
două răspunsuri naturale ar fi fost Templul (locul din inima pământului făgăduinţei unde
făgăduise Dumnezeu să trăiască) şi Tora (cuvântul lui Dumnezeu rostit lui Israel şi hotărâtor
pentru viaţa lui naţională). Templul arăta că Dumnezeul lui Israel dorea să trăiască în
mijlocul poporului Său; iar Tora, că urma să adreseze poporului Său cuvântul Său
transformator de viaţă. Saul a ajuns acum
15
2 Corinteni 1, 20.
87
să înţeleagă că ambele răspunsuri trimiteau dincolo de ele spre Iisus şi, desigur, spre Duhul.
În această lume nouă (şi acest fapt a devenit axiomatic pentru gândirea de maturitate a lui
Pavel şi tematic pentru cariera lui publică) faptul că Dumnezeul lui Israel era într-adevăr
Dumnezeul Unu al întregii lumi conta. O comunitate evreiască ortodoxă strâns unită în
mijlocul unui oraş păgân clocotind de viaţă şi respirând filozofie trebuie să fi fost un loc
fascinant pentru a începe să gândească toate astea până la capăt. La prima vedere, scripturile
lui Israel par să-i ceară acestuia să rămână separat de naţiuni, goyim. Asemenea femeilor
moabitene trimise să-i seducă pe israeliţi în deşert, păgânii urmau să-i ducă pe căi străine.
Trebuie să rămână separaţi. Priviţi însă din nou şi veţi vedea, nu în cele din urmă în
prezicerile regale din Psalmi şi profeţi deopotrivă, că atunci când vine, adevăratul rege al lui
Israel va fi rege nu doar al lui Israel ci şi al întregii lumi. Saul, în Tars, trebuie să fi reflectat
asupra modului în care se va realiza Psalmul 2, când Dumnezeul Unu spune adevăratului
Rege:
Tu eşti Fiul Meu,
Eu astăzi Te-am născut!
Cere de la Mine şi-Ţi voi da naţiunile moştenirea Ta şi marginile pământului stăpânirea Ta.
Le vei paşte pe ele cu toiag de fier, ca pe vasul olarului le vei zdrobi!16
Acest psalm e ecoul făgăduinţelor făcute lui Avraam, făgăduinţe privitoare la o
„moştenire” şi o „posesiune” care va consta din pământul Canaan. Dar făgăduinţele au fost
globalizate. Se extind acum la întreaga lume. Şi spun că făgăduinţele „pământului sfânt” erau
o pregustare, un indicator spre o realitate mai amplă. Dumnezeul lui Avraam era Creatorul
care-l chemase pe Avraam — şi apoi, mult mai târziu, pe David — ca prin lunga lor poveste
plină de
16
Psalmii 2, 7-9.
88
dezastre şi începuturi false să facă astfel încât intenţiile Lui restauratoare să se răsfrângă
asupra întregii lumi.
Acesta pare să fie mesajul unui alt psalm:
Dumnezeu este împărat a tot pământul; cântaţi cu înţelegere.
Dumnezeu este împărat peste naţiuni,
Dumnezeu şade pe tronul Său sfânt.
Căpeteniile popoarelor se adună
cu poporul Dumnezeului lui Avraam,
că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pământului;
El S-a înălţat foarte.17
Puneţi aceşti psalmi la un loc cu alţii cum este Psalmul 71-72 („Şi va domni de la o mare la
alta, şi de la râu până la marginile lumii” 18), muiaţi-i în scripturi profetice cum este Isaia 11
(„lăstarul din rădăcina lui Iesei”, adică David, care va inaugura noua creaţie a dreptăţii şi
păcii) şi aveţi tabloul compus al speranţei lui Israel: speranţa unei lumi noi, nu doar a unui
popor salvat sau înnoit şi speranţa unui rege care va veni prin a cărui domnie se vor realiza
toate acestea. Puneţi toate acestea în mintea rugătoare a lui Saul din Tars care simte o nouă
energie care-i transformă şi redirecţionează „zelul” dinainte şi ce veţi avea? Nu poţi cânta
aceşti psalmi şi alţii în comunitatea evreiască dintr-un oraş ca Tarsul fără să te întrebi ce
anume putea însemna să spui aici că Iisus cel răstignit şi înviat era regele despre care vorbea
Psalmul 2. Cum anume va funcţiona asta? Cum va arăta în practică?
Ce anume însemna că făgăduinţele către Avraam au fost universalizate? Din cine urma să
fie alcătuită familia mondială a lui Avraam? Cum anume va funcţiona ea? Acestea sunt
întrebările aflate la baza scrisului de maturitate al lui Pavel. Nu ne putem închipui că nu le va
fi rumegat în lungii ani de tăcere din Tars.
17
Psalmii 46-47, 8-9.
18
Psalmii 71-72, 8.
89
îl întrezărim, aşadar, pe Saul la bancul de lucru; rugându-se şi meditând şi, în al treilea
rând, pe Saul ascultând ideile culturilor filozofice şi politice din jurul lui, ca de altfel şi ale
culturilor religioase ale Tarsului cosmopolit. Le va fi absorbit pe toate nu pur şi simplu ca
nişte dovezi ale nebuniei păgâne (deşi ele vor fi existat din belşug), ci ca semne că
Dumnezeul Unu, Creatorul tuturor, era la lucru în lumea şi vieţile oamenilor, chiar dacă acele
vieţi şi acea lume largă erau contorsionate şi avariate de cultul celorlalţi zei. Tarsul era, aşa
cum spuneam, plin de discuţii, discuţii filozofice, speculaţii, logică, sfaturi înţelepte şi nu atât
de înţelepte despre viaţă, moarte, zei, virtute, calea către o existenţă netulburată. Filozofia nu
era doar pentru o clasă bogată restrânsă, deşi existau şcoli unde puteau fi studiaţi Platon,
Aristotel şi diferiţi scriitori care dezvoltaseră marile sisteme care decurgeau din scrierile lor.
întrebările care impulsionau cercetarea filozofică erau întrebările oricui. Ce anume făcea ca
un oraş să fie „drept” sau ca un om să fie „înţelept” sau „virtuos”? Cum anume e alcătuit un
argument bun sau un discurs convingător? Din ce era făcută lumea şi cum anume a apărut?
Care era scopul vieţii şi cum îl poţi cunoaşte? Aceste întrebări şi diferitele răspunsuri-
standard puteau fi auzite la fel de bine în frizerii sau în taverne, ca şi în săli de clasă cu
dascăli şi elevi silitori.
Modul de gândire standard în Tars şi în multe alte părţi ale lumii mediteraneene antice va
fi fost un gen de stoicism, cu viziunea lui atotcuprinzătoare despre o lume divină ordonată şi
unită, la care oamenii participă prin raţionalitatea sau logos-ul lor. Faimoasa alternativă la
aceasta, epicureismul, era opţiunea minoritară a unei elite care-i vedea pe zei, în cazul în care
existau într-adevăr, ca fiind ei înşişi o elită distantă şi fericită fără nici un interes pentru
treburile omeneşti şi cu certitudine neinteresată să intervină în lume. Incertitudinile
nedumerite ale „Academiei”, urmaşii lui Platon („Nu putem fi siguri că zeii există, dar mai
bine să menţinem în funcţie religia civilă pentru
90
orice eventualitate”) făceau loc, într-o învăţătură mai nouă, unei viziuni despre o lume în
trepte crescătoare şi descrescătoare, cum este tabloul schiţat o generaţie după Pavel de
biograful şi filozoful Plutarh. Pentru Plutarh, scopul jocului era în cele din urmă părăsirea
tărâmului ticăloşit al spaţiului, timpului şi materiei şi aflarea căii spre un „cer” de unde
sufletele curate au fost temporar exilate şi unde se vor întoarce într-o fericire nepieritoare.
(Dacă asta seamănă mult cu creştinismul nostru occidental medieval şi modern e problema
noastră. Cu siguranţă nu este ceea ce credea Pavel.)
Şi toate astea sunt doar o schiţă rapidă. Existau mult mai multe teme şi variaţiuni ale
acestor teme oferind nesfârşite runde de discuţii în micul atelier improvizat al meşterului de
corturi, pe stradă, la mese cu prietenii, acasă. Era, putem bănui, un lucru când fascinant, când
frustrant. La fel ca mulţi alţi evrei din zilele lui, gândind ca un evreu şi asumând teoriile din
lumea largă, Saul din Tars avea să reflecteze asupra asemănării şi neasemănării dintre
înţelepciunea lumii şi înţelepciunea lui Israel.
Pentru Saul, care avea aproape de inimă viziunea din Facerea, Psalmii şi Isaia, nu se
punea problema unei retrageri din lume. Dacă stoicii aveau viziunea grandios integrată a unei
lumi unite, una la fel avea şi el. Dacă Imperiul Roman spera să creeze o singură societate în
care toţi să-şi manifeste fidelitatea faţă de un singur Stăpân, la fel nădăjduia şi el. Pavel
credea că asta se împlinise deja prin Mesia lui Israel. Dacă platonicienii vorbeau despre o
posibilă legătură între „cer” şi „pământ”, la fel vorbea şi el — deşi în viziunea lui cerul venea
pe pământ, nu nişte suflete scăpau de pământ ca să ajungă în cer. Ca evreu, credea că întreaga
ordine creată era opera Dumnezeului Unu; ca „om al lui Mesia” credea că Iisus cel răstignit şi
înviat rezolvase răul care corupe lumea şi neamul omenesc şi începuse îndelung aşteptatul
proiect al unei noi creaţii, care avea drept proiecte pilot comunităţile de adepţi credincioşi lui
Iisus şi botezaţi.
91
Atunci când scrie, mai târziu, că a învăţat „să ia prizonier orice gând şi să-l supună lui
Mesia”19, foarte probabil era o convingere la care ajunsese în deceniul tăcut din Tars. Şi
atunci când spune Bisericii din Filipi să chibzuiască atent la „orice lucru adevărat, de cinste,
drept, curat, vrednic de iubit, cu nume bun, orice virtute şi orice e vrednic de laudă” 20
recunoaşte că, până şi în lumea neevreiască radical avariată societatea umană putea şi aspira
să trăiască înţelept şi bine. Toate astea fac parte din monoteismul lui Saul, înnoit şi adâncit de
credinţa lui în Iisus. Saul ştia că lumea avea nevoie de izbăvire. Ştia şi că ea rămânea lumea
lui Dumnezeu.
Deci Saul şi-a străbătut anii tăcerii în Tars lucrând, studiind, rugându-se şi punând la un
loc în mintea lui un tablou mai amplu despre Dumnezeul Unu şi adevărul Lui care urma să
preia lumea luând-o prin surprindere. Dacă Iisus era împlinirea vechilor povestiri
scripturistice, această concluzie era inevitabilă. Dar totodată trebuie să fi avut conştiinţa
inconfortabilă că această viziune cu totul evreiască despre Dumnezeul Unu şi lumea Lui,
remodelată în jurul unui Mesia răstignit şi înviat nu era, ca să o spunem blând, împărtăşită de
toţi confraţii săi evrei. Saul trebuie să se fi lovit deja de tensiunea socială, culturală, exegetică
şi teologică care nu-l va părăsi toată cariera lui. Ce sens poate avea faptul că Mesia lui Israel
avea să vină la ale sale dacă ai săi nu-l vor primi?
N-avem nici cea mai mică idee dacă în Tars exista deja o comunitate a lui Iisus, dacă Saul
făcea parte din aşa ceva şi dacă se întâlnea regulat cu o mână de oameni pentru a frânge
pâinea în numele lui Iisus. E greu să ni-l imaginăm pe Saul în toţi acei ani ca un credincios al
lui Iisus singuratic, dar istoria nu ne oferă nici o dovadă într-un sens sau altul. Cu certitudine
însă nu ni-l putem imagina stând tăcut. Iar vorbind despre Iisus cel răstignit şi înviat va fi
19
2 Corinteni 10, 5.
20
Filipeni 4, 8.
92
stârnit inevitabil controverse. Nu era vorba doar de faptul că pentru mulţi evrei un Mesia
răstignit era sortit să pară un nonsens blasfemiator. Nu era vorba pur şi simplu de faptul că
ideea Dumnezeului Unu devenind om era un şoc pentru sistemul evreiesc (deşi se poate ca
unele curente ale gândirii evreieşti ale epocii să fi explorat o asemenea posibilitate). Era, la
fel de mult, vorba de faptul că implicaţiile pe care toate acestea le aveau asupra modului
strămoşesc de viaţă fie nu erau limpezi, fie erau tulburător de limpezi. Propria întrebare a lui
Pavel despre cum anume vor arăta lucrurile dacă Dumnezeul Unu şi-ar crea o singură familie
nouă de „fraţi şi surori” în Mesia, avea răspunsuri potenţial revoluţionare. Iar societăţile
tradiţionale nu agreează revoluţia.
Pentru Saul această întrebare nu putea fi doar teoretică. Sondăm aici cu precauţie una din
părţile cele mai sensibile ale deceniului de tăcere din Tars. Se întorsese la familia lui. Tot ce
ştim despre Saul sugerează faptul că n-a pierdut nici o clipă spunându-le că-l întâlnise pe
Iisus înviat, că scripturile dovedesc că El este Mesia lui Dumnezeu, că în şi prin El
Dumnezeul Unu şi-a dezvăluit planul secret de veacuri şi prin puterea Duhului Său acest Iisus
lucrează în inimile şi vieţile oamenilor, săvârşind un lucru nou şi creând o comunitate nouă.
Cum va fi reacţionat familia lui?
Ne putem închipui că au dorit să-i dea pace. Mulţi tineri pleacă de acasă pentru o vreme şi
se întorc cu idei noi şi tulburătoare. Adeseori se potolesc în cele din urmă, iar pentru
entuziasmul lor tineresc vârstnicii au un zâmbet îngăduitor. Mult mai probabil însă,
presupunând că tânărul Saul a deprins „zelul” său pentru tradiţii de acasă, că a existat o
reacţie înverşunată. Saul n-ar fi dat înapoi; nu şi-ar fi domolit mesajul. Nu era cale să fie
oprit. Iisus ori era Mesia, ori nu era. Şi, dacă era, atunci nu putea exista nici un „îţi place o iei,
nu-ţi place n-o iei”. Nu puteai doar să dai din umeri şi să treci mai departe. Dacă Mesia lui
Israel venise, atunci Israel trebuie să se regrupeze în jurul său cu orice preţ. Fiecare mişcare
care s-a dorit mesianică
93
în istoria lui Israel avea această provocare. Ne putem imagina certuri, răstălmăciri, acuzaţii de
lipsă de loialitate faţă de tradiţiile strămoşeşti — chiar dacă Saul se va fi străduit insistând că
lucrurile întâmplate în Iisus şi care se întâmplau prin Duhul erau cele despre care vechile
scripturi vorbiseră tot timpul. („Poate ai dreptate”, i-ar fi putut răspunde tatăl lui cu o privire
îngrijorată, „dar Moise n-a spus vreodată că poţi face parte din Israel fără să fi tăiat
împrejur...”)
Printre celelalte idei tari care revin iar şi iar în scrisul lui de maturitate şi care trebuie să fi
fost călite pe nicovala acestor certuri constante, găsim viziunea lui Pavel despre ce anume a
realizat Iisus în moartea şi învierea lui. De fiecare dată când în scrierile sale ulterioare se
referă la aceste evenimente de natură să zguduie pământul, iese din fântâna adâncă a reflecţiei
sale anterioare cu diverse ciorne. în inima a toate, înrădăcinată în tema Paştelui, pe care Saul
o ştia din copilărie şi din care Iisus însuşi va face tema vieţii şi morţii Lui, găsim ideea
victoriei. Ceva s-a întâmplat în moartea şi învierea lui Iisus şi în urma acestui fapt lumea era
un loc diferit. Nu arăta diferit din afară. Revenit în Tarsul copilăriei lui, Saul va fi văzut
aceleaşi privelişti, aceiaşi idoli şi temple, acelaşi comportament păgân obişnuit. Dar ceea ce
credea Saul despre Iisus însemna că centrul de gravitaţie spirituală se deplasase.
Lumea pe care o cunoscuse era plină de forţe întunecoase. Sau, ca să fim mai exacţi,
ordinea creată era bună, cum spune Facerea, dar oamenii venerau non-zei, pseudozei, „forţe”
dinăuntrul ordinii naturale şi prin aceasta cedaseră astfel acelor fiinţe ale întunericului o
putere care nu era a lor de drept. „Forţele” uzurpaseră autoritatea asupra lumii proprie
oamenilor. Dovezile erau peste tot. Asemenea oricărui alt oraş neevreiesc, Tarsul era plin de
altare, plin de culte ciudate, plin de vieţi omeneşti sluţite de practici dezumanizante. Şi Pavel
credea că pe cruce Iisus din Nazaret înfrânsese ultima forţă a răului. O dovedea învierea Sa.
Dacă înfrânsese moartea, putuse asta
94
numai pentru că înfrânsese forţele care duc la moarte, puterea corozivă a idolatriei şi răutăţii
omeneşti.
E o temă întunecată la care ne vom întoarce. O menţionăm aici în parte pentru că în
această perioadă de început Pavel trebuie să se fi gândit şi la aceste întrebări, precum şi în
parte pentru că se află la rădăcina înţelegerii a ceea ce numim retrospectiv misiunea lui la
păgâni. Iată cum funcţionează.
Pavel credea că prin Iisus şi moartea lui, Dumnezeul Unu a învins puterile care ţineau
lumea în ghearele lor. Şi asta însemna că toţi oamenii, nu doar evreii, pot fi eliberaţi ca să-L
venereze pe Dumnezeul Unu. Mesajul eliberării lui Iisus includea iertarea pentru toate
fărădelegile trecute, iar acest mesaj de iertare însemna că nu mai pot exista bariere între
poporul evreu al lui Mesia, evreii, şi poporul neevreiesc al lui Mesia. A ridica asemenea
bariere însemna negarea faptului că Iisus câştigase biruinţa mesianică. Saul zelotul aştepta un
Mesia să înfrângă hoardele păgâne. Pavel Apostolul credea că Mesia a înfrânt deja forţele
întunericului aflate în spatele tuturor relelor. Ceea ce se traducea nemijlocit într-una din
marile teme ale gândirii sale de maturitate şi îndeosebi ale eforturilor lui pastorale: unitatea
întregului popor al lui Mesia dincolo de graniţe etnice. Şi acesta era unul dintre lucrurile pe
care familia lui Saul trebuie să-l fi socotit imposibil de înghiţit.
Aici avem, cred, rădăcina mâhnirii continue din inima maturului Pavel atunci când se uită
la „rudele lui după trup”21. Oamenii pentru care se află în chin (cu „mare întristare şi
necurmată durere”) nu sunt o masă generalizată de „evrei necredincioşi”. Pavel îi ştie pe
nume. Le vede feţele şi mâhnita lor clătinare din cap. Mama lui. Tatăl său. Le aude glasul în
urechea lui lăuntrică, rugându-se Shema cum îl învăţaseră să se roage, neînstare să înţeleagă
că fiulfratelenepotul lor supradotat şi extrem de cucernic trecuse la o erezie atât de oribilă. Şi
totuşi îl iubesc la fel,
21
Romani 9,1-5.
95
de vreme ce Saul a fost mereu pentru ei o carte deschisă şi ştiau şi când era supărat. Iubirea şi
mâhnirea sunt foarte aproape una de alta mai ales în inimile aprinse şi pătimaşe. Saul nu s-a
dat înapoi de la niciuna. A scris constant despre iubire — iubirea lui Dumnezeu, iubirea
omenească, „iubirea lui Mesia”. Şi a suferit statornic mâhnirea care venea odată cu ea.
Atunci când vorbeşte de iubire şi poate şi de mâhnire mai e o tăcere ascunsă înăuntrul
tăcerii mai ample a anilor din Tars. Oricine îl citeşte pe Pavel pune mai devreme sau mai
târziu această întrebare. A existat vreo fată? A fost oare logodit sau chiar căsătorit?
Nu o putem spune şi nu trebuie să ne grăbim să umplem tăcerea. Şi totuşi atunci când
scrie despre căsătorie Pavel spune că ar fi fericit „ca toţi să fie în aceeaşi situaţie/stare ca
el”22. Dezvoltă tema presupunând că auditoriul cunoaşte povestea lui, lăsând-o însă chinuitor
de neclară pentru cititorii de mai târziu: „Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun: bine este
pentru ei să rămână ca mine.”23 De ce această ă formulă?
Scria într-o epocă în care a rămâne necăsătorit era — mai ales pentru femei — un lucru
vecin cu scandalul. Cine putea spune în ce relaţii putea intra o persoană neataşată? Premisa
culturală dominantă era că un adult necăsătorit, mai ales o femeie, era un dezastru social şi
moral în desfăşurare. Dar, aşa cum vom vedea, Pavel provoca cultura dominantă cu vestea
unei noi creaţii, o creaţie nouă cu valori diferite. Pe de-o parte, insistă (împotriva oricărei
forme de dualism care ar socoti trupul omenesc şi plăcerile lui ca ruşinoase) că relaţiile
sexuale în căsătorie sunt un dar bun din partea Creatorului şi trebuie celebrate. Pe de altă
parte, insistă că şi celibatul e un dar care trimite dincolo de lumea prezentă (cu nevoia ei de
perpetuare a speciilor) spre o lume cu totul nouă. Şi în mijlocul a toate Pavel
22
1 Corinteni 7, 7. 231 Corinteni 7, 8.
96
se dă drept exemplu pe sine însuşi: „în aceeaşi situaţie cu a mea”. Care era acea situaţie?
E limpede că, în intervalul de timp acoperit de scrisorile lui, Pavel era necăsătorit.
Majoritatea primilor dascăli creştini itineranţi erau căsătoriţi şi nevestele îi însoţeau în
călătoriile lor, dar Pavel era diferit (la fel era, se pare, şi Barnaba) 24. Ne rămân patru opţiuni.
Fie nu fusese căsătorit deloc în ciuda faptului că de la majoritatea evreilor ortodocşi se
aştepta să se căsătorească şi încă foarte de devreme. Fie fusese căsătorit, de presupus în
timpul deceniului de tăcere din Tars, dar soţia i-a murit devreme, cum se întâmpla cu multe,
şi a ales să nu se mai căsătorească. Fie poate că soţia lui a hotărât să rupă mariajul atunci când
şi-a dat seama că Saul credea realmente toată acea periculoasă învăţătură nouă despre un
Mesia răstignit, („într-un caz ca acesta”, scrie el, „fratele sau sora nu sunt legaţi.” 25) Fie poate
— şi dacă ar fi să ghicesc aş alege această variantă — fusese logodit de foarte devreme
probabil cu fiica unei familii prietene. S-a reîntors în Tars dornic s-o vadă iarăşi, dar
întrebându-se şi cum o va scoate la capăt şi rugându-se pentru ea să ajungă să-l cunoască pe
Iisus cum o făcuse el. Dar ea sau părinţii ei au rupt angajamentul când au aflat că tânărul plin
de viaţă Saul s-a întors cu capul şi inima pline de acel nonsens oribil despre Nazarineanul
răstignit. „Şi-a luat” oare Saul „gândul de la ea”, cum spunem noi? Cine poate spune?
Mai târziu va avea numeroase prietene şi colege, cum vom vedea din salutările scrisorilor
lui, mai ales din cea către romani. Pare să le fi tratat ca egale în lucrarea evangheliei, aşa cum
într-un pasaj faimos a insistat că distincţiile de gen sunt irelevante când vine vorba de
calitatea de membru al familiei lui Mesia. 26 Dar a hotărât că, pentru el, căsătoria nu mai era
acum o opţiune, nu pentru că era un
24
1 Corinteni 9, 6. 251 Corinteni 7,15. 26 Galateni 3, 28.
97
bărbat super-duhovnicesc care se ridicase dincolo de un gen de viaţă meschin şi mediocru
(cum vor încerca să pretindă unii creştini mai târziu) sau pentru că nu mai avea dorinţe
omeneşti normale, ci pentru că era incompatibilă cu chemarea lui specială. Dă impresia, cum
citim printre rânduri în 1 Corinteni, că devenise stăpân peste dorinţele firii, recunoscând
totodată că o astfel de disciplină presupune vigilenţă constantă.27
De ce să intrăm în această chestiune imponderabilă? E important ca înainte să ne lansăm
în cariera publică a lui Pavel, în care suntem gata să plonjăm, să contestăm ideea perenă că
Pavel ar fi fost un misogin. Nu şi-a imaginat că femeile şi bărbaţii sunt identici în toate
privinţele. Nimeni din lumea antică şi nici mulţi din lumea de azi n-ar gândi aşa. Dar privea
femeile ca membre pe picior de egalitate în poporul lui Dumnezeu, precum şi, se pare, în
slujirea publică a acelui popor. Putea fi prieten cu femei şi să lucreze alături de ele fără să le
trateze de sus, fără să încerce să le seducă sau exploateze.
Pentru Saul întors acasă în Tars deci, cea mai mare frângere de inimă n-a fost pierderea
unei soţii actuale sau potenţiale, deşi se poate să fi fost şi asta. Cel mai mult l-a mâhnit
pierderea, într-un sens mult mai adânc, a multora care-i fuseseră foarte apropiaţi, pe care-i
ştia din copilărie şi îi iubea încă mult. Dacă n-a fost un misogin, n-a fost nici genul de evreu
care (într-o caricatură ciudată) îi ura pe alţi evrei pentru că aceştia îi reaminteau de el însuşi.
Atunci când Pavel Apostolul se gândeşte la „evreii necredincioşi”, aceştia nu sunt pentru el o
categorie „teologică”. Sunt făpturi umane reale. Nu poţi suferi o durere de inimă necurmată
pentru o abstracţiune fără chip sau pentru o proiecţie fantasmatică.
Deceniul din Tars a fost în mod evident formativ pentru Saul. Cât de mult a intuit atunci
din chemarea sa viitoare nu ne putem da seama. Dar cândva, la jumătatea anilor 40
27
1 Corinteni 9, 26-27.
98
ai veacului întâi — la doar cincisprezece ani după răstignirea şi învierea lui Iisus pe când
Pavel se afla probabil în al treilea deceniu de viaţă — a primit o vizită care avea să dea vieţii
lui o direcţie cu totul nouă. Ceea ce îl motivase era, la un nivel, mereu acelaşi lucru:
devoţiunea lui totală pentru Dumnezeul Unu şi „zelul” de a lucra spre slava Lui în lume. Spre
sfârşitul deceniului din Tars însă, Saul elaborase deja în amănunte considerabile ce anume
însemna faptul că Dumnezeul Unu S-a revelat pe Sine în şi ca Iisus cel răstignit şi înviat. Iar
asta a însemnat o nouă dimensiune adăugată devoţiunii lui, o nouă formă pentru „zelul” lui, o
nouă adâncime dată „loialităţii” lui. Şi acea nouă dimensiune, formă şi adâncime aveau să
producă un şir de documente scrise în grabă a căror încărcătură explozivă compactă va
schimba lumea.
4
Antiohia
Vizitatorul care venise în Tars căutându-l pe Saul era Barnaba. Barnaba, ne aducem
aminte, fusese cel care garantase pentru Saul în prima lui vizită la Ierusalim, după
evenimentul de pe Drumul Damascului. Unul din eroii minori ai cărţii Faptele Apostolilor,
generosul Barnaba era un evreu din seminţia lui Levi, originar din Cipru. Numele lui real era
Iosif, dar Luca spune că adepţii lui Iisus din Ierusalim i-au dat porecla de Barnaba, care
înseamnă „fiul mângâierii”. Unii oameni au darul de a-i face pe alţii să înflorească. Barnaba
era unul dintre ei.
Aşadar, atunci când liderii din Ierusalim au primit veşti neliniştitoare despre noile evoluţii
din comunitatea lui Iisus din Antiohia şi au vrut să trimită pe cineva care să înţeleagă atât
perspectiva comunităţilor de limbă greacă, cât şi îngrijorările Bisericii înseşi din Ierusalim,
alegerea firească a fost Barnaba. în Antiohia se crease o spărtură într-un zid. Apăruse o fisură
într-un stăvilar vechi de veacuri. Trebuia oare reparată imediat? Sau era un semn că
Dumnezeul Unu săvârşea un lucru nou? Pentru a vedea de ce contau toate aceste lucruri şi de
ce problema din Antiohia a configurat modul în care Saul avea să privească lucrurile de acum
înainte — şi plecând de aici unul din motivele pentru care mişcarea care a luat fiinţă prin
lucrarea lui a avut un succes atât de extraordinar — suntem nevoiţi să facem un pas în spate.
Suntem nevoiţi să înţelegem
102
dinamica interioară a vieţii evreieşti dinăuntrul contextului ei cultural mai larg.
Zidul care fusese străpuns era separaţia dintre evrei şi neevrei. Din punctul de vedere
evreiesc, această difuziune era chiar mai importantă decât celelalte două distincţii care
traversau întreaga lume antică, cea dintre sclav şi om liber, pe de-o parte, şi bărbat şi femeie,
pe de altă parte. Aşa cum am menţionat mai devreme, problema cât de înalt să fie zidul dintre
evrei şi neevrei şi ce fel de relaţii se cuvine să aibă evreii cu cei de cealaltă parte era
controversată pe atunci, cum e şi astăzi. Diferiţii lideri ai comunităţilor evreieşti trăgeau
această linie în locuri diferite. Relaţiile de afaceri puteau fi în regulă, parteneriatele de afaceri
nu. Liniile erau estompate, încălcate şi apoi trasate din nou, uneori în acelaşi loc, alteori nu.
Sub toate acestea însă exista mereu un simţ al diferenţei, al lui „ei” şi „noi”. Marcajele
vizibile aveau să fie indicatori sociali şi culturali. Ce mănânci (şi ce nu mănânci), cu cine
mănânci (şi cu cine nu mănânci) — să fie cele mai evidente, dar mai erau şi altele. Scriitorii
neevrei ai timpului luau în derâdere „sabatul” evreilor susţinând că aceştia din urmă vor doar
o „zi de trândăvie” o dată pe săptămână. Faptul că evreii nu mâncau porc, carnea cea mai
uşor accesibilă, părea o stratagemă pentru a părea superiori social. Bărbaţii evrei erau tăiaţi
împrejur, deci dacă participau la antrenamentul atletic din gimnaziu care se desfăşura de
obicei dezbrăcat, se puteau aştepta la comentarii licenţioase.
în spatele acestor indicatori sociali se afla suspiciunea adânc sădită între neevrei că evreii
ar fi de fapt atei. La urma urmei nu se închinau zeilor. Nu erau prezenţi la marile sărbători, nu
veneau la banchetele de la temple şi nu aduceau sacrificii de animale la altarele locale.
Susţineau că există un singur Templu adevărat, cel din Ierusalim, dar zvonuri din vremea în
care generalul roman Pompei intrase în Sfânta Sfintelor afirmau că evreii n-au nici o
imagine, nici o statuie a zeului lor. De aici acuza de
103
ateism. Iar problema ateismului nu erau atât credinţele teologice. Oamenii credeau tot felul de
lucruri ciudate şi autorităţile îi lăsau să-şi vadă de ele. Nu, problema era strict practică. Zeii
contau pentru viaţa şi sănătatea comunităţii. Dacă se întâmplau lucruri rele, motivul evident
era că zeii s-au supărat, probabil pentru că oamenii nu-i luau suficient de în serios şi nu le
aduceau cultul cerut. Prin urmare oamenii care nu credeau în zei puneau în pericol oraşul,
întreaga cultură sau toată lumea.
Evreii aveau propriul răspuns la toate astea, chiar dacă mulţi neevrei nici măcar nu
încercau să-i înţeleagă. Saul din Tars va fi crescut cunoscând bine aceste dezbateri şi atât în
timpul petrecut în Tars, cât şi după mutarea lui la Antiohia, trebuie să le fi auzit repetate cu o
familiaritate obositoare. Dumnezeul nostru, ar fi spus evreii, e Dumnezeul Unu care a făcut
întreaga lume. Nu poate fi reprezentat de o imagine făcută de om. Vă vom demonstra cine
este prin modul în care trăim. Dacă ne alăturăm lumii din jurul nostru în venerarea
divinităţilor locale — ca să nu spunem nimic de cultul împăratului roman (care începuse pe
când Saul creştea) — vom săvârşi greşeala pe care au făcut-o strămoşii noştri. (în realitate o
minoritate semnificativă de neevrei îi admira pe evrei pentru toate astea, preferând liniile
clare şi pure ale credinţei şi conduitei lor încâlcelilor întunecate ale păgânismului. Mulţi se
lipeau de comunităţile sinagogale ca „temători de Dumnezeu”. Unii mergeau până la
convertirea deplină ca „prozeliţi”.) Dar evreii erau limpezi cu privire la faptul că, dacă se
compromiteau cu lumea păgână din jurul lor, oricum ar fi fost definit acest „compromis” într-
un oraş sau casă anume, vor fi renunţat la moştenirea, dar şi la speranţa lor.
Moştenirea conta, dar cea mai importantă era speranţa — speranţa unei lumi noi, ca
Dumnezeul Unu să ajungă în sfârşit împărat. în zilele bune, mulţi evrei se vor fi gândit că
Dumnezeul Unu va aduce pace şi dreptate întregii lumi. în zilele rele, unii se puteau gândi că
Dumnezeul Unu va da în sfârşit păgânilor ceea ce merită, salvând şi făcând în
104
acest răstimp dreptate şi vechiului Său popor Israel. Aşadar, ce anume vor fi gândit evreii,
mai ales într-o comunitate din diaspora ca Antiohia sau Tars, despre sugestia că Dumnezeul
Unu făcuse ceea ce făgăduise trimiţând un Mesia răstignit? Ce avea să însemne asta pentru
identitatea evreiască? Această veste bună era oare doar pentru poporul evreu sau putea fi
pentru fiecare?
Antiohia Siriei era, chiar mai mult decât Tarsul, exact genul de loc în care această întrebare
avea să iasă repede în prim-plan. (O numim Antiohia Siriei pentru a o distinge de alte oraşe
cu acelaşi nume, cum era Antiohia Pisidiei din sudul Turciei actuale, unde avea să predice
mai târziu Pavel. Toate se revendicau de la fondatorul lor Antioh IV Epifanes de la începutul
veacului I î.Hr., la fel cum numeroasele oraşe antice numite Alexandria îşi trăgeau numele de
la Alexandru cel Mare de la sfârşitul veacului IV î.Hr.) Antiohia Siriei era aşezată pe râul
Orontes, la aproximativ 400 de kilometri nord de Ierusalim, în colţul nord-estic al
Mediteranei. Era o răscruce majoră de drumuri şi un centru comercial nu departe de coastă,
aflată între est şi vest, nord şi sud, aducând mult cu Veneţia de la sfârşitul Evului Mediu.
Se mândrea cu un amestec forfotitor şi neastâmpărat de culturi, grupuri etnice şi tradiţii
religioase, incluzând o substanţială populaţie evreiască. Generalul roman Pompei făcuse din
Antiohia capitala noii provincii romane Siria, iar Iulius Cezar a ridicat-o la rang de oraş
autonom. Cu o populaţie de aproximativ un sfert de milion de locuitori, era unanim
recunoscută drept al treilea sau al patrulea oraş al Răsăritului, după Alexandria în Egipt,
Seleucia în Mesopotamia şi, ulterior, Constantinopolul. Era un creuzet cultural clasic. Fiecare
gen de grup social şi cultural era reprezentat. Nu e greu să ne imaginăm străzile aglomerate,
pieţele vânzând fructe exotice, dar şi produse locale, comercianţi şi călători, străini în
costume ciudate şi căutând apă şi hrană pentru măgari, temple la fiecare colţ. Nu
105
ne surprinde faptul că unii din adepţii timpurii ai lui Iisus îşi găsiseră locul aici. în fond, la fel
făcuseră toţi ceilalţi.
Nu era o surpriză nici faptul că, odată stabiliţi, adepţii lui Iisus erau nerăbdători să
împărtăşească vestea despre Iisus cu neevrei ca şi cu evrei. Credeau că Mesia lui Dumnezeu
lansase împărăţia lui Dumnezeu şi că noua energie pe care o descopereau vestind acest mesaj
era lucrarea Duhului însuşi al lui Dumnezeu, revărsat într-un nou mod, gata să îmbrăţişeze
lumea largă. Dacă scripturile vedeau în regele care vine Domnul întregii lumi, cum atunci
calitatea de membru al acestei împărăţii să aparţină doar evreilor?
Câţiva dintre credincioşii care veniseră în Antiohia din Cipru şi Cirene nu vedeau nici un
motiv pentru o asemenea restrângere. Au continuat să vorbească despre Iisus şi neevreilor.
Un număr mare dintre aceştia au crezut mesajul, renunţând la căile lor păgâne şi întorcându-şi
fidelitatea înspre Iisus ca Domn. Ne putem imagina reacţia comunităţii evreieşti; mulţi evrei
vor fi presupus în mod firesc că toţi aceşti elini vor trebui atunci să parcurgă tot drumul
pentru a deveni evrei deplini. Dacă aveau parte de vechile făgăduinţe, oare nu trebuiau să ia
parte şi la vechea lor cultură? ce fel de viaţă comună trebuia să dezvolte noua comunitate?
Acestea erau întrebările care au zumzăit în jurul capului lui Pavel ca nişte mari albine
îngrijorate, aproape pe tot parcursul carierei lui publice.
Erau, într-adevăr, întrebări masive şi fatale pentru întreaga mişcare nouă. Antiohia a fost
locul în care acestea au ajuns la un punct critic. în centrul lor se aflau Barnaba şi Saul.
Prietenia lor, care a evoluat de la stabil la fluctuant şi apoi la dramatic, a ajutat formarea
minţii şi învăţăturii lui Saul.
Totul a început, aşadar, atunci când liderii din Ierusalim l-au trimis pe Barnaba la
Antiohia să vadă ce se întâmplă. Având o inimă bună, Barnaba nu era genul să sară instinctiv
într-o reacţie negativă, să apeleze la prejudecăţi familiare doar pentru că se întâmpla ceva
nou. Putea să vadă în vieţile transformate şi în credinţa transparentă a
106
credincioşilor elini într-adevăr lucrarea unui har divin care într-o iubire generoasă ajungea la
oameni de orice condiţie şi origine. Barnaba împărtăşea cu Pavel opinia că prin moartea şi
învierea lui Iisus barierele în calea includerii naţiunilor căzuseră. Mărturia vieţilor schimbate,
a unei dinamici noi în cult şi mai presus de toate a iubirii (amintim că pentru primii creştini
„iubire” însemna o viaţă de familie împărtăşită, cu obligaţii de sprijin reciproc) îşi spunea
povestea ei, iar Barnaba n-avea de gând să o conteste. A recunoscut în ce vedea lucrarea lui
Dumnezeu şi s-a bucurat.
Puşi în faţa acelei mărturii, alţii din Ierusalim au putut ajunge la o concluzie diferită. îi
vom întâlni destul de curând, îndemnându-i pe credincioşii lui Iisus din Antiohia să se
restrângă la propriul lor grup etnic, cel puţin pentru mese şi poate chiar pentru cina
Domnului, „frângerea pâinii”. Mulţi evrei vor fi presupus că păgânii purtau încă o necurăţie
molipsitoare provenită din cultura idolatriei şi imoralităţii. Dar Barnaba nu înţelegea lucrurile
astfel. Pentru el conta fidelitatea credincioasă a acestor păgâni: rămâneau loiali Domnului din
adâncul inimii lor. Această nouă comunitate deci nu era definită de genealogie. Era definită
de Domnul însuşi, iar drept semn sigur al apartenenţei la acest Domn conta „loialitatea”,
„credincioşia”.
Dăm aici peste genul de problemă întâmpinată de toţi cititorii serioşi ai lui Pavel. Un
termen grecesc evident pentru „loialitate” e unul din cuvintele preferate ale lui Pavel, pistis,
tradus de obicei prin „credinţă”, dar cu rezonanţele de „credincioşie”, „încredere” şi, da,
„loialitate”. Cuvântul pistis poate însemna „credinţă” în sensul a ceea ce se crede, dar şi
faptul de a crede sau chiar actul de a crede, ceea ce pare să fie deja destul sens pentru un
cuvânt atât de mic. Dar pistis poate trimite şi spre angajamentul personal care însoţeşte orice
credinţă autentică, aici că Iisus era acum „Domn”, suveranul de drept al lumii. Plecând de aici
termenul înseamnă „loialitate” sau „fidelitate”. Era ceea ce le cerea supuşilor săi Cezarul.
107
Pentru Pavel cuvântul însemna toate acestea, dar şi ceva mai mult. Pentru el, această
„fidelitate credincioasă” nu era nici numai o poziţie „religioasă”, nici una „politică”. Era mai
largă într-un mod pe care limbii noastre, ca şi limbii lui Pavel, îi vine greu să o exprime
limpede. Pentru el, această pistis, această încredere din inimă şi fidelitate faţă de Dumnezeul
revelat în Iisus era semnul vital, lucrul care arăta dacă cineva făcea realmente parte sau nu din
noua comunitate. Era poziţia luată deja de Barnaba. Acesta vedea o singură comunitate trăind
o viaţă comună. A spune că recunoscuse în asta un rezultat al harului divin nu este doar o
fantezie pioasă, cum şi-ar putea imagina cineva, dat fiind că în Orientul Apropiat antic ideea
unei singure comunităţi trecând peste graniţele tradiţionale de cultură, gen şi de grupările
etnice şi sociale era nemaiauzită. De negândit, de fapt. Dar iat-o aici. Se înfiripase un nou gen
de „familie”. Centrul identităţii ei era Iisus; modul ei de viaţă era modelat de Iisus; semnul ei
caracteristic era fidelitatea credincioasă faţă de Iisus. Barnaba o văzuse şi s-a bucurat.
A spune că acest nou proiect, această nouă comunitate urma să fie o provocare este o
minimalizare crasă. Grupul vibrant şi entuziast al adepţilor lui Iisus din Antiohia săvârşea un
lucru radical contracultural. Nimeni din lumea antică nu încercase să trăiască într-o casă în
care vechii pereţii au fost dărâmaţi. Nimeni nu mai experimentase un mod cu totul nou de a fi
oameni. Barnaba trebuie să-şi fi dat seama de asta şi să fi văzut că fie şi pentru a începe să
susţină un asemenea lucru, ţinând cont de enormele presiuni pe care le-am putea numi
socioculturale, dar care rezonează şi cu filozofia, politica, religia şi teologia, era nevoit să-i
ajute pe oameni să gândească până la capăt ce anume însemnau de fapt toate acestea. Iar
asta însemna învăţătură.
însemna de fapt lansarea unui proiect (deşi nu puteau să prevadă atunci asta) pe care
retrospectiv privind îl putem numi o „teologie creştină”. Dacă o comunitate asemenea
108
celei din Antiohia voia să-şi păstreze echilibrul ca grup de adepţi ai lui Iisus în acea lume de
culturi care se ciocneau, membrii lui erau nevoiţi să sesizeze două lucruri. Pe de-o parte,
trebuiau să înfigă ferm rădăcini în tradiţiile evreieşti, în scripturi. Pe de altă parte, trebuiau să
gândească până la capăt ce anume însemna mai exact că Mesia lui Israel, împlinirea acelor
scripturi, fusese răstignit şi înviat din morţi. Numai coborând adânc în povestea scripturistică
a lui Israel şi în evenimentele legate de Iisus, reflectând din mai multe unghiuri diferite
asupra semnificaţiei lor depline, o asemenea comunitate putea să-şi păstreze identitatea,
integritatea şi curajul. Pe cine ştia Barnaba care să aibă acest gen de cunoaştere, precum şi
energia dornică şi uşurinţa de a găsi cuvintele care să comunice asta? Exista un singur
candidat evident.
Se împlinea un deceniu şi ceva de când Saul plecase în Tars, după scurtul timp petrecut în
Damasc şi apoi în Ierusalim. Nu putem spune dacă cineva din Ierusalim sau Antiohia îl
văzuse sau auzise de el în tot acest timp. Dar Barnaba nu-l uitase. Avea sentimentul puternic
că Saul era omul potrivit pentru această treabă. Era începutul unui parteneriat care urma să
lanseze prima „misiune” documentată oficială a noii mişcări — şi, în câţiva ani, va reflecta şi
tensiunile interne ale mişcării care-şi aşteptau încă rezolvarea. Barnaba şi Saul vor cânta de
pe aceeaşi partitură... până când cineva va încerca să adauge cântecului un nou vers.
Prin urmare, Saul a venit în Antiohia. încă o dată îşi părăsea casa; de data asta,
presupunem, cu sentimentele amestecate pe care le va descrie ulterior drept „mâhnire mare şi
durere necurmată”1. A lucrat cu Barnaba şi cu liderii locali un an întreg, învăţând şi călăuzind
comunitatea nouă aflată în creştere. Şi-au dat toată silinţa să-i modeleze pe noii credincioşi şi
viaţa lor comună în acord cu rădăcinile scripturistice şi vestea bună a evenimentelor despre
Iisus.
1
Romani 9, 2.
109
Tot ce putem şti cu certitudine e că modurile de a citi scriptura şi de a interpreta evenimentele
lui Iisus pe care le găsim deja deplin dezvoltate în scrisorile de maturitate ale lui Pavel luau
formă nu doar în mintea şi inima lui, ci în viaţa comunităţii. Cel mai mare teoretician al noii
mişcări, Pavel n-a fost niciodată doar un teoretician. Aproape fiecare idee pe care o va
articula mai târziu fusese testată din mers pe străzile înguste şi aglomerate ale Antiohiei.
Luca susţine că acum în Antiohia adepţii lui Iisus au fost numiţi pentru prima oară
christianoi, „oamenii lui Mesia”2. Această pretenţie a fost contestată de cei care arată pe bună
dreptate că termenul nostru de „creştin” implică o mişcare organizată, separată de lumea
evreiască şi că nu există nici o dovadă a unui asemenea lucru cel puţin pentru de o generaţie
sau mai bine. Singurele pasaje din Noul Testament în care este folosit cuvântul apar pe buzele
lui Irod Agrippa, care-l tachinează pe Pavel că „încearcă să-l facă creştin”, şi într-o scrisoare
timpurie în care Petru se referă la oameni care „suferă pentru că sunt creştini” 3. Amândouă
arată de parcă cuvântul era o poreclă folosită, foarte probabil în dispreţ („ciudaţii lui
Mesia!”), de cei din afară mai degrabă decât un cuvânt folosit de adepţii lui Iisus pentru ei
înşişi. Oricum, nu acesta era esenţialul. în Antiohia anilor 40 cuvântul Christos ar fi putut fi
confundat cu un nume personal. Adepţii lui Iisus, oamenii lui Mesia, îşi luau, aşa-zicând, un
nume pentru ei înşişi şi nu e nici un motiv pentru care n-ar fi trebuit să dobândească un nume
în acelaşi timp. Cea mai firească alegere ar fi fost christianoi, „oamenii lui Mesia”, un cuvânt
care, la fel ca şi comunitatea, la fel ca Saul din Tars însuşi, avea rădăcini evreieşti adânci, dar
o rază de acţiune şi o putere stranie şi nouă.
Ca în toate primele comunităţi ale lui Iisus, sentimentul ciudat al unui nou mod de viaţă
depindea din greu (ar fi
2
Faptele Apostolilor 11, 26.
3
Faptele Apostolilor 26, 28; 1 Petru 4,16.
110
spus ei) de prezenţa şi călăuzirea viguroasă a Duhului Sfânt. Orice descriere am dori să dăm
acestui fenomen astăzi, nu putem începe să-i înţelegem pe Saul, Barnaba şi colegii lor fără să
recunoaştem că pe măsură ce se rugau, cântau, studiau scriptura, organizau viaţa comunităţii
şi (nu în cele din urmă) umblau discutând despre Iisus atât cu evrei, cât şi cu neevrei, erau
conştienţi de o energie şi un simţ al direcţionării care nu semăna cu nimic din ce cunoscuseră
vreodată. Nu aveau nici o ezitare în a atribui acea energie şi călăuzire Duhului dumnezeiesc
făgăduit în scripturi şi apoi iarăşi, doar cu câţiva ani înainte, de înainte-mergătorul lui Iisus,
Ioan Botezătorul. Aceşti primi adepţi ai lui Iisus nu erau nişte „entuziaşti” naivi. încă din
primele decenii devenise necesară punerea la încercare a unor afirmaţii despre lucrarea
Duhului şi avertizare împotriva posibilităţilor de înşelare şi autoînşelare. Dar nu putem
înţelege lucrurile care se întâmplau acum dacă nu admitem că Saul şi ceilalţi au crezut
realmente că sunt conduşi şi energizaţi de prezenţa personală a Dumnezeului Unu.
Printr-o asemenea călăuzire Barnaba şi Saul s-au aflat mandataţi ei înşişi pentru primul
lor proiect comun. Unul dintre „profeţii” mânaţi de Duhul din Antiohia, un bărbat pe nume
Agav, avertizase comunitatea că va urma o foamete peste întreaga lume mediteraneeană.
(Diverse dovezi arată că aceasta a avut loc în anul 46 d.Hr.) Reacţia la această veste ne spune
destule despre modul în care gândea instinctiv comunitatea. Ne-am fi putut imagina ca o
astfel de avertizare să ducă la o stare de spaimă pripită şi autocentrată. Vor face oare provizii
de hrană? Vor face ce a făcut Iosif în Egipt, înmagazinând grâu în anii rodnici care să ţină în
cei sterpi? Adepţii lui Iisus din Antiohia au hotărât să nu facă asta. în schimb, aveau să poarte
de grijă de acei membri ai comunităţii care o duceau mai rău decât ei. Iar asta însemna
Ierusalimul. Ierusalim era locul în care primii adepţi ai lui Iisus îşi vânduseră pământurile
punându-şi la un loc resursele şi unde acum, după un
111
deceniu sau două de ostilitate din partea autorităţilor şi probabil chiar din partea comunităţilor
lor mai largi, se luptau să rămână în viaţă.
Adepţii lui Iisus cu baza în Antiohia ştiau ce aveau de făcut. Nu s-au gândit nici o clipă că
ar fi independenţi de adepţii lui Iisus din Ierusalim. Aceia dintre noi care suntem obişnuiţi cu
organizaţii multinaţionale, inclusiv „biserici”, trebuie să ne imaginăm cât de neobişnuit a fost
în acel timp pasul următor. Aşa cum Antiohia fusese primul loc în care vedem un efort
autentic spre un nou gen de viaţă comunitară transetnică, şi în această acţiune tot Antiohia a
fost primul loc în care s-a demonstrat că adepţii lui Iisus se gândeau pe ei înşişi ca o
comunitate trans locală cu responsabilităţi reciproce. Singurele paralele posibile erau reţeaua
de comunităţi sinagogale (dar acestea nu erau transetnice) şi armata romană şi serviciul civil
roman (dar, deşi încorporau şi neromani, toate acestea purtau amprenta Cezarului). Ce anume
putea însemna de-a lungul acestui traseu să aparţii unui nou gen de comunitate mondială? Şi
asta s-a dovedit a fi o întrebare uriaşă, la care Saul din Tars va da un răspuns inovativ
caracteristic. Şi, încă o dată, trimite spre remarcabilele rezultate pe termen lung ale
proiectului lui Saul.
Aşadar, Barnaba şi Saul au fost trimişi de la Antiohia la Ierusalim cu o donaţie în bani
pentru credincioşii din Ierusalim. Era probabil anul 46 sau 47 d.Hr. în ciuda altor moduri
tradiţionale de a pune la un loc dovezile, presupun că era aceeaşi vizită pe care Saul devenit
Pavel o descrie mai târziu în Galateni 2, 1-10. Există un sens. Plecase la Ierusalim, spune,
„printr-o descoperire”, referindu-se probabil la avertismentul profetic al lui Agav. Relatarea
vizitei se încheie cu liderii din Ierusalim îndemnându-l să continue „doar să-şi aducă aminte
de săraci”4. Povăţuirea are cu siguranţă o aplicabilitate mai largă. încă de la început, adepţii
lui Iisus credeau că au o obligaţie specială faţă de
4
Galateni 2,10.
112
„săraci” în general. Dar ea se concentra şi pe comunitatea din Ierusalim în particular.
Când Pavel însuşi descrie vizita, scopul ei financiar apare aproape de la sine înţeles şi el
se concentrează pe ceea ce s-a întâmplat în timpul cât s-a aflat acolo. Lucra deja de un an în
Antiohia, pe lângă orice altă lucrare publică va fi făcut sau nu în Tars. în acest timp vorbise
energic despre Iisus atât neevreilor, cât şi evreilor încurajând comunitatea de evrei şi neevrei
deopotrivă să trăiască asemenea unei singure familii. Ce aveau să creadă liderii din Ierusalim
despre acest nou experiment cutezător? Şi dacă nu le va fi plăcut cum arată ce va să însemne
oare asta? îşi pierdea oare Pavel timpul?
Această posibilitate pare să-l fi bântuit în diferite etape ale lucrării lui; era îngrijorat ca nu
cumva să-şi fi irosit timpul alergând „în zadar”5. E o aluzie la Isaia 49; în versetul 4 al
acestui capitol, „servitorul/sluga” Domnului însărcinat să ducă lumina lui Dumnezeu la
naţiuni, se întreabă dacă nu cumva s-a „trudit degeaba” sau nu „şi-a prăpădit în zadar şi
pentru nimic puterea”. Faptul că Pavel îşi exprimă această nelinişte în acest limbaj
scripturistic înseamnă, desigur, că ştie în teorie care trebuia să fie răspunsul. O spune însă
oricum, aici cu referire la călătoria la Ierusalim, apoi iarăşi în neliniştea sa cu privire la
tesaloniceni în timp ce aştepta în Atena şi iarăşi când scrie din Efes filipenilor. 6 Continuă să
tot revină la asta, aşa cum vârful limbii caută mereu un dinte care doare. Să fi fost toate
pentru nimic? După care, urmând şirul de gândire profetică, putea crede că întrucât cel care
dădea glas acestui sentiment era „servitorul/sluga”, acesta făcea poate parte din sarcină. Dar
încă nu se poate opri să se întrebe...
Faptul se potriveşte bine şi cu momentul remarcabil din prima lui scrisoare către Corint
unde Pavel ne descoperă una din sursele autodisciplinării lui. Unul din lucrurile
5 Galateni 2, 2.
6
1 Tesaloniceni 2,1; 3, 5; Filipeni 2,16.
113
cele mai bine cunoscute despre gândirea lui Pavel este viziunea sa potrivit căreia atunci când
vine cineva la credinţa în Iisus ca Domnul înviat, acel eveniment este în sine un semn al
lucrării Duhului prin evanghelie şi că, dacă Duhul a început acel „lucru bun” care are drept
pârgă credinţa, putem fi siguri că Duhul va duce lucrarea la bun sfârşit. Spune asta în Filipeni
1, 6 şi acest lucru se potriveşte cu învăţătura lui mai amplă de altundeva, mai ales din Romani
5-8. Dar Pavel ştie că asta nu se întâmplă atunci când ucenicii stau deoparte, se relaxează şi
lasă ca Duhul să săvârşească totul, fără nici un efort omenesc. Din contră. Gândiţi-vă la atleţi,
spune; cei care intră în antrenament trebuie să deprindă o autodisciplină aspră. Pe care şi-o
aplică şi lui:
Eu nu alerg la întâmplare. Nu mă lupt ca un boxer care dă pumni în aer. Nu! Ci îmi oţelesc
trupul şi mi-l fac sclavul meu, ca nu cumva, anunţând mesajul altora, să sfârşesc descalificat.7
Nu cumva „alergase în zadar”? Trăieşte cu această întrebare sâcâitoare. La un anumit
nivel, el ştie perfect care e răspunsul. Adevărul despre Iisus, puterea lui Dumnezeu la lucru în
vestirea evangheliei, prezenţa Duhului, mărturia scripturii — toate acestea trimit în aceeaşi
direcţie. Dar la alt nivel, Pavel e nevoit să continue să pună întrebarea. Şi trebuie să continue
să-şi facă din trupul său un sclav disciplinat şi ascultător.
Acest du-te-vino între neliniştea firească şi încurajarea hrănită de scriptură devine mai
complex prin dinamica omenească a vizitei la Ierusalim care ridică o problemă cu care Pavel
avea să se lupte în anii ce vor veni. „Iată banii. Acum, că tot veni vorba, sunteţi fericiţi cu
politica noastră de acum?” Pavel va fi fost primul care să spună că doar pentru că dăruieşti
altora în mod generos nu înseamnă că-i obligi să fie de acord cu politicile şi practicile tale.
Dar
7
1 Corinteni 9, 26-27.
114
sub acea întrebare zace una mai adâncă. Această donaţie, va fi presupus, demonstrează că fac
parte dintr-o singură familie, un singur parteneriat, o singură koinonia. Cuvântul grecesc e
tradus adeseori prin „părtăşie/tovărăşie”, dar în lumea lui Pavel desemna, printre altele, şi un
parteneriat de afaceri care se suprapunea adeseori cu legăturile familiale. Pavel le va fi cerut,
cel puţin prin implicaţie, să-şi dea seama că această koinonia e ceea ce este pentru că în Iisus
Dumnezeul Unu a săvârşit un lucru nou. Le va fi cerut să recunoască faptul că prin Iisus
Dumnezeul Unu a creat un nou gen de familie, o comunitate care trece peste zidurile pe care
tradiţiile noastre le-au menţinut cu grijă, aşa cum anulase acum distanţa considerabilă dintre
Antiohia şi Ierusalim.
Această întrebare, pusă implicit când Barnaba şi Saul s-au dus la Ierusalim, se concentra
într-un punct anume. Nu veniseră singuri. Luaseră cu ei un bărbat tânăr, un neevreu devenit
un adept înflăcărat şi îndrăgit al lui Iisus, membru al comunităţii din Antiohia. Numele lui era
Tit. Oare îşi dădeau seama Barnaba şi Saul că Tit avea să devină un precedent? Şi-au dat oare
seama că îl puteau pune într-o postură dificilă?
Oricum, aşa s-a şi întâmplat. Liderii principali din Ierusalim, potrivit lui Pavel, au fost
fericiţi cu linia pe care o adoptase Antiohia. Credincioşii neevrei erau membri deplini ai
familiei. Dar câţiva adepţi ai lui Iisus din Ierusalim n-au fost mulţumiţi. Aflaseră că Tit era
grec, un neevreu. Nu fusese tăiat împrejur; prin urmare, nu era un „prozelit”, un neevreu
deplin convertit (existau dezbateri în acel timp dacă tăierea împrejur făcea din cineva un
evreu adevărat, dar pentru cei mai mulţi era suficient). Observaseră că Barnaba şi Saul
insistau ca Tit să fie tratat în termeni egali ca membru deplin al familiei, inclusiv participarea
la mesele comune. Acest grup era oripilat. „E exact tipul de necurăţie”, spuneau, „de care
Dumnezeul Unu vrea să ne ferim! Fraternizarea cu păgânii i-a băgat în necaz pe strămoşii
noştri! Dacă Dumnezeul Unu Care l-a înviat pe Iisus
115
are să-şi împlinească făgăduinţele şi să instaureze împărăţia Lui pe pământ ca şi în cer,
eliberându-ne de toţi duşmanii şi relele pământeşti, cu siguranţă n-ar face aşa dacă vom face
compromisuri cu curăţia! Fie rămânem cu două mese, una pentru adepţii evrei ai lui Iisus şi
alta pentru păgâni, fie Tit va trebui să fie tăiat împrejur. Va trebui să devină un evreu deplin
dacă vreţi să fie recunoscut ca membru deplin al familiei lui Iisus.”
Barnaba şi Saul au rămas pe poziţii. Problema nu era atât jena şi durerea fizică pe care i-
ar fi pricinuit-o tăierea împrejur lui Tit. Era vorba de un principiu teologic. Era, cum va
declara mai târziu Pavel, o chestiune de „libertate” — un cuvânt cu încărcătură, un cuvânt al
Paştelui, sloganul atâtor lucruri pentru care evrei ca Saul sperau şi se rugau. Dar acum cu
noul „Paşte” al morţii şi învierii lui Iisus se născuse un nou gen de „libertate”. Libertatea
pentru toţi, evrei şi păgâni deopotrivă, de a avea parte de calitatea de membri ai lumii noi, ai
noii familii, ai noii vieţi mesianice conduse de Duhul. Şi dacă asta era noua „libertate”, atunci
orice lucru care o contesta era o formă de sclavie. Aceşti oameni vor să ne aservească, a
conchis Saul. Vor să răstoarne momentul Paştelui, să ne ducă înapoi în Egipt. Şi Tit a fost
cruţat.
Cei trei lideri centrali din Ierusalim, Iacob (fratele lui Iisus), Petru şi Ioan, erau mulţumiţi.
Părerea lor cântărea greu; erau cunoscuţi drept „stâlpii”. Pentru noi, asta ar putea fi foarte
bine o metaforă moartă. Pentru ei, în Ierusalimul cu Templul încă în picioare, era o pretenţie
polemică. Primii adepţi timpurii ai lui Iisus se înţelegeau deja pe ei înşişi drept un Templu
alternativ, avându-i drept „stâlpi” pe cei trei: o nouă societate a cerului-şi-pământului, trăind
şi închinându-se chiar alături de vechiul Templu şi făcându-l de prisos. Se adeverea ceea ce
spusese Ştefan.
Ceea ce face cu atât mai remarcabil faptul că Iacob, Petru şi Ioan au fost în stare să fie de
acord cu Barnaba şi Saul. Templu însemna curăţie; iar curăţia (pentru un evreu loial) ar fi
însemnat în mod normal o precauţie extremă în
116
ce priveşte contactul cu neevreii. Ceea ce întrezăriseră Barnaba şi Saul şi ceea ce (potrivit
Faptelor Apostolilor) Petru însuşi întrezărise deja în casa lui Corneliu neevreul, era naşterea
unui nou gen de curăţie. O libertate nouă. Un Templu nou. Un nou gen de curăţie. Nu e de
mirare deci că domnea confuzia mai ales printre cei mai dornici ai venirii izbăvitoare a lui
Dumnezeu. Nu e de mirare că unii evrei loiali au devenit ranchiunoşi pe Barnaba şi Saul
pentru că forţaseră atât de insistent lucrurile — şi nu e de mirare că cei doi prieteni şi-au
menţinut poziţia.
Cât de mult şi-a susţinut acum Saul pledoaria din scriptură nu putem spune. Dar „stâlpii”
au dat mâna cu el în această privinţă. Au încheiat un acord ale cărei condiţii aparent simple
(aşa cum le citează Pavel în Galateni) devin mai complicate pe măsură ce ne gândim la ele.
Iacob, Petru şi Ioan vor lucra cu poporul evreu, în timp ce Saul şi prietenii lui vor lucra cu
poporul neevreu. Astfel formulat sună uşor, dar nu se potriveşte cu faptele. E posibil ca
intenţia originară să fi fost mai mult geografică decât etnică: „stâlpii” urmau să-şi restrângă
propovăduirea lui Mesia la vechiul teritoriu al lui Israel, în timp ce Saul va cutreiera lumea.
Dar asta se potriveşte greu cu călătoriile ulterioare ale lui Petru, fie la Corint, fie în cele din
urmă la Roma. De asemenea o diviziune etnică în care Saul să evite cu precauţie orice lucrare
cu evreii din Diaspora nu are nici un sens, dat fiind că în Faptele Apostolilor el începe
aproape întotdeauna în sinagogi, în 1 Corinteni spune că s-a făcut „cu evreii ca un evreu,
pentru a-i câştiga pe evrei”8, iar în declaraţia decisivă de la începutul scrisorii către romani
spune că evanghelia e puterea lui Dumnezeu spre mântuire „pentru evreu mai întâi, iar apoi şi
pentru grec”9.
Acordul relatat de Pavel în Galateni 2 lasă impresia unui acord temporar, un mod de a-i
domoli pe cei din
8
1 Corinteni 9, 20.
9
Romani 1,16.
117
aripa dură din Ierusalim, de a încerca să-i asigure că adepţii evrei ai lui Iisus, cel puţin, nu vor
fi nevoiţi să-şi compromită propria curăţie, vor fi în stare să continue fără să-şi păteze
conştiinţele. întregul episod, cu vârtejul lui de curente teologice, personale şi inevitabil
politice, ne avertizează cu privire la complicaţiile şi provocările suprapuse pe care le
întâmpina tânăra mişcare. Dată fiind cunoaşterea fără pereche a scripturilor de către Saul,
putem presupune că l-a alertat şi pe el cu privire la necesitatea de a înţelege şi articula mai
viguros ce anume însemna mai exact faptul că aceste scripturi se împliniseră în Mesia
răstignit.
Barnaba şi Saul s-au întors la Antiohia încheindu-şi misiunea. Presupunem că Tit s-a
întors împreună cu ei. Mai aveau cu ei un tânăr coleg, pe Ioan Marcu, o rudă mai tânără a lui
Barnaba şi a lui Petru. Era foarte firesc ca cei doi prieteni să fie mulţumiţi cu modul în care
decurseseră lucrurile. Lucraseră bine ca echipă. Asta avea să le folosească mult în
surprinzătoarea provocare nouă care le stătea înainte.
Partea a doua
Crainic al Regelui
cipru şi Galatia
5
Cipru şi Galatia
Cele mai multe biblii tipărite conţin hărţi şi printre hărţi există de obicei şi o diagramă a
călătoriilor lui Pavel. Am început să mă bucur de hărţi şi citirea hărţilor aproape de îndată ce
am învăţat să citesc, iar când un învăţător ne-a dat temă la şcoală să învăţăm diferitele
călătorii ale lui Pavel, m-am simţit ca o gâscă în apă. Se potrivea firesc cu studiile clasice pe
care tocmai le începusem. N-aveam pe atunci nici o idee că unele din liniile pe care le
urmăream atât de uşor erau controversate, mai ales cele legate de Galatia de Nord şi de Sud.
Mă interesa modul neobosit, aproape neînduplecat în care Pavel părea să fie mereu în
mişcare, traversând lanţuri muntoase, vadurile râurilor, oprindu-se în locuri exotice precum
Efes sau Corint, trăgând foloase de pe urma remarcabilelor reţele de drumuri romane şi a
şanselor aproape la fel de remarcabile de a naviga de jur împrejurul Mediteranei şi Egeii. La
acea vreme nu vizitasem nici unul din locurile unde fusese Pavel. Un atlas bun şi câteva cărţi
cu fotografii ale oraşelor principale şi ale altor atracţii, precum trecătorile munţilor, le
aduceau însă pe toate la viaţă.
Nu-mi trecea prin minte în acea perioadă să mă întreb ce anume credea Pavel că face sau
de ce. De ce anume plecase? De ce s-a dus în acele locuri şi nu mai degrabă altundeva? De ce
(potrivit Faptelor Apostolilor cel puţin) obişnuia să înceapă să vorbească într-o sinagogă?
Dacă m-aş fi gândit la asta, aş fi spus probabil pur şi simplu că
122
avea credinţa că Dumnezeu dorea ca el să vorbească oamenilor despre Iisus şi că trebuia să
înceapă de undeva. (Ceea ce la un anumit nivel e fără îndoială destul de adevărat, dar destul
de nesatisfăcător.) Mai târziu cineva mi-a arătat că Pavel avea tendinţa de a se concentra pe
marile centre populate, bazându-se ca ajutoare în răspândirea cuvântului pe mişcarea
oamenilor şi a mărfii în şi din marile oraşe. E destul de corect, dar încă lasă neabordate câteva
întrebări fundamentale. Văzându-l aici cum îşi lansează cariera de misionar itinerant care l-a
făcut faimos şi care furnizează contextul scrisorilor sale la fel de faimoase, ajungem încă o
dată la întrebările noastre fundamentale. Ce resort îl punea în mişcare? Şi de ce a funcţionat
totul?
Practica de a începe în sinagogi — unde întâlnea de obicei furie şi ostilitate de îndată ce
oamenii îşi dădeau seama despre ce vorbea — pune într-o formă nouă şi cealaltă întrebare
principală a noastră. Nedumerirea despre ce anume s-a întâmplat pe Drumul Damascului nu
priveşte doar un moment transformator din experienţa timpurie a lui Pavel. Ea colorează şi e
la rândul ei colorată de spinoasa problemă a relaţiei dintre mesajul vestit de Pavel şi tradiţiile
lui Israel — şi de modul în care acele tradiţii erau percepute şi trăite în lumea neevreiască mai
largă a Asiei Mici şi a Greciei antice. Era oare Pavel un membru loial al vechiului popor al
lui Dumnezeu? Reclădea oare casa sau dărâma totul împrejurul său? Această întrebare avea
să devină rapid sursa unei serioase tensiuni nu numai între Pavel şi grupurile evreieşti locale,
ci între Pavel şi unii dintre ceilalţi adepţi ai lui Iisus.
La un anumit nivel răspunsurile sunt evidente. Pavel plecase într-o misiune ca să
vorbească oamenilor despre Iisus; credea că Iisus era Mesia lui Israel, împlinirea scripturilor,
că fusese răstignit, înviat din morţi şi înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu. Da, dar asta nu
reuşeşte să dea răspuns la întrebările de fond. Aşa cum spuneam mai sus, mulţi ani am
presupus şi mulţi cititori încă presupun că singurul motiv real era să-i facă pe oameni să
„creadă” în
123
acest Iisus astfel încât aceştia să se „mântuiască” şi „să meargă în cer după ce mor”. Dar nu
asta era grija care-i mâna pe Pavel şi Barnaba. Am dezvoltat această idee altundeva, dar e
nevoie ca ea să fie spusă şi acum, când îl vedem pe Pavel pornind în călătoriile lui complexe
şi încrucişate.
Primii creştinii nu acordau prea multă atenţie la ce anume se întâmplă cu oamenii de
îndată ce mor. Dacă apărea acea întrebare, răspunsul lor ar fi fost că ei vor fi „cu Mesia” 1 sau,
ca în remarca lui Iisus către tâlharul de pe cruce, că vor fi „cu El în rai” 2. însă vorbeau
arareori despre asta. Erau preocupaţi mult mai mult de „împărăţia lui Dumnezeu” care era
ceva ce se întâmpla şi avea în cele din urmă să se întâmple deplin, „pe pământ ca şi în cer”.
Importantă era restaurarea ultimă a creaţiei ca întreg, cu poporul lui Dumnezeu sculat din
morţi ca să-şi ocupe locurile în această lume nouă în desfăşurare. Orice s-ar întâmpla cu
oamenii îndată după moarte era, prin comparaţie, lipsit de importanţă, doar provizoriu. Şi
oricât ar părea de incredibil, primii adepţi ai lui Iisus chiar credeau că împărăţia lui
Dumnezeu nu era pur şi simplu o realitate viitoare, deşi în mod evident avea încă şi o
puternică dimensiune viitoare, împărăţia lui Dumnezeu fusese deja inaugurată prin
evenimentele vieţii lui Iisus. Dacă nu ne fixăm ferm asta în minte nu vom înţelege niciodată
dinamica interioară a misiunii lui Pavel.
Acest fapt e strâns legat cu ideea că Iisus era Mesia lui Israel. O privire aruncată asupra
istoriei iudaismului acestei perioade va revela faptul că atunci când cineva pretindea că Mesia
a venit, asta nu era doar ceea ce am numi astăzi o pretenţie „religioasă”. însemna că
Dumnezeul Unu acţiona în sfârşit pentru a-şi împlini vechile făgăduinţe şi modul acelei
acţiuni urma să fie instaurarea unui nou regim, o nouă stăpânire autoritară. Atunci când Rabbi
Akiba a declarat în 132 d.Hr. că Simeon ben Kosiba era Mesia lui
1
Filipeni 1, 23.
2
Luca 23, 43.
124
Dumnezeu, asta voia să spună că Simeon era acum stăpânitorul unui mic stat evreu în
rebeliune împotriva Romei. (Acel „regat” care a durat trei ani până la dezastrul final arată
cum anume funcţiona logica.) Dacă ar fiumblat cineva prin comunităţile evreieşti din
diaspora declarând că Dumnezeu l-a trimis în sfârşit pe Mesia lui Israel, acest fapt n-ar fi
părut în acel timp un mesaj nici despre „religie” (nimeni nu se aştepta ca Mesia să pornească
o nouă „religie”), nici despre „viaţă de după moarte” (evreii cucernici credeau de mult că
Dumnezeu le va purta de grijă şi după moarte). Nici nu va implica o nouă filozofie. Avea să
fie un lucru pe care astăzi l-am numi „politic”, deşi pentru evreii de atunci el urma să fie şi
profund teologic. Ar fi fost perceput ca anunţarea unei noi ordini a lucrurilor, ca o nouă
comunitate declarându-şi loialitatea unui nou Stăpân, dezvăluirea în sfârşit a credincioşiei
faţă de legământ a Dumnezeului Unu. E exact ceea ce intenţiona şi Pavel.
Mesajul lui Pavel era, fireşte, nou şi în alt mod. Nu însemna pur şi simplu înlocuirea unei
puteri politice cu alta (Iisus mai degrabă decât Cezarul). Viziunea lui Pavel despre împărăţie
era şi în acelaşi timp nu era ceea ce oamenii înţeleg adeseori astăzi prin „politică”. Dacă prin
„politică” înţelegem instaurarea unei domnii a legii sprijinite de poliţie şi/sau sancţiuni
militare — ca într-un stat obişnuit de astăzi — atunci este limpede că Pavel nu anunţa aşa
ceva. Dacă prin „politică” înţelegem un sistem prin care o persoană sau un grup îşi impune
voinţa asupra altora într-o zonă geografică, colectând taxe şi organizând societatea într-un
anume mod, atunci în mod evident nimic din cariera lui Pavel nu trimite în acea direcţie. Dar
dacă folosim cuvântul „politică” cu referire la o nouă ordine a lucrurilor în care oamenii îşi
dau adeziunea ultimă şi din toată inima altcuiva decât stăpânitorului local obişnuit sau
altcuiva decât Cezarului de pe tronul Romei — şi dacă numim „politică” crearea de reţele de
oameni loiali acestui nou stăpânitor, celebrând stăpânirea lui salvatoare şi trăind ca urmare în
noi tipuri de comunităţi — atunci Pavel
125
săvârşea ceva în mod inevitabil „politic”. Şi care avea de-a face cu întemeierea unui nou
polis, a unui nou oraş sau comunităţi chiar în inima sistemului existent. Călătoriile
„misionare” ale lui Pavel nu erau menite doar să vorbească oamenilor despre Iisus pentru a
genera o transformare personală lăuntrică şi un nou simţ al unei speranţe ultime, deşi ambele
contau în mod vital. Ele erau menite să instaureze un nou tip de împărăţie pe pământ ca şi în
cer. O împărăţie cu Iisus ca împărat. împărăţia — şi Pavel era destul de categoric în această
privinţă — pe care Dumnezeul lui Israel intenţionase s-o pună pe picioare dintotdeauna.
Omeneşte vorbind, era desigur un proiect fragil. Şi sortit să fie astfel, caracterul său fiind
dat de punctul său de plecare: moartea ruşinoasă a lui Mesia. Aşa cum avea să insiste ulterior
Pavel, modul în care împărăţia urma să fie pusă în aplicare avea să fie mereu acelaşi: prin
suferinţa membrilor ei, mai cu seamă a liderilor. Călătoriile lui Pavel din Faptele Apostolilor
sunt pline de necazuri, persecuţii, bătăi, loviri cu pietre şi altele asemenea. Dar asta doar
evidenţiază ceea ce pentru Pavel se afla în miezul întregului lucru. De ce acum? Dacă lumea
era atât de ostilă, de ce să nu aştepte un prilej mai bun? De ce să fie acesta momentul ca
naţiunile neevreieşti să audă mesajul? Oare nu simţea Pavel că păşea pe o frânghie îngustă
întinsă peste craterul unui vulcan activ?
O parte a răspunsului are de-a face cu chemarea de care Pavel asculta. în Faptele
Apostolilor 26, indiscutabil una din cele mai atent şlefuite scene ale lui Luca, surprindem o
percepţie autentică a acelei chemări. E ceea ce, potrivit relatării de către Luca a discursului
lui Pavel înaintea lui Irod Agrippa, i-a spus Iisus pe drumul spre Damasc:
Pentru asta M-am arătat ţie: ca să te promovez slujitor şi martor atât al celor pe care le-ai
văzut, cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie, alegându-te din popor şi din naţiunile la care Eu
te trimit să le deschizi ochii ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la
126
stăpânirea Satanei la Dumnezeu, ca să poată lua lăsarea păcatelor şi o moştenire între cei care
au fost făcuţi sfinţi prin credinţa lor în Mine.3
într-un rezumat atât de dens ar fi uşor să ratăm o idee centrală. La fel ca majoritatea evreilor
din zilele lui, Saul din Tars crezuse mult timp că naţiunile lumii erau aservite de propriii lor
idoli. Se închinau unor non-zei, iar în gândirea evreiască înrădăcinată în scripturi cei care se
închină idolilor devin sclavii lor, prinşi într-o spirală descendentă a dezumanizării. E ceea ce
vrea să spună Pavel prin „stăpânirea Satanei” — cuvântul „satana” este termenul ebraic
pentru „acuzator”, folosit în mod popular şi adeseori destul de vag cu referire la forţa
întunecată care pare să prindă în gheare, să desfigureze şi în cele din urmă să distrugă indivizi
şi societăţi omeneşti. Şi Pavel credea că prin răstignirea Sa Iisus din Nazaret biruise puterea
întunericului. Când Iisus a murit s-a întâmplat ceva în urma căruia „satana” — şi orice forţă
întunecată care ar putea fi înghesuită sub această etichetă — nu mai avea nici o autoritate
efectivă. (în diverse locuri din scrierile sale Pavel explică modul în care s-a realizat asta; dar
ca să înţelegem misiunea lui important este în primul rând faptul că s-a întâmplat acest lucru,
că forţa întunecată a fost înfrântă.) Misiunea lui Pavel nu era doar una de convingere a
oamenilor să creadă în Iisus pornind de la o tăbliţă goală. Era vorba de a declara naţiunilor
neevreieşti că uşa închisorii lor s-a deschis şi că erau libere să iasă. Trebuiau să se întoarcă de
la idolii înrobitori ca să se închine şi să slujească Dumnezeului Celui viu.
Iar a fi liberi de consecinţele trecutului înseamnă, desigur, a fi iertaţi, cum accentuează
Pavel în acest pasaj din Faptele Apostolilor. Iertarea nu era un lucru la care lumea
neevreiască să se fi gândit prea mult. Zeii păgâni antici puteau decide, pentru orice fel de
motiv, să pedepsească
3 Faptele Apostolilor 26,16-18.
127
sau nu pe cineva, după caz; dar când un zeu hotăra să nu pedepsească pe cineva, aşa ceva nu
era socotit drept o iertare ca atare. Aceasta ar fi implicat, pe lângă multe altele, o relaţie mult
prea intimă între zei şi muritori decât era imaginată în mod normal. Atunci când fulgerul nu
te nimereşte ci-l loveşte pe cel de lângă tine, nimeni nu spune că asta înseamnă că ai fost
„iertat”. Mai degrabă ideea mult mai evreiască de iertare, ivită din ideea legământului lui
Israel cu Dumnezeul Unu şi mai cu seamă din înţelegerea înnoirii legământului după o
neascultare catastrofală, se extindea deja în aşa fel încât naţiunile lumii erau incluse, atrase în
îmbrăţişarea Dumnezeului Creator. Neevreii erau invitaţi să descopere nu doar o soartă oarbă
pe care s-o trişezi dacă se poate şi s-o înduri dacă nu se poate, ci o iertare personală din partea
unui Dumnezeu viu. Erau pentru prima dată somaţi să se înţeleagă ca oameni care urmau să
răspundă personal înaintea unui Creator înţelept. Era ca şi cum nişte orfani, crescuţi de
birocraţi fără chip într-o instituţie ameninţătoare, urmau să-şi întâlnească pentru prima dată
părinţii pe care n-au ştiut niciodată că-i au.
Ca parte pozitivă a răsturnării forţelor întunecate de aici se iveşte ideea unei noi
umanităţi, un model diferit de neam omenesc. Dacă în moartea lui Iisus a învins puterile
lumii, învierea sa însemna lansarea unei noi creaţii, a unei lumi cu totul noi. Cei cuceriţi de
„vestea bună” pe care le-o anunţa Pavel erau traşi în acea lume nouă şi urmau să devină ei
înşişi, învăţa Pavel, mici modele de lucru ale acesteia. Imaginea frânghiei înguste întinse
deasupra unui vulcan activ nu pare să ducă suficient de departe. Lansând această nouă
aventură, Pavel inventa şi trebuie să fi ştiut că inventează un nou mod de a fi oameni. Şi
trebuie să fi fost cumva asemenea primului om care şi-a dat seama că notele cântate în
succesiune creau o melodie, că atunci când sunt cântate împreună produceau armonie şi
ordonarea succesiunii crea un ritm. Dacă ne-am putea imagina o lume fără muzică şi apoi
inventarea ei oferind spaţiului, timpului şi materiei o profunzime şi putere nevisate înainte,
128
am putea avea atunci o idee a nebuneştii măreţii a chemării lui Pavel.
Toate acestea vor deveni mai limpezi pe măsură ce înaintăm urmându-l pe Pavel în prima
lui călătorie în Cipru, în sudul şi centrul Turciei de astăzi, şi înapoi. Putem data această
călătorie aproximativ în anii 47-48 d.Hr. încă două lucruri mai trebuie spuse ca introducere la
călătoriile lui Pavel şi scopul lor.
Mai întâi, dacă Pavel credea şi învăţa că odată cu Iisus, cu moartea şi învierea lui se
întâmplase ceva, un eveniment unic în felul său, prin care lumea era acum irevocabil nouă, tot
aşa credea şi că, atunci când anunţa mesajul despre Iisus („vestea bună”, „evanghelia”) un
eveniment similar unic putea şi urma să aibă loc în inimile, minţile şi vieţile unora dintre
ascultătorii lui. Pavel vorbeşte despre acest eveniment unic în felul său folosind termenul
„putere”: puterea evangheliei, puterea Duhului în şi prin evanghelie, sau puterea „cuvântului
lui Dumnezeu”. Acestea par să fie diverse moduri de a spune acelaşi lucru, şi anume că atunci
când Pavel spunea povestea lui Iisus unii oameni aflau că acest Iisus devenea o prezenţă vie,
nu doar un nume din trecutul recent. O prezenţă transformatoare, vindecătoare, tulburătoare şi
provocatoare. O prezenţă care la un nivel era genul de lucru asociat cu o putere divină, iar la
un alt nivel părea personală — omenească. Şi ea a devenit apoi focarul de care am vorbit
anterior: oamenii se întorceau de la idolii pe care îi slujiseră şi descopereau în Iisus un
Dumnezeu Care era viu, Care săvârşea lucruri, Care schimba vieţile oamenilor dinăuntru.
(Faptul că scepticii timpului, ca şi scepticii de azi, puteau şi chiar ofereau explicaţii diferite
pentru ceea ce avea loc, nu schimbă situaţia că asta spuneau oamenii că se întâmpla cu ei, că
asta înţelegea Pavel că se întâmpla şi că, indiferent dacă erau înşelaţi cu toţii sau rosteau un
adevăr periculos, urmările erau de lungă durată.)
Schimbarea era sortită să fie dramatică. Venerarea „zeilor” — marele panteon al zeilor
greci şi romani alături de
129
mulţimea altor zei de ici şi colo — îmbiba fiecare aspect al vieţii din lumea lui Pavel.
Retragerea de la toţi aceştia şi venerarea „Dumnezeului Celui viu” era mult mai mult decât
echivalentul occidental modern al renunţării la jocuri de noroc şi a merge la biserică o dată pe
săptămână. Avea să însemne acţiuni şi tipare diferite de viaţă în fiecare clipă a fiecărei zile.
Poate că singurul mod în care ne putem imagina un asemenea lucru în lumea seculară de azi e
să ne gândim cum ar fi să renunţăm la toate dispozitivele şi facilităţile noastre obişnuite:
maşină, telefon mobil, aparate de gătit, încălzire centrală sau aer condiţionat. Am fi nevoiţi să
facem fiecare din aceste lucruri într-un mod diferit, doar că mult mai mult. Zeii erau peste tot
şi implicaţi în toate. în lumea anticilor, fie că erai acasă, pe stradă sau în piaţa publică;
participând la sărbători mari şi mici; în momente de criză sau bucurie (nunţi, funeralii, plecări
în călătorie) — zeii se aflau acolo pentru a fi recunoscuţi, satisfăcuţi, chemaţi sau împăcaţi.
Odată mesajul lui Iisus acceptat, toate astea urmau să dispară. Şi vecinii aveau să o observe.
Iar ateii erau indezirabili din punct de vedere social.
Cea mai puternică divinitate la care trebuia renunţat era evident Cezarul şi asta ne duce
înapoi la problema geografiei, a motivului pentru care, cu toată lumea deschisă înaintea lui,
Pavel s-a dus unde s-a dus. Am menţionat deja cultul Cezarului şi al Romei. El se dezvoltase
în diverse moduri de-a lungul vastului Imperiu Roman, dar obiectivul era acela de a consolida
imperiul însuşi. Oameni care cred că stăpânul lor este într-un anumit sens „fiu al unui zeu”
sunt mai puţin dispuşi să se revolte decât cei care îşi privesc stăpânii doar ca pe nişte oameni
obişnuiţi. Iar atunci când vestea bună despre Iisus îşi chema ascultătorii să se întoarcă de la
„idoli”, unii din aceşti idoli din localităţile şi oraşele lumii lui Pavel vor fi fost statui ale
Cezarului sau ale membrilor familiei lui. Lucrurile încep să arate ca şi cum strategia
geografică a lui Pavel avea un subînţeles politic tăcut, dar precis. Multe dintre locurile-cheie
130
ale călătoriilor lui — Antiohia Pisidiei, unde i ne vom alătura îndată, dar şi locuri precum
Efes, Filipi şi Corint — erau centrele-cheie ale stăpânirii romane şi ale cultului roman din
bazinul de est al Mediteranei. Iar el sendrepta spre Roma însăşi şi spre Spania, un centru
major al culturii şi influenţei romane. Conectarea punctelor călătoriilor lui Pavel, reale şi
plănuite, seamănă cu cartografierea unei procesiuni regale prin inima teritoriilor Cezarului.
Nu cred atunci că alegerea de către Pavel a acestor oraşe a fost una pur pragmatică, că
selecta la întâmplare centre convenabile din care mesajul să fie dus mai departe. Nici că lui
Pavel, el însuşi cetăţean roman din naştere, i-ar fi fost pur şi simplu mai uşor să călătorească
mai degrabă în interiorul decât în afara vastului Imperiu Roman, deşi e valabilă şi asta.
Bănuiala mea e că Pavel căuta deliberat găsirea de moduri de a-şi face cunoscută ideea: e un
singur „Domn”, un singur Kyrios, şi acesta nu e Cezarul. Comunităţile celor loiali lui Iisus
(pistis iarăşi) crescute ca urmare a vestirii evangheliei de către apostol erau marcate de o
mărturisire a acelei loialităţi în acelaşi timp extrem de simplă şi extrem de profundă: Kyrios
Iesous Christos, „Domn este Iisus Mesia”. Pavel trebuie să fi ştiut precis cum anume urma să
sune asta. Era foarte conştient de modul în care funcţiona retorica imperială, pe monede şi
inscripţii, în declaraţii de loialitate civică. Era, în fond, alături de Seneca, Plutarh şi alţi
câţiva, unul din persoanele cele mai sofisticate din punct de vedere intelectual din veacul întâi
pe care le cunoaştem. Era la urma urmei moştenitorul Psalmilor şi al profeţilor care vorbiseră
despre un rege care vine şi în faţa căruia vor trebui să se supună toţi stăpânii lumii. El şi
comunităţile lui treceau peste o linie periculoasă.
Dar, va fi spus, era o linie necesară. Mici la început, dar în creştere, aceste comunităţi
constituiau experimentul unui mod de a fi oameni, de a fi oameni împreună, nemaiîncercat
vreodată în lumea dinainte. Semăna cu o formă de iudaism, mai ales în grija faţă de cei săraci,
în etica
131
sexuală strictă şi în insistenţa asupra unui monoteism care excludea divinităţile păgâne. Dar
era destul de diferit de modul de vieţuire evreiesc prin deschiderea binevoitoare faţă de toţi
cei care se lăsau cuceriţi de vestea bună despre Iisus. Faptul în sine era ceva destul de confuz
pentru cei mai mulţi. Iar adăugarea elementului de aparentă subversiune politică înrăutăţea
doar lucrurile.
Dacă toate astea sună ca o reţetă de revoltă socială şi culturală suntem pe traseul corect.
Aşa cum vor atesta povestirile din Faptele Apostolilor — şi cum vor accentua scrisorile lui
Pavel — oricine răspândea acest tip de mesaj subversiv urma să fie ţinta dispreţului, mâniei şi
violenţei. Şi nu va trece mult timp, în prima lui călătorie misionară, până când Pavel le va
întâlni pe toate trei împreună.

Luca ne relatează prima călătorie a lui Pavel în Faptele Apostolilor 13-14. Ca mare parte
din Faptele Apostolilor, şi aceste capitole se citesc cu nesaţ. Episoadele se rostogolesc unul
după altul, cu Pavel şi Barnaba grăbindu-se dintr-un oraş într-altul şi stârnind gloate
entuziasmate şi/sau ostile. Mulţi ascultă mesajul; unii cred, alţii sunt consternaţi. Oameni se
vindecă uneori în mod spectaculos. Autorităţile locale se trezesc cu faptul că are loc ceva
nou. Aceste capitole amplasează scena atât pentru călătoriile mai lungi, pentru care această
călătorie relativ scurtă serveşte drept preludiu, cât şi pentru apriga controversă în care Pavel,
Barnaba şi prietenii lor vor plonja la scurt timp după întoarcerea lor acasă.
Se pare că Barnaba preluase conducerea când au plecat, navigând din Seleucia (portul cel
mai apropiat de Antiohia) spre Cipru. Barnaba însuşi era originar din Cipru, iar insula li s-a
părut un loc firesc din care să lanseze lucrarea pe care o aveau în minte. Probabil că Barnaba
mai avea acolo legături de familie. Scurtul voiaj pe mare îi va fi fost familiar, cum poate nu
era pentru Saul; evreii nu erau un
132
popor al călătoriilor pe mare şi în scripturile lor marea este adeseori o forţă întunecată şi
ostilă. Ioan Marcu, nepotul lui Barnaba, care-i însoţea ca asistent şi se afla poate el însuşi
pentru prima dată pe mare, va fi avut şi el motive să se simtă confortabil în Cipru, cu rude şi o
cultură sinagogală care-i vor fi reamintit de casă.
Sinagoga era punctul firesc de plecare pentru mesajul foarte evreiesc al lui Pavel despre
îndelung aşteptatul Mesia al lui Israel. Putem presupune că scena amplă de mai târziu din
Faptele Apostolilor 13, unde Pavel vorbeşte pe larg în sinagoga din Antiohia Pisidiei,
reprezintă rezumatul făcut de Luca al genului de lucruri pe care Pavel (care se dovedeşte a fi
vorbitorul principal al grupului) îl va fi spus în sinagogă după sinagogă, deşi, după cum vom
vedea, cu reacţii variate. Nu auzim nimic însă despre reacţia evreilor din Cipru, deşi faptul că
Barnaba şi Ioan Marcu s-au întors mai târziu pe insulă implică un anumit răspuns pozitiv care
să fi produs cel puţin o mică comunitate de adepţi ai lui Iisus. Auzim cele întâmplate cu
călătorii odată ajunşi în capitala insulei, Pafos.
Situat în sud-vestul insulei, Pafos eclipsase de mult capitala anterioară, portul nord-estic
Salamis. Oraşul se mândrea cu o istorie îndelungată şi importantă, fiind deosebit de faimos
pentru uriaşul sanctuar al zeiţei Afrodita comemorând legendarul ei loc de naştere. (Templul
pe care-l vor fi văzut Pavel şi Barnaba a fost distrus de un cutremur în 76-77 d.Hr.; cel care
poate fi observat astăzi este o reconstrucţie ulterioară.) Capitală, Pafosul era cât se poate de
firesc sediul guvernatorului roman.
O parte din fişa postului oricărui guvernator roman era să ţină evidenţa oricărui lucru de
interes special, îndeosebi a oricărui lucru subversiv din punct de vedere social care s-ar fi
putut întâmpla în teritoriul lui. Ciprul era destul de mic. La urechile lui Sergius Paulus vor fi
ajuns cu siguranţă veşti despre cei trei dascăli evrei itineranţi şi mesajul lor neaşteptat. (Luca
notează placid că Sergius Paulus era „un bărbat inteligent”, probabil în contrast cu alte
oficialităţi
133
romane care apar altundeva în povestire.4) I-a convocat, aşadar, pe călători pentru a auzi el
însuşi ce anume avusese loc. Dar lucrurile au devenit repede mai complicate. Era acolo un alt
învăţător evreu ciudat, un anume Bar-Iisus, care avea o reputaţie locală de magician. Nu e
limpede dacă acest personaj încerca să reprezinte „un punct de vedere evreiesc” înaintea
guvernatorului sau dacă încerca să-şi folosească magia pentru a impresiona sau pentru a-şi
câştiga traiul. Comunităţile evreieşti locale se prea poate să-l fi privit drept un nonconformist
periculos. Nu putem spune nimic precis. într-un fel sau altul părea croit să se opună şi să-i
denunţe pe Barnaba şi Saul şi mesajul lor. Acesta e momentul în care simţim că se întâmplă
ceva nou, ceva care apare din interiorul atitudinii personale şi conştiinţei de sine ale lui Saul
din Tars.
Până în acest moment Saul fusese, se pare, partenerul junior, un protejat al lui Barnaba.
Acum însă păşeşte în faţă, pe cât se pare, plin de un nou gen de energie (genul de dezlănţuire
pe care el şi alţi primi creştini îl atribuiau Duhului Sfânt) şi-l denunţă pe Bar-Iisus în termeni
înverşunaţi şi intransigenţi: e un răufăcător amăgitor, un fiu al diavolului, care ia planul lui
Dumnezeu şi-l suceşte deformându-l. Un asemenea limbaj tare, preluând tradiţiile invectivei
şi aruncându-le asupra oponentului, e uşor de rostit. Dar cuvintele sunt susţinute de o acţiune
sub forma blestemului unei orbiri temporare. Dintr-odată magicianul se află bâjbâind în
întuneric — povestirea are o evidentă aromă de dreaptă răsplătire, vrăjitorul fiind el însuşi
vrăjit —, iar guvernatorul, confruntat cu un nou gen de putere, crede celor spuse de călători.
Aşa cum comentează Luca, „fusese uluit de învăţătura Domnului”5. De ce, se întreabă
cititorii, de „învăţătura”, nu de „puterea” Lui? Probabil pentru că, deşi mulţi puteau săvârşi
trucuri stranii, puterea călătorilor părea să vină nu de la ei înşişi, ci de la Cel despre care
4 Faptele Apostolilor 13, 7.
5 Faptele Apostolilor 13,12.
134
„învăţau” şi ale cărui moarte, înviere şi întronizare îl revelaseră drept adevăratul Kyrios.
Odată cu explicaţia a venit puterea. Şi cu asta Saul pare ajuns la maturitate. Nu mai este acum
un simplu dascăl sau profet activând înăuntrul bisericii ca la Antiohia. Se află în linia întâi şi
descoperind o energie şi o concentrare neaşteptate pentru a întâmpina un nou gen de
provocare.
Apare nu numai drept noul purtător de cuvânt, dar şi cu un nume nou. Luca schimbă
vitezele fără nici un efort: „Saul, numit şi Pavel” 6. De acum înainte aşa va fi numit în Faptele
Apostolilor şi în scrisori, şi aşa se va numi pe sine însuşi. De ce această schimbare?
„Saul” este în mod evident un nume regal, cel al primului rege al lui Israel din tribul lui
Veniamin. Conştient că descinde din aceeaşi seminţie, Saul din Tars pare să fi reflectat la
semnificaţia numelui, citând la un moment dat un pasaj privitor la alegerea regelui Saul de
către Dumnezeu şi aplicându-l propriei sale chemări. 7 Unii au speculat că ar fi renunţat în
mod deliberat la acest nume, cu rezonanţele lui regale, pentru a folosi un cuvânt grec legat de
adjectivul paulos, „mic, scund” — semn, poate, al unei umilinţe deliberate, „cel din urmă
dintre apostoli”. Poate. Alţii au presupus că a ales pur şi simplu un nume mai bine cunoscut
în lumea largă neevreiască, împărtăşit chiar de guvernatorul din povestirea de faţă. La fel ca
majoritatea cetăţenilor romani Saul/Paul va fi avut mai multe nume şi e destul de posibil să fi
avut deja numele „Paul” şi să fi operat pur şi simplu o schimbare între variantele disponibile.
Merită reţinut şi faptul că la Aristofan, cunoscut aproape tuturor elevilor de şcoală din lumea
greacă, adjectivul saulos desemna un bărbat cu un mers exagerat de efeminat. Putem înţelege
atunci că Pavel nu dorea să se afişeze cu acea etichetă în lumea mai largă vorbitoare de limbă
greacă, într-un fel sau altul, de acum încolo va fi „Pavel”.
6
Faptele Apostolilor 13, 9.
7
Romani 11,1-2, citând 1 Regii Samuel 12, 22.
135
întâmplarea următoare ne accentuează bănuiala cu privire la faptul că Ioan Marcu se
simţea ca acasă în Cipru. Din Pafos călătorii au plutit spre nord şi au ajuns pe coasta Pamfiliei
(sudul şi centrul Turciei actuale). Au debarcat în portul Pergam, unde Ioan Marcu îi părăseşte
şi se întoarce la Ierusalim. Pavel rămâne astfel cu un sentiment durabil de trădare şi
suspiciune: mai târziu, când Barnaba încearcă să lanseze altă călătorie şi vrea să-i dea lui
Marcu a doua şansă, Pavel refuză verde-n faţă să ia pe cineva atât de nestatornic. Episodul
ridică şi alte întrebări. Ce anume avea de făcut mai exact un asistent într-o asemenea
călătorie? Să se îngrijească de organizarea călătoriei, găzduire, bani? Să se strecoare
neobservat pentru a cumpăra provizii? Să care bagaje suplimentare cu suluri scripturistice? în
orice caz, Pavel nu uită şi acest lucru va face parte din ruptura ulterioară de Barnaba. Cei doi
s-au dus însă mai departe îndreptându-se la nord de Pamfilia aflată pe coastă, spre regiunea
Pisidiei din interiorul continentului, parte a provinciei romane Galatia. Au ajuns la oraşul
cunoscut pe atunci drept „Noua Romă”, Antiohia Pisidiei.
Motivul pentru care Antiohia Pisidiei era socotită „Noua Romă” avea de-a face cu istoria
ei colonială recentă. Războaiele civile care speriaseră lumea romană după moartea lui Iulius
Cezar în anul 44 î.Hr. lăsaseră zeci de mii de militari veterani în Grecia, Asia Mică şi aiurea.
Mulţi dintre ei vor fi fost oricum din alte ţări decât Italia, dar după ce se înrolaseră pentru un
serviciu militar activ se vor fi aşteptat cu toţii la gratificaţii. Ultimul lucru pe care îl dorea
Roma era ca astfel de oameni să vină în Italia, cu atât mai puţin la Roma; Roma era deja
suprapopulată, ceea ce crea lipsa locurilor de muncă şi ameninţarea regulată a penuriei
hranei. Prin urmare, pentru acest personal militar lăsat la vatră Augustus întemeiase colonii
foarte departe de Italia. Antiohia Pisidiei era cea mai importantă asemenea colonie din
regiune, păstrându-şi numele (Antiohia)
136
de la întemeierea ei anterioară, deşi fusese redenumită oficial Colonia Caesarea („Colonia
Cezarului”, un nume grăitor prin el însuşi) atunci când în 25 î.Hr. a fost creată provincia
Galatia, al cărui cel mai substanţial oraş sudic era.
Antiohia Pisidiei era patria multor senatori şi înalţi demnitari romani din veacul întâi, inclusiv
Sergius Paulus, pe care Pavel şi Barnaba îl întâlniseră în Pafos. Potrivit obiceiului coloniilor,
oraşul îşi dădea toată silinţa să imite Roma în arhitectură, ca de altfel şi în stilul de guvernare,
în sărbători publice şi în întreg etosul său. La mijlocul veacului întâi d.Hr., la sosirea lui Pavel
şi Barnaba, centrul oraşului era dominat de un vast complex de clădiri centrate pe cultul
imperial. Acesta includea templul însuşi alături de alte câteva clădiri şi un arc triumfal masiv
celebrând victoria lui Augustus asupra pisidienilor. Alte clădiri tipic romane, inclusiv un
apeduct şi un teatru, pot fi văzute şi astăzi. Mai mult, era unul din locurile unde putea fi
văzută, desfăşurată amplu pe clădirile publice, remarcabila lucrare autobiografică Res Gestae,
„fapte săvârşite”, pe care Augustus a inscripţionat-o în latină şi greacă în câteva locuri
incluzând capitala galatiană Ancyra, aflată mai departe spre nord. Roma nu era cunoscută
pentru declaraţii politice subtile. întregul oraş Antiohia arăta foarte limpede cine anume se
afla la conducere, precum şi implicaţiile „religioase” ale noii realităţi imperiale. Cezarul şi
Roma erau focarele centrale ale cultului, un cult menit să ţină la un loc oraşul şi regiunea şi să
le ofere siguranţă legându-le într-un mod atât de evident de patronul lor definitiv.
Toate astea fac parte din fundalul lungii cuvântări din sinagoga din Antiohia pe care Luca o
atribuie lui Pavel.8 Aşa cum am sugerat, Luca intenţiona probabil ca ea să fie tipică pentru
genul de discurs pe care Pavel îl va fi rostit sinagogă după sinagogă. Pentru cercetarea
anterioară,
8
Faptele Apostolilor 13,16-41.
137
obişnuită cu punerea la îndoială, astfel de discursuri n-ar fi de fapt compatibile cu ceea ce
ştim despre Pavel din scrisorile lui. Atât de puternic centrat pe Iisus ca adevăratul descendent
al regelui David, acest discurs a intrat sub acest gen de suspiciune atunci când savanţii au
încercat să susţină că Pavel dădea puţină atenţie mesianităţii davidice a lui Iisus. Dat fiind că
există motive serioase pentru a răsturna acel verdict, suntem liberi să explorăm discursul nu
numai în contextul său evident evreiesc, ci şi în cadrul mai larg al „Noii Rome”. Ce sens avea
într-un asemenea context proclamarea Regelui/împăratului evreilor? Ce sens avea pentru
Pavel să facă asta?
Pavel trebuie să fi simţit că pentru acest gen de moment se pregătise toată viaţa lui. Urma
să spună povestea vechiului Israel într-un mod în care să fie recunoscută de toţi, dar cu o
concluzie pe care nimeni nu o mai văzuse venind. Avea să se concentreze pe alegerea iniţială
de către Dumnezeu a Regelui David şi pe făgăduinţa că Dumnezeu va trimite în cele din urmă
un nou David. Prin urmare, trece repede de la Avraam la Exod, la stabilirea în pământul
făgăduit şi apoi la Samuel, Saul şi David însuşi. După care sare la povestea lui Iisus
subliniind atent împlinirea făgăduinţelor davidice ca mărturisite de scularea/învierea lui Iisus
— pentru care citează texte-cheie din Psalmi şi profeţi.9 Acoperă toate bazele: povestea Torei
(prima diviziune a Bibliei ebraice) e susţinută de Profeţi şi Scrieri (a doua şi a treia
diviziune). Iar culminaţia e că îndelungata speranţă a lui Israel s-a împlinit. Legea lui Moise
se încheiase într-un impas. Deuteronomul avertizase cu privire la o necredincioşie pe termen
lung a lui Israel faţă de legământ şi la urmările ei. Acum se ivise însă o cale de ieşire. Moise
putuse să-i ducă doar până acolo, dar acum Dumnezeu străpunsese acea barieră. „Iertarea
păcatelor” ajunsese, în timp şi spaţiu, o realitate nouă ca să deschidă o lume nouă. Dar, la fel
ca în cazul lui Moise,
9
Psalmii 2; 15-16; Isaia 55.
138
oare generaţia de faţă va asculta? Discursul lui Pavel se încheie cu încă un avertisment
profetic: se întâmplă ceva nou şi s-ar putea ca ei să privească în direcţia greşită şi să-l rateze
în întregime.
Aşa ceva era, desigur, dramatic şi revoluţionar. Pavel asistase la multe cuvântări de
sinagogă în tinereţea lui şi trebuie să fi ştiut că acest gen de lucruri pur şi simplu nu se spun.
Nu le prezenta un nou gen de îndemnuri morale. Cu siguranţă nu le oferea o nouă „religie” ca
atare. Nu le povestea (pentru a anticipa răstălmăcirea evidentă de care am vorbit deja) „cum
să meargă în cer”. Le anunţa împlinirea planului divin pe termen lung. Legământul mozaic îi
putuse aduce doar până aici. Povestea care începuse cu Avraam şi trimitea spre venirea
regelui davidic avea să străpungă, aşa-zicând, bariera lui Moise şi să ajungă la o ordine a
lumii cu totul nouă. Nici un evreu crescut cu Psalmii (nu în cele din urmă Psalmul 2, pe care
îl citează aici Pavel şi pe care alţi evrei din zilele lui îl studiau intens) nu putea rata esenţialul.
Dacă noul David sosise, el avea să înlocuiască toate şi pe toţi — inclusiv Noua Romă şi pe
măreţul ei împărat de peste mare. Un lucru atât entuziasmant, cât şi periculos. Nu-i de mirare
că la încheierea întâlnirii din sinagogă mulţi dintre membrii sinagogii, atât evrei, cât şi
prozeliţi, i-au urmat pe Pavel şi Barnaba. Fie mesajul lor era o farsă totală, un nonsens
blasfemiator, fie, dacă era adevărat, însemna deschiderea unei lumi cu totul noi.
Nu e de mirare nici că în sabatul următor o mulţime uriaşă s-a adunat să asculte ce spune
Pavel. De data asta comunitatea locală avusese prilejul să gândească până la capăt ce anume
puteau însemna toate astea, iar semnele nu erau bune. Pavel putea fi iscusit în expunerea
scripturilor, dar nimeni nu auzise vreodată de un Mesia răstignit şi nimeni nu-şi imagina că
dacă Dumnezeul lui Israel făcuse în sfârşit ceea ce făgăduise, chiar unii dintre evrei ar putea
rata asta, cum avertizase Pavel (în rând cu scriptura). Iar sub toate acestea iarăşi o notă
întunecată. Dacă, potrivit lui Pavel, această nouă lume a iertării se deschisese
139
să-i îmbrăţişeze pe toţi deopotrivă, neevrei şi evrei, ce avea să se aleagă de locul stabil, dar
încă fragil, al comunităţilor evreieşti din lumea romană? Toate urmau să se schimbe.
Ca şi în cazul tânărului Saul din Tars, rezultatul a fost un zel — zel pentru Dumnezeul lui
Israel, zel pentru Tora, zel împotriva oricărui lucru care ar putea răsturna ordinea
strămoşească. Câţiva evrei locali, putem presupune, întrezăriseră posibilitatea ca lucrurile
spuse de Pavel să fie adevărate. Cei mai mulţi puteau vedea însă doar ameninţarea faţă de
modul lor de viaţă, redesenarea drastică a formei în care se prezentaseră dintotdeauna
speranţele lor. Şi i-au denunţat pe Pavel şi Barnaba drept dascăli falşi care duc în rătăcire pe
Israel. Pavel a răspuns citând încă o dată din profeţi, de data asta textul lui obişnuit din Isaia
49: „Te voi face lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la marginile
pământului.”10 însăşi reacţia evreilor îi confirma sentimentul hrănit de scriptură că atunci
când Dumnezeul lui Israel a făcut ceea ce făgăduise pentru Israel, naţiunile ca întreg aveau să
intre în binecuvântarea făgăduită.
Acest lucru i-a încântat fireşte pe neevreii care auziseră acest mesaj: erau liberi să
aparţină vechiului popor al lui Dumnezeu! Dar asta a făcut şi mai rigidă reacţia evreilor şi a
produs atunci o întorsătură mult mai serioasă a evenimentelor. N-avem nici o idee dacă Pavel
intrase în contact cu cetăţenii de frunte ai Antiohiei, deşi dacă, aşa cum au sugerat unii, sosise
cu o scrisoare de recomandare din partea lui Sergius Paulus din Cipru, faptul e foarte posibil.
Dar aristocraţii din Antiohia se vor fi alertat, aşa cum romanii se alertau întotdeauna, la orice
sugestie a unor învăţături noi, stranii şi subversive care ar fi putut destabiliza delicatul status
quo social şi cultural.
Mesajul lui Pavel părea să trimită spre un teritoriu necartografiat, spre un nou tip de
comunitate „evreiască” care
10
Isaia 49, 6.
140
pretindea o continuitate cu Avraam, David şi profeţii, dar includea acum orice neevreu care
mărturisea fidelitate nou vestitului „Mesia”, Iisus, şi în acelaşi timp ameninţa (cum par să fi
ameninţat Pavel şi Barnaba) că orice evreu care refuză să vadă în Iisus pe Mesia făgăduit se
va fi eliminat de la această nouă împlinire. De când Iulius Cezar acordase poporului evreu
privilegiul unic între toate grupurile din imperiu de a nu li se cere să venereze zeii romani, e
destul de posibil ca ambele grupuri (evreii de frunte şi cetăţenii de frunte ai Antiohiei) să fi
simţit în acelaşi timp ameninţarea unei răzmeriţe civice reale. Dacă un mare număr de evrei
începeau să pretindă acelaşi privilegiu?
Vizita în Noua Romă se încheie astfel cu începutul unei noi vieţi pentru Pavel: cea a unui
apostol în suferinţă, simbol văzut al Domnului răstignit pe care-l proclama. Opoziţia
transformată în violenţă a fost de ajuns pentru a-i face pe Pavel şi Barnaba să părăsească
oraşul în grabă, scuturându-şi simbolic praful de pe picioare aşa cum au şi făcut-o.11 Au lăsat
însă în urma lor începuturile unei comunităţi noi, „pline de bucurie şi de Duh Sfânt” 12. Se
simţea o adiere de primăvară. începuse ceva nou, chiar dacă, asemenea păsărilor migratoare
care făceau pauze în călătoria lor, vestitorii primăverii fuseseră nevoiţi să plece în grabă.
Următoarele trei oraşe se succed rapid şi Luca selectează pentru o tratare specială un
incident din Lystra. Dacă aţi fi călătorit spre est şi aţi fi urmat drumul principal (Via Sebaste)
de-a curmezişul munţilor la sud-est de Antiohia, v-aţi fi îndreptat în cele din urmă spre Siria
trecând prin oraşul de baştină al lui Pavel, Tars. Primul teritoriu în care veţi fi intrat ar fi fost
Lycaonia şi primul oraş pe care-l veţi fi întâlnit ar fi fost Iconium, urmat îndeaproape de
Lystra şi apoi, ceva mai încolo, Derbe.
în veacul întâi î.Hr. zona făcuse parte din provincia romană Asia. După care, în jurul
anului 80 î.Hr., a devenit
11
Faptele Apostolilor 13, 51; a se vedea Luca 10,11.
12
Faptele Apostolilor 13, 52.
141
parte din noua provincie Cilicia. Apoi, urmând schimbărilor dinastice intervenite în rândurile
regilor clientelari, în 25 î.Hr. a devenit parte din noua provincie Galatia. Atât Iconium, cât şi
Lystra erau colonii romane folosite în 26 î.Hr. de Augustus pentru a instala veterani. Acestea
oraşe n-au avut niciodată aceeaşi importanţă, nici vaste clădiri publice ca Antiohia Pisidiei.
Dar semnificaţia lor de centre ale culturii romane şi ale cultului roman nu poate fi
subestimată.
Observăm deci cum Pavel urmează schema care apăruse deja. Mesajul şi misiunea lui
rămân ancorate ferm în tradiţiile şi speranţele lui Israel şi în mod firesc el începe cu sinagoga
folosind probabil o versiune a naraţiunii pe care am văzut-o prezentată în Antiohia (Avraam,
Exodul, David... şi Iisus). Are parte de o primire entuziastă de la câţiva ascultători şi de o
ostilitate previzibil implacabilă de la alţii. Există însă şi alte două trăsături care apar în aceste
trei oraşe, precum şi în scrisoarea pe care a scris-o Pavel acestor biserici nu la mult timp după
asta.
în primul rând, mesajul lui Pavel despre zorii unui veac nou, despre o nouă creaţie care se
trezeşte dintr-odată la viaţă, este simbolizat dramatic de o explozie de vindecări. Când scrie
mai târziu acestor biserici, Pavel se referă la semnele puternice care se săvârşiseră şi pare că
se săvârşeau încă în mijlocul lor.13 Ar trebui să fim atenţi, că veni vorba, la cuvântul modern
„miracol” în acest context. Oamenii gândesc adeseori „miracolele” drept „invadarea” ordinii
naturale de o forţă din afară. Nu aşa le priveau primii creştini. Pentru ei, vindecările
dramatice şi altminteri inexplicabile erau privite drept dovezi ale noii creaţii, ale Creatorului
însuşi acţionând într-un mod proaspăt. E ceea ce reiese limpede în incidentul din Lystra la
care ne vom întoarce îndată.
A doua trăsătură a acestei părţi a călătoriei e suferinţa. Liderii comunităţii din Iconium,
evrei şi păgâni deopotrivă,
13
Galateni 3, 5.
142
încearcă să-i atace pe Pavel şi Barnaba şi chiar să-i lapideze. 14 Pavel însuşi el lapidat şi lăsat
să moară în Lystra.15 întorcându-se prin regiune după incursiunea iniţială, mesajul pe care-l
transmit e unul tare: împărăţia lui Dumnezeu năvăleşte într-adevăr, dar pentru că ţine de acel
veac nou, noua stăpânire divină va însemna suferinţă. „Veacul acesta” şi „veacul viitor” se
freacă unul de altul cum fac cele două pietre ale unei mori pe măsură ce noua lume a lui
Dumnezeu ajunge să se nască. Cei care se lasă cuceriţi de mesajul lui Iisus vor fi prinşi la
mijloc şi prin asta vor oferi în ei înşişi dovada acestui mesaj, a veştii că Mesia cel răstignit e
acum Domnul întregii lumi.
Paradoxurile apostolatului lui Pavel sunt astfel dezvăluite încă de la începutul carierei lui
itinerante. Tot scrisul care va curge ulterior din condeiul său devine doar un complicat set de
note de subsol la o realitate pe care o descopere şi modelează deja. Când scrie bisericilor din
Galatia şi se referă la prima sa vizită la ele, Pavel menţionează că „din pricina unei slăbiciuni
trupeşti v-am binevestit evanghelia mai întâi vouă”16. Unii au speculat că ar fi fost foarte
bolnav în acel timp. Cei care invocă epilepsia sau migrene serioase ca „explicaţii” pentru
incidentul de pe Drumul Damascului le invocă fireşte şi aici. Ca alternativă, unii au sugerat
că atunci când continuă spunând că galatenii l-au primit cu atâta căldură încât, dacă era cu
putinţă, şi-ar fi scos ochii şi i-ar fi dăruit, ar fi un indiciu că suferea de un fel de boală a
ochilor.17 Este, cred, un caz (şi nu singurul) în care cititorii moderni nu reuşesc să repereze o
metaforă bine cunoscută în veacul întâi.
Cred că e mult mai plauzibil ca starea fizică deteriorată la care se referă Pavel să fie de
fapt rezultatul violenţelor la care fusese supus. în lumea antică, ca de altfel şi azi,
14
Faptele Apostolilor 14, 5.
15
Faptele Apostolilor 14,19.
16
Galateni 4,13.
17
Galateni 4,15.
143
înfăţişarea fizică a personajelor publice atârnă greu în modul în care sunt evaluate. Cineva
care apare într-un oraş la scurt timp după ce a fost lovit cu pietre sau bătut e departe de a
părea o figură impunătoare. Galatenii l-au primit însă pe Pavel ca şi cum era un înger din cer
sau chiar Mesia însuşi.18 Aşa cum va explica mai târziu Pavel, semnele trupeşti de identificare
care contau pentru el nu erau semnele tăierii împrejur, ci „stigmatele lui Iisus” — cu alte
cuvinte, semnele suferinţei prin care trecuse. Atunci când, mai târziu, se va confrunta cu
suferinţa şi la alte niveluri — inclusiv cu ceea ce seamănă cu o cădere nervoasă — va explica,
strângând din dinţi, că şi astea fac parte din ce înseamnă să fii un apostol.19
O altă temă, care rezonează de-a lungul întregii cariere publice a lui Pavel, se iveşte
pentru prima dată în Lystra. Va fi fost bine informat despre cultura religioasă neevreiască a
Anatoliei antice: mulţi zei, mulţi „domni”, multe basme despre isprăvi divine, care pot fi
urmărite până în lumea clasică a lui Homer, diversificându-se apoi în legende locale şi basme
populare. Una dintre ele, relatată de poetul roman Ovidiu, ne vorbeşte despre zeii greci Zeus
şi Hermes cutreierând nerecunoscuţi prin regiune. Inscripţii ulterioare din zonă arată că aceste
două divinităţi au fost pe urmă celebrate acolo 20. Aşa că nu e surprinzător că atunci când
Pavel vindecă în mod dramatic un bărbat care fusese olog din naştere, localnicii au presupus
că vechile poveşti se adevereau: Zeus şi Hermes se arătaseră în sfârşit. (Adăugând un strop de
culoare locală interesantă, Luca ne spune că gloata striga în întâmpinarea lor în limba locală
lycaonă.) Hermes fiind „mesagerul zeilor” şi Pavel părând să vorbească doar el, au presupus
că Pavel e Hermes. Printr-un proces de eliminare asta însemna că Barnaba trebuie să fi fost
Zeus. înainte ca apostolii să ştie ce se
18 Galateni 4,15.
19
2 Corinteni 4, 7-12; 6, 3-10; 11, 21-12,10.
20
Ovidiu, Metamorfoze 8.618-724.
144
întâmpla, cultul local trece la treabă. Preotul lui Zeus organizează o procesiune în
întâmpinarea lor. Aduce cu el boi şi ghirlande, toate accesoriile pentru un sacrificiu măreţ. N-
au lipsit fără îndoială nici muzica şi dansul. Se aflau în mijlocul unei celebrări păgâne clasice.
în acest punct intră în joc toate instinctele şi teologia a doi evrei cucernici toată viaţa lor.
Era exact tipul de idolatrie împotriva căruia lumea evreiască reacţionase întotdeauna. Vechile
povestiri despre chemarea lui Avraam insistă asupra trecutului său politeist şi a modului în
care renunţase la toate pentru a urma chemarea Dumnezeului Unu. Legea lui Moise
avertizează în repetate rânduri împotriva oricărui gen de compromis cu cultul păgân. îmbibat
de Tora din copilărie, Pavel nu va fi uitat niciodată ameninţarea creată de Balaam când a
trimis femeile moabitene să-i ispitească pe bărbaţii israeliţi să comită idolatrie, momentul în
care Finees s-a aprins de „zel”, momentul în care Ilie s-a confruntat cu închinătorii lui Baal.
Provocările ulterioare întăriseră ideea. Cea mai profundă repulsie spontană a monoteismului
evreiesc era rezervată acestui gen de lucruri şi pentru tot ce venea odată cu el. De atunci şi
până azi evreii îl acuză pe Pavel că a făcut compromisuri cu păgânismul. Dar această scenă
arată foarte limpede că dacă Pavel pare să joace un joc periculos (el ar fi spus că asta e o
concluzie falsă, dar mulţi au tras-o), n-a fost pentru că devenise un fel de păgân pe uşa din
dos. Era un monoteist la fel de înverşunat şi zelos ca oricare altul. Văzându-se în mijlocul
unei celebrări păgâne, el reacţionează ca un bărbat într-o groapă cu şerpi. Nu era deloc un loc
bun în care să se afle.
Nu era nici o simplă reacţie reflexă la „practicile religioase ale altor oameni”. în opera sa
de maturitate găsim dovezi că Pavel dispunea de o critică bine chibzuită a lumii filozofiei şi
religiei păgâne, înrădăcinată în credinţa în Dumnezeul Unu drept Creator al lumii.
Păgânismul, credea el, era pur şi simplu o parodie, oameni venerând forţe din interiorul lumii
naturale fără să-şi dea seama că ele îşi
145
datorau însăşi existenţa, vraja şi puterea lor Creatorului care le-a făcut de la bun început —
iar în cultul adus acestor forţe se afla o cale rapidă spre sclavie şi dezumanizare. Deplin
consecvent cu sloganul „întoarceţi-vă de la idoli pentru ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi
adevărat”, Pavel insistă nu doar asupra acelei provocări, ci asupra naraţiunii din spatele ei: că
mult timp acest Dumnezeu a îngăduit naţiunilor să meargă pe calea lor, dar acum ceva nou
năvălise pe scenă.
Pavel şi Barnaba se grăbesc spre mulţime şi, întrerupând atenta procesiune liturgică şi
muzica, au făcut tot posibilul să explice că mesajul lor nu are nici o legătură tocmai cu acest
lucru. Ei, Pavel şi Barnaba, nu sunt zei, ci oameni obişnuiţi şi tot rostul vizitei lor e să spună
tuturor să se întoarcă de la astfel de nebunii. „Zeii” pe care-i invocau localnicii sunt idoli
lipsiţi de viaţă, or ei, apostolii, le aduc vestea unui Dumnezeu Care e viu şi este Creatorul,
Cel ce furnizează oamenilor toate cele necesare. Se întâmplase ceva care a făcut ca acest
mesaj să devină urgent: după ce a îngăduit mult timp naţiunilor să meargă pe calea lor, acest
Dumnezeu viu a făcut acum ceva pentru a-Şi dezvălui puterea şi intenţia. De aceea e timpul
să se întoarcă de la toată această joacă de copii şi să experimenteze puterea şi iubirea lui
Dumnezeu Care îi face de ruşine pe toţi zeii.
Când plasăm acest incident alături de predica din sinagogă din Faptele Apostolilor 13,
vedem limpede modul în care funcţionează de fapt logica interioară a misiunii lui Pavel. Pe
de-o parte, el declară comunităţii evreieşti, şi după aceea tuturor, cu lux de amănunte că
îndelung aşteptata împlinire a speranţei lui Israel sosise. Povestea începută cu Avraam —
povestea modului în care Dumnezeul Unu se ocupă de problemele adânci ale întregului neam
omenesc şi plecând de aici ale creaţiei înseşi — şi-a atins ţinta. Dumnezeul lui Israel a învins
forţele întunericului care ţineau captive naţiunile şi, într-un maiestos al doilea Exod l-a adus
pe Iisus prin moarte la înviere şi plecând de
146
aici l-a declarat adevăratul fiu al lui David, Mesia lui Israel şi adevăratul Domn al lumii.
Pe de altă parte însă, dacă toate acestea sunt adevărate, asta nu înseamnă că evreii s-au
înşelat şi păgânii au avut dreptate. Dimpotrivă, puterile care ţineau în ghearele lor lumea
păgână şi „zeii” falşi pe care aceste puteri le-au folosit pentru a înşela naţiunile au fost
răsturnate. Zeus, Hermes şi toţi ceilalţi au fost dovediţi drept impostori. Pur şi simplu nu
există. Orice „putere” ar avea, le vine nu de la cvasi-divinitatea lor, ci de la faptul că,
închinându-li-se, oamenii au cedat forţelor răuvoitoare care folosesc numele lor ca un
deghizament o autoritate menită dintotdeauna de Dumnezeu să fie exercitată de oameni. De
aceea, aşa cum am văzut, dacă aceste „puteri” au fost răsturnate şi dacă noua creaţie îndelung
aşteptată a început sub stăpânirea regelui davidic, atunci naţiunile lumii sunt invitate să se
alăture poporului care se închină Dumnezeului Unu, aşa cum poporul evreu însuşi e invitat
să-l primească pe Mesia lor şi să descopere, aşa cum a insistat Pavel în Antiohia, că
neliniştitorul final al cuvintelor lui Moise către Israel din Deuteronomul 27-32 a fost rezolvat.
Povestea care nu putea merge mai departe din pricina revoltei continue şi a inimii împietrite a
lui Israel a ajuns la noua ei destinaţie. Ceea ce nu s-a putut rezolva sub Moise a fost rezolvat
acum o dată pentru totdeauna.21
Trecerea e rapidă. Cu un minut în urmă lycaonienii erau gata să se închine lui Pavel; un
minut mai târziu vor fi gata să-l lapideze. Chiar dacă sună extrem — dar cine suntem noi să
judecăm o cultură total diferită? —, faptul poate fi explicat mai uşor decât ne-am putea
închipui şi nu doar pe baza principiului nestatorniciei gloatelor (asemenea celor care în
duminica Intrării în Ierusalim strigaseră „Osana” şi câteva zile mai târziu „Răstigneşte-l!”).
Mai degrabă Pavel realizase o extraordinară vindecare. Faptul nu putea
21
Faptele Apostolilor 13, 38-39.
147
fi negat. Dar dacă nu trebuia identificat cu nimeni din panteonul grecesc, atunci cine era?
Vreun magician?
Ceea ce pentru unul înseamnă miracol, pentru altul poate însemna magie, iar cine
săvârşeşte fapte puternice fără sancţiunea cuvenită poate fi un înşelător primejdios. Iisus
însuşi fusese acuzat că e din aceeaşi tabără cu diavolul. Deuteronomul îl avertizase pe Israel
cu privire la acest gen de lucruri, iar o gloată păgână nedumerită va fi fost şi ea gata pentru o
explicaţie similară. Poate că Pavel îi vrăjise, ameţindu-i cu trucuri magice ca să-i jefuiască. O
asemenea persoană ar fi mai bine să fie eliminată cu totul şi amestecul de evrei zeloşi şi
localnici păgâni furioşi îl lasă pe Pavel aproape mort sub o ploaie de pietre. „O dată am fost
lovit cu pietre” va spune mai târziu.22 Una singură ar fi fost de ajuns pentru a lichida mai
mulţi oameni, dar pentru un motiv anume Pavel trăieşte să povestească întâmplarea, probabil
devenind inconştient destul de devreme şi lăsat pentru că părea mort.
Totodată, un asemenea incident i-ar fi convins pe mulţi că se hazardaseră într-o aventură
prostească şi trebuiau să găsească moduri mai puţin riscante de a duce mai departe mesajul.
Dar hotărârea lui Pavel e şi mai nestrămutată. Prietenii s-au adunat în jurul lui şi-l duc în oraş.
Acest gen de suferinţă, explică apoi, e exact semnul ciocnirii dintre două lumi; se află pe
marginea lumii noi şi dacă acesta e preţul, el trebuie plătit. Va merge, aşadar, mai departe.
încă o vizită, de data asta la Derbe, ceva mai departe pe acelaşi drum. Dacă ar fi mers mai
departe de-a lungul Viei Sebaste, Pavel şi Barnaba ar fi urcat prin abrupta trecătoare Porţile
Ciliciei din Munţii Taurus şi ar fi nimerit în Tars, oraşul de baştină al lui Pavel. Vor fi avut
motive să nu facă asta. în schimb s-au întors înapoi revizitând oraşele în care lansaseră micile
comunităţi ale noii creaţii, aceste grupuri de oameni care s-au aflat prinşi într-o mişcare în
acelaşi timp atât de extrem de evreiască, dar şi atât
22
2 Corinteni 11, 25.
148
de neasemănătoare cu (şi, prin urmare, atât de ameninţătoare pentru) orice lucru la care s-ar fi
gândit comunităţile evreieşti locale. Cum era de aşteptat, au încurajat aceste grupuri restrânse;
le-au îndemnat să „rămână încredinţă”, care în traducere sună „rămâneţi loiali”, cu alte
cuvinte, loiali Celui Credincios, adevăratului Rege Iisus. Le vor fi reamintit, având drept
dovadă evidentă trupul bătut al lui Pavel, că ultima „împărăţie a lui Dumnezeu”, domnia
suverană a Dumnezeului Unu pe pământ ca şi în cer, va veni „prin multă suferinţă”. 23
Suferinţa nu e, se pare, pur şi simplu ceva prin care oamenii credincioşi trebuie să treacă
pentru a ajunge la destinaţie. E în ea însăşi modul prin care puterile întunecate care
stăpâniseră lumea se vor epuiza în ele însele, modul prin care victoria definitivă câştigată de
Mesia pe Cruce va fi sădită în lume.
Toate acestea Pavel şi Barnaba şi le întipăriseră în conştientul şi subconştientul lor. Văzuseră
puterea lui Dumnezeu dezvăluită pe măsură ce spuneau povestea lui Israel ajunsă în punctul
ei culminant în Iisus. Fuseseră martorii a tot felul de „semne şi minuni”. Suferiseră şi
descoperiseră că şi aceasta e un mijloc al puterii prin care se naşte veacul nou al lui
Dumnezeu. Şi, mai ales, văzuseră că, auzind mesajul, mulţi neevrei răspunseseră cu
încântare, au crezut şi au rămas loiali lui Iisus ca Domnul răstignit şi înviat. Lucrul la care
fuseseră martori anterior în Antiohia Siriei — crearea unei comunităţi noi în care evrei şi elini
erau în stare să vieţuiască împreună pentru că tot ce îi despărţise înainte fusese desfiinţat pe
Cruce — se adeverea oraş după oraş.
Fiecare element de mai sus contribuie la răspunsul nostru iniţial la prima întrebare privitoare
la motivaţiile cele mai adânci ale lui Pavel. Fiecare contribuie la o mai adâncă înţelegere a
celei de-a doua întrebări, ca de altfel şi a sensului a ceea ce s-a întâmplat cu Pavel pe drumul
spre Damasc. Nu e nici o sugestie că Pavel ar fi îmbrăţişat o
23
Faptele Apostolilor 14, 22.
149
„religie” diferită de cea pe care o urmase până atunci. Nu e nici o sugestie că până în acest
moment ar fi presupus că pentru a ajunge în „cer” cineva trebuia să-i placă Dumnezeului lui
Israel săvârşind fapte morale bune, iar că acum se oferea o cale mai uşoară („Trebuie doar să
crezi!”). Ambele sugestii — foarte populare în gândirea occidentală din ultimele secole —
sunt pur şi simplu anacronice. Nu aşa gândeau evreii sau păgânii acelui timp şi cu certitudine
nu aşa funcţiona mintea lui Pavel.
Ceea ce conta pentru Pavel şi Barnaba era că Dumnezeul lui Israel, Creatorul lumii,
săvârşise în Iisus lucrul pe care-l făgăduise mereu, împlinind vechea naraţiune mergând până
la Avraam şi David şi străpungând „bariera lui Moise”, îndelungatul sentiment al evreilor că
Moise însuşi avertizase despre eşecul legământului şi consecinţele lui. Şi dacă asta se
întâmplase acum, dacă moartea lui Mesia terminase cu „puterile” care-i ţineau captivi pe
evrei şi greci deopotrivă, iar învierea lui lansase o nouă ordine a lumii „pe pământ ca şi în
cer”, atunci naţiunile neevreieşti erau nu doar libere să se întoarcă de la idolii lor acum lipsiţi
de putere ca să slujească Dumnezeului viu şi adevărat, ci fusese rezolvată însăşi „necurăţia”
lor — idolatria şi imoralitatea citate mereu ca motive pentru care evreii nu trebuie să
fraternizeze cu ei. Sensul radical al Crucii lui Mesia era de ambele părţi motivul pentru care
acum trebuia să fie o singură familie alcătuită din toţi oamenii lui Mesia. Şi poate asta ne va
ajuta ulterior pentru cealaltă întrebare care pluteşte deasupra tuturor studiilor despre Pavel: de
ce această mişcare extraordinară, lansată de acest bărbat energic şi subversiv, s-a răspândit în
felul în care a făcut-o?
Toate aceste întrebări au nevoie ca punct central de recunoaşterea faptului că aceasta nu
era nici o „religie” nouă, nici un sistem de mântuire dincolo de lume. în inima mesajului,
învăţăturii şi vieţii lui Pavel era — ca să folosim o expresie tehnică — o eshatologie
mesianică radicală. O eshatologie: ziua nouă şi îndelung aşteptată a lui
150
Dumnezeu sosise. Mesianică: Iisus este adevăratul fiu al lui David anunţat ca atare în învierea
lui şi împlinind intenţiile anunţate lui Avraam şi extinse în Psalmi la îmbrăţişarea lumii.
Radicală: nimic din trecutul lui Pavel sau Barnaba nu-i pregătise pentru această nouă stare de
lucruri. Faptul că acum credeau că era ceea ce Dumnezeu plănuise dintotdeauna nu le reduce
uimirea şi perplexitatea. Ştiau că un asemenea program va întâmpina o rezistenţă îndârjită, ba
chiar violenţă. Ce nu puteau prevedea călătorind înapoi prin sudul provinciei Galatia şi apoi
navigând acasă la Antiohia Siriei, era că noua realitate la care fuseseră martori avea să fie în
centrul unei aprige controverse chiar printre adepţii lui Iisus, necum că doi dintre ei, Pavel şi
Barnaba, se vor afla în tabere adverse pe măsură ce controversa va da în clocot.
6
Antiohia şi Ierusalim
A scrie o biografie, aşa cum am spus mai sus, înseamnă să intri în minţile unor oameni
care nu gândesc la fel ca noi. Iar istoria implică adeseori încercarea de a intra în minţile unor
indivizi şi grupuri care, deşi trăiesc în acelaşi timp, gândesc în moduri foarte diferite atât unul
faţă de altul, cât şi faţă de ei înşişi. A încerca să depistezi învolburatele curente de gândire şi
acţiune din lumea lui Pavel e un exerciţiu de acest tip.
Am explorat deja, cel puţin într-un mod preliminar, diferitele puncte de vedere care ar
putea explica reacţia la lucrarea lui Pavel din oraşele din sudul Galatiei. Autorităţile romane
voiau să menţină pacea şi să producă stabilitate socială. Dornici să facă o impresie bună în
faţa lumii imperiale, localnicii de frunte îşi dădeau toată silinţa în acelaşi scop. Vrând să
trăiască în pace menţinându-şi în acelaşi timp integritatea, comunităţile evreieşti preţuiau
scutirea lor specială de la venerarea „zeilor”, inclusiv, fireşte, cea a divinităţilor imperiale.
Aceste viziuni centrate pe stabilitate au fost inevitabil zdruncinate de mesajul lui Pavel
susţinut din spate de fapte puternice şi anunţând împlinirea scripturilor lui Israel în
evenimentele mesianice care-l implicaseră pe Iisus.
Acest mesaj genera o viziune diferită, o nouă realitate socială. Contesta obişnuitele
tabuuri evreieşti împotriva fraternizării cu neevreii, nu pentru că Pavel ar fi inventat dintr-
odată idealul „toleranţei” din secolul XVIII, ci deoarece
154
credea că se năştea o nouă ordine a lumii în care toţi oamenii lui Mesia erau primiţi în
condiţii egale, şi în care toţi erau asiguraţi că sunt „moştenitori” ai „împărăţiei” care se lansa
chiar acum. Evenimentele morţii şi învierii lui Iisus şi puternicul dar al Duhului Sfânt
însemnau că „puterile” care ţinuseră captivă lumea păgână fuseseră răsturnate şi păgânii care
au ajuns acum să creadă în Mesia erau liberi de întinările idolatriei şi imoralităţii.
Toate acestea formau un nod strâns de credinţe în Dumnezeul Unu, pe de-o parte, şi o
nouă realitate socială şi culturală, pe de altă parte. Generaţiile ulterioare au încercat uneori să
aplatizeze toate acestea într-o teologie abstractă. în zilele noastre unii au încercat asta în sens
opus văzând numai o sociologie. Dar acestea sunt simplificări excesive. Evreiască în miezul
ei, dar remodelată în jurul evenimentelor mesianice care-l implicaseră pe Iisus, viziunea lui
Pavel era în acelaşi timp sută la sută teologică şi sută la sută despre formarea şi menţinerea
unei comunităţi noi. Şi asta însemna tulburare.
Tulburarea a venit nu numai din contextul sudului Anatoliei sau din nord-vestul Siriei. O
viziune destul de diferită despre realitate se contura în Ierusalim, oraşul pe care Pavel îl
cunoştea prea bine din zilele sale de tânăr „zelos” de frunte.
Ierusalimul era încă în centrul mişcării lui Iisus. Iacob, fratele lui Iisus însuşi, era liderul
recunoscut şi fără rival şi avea să-şi păstreze acest rol până la asasinarea lui de zeloţii
extremişti în anul 62 d.Hr. Petru şi Ioan, ceilalţi doi membri dintre cei trei ucenici mai
apropiaţi de Iisus în zilele sale de pe urmă (Iacob, fratele lui Ioan, fusese ucis de Irod Agrippa
la începutul anilor 40) şi Iacob fratele Domnului păreau să formeze un gen de triumvirat;
„Iacob, Petru şi Ioan”, aşa cum am văzut mai devreme, erau numiţi „stâlpii”, structura de
rezistenţă a „noului Templu”. Credeau că Dumnezeul lui Israel Se întorsese în persoană şi
locuia acum printre adepţii lui Iisus şi în ei. Această credinţă prinsese acum rădăcini, oferind
adepţilor lui Iisus
155
un puternic — deşi controversat şi periculos — sentiment al identităţii.
Desigur, aceasta era încă o identitate evreiască. La fel ca Pavel în sudul Anatoliei, dar
foarte diferit de el în concluziile pe care le trăgea, prima comunitate din Ierusalim se privea
drept împlinirea vechilor făgăduinţe făcute lui Israel. Ceea ce nu înseamnă că Biserica din
Ierusalim gândea toată la fel. Faptele Apostolilor revelează diviziuni semnificative. Dar
oricine trăia în Ierusalim în anii de la mijlocul veacului întâi era obligat să se confrunte cu
provocarea ridicată de întrebarea: Când anume va face în sfârşit Dumnezeul Unu ce a
făgăduit şi va elibera vechiul Său popor o dată pentru totdeauna de ruşinea şi scandalul
stăpânirii romane? Şi întrucât Roma era privită drept ultima formă a monstruoasei stăpâniri
păgâne asupra poporului lui Dumnezeu, cum şi când avea de gând Dumnezeul Unu să
răstoarne monştrii şi să instaureze pe pământ împărăţia Lui neclintită?
întrebarea era mult mai apăsătoare în Ierusalim decât pentru evreii din diaspora. Una era
pentru rezidenţii evrei stabiliţi de multă vreme într-un oraş ca Antiohia Pisidiei sau Tars să
ajungă la un aranjament prin care puteau să-şi ţină Tora fiind în acelaşi timp recunoscători
Romei pentru dispensa de la ritualurile şi sărbătorile publice altminteri obligatorii. Ceea ce nu
înseamnă că evreii aflaţi în acea situaţie nu visau la un viitor diferit. Scripturile le vorbeau
despre venirea unui timp în care cunoaşterea şi slava Dumnezeului Unu aveau să umple
lumea întreagă. Unii evrei din lumea neevreiască se priveau drept un avanpost secret care
arăta calea spre timpul viitor, spre „împărăţia” viitoare. Cei mai mulţi însă erau mulţumiţi să
găsească un modus vivendi care le permitea să fie loiali Dumnezeului lui Israel fără să intre în
confruntare directă cu autorităţile romane.
Dar în Ierusalim lucrurile nu stăteau atât de uşor. Ştim despre situaţia din Ierusalim din
relatările amănunţite şi colorate ale lui Iosif, contemporanul mai tânăr al lui Pavel.
156
Iosif era orice altceva decât un observator neutru. Era el însuşi un evreu aristocrat bogat, care
pretindea că a încercat diferitele „şcoli de gândire” evreiască şi servise ca general de armată
la începutul războiului împotriva Romei (66-70 d.Hr.) înainte să schimbe tabăra şi să-şi
sfârşească zilele în Roma cu pensie imperială. Citind descrierile făcute Ierusalimului la
jumătatea veacului, plonjăm mai întâi într-o lume extrem de complexă şi confuză. Diverse
partide, grupuri, mişcări mesianice şi profetice, dascăli şi predicatori, pretindeau cu toţii că
Dumnezeul lui Israel acţiona aici sau acolo ori în acest fel şi-i anatemizau adeseori violent pe
cei care vedeau diferit lucrurile sau urmau unor lideri rivali. Când, în ultimele luni ale
războiului, romanii vor încercui Ierusalimul răstignind atât de mulţi evrei încât au rămas fără
lemne pentru cruci, Iosif va observa plin de mâhnire că mai mulţi evrei fuseseră ucişi de alţi
evrei decât de romanii înşişi. Şi asta nu pentru că romanii ar fi fost îngăduitori.
Problemele nu erau făcute mai uşoare nici de şirul de guvernatori romani inepţi trimişi să
menţină pacea de-a lungul acestei perioade. Au fost momente — sub cei doi regi numiţi Irod
Agrippa, amândoi prieteni cu familia imperială romană — când unii trebuie să fi sperat o
reglementare, un aranjament de tipul „trăieşte şi lasă-i să trăiască”. Aşa ceva nu va fi fost
niciodată destul pentru tânărul zelos Saul din Tars care tânjea după împărăţia ultimă a lui
Dumnezeu. Ierusalimul anilor 40, 50 şi 60 era patria unei întregi generaţii care adoptase o
viziune extremistă, urând până şi gândul unui compromis cu păgânii şi aşteptând ceva de
genul victoriei trimise din cer lui Iezechia asupra lui Senaherib sau a înecării egiptenilor în
Marea Roşie. Cum anume trebuie să fi stat lucrurile pentru un adept al lui Iisus într-un astfel
de Ierusalim?
Ceea ce conta, încă o dată, era loialitatea. De partea cui te afli? Eşti un susţinător zelos
total al Dumnezeului Unu şi al Torei Lui, gata să faci orice e necesar să aperi onoarea lui
Dumnezeu şi să instaurezi împărăţia Lui — sau eşti un
157
colaboraţionist? Eşti gata să faci afaceri cu lumea păgână când îţi convine? Eşti pregătit să-ţi
atenuezi adevărata fidelitate, preferând să treci cu vederea faptul că păgânii se închină la idoli
şi drept urmare se comportă în moduri care nu se cuvin rostite? La urma urmei aşa se
comportase generaţia din pustiu; ne amintim de Balaam, ne amintim de femeile moabitene,
ne amintim de Finees şi de „zelul” lui — şi marile făgăduinţe ale legământului pe care Finees
le-a primit ulterior („i s-a socotit lui ca dreptate”). Scripturile erau destul de limpezi cu privire
la faptul că loialitatea totală faţă de Dumnezeul Unu însemna refuzul oricărui compromis cu
lumea păgână. Presiunea socială şi culturală pentru a afirma acea veche loialitate şi de a fi
văzut rămânând în ea era intensă. Gândiţi-vă însă cum anume trebuie să se fi simţit un adept
al lui Iisus în acea lume. Şi vă veţi afla în faţa unei provocări foarte diferite faţă de cea
întâmpinată de adepţii lui Iisus în Siria sau Anatolia.
Dacă, aşa cum am văzut, Biserica din Ierusalim îşi consolidase deja în acel timp un simţ
al identităţii ca un fel de mişcare contra-Templu, asta nu însemna că membrii ei erau
„antievrei”. Din contră, se puneau în rând cu multe alte grupuri care priveau ierarhia
Templului (bogaţii aristocraţi saduchei, inclusiv familia marelui preot) drept o adunătură
coruptă şi compromisă, preocupată doar de propriile interese şi mult prea dornică să încheie
afaceri cu romanii. în unele privinţe Biserica timpurie din Ierusalim părea să trăiască ca multe
alte grupuri care credeau că Dumnezeu inaugurase „zilele de pe urmă” — orice vor fi înţeles
prin asta. în surescitarea primelor faze, şi-au pus averile în comun; acest experiment social e
posibil să fi contribuit la sărăcirea lor ulterioară. Duceau o viaţă de rugăciune, post,
comuniune şi grijă de săraci şi de văduve. Pe cât putem spune, se conformau cu credincioşie
legii evreieşti. Din acest punct de vedere, pentru mulţi privitori din afară, ei trebuie să fi părut
o ciudată variantă mesianică a mişcării fariseilor, care asocia loialitatea înverşunată a acestora
faţă de Dumnezeul Unu al lui Israel cu
158
propria lor credinţă, deocamdată poate mai puţin articulată, că Dumnezeul Unu Se revelase în
şi ca aducătorul împărăţiei răstignit şi înviat, Iisus însuşi.
Mă îndoiesc că cineva, chiar Pavel însuşi, ar ff putut scrie cartea pe care ne-am fi dorit s-o
citim cu toţii — o analiză atentă a ceea ce credeau exact toate grupurile din Ierusalim, a
felului în care se aranjau diferitele lor speranţe şi aşteptări, ce fel de texte scripturistice
foloseau ş.a.m.d. Dar toţi credeau în speranţa lui Israel — speranţa într-o mare salvare divină,
deja lansată pentru adepţii lui Iisus, fusese instaurată, chiar dacă în mod evident nu şi pe
deplin. Toţi credeau într-o loialitate extremă faţă de Dumnezeul Unu al lui Israel. O divizare
înverşunată exista cu privire la care anume trebuia să fie sensul acelei loialităţi, dar numai un
nonconformist cutezător ar fi putut sugera că puteau exista forme de loialitate în care tradiţiile
strămoşeşti ale lui Israel axate pe Tora n-ar juca un rol central. Potrivit Faptelor Apostolilor,
Petru însuşi rupsese cel dintâi tabuul şi s-a dus să propovăduiască şi să ia parte la masa
comuniunii cu neevrei; pentru acest gest radical primise o validare divină puternică care i-a
convins pe bănuitorii săi colegi din Ierusalim că acesta era lucrul corect care trebuia făcut. 1
Dar şi acest gest pare să nu fi fost gândit până la capăt cu referire la ce anume credeau despre
Iisus însuşi. Fusese o decizie pragmatică. Aici l-a condus Duhul; prin urmare asta trebuie să fi
fost dorinţa lui Dumnezeu.
Pentru majoritatea adepţilor lui Iisus cu baza în Ierusalim era foarte uşor să-şi privească
mişcarea drept o variaţiune centrată pe Iisus a agendei loialiste evreieşti. La urma urmelor
Dumnezeu putea aduce şi câţiva neevrei. Se întâmplase mereu în istoria lui Israel, cum arată
limpede cartea Rut şi diverse alte pasaje. Dar cu greu şi-ar fi putut imagina cineva că
Dumnezeul ale Cărui scripturi avertizează constant împotriva neloialităţii faţă de legământ
avea să declare dintr-odată de prisos Tora însăşi.
1
Faptele Apostolilor 10-11.
159
Dar tocmai asta credeau mulţi din Ierusalim, inclusiv mulţi adepţi ai lui Iisus, că învăţa
Pavel. Vedem asta mai târziu, când Pavel se întoarce pentru ultima dată la Ierusalim la
jumătatea anilor 50 după călătorii prelungite în Grecia şi Asia Mică. După ce tocmai şi-a scris
scrisoarea către romani, cea mai mare tratare creştină timpurie a complexelor legături ale
legămintelor Dumnezeului Unu al lui Israel cu poporul Lui, Pavel se trezeşte vorbind unei
mulţimi furioase pentru care şi simpla menţionare a faptului de „a merge la elini” era dovadă
clară că este un om nepăsător al compromisurilor. 2 Acest gen de reacţie la zvonuri trunchiate,
atât în Antiohia Siriei, cât şi în noile Biserici din sudul Anatoliei, era viu şi răspândit încă de
la jumătatea anilor 40. La urma urmelor, evreii, inclusiv adepţii evrei ai lui Iisus, călătoreau
regulat înspre şi dinspre Ierusalim. Ceva atât de ciudat şi dramatic ca mesajul despre Iisus şi
efectele pe care le avea acesta va fi fost un evident subiect de conversaţie. Ieşise vestea că,
nemulţumiţi să aparţină unei comunităţi mixte din Antiohia Siriei, Pavel şi Barnaba porniseră
în lume spunând evreilor că nu mai sunt obligaţi să se supună legii lui Moise! Dacă Pavel
spunea într-adevăr că Dumnezeu croise o cale prin problemele lăsate în urmă de Moise — că
acum ei puteau fi „făcuţi drepţi” faţă de toate lucrurile care erau încă o problemă sub Moise3
— atunci asta spunea în esenţă că însăşi Tora poate fi dată deoparte. Cine putea spune ce
urmări îngrozitoare puteau decurge de aici?
Toate acestea se concentrau pe semnul legământului: circumcizia sau tăierea împrejur.
Unii evrei de pe timpul lui Pavel încercaseră să „explice” practica tăierii împrejur trimiţând la
efectele ei morale, sugerând că tăierea prepuţului ar reduce pofta. N-am nici o dovadă că a
funcţionat, deşi puternicele tabuuri evreieşti împotriva imoralităţii sexuale avuseseră cu
siguranţă un efect constrângător prin
2
Faptele Apostolilor 21, 27-22, 22.
3
Faptele Apostolilor 13, 38-39.
160
contrast cu abordarea normală neevreiască. Cu secole înainte de Pavel tăierea împrejur
ajunsese să aibă o puternică valoare simbolică. Trimiţând la Facerea 17 şi susţinută viguros
de diferite momente din Pentateuh, tăierea împrejur din ziua a opta a pruncilor de parte
bărbătească era semnul obligatoriu al calităţii de membru al legământului. Şi alte naţiuni
avuseseră practici similare, dar în zilele lui Pavel expresiile „tăiere împrejur” şi „poporul
evreu” erau practic sinonime. Asta însemna că dacă un bărbat neevreu dorea să facă parte din
comunitatea evreiască, precum heveii din Facerea 34, trebuie să fie tăiat împrejur.4 E
adevărat că profeţii şi Moise însuşi vorbiseră despre o „tăiere împrejur a inimii” ca realitate
ultimă spre care era menită să trimită tăierea împrejur fizică. Acea realitate mai adâncă era
asociată cu făgăduinţa unei înnoirii ultime a legământului. Dar nimeni din primii ani ai
veacului întâi nu şi-ar fi imaginat că, dacă Dumnezeul Unu şi-ar înnoi realmente legământul,
tăierea împrejur fizică va putea fi sărită pentru neevreii care urmau să fie incluşi în el. Din
contră. Tăierea împrejur devenise o piatră de încercare, un simbol elocvent, un semn, încă o
dată, de loialitate.
Când ne gândim la loialitate şi la modurile în care funcţionează de fapt o comunitate
strâns unită într-o situaţie politică extrem de încinsă ne dăm seama care era miza. Adepţii lui
Iisus din Ierusalim se confruntaseră cu tulburări de la bun început. Mulţi se împrăştiaseră în
urma primelor persecuţii, dar exista încă un nucleu dur, centrat mai ales în jurul lui Iacob
însuşi. Cel puţin de pe timpul omorârii lui Ştefan ei erau priviţi ca potenţiali subversivi,
neloiali Templului şi tradiţiilor lui. Acum această neloialitate se arăta într-un mod nou: se
aliaseră cu o mişcare presupus legată de Iisus din ţări îndepărtate care-i învăţa pe evrei că nu
trebuie să se supună Torei! Era genul de mişcare, gândeau în mod normal evreii loiali, care
avea să introducă un compromis după altul până când orice evreu
4
1 Macabei 2, 46; Iosif, Antichităţi 13.257-258, 318.
161
ataşat încă de ea avea să afle că nu se mai distinge prin nimic de păgâni. Aici în Ierusalim toţi
evreii loiali ştiau că păgânii sunt duşmanul pe care Dumnezeu îl va răsturna într-o bună zi,
aşa cum a răsturnat armatele Faraonului în Marea Roşie. Dar acolo în diaspora, această
mişcare nouă îi trata, se pare, pe păgâni ca parteneri egali.
Pe străzile din Ierusalim se vorbea deci că aceşti adepţi ai lui Iisus nu erau de fapt evrei
loiali. Lăsaseră garda jos. Aşa lucraseră mereu forţele întunericului, şi în Ierusalim erau mulţi
care pândeau cu încordare primele semne în mişcarea locală a lui Iisus. Priviţi deci cu
suspiciune, adepţii lui Iisus puteau fi în pericol. Vor fi sperat împotriva oricărei speranţe că
mişcarea lui Iisus din lumea largă — nu în cele din urmă acel nărăvaş Pavel — nu-i va trage
într-o tulburare şi mai adâncă, într-o culpă prin asociere. Din tot ce auziseră, semnele nu erau
încurajatoare.
Aceste precaute propuneri istorice cu privire la situaţia din viaţa reală cu care se
confruntau adepţii lui Iisus din Ierusalim şi colegii lor (dacă erau văzuţi ca atare) din diaspora
aduc un corectiv simplificărilor exagerate strecurate mult prea uşor în interpretările date lui
Pavel — o problemă specifică cititorilor occidentali moderni. Filozofiile noastre au avut
tendinţa să despice lumea în două: ne imaginăm că „ştiinţa” se ocupă numai cu „faptele tari”,
în timp ce „artele” se ocupă cu chestiunile nebuloase ale sensurilor lăuntrice. în chip
asemănător în cultura populară, sentimentele şi motivaţiile interioare („descoperă cine eşti de
fapt” sau „urmează-ţi inima”) sunt de obicei invocate drept adevărata realitate personală
împotriva „identităţi” pur exterioare. Unele tipuri de protestantism au absorbit adânc asta,
presupunând că „evanghelia” ţine în întregime de simţirea lăuntrică, o dispoziţie a inimii, şi
deloc de realitatea şi acţiunile exterioare, fie morale, fie „religioase”. Uneori s-a crezut chiar
că acesta este singurul şi unicul sens al învăţăturii lui Pavel despre „îndreptarea prin credinţă,
nu prin fapte”. Dar lucrurile n-au fost nici pe departe atât de simple.
162
Patru lucruri s-au întâmplat atunci într-o succesiune rapidă. Primul, Petru a venit la
Antiohia şi a luat parte un timp la viaţa bisericii de aici. Cât timp nu ştim, deşi acest incident
şi cele următoare — inclusiv redactarea primei scrisori a lui Pavel, cea către bisericile
Galatiei — trebuie datată în jurul anului 48 d.Hr. Al doilea, la Antiohia au venit şi alţii de la
Ierusalim pretinzând că au fost trimişi de Iacob. Acest fapt a produs un mic cutremur în
biserica Antiohiei şi o controversă, descrisă de Pavel însuşi într-un mod atât de tăios încât,
chiar şi de la o atât de mare distanţă, roşim auzind o denunţare atât de devastatoare.
În acest climat de gândire ne-a fost uşor să ne imaginăm că am înţeles de ce insistă Pavel
că tăierea împrejur nu mai contează pentru calitatea de membru în familia lui Dumnezeu. Era
în mod evident interesat, credem, de realitatea interioară a unei persoane împotriva
legaliştilor sâcâiţi care credeau că trebuie să ne supunem unui lung şir de instrucţiuni rituale!
Credea, spunem, într-un mesaj al iubirii mai degrabă decât al legii, al sentimentului interior
mai degrabă decât al conformării exterioare, al credinţei din inimă mai degrabă decât al
religiei de manual sau al spectacolului liturgic. Şi mai ales presupunem că Pavel credea că
Dumnezeu nu cerea o ascultare morală desăvârşită din partea poporului pentru că Dumnezeu
preferase oricum dintotdeauna acţiunilor drepte (cu care te-ai putea mândri) simţămintele
drepte (inclusiv „credinţa”). Şi am putea continua tot aşa.
Aceste caricaturi sunt ele însele pline de contradicţii. Cine crede că faptul de a avea
„simţăminte” drepte nu-i face pe oameni să se mândrească e neobişnuit de orb faţă de
înţelegerea curentă potrivit căreia tot ce contează este o „atitudine” corectă în chestiunile
zilei. Dar asta nu face aceste caricaturi mai puţin puternice. Şi nici una din ele nu ne va ajuta
să înţelegem ce anume s-a întâmplat atunci când cei din Ierusalim au auzit ce făcea şi învăţa
Pavel şi au reacţionat alarmaţi.
163
Al treilea, câteva săptămâni sau poate luni mai târziu, Pavel a primit veşti rele de la micile
comunităţi de credincioşi neevrei din sudul Anatoliei recent întemeiate de el însuşi şi de
Barnaba. Toate acestea sunt legate cu atât de multe bucle interconectate de înţelegeri,
neînţelegeri, pretenţii şi contra-pretenţii evreieşti şi creştine proprii veacului întâi, încât cel
de-al patrulea eveniment pare să fie deosebit de greu de înţeles, dar deosebit de important de
sesizat. Al patrulea eveniment a fost scrierea de către Pavel a faimoasei sale prime scrisori,
cea către galateni.
Pornise atunci spre Ierusalim în speranţa de a lămuri toate lucrurile cu cei care păreau să
fie la originea tulburării. Şi care credeau, fireşte, că el crease tulburarea. Controversele sunt
mereu aşa. Generaţiilor de creştini care au citit Galateni ca parte a sfintei Scripturi trebuie să
li se reamintească faptul că, dacă Galateni este o parte a Bibliei, e o parte a Bibliei aşa cum o
avem — cu bune şi rele, cu tăişuri ascuţite şi remarci sarcastice. Poate că tocmai asta şi este
de fapt „sfântă scriptură” — nu o listă calmă şi senină de adevăruri care trebuie învăţate, sau
de porunci care trebuie ascultate, ci o carte colţuroasă care te forţează să-ţi maturizezi
gândirea pe măsură ce te deprinzi cu ea.
în orice caz, nu cred că atunci când Pavel a început să dicteze scrisoarea (ne dăm seama
că dictează pentru că la final arată că salutarea finală o scrie cu mâna proprie) se gândea că
„asta va face parte din «scriptură»”. Credea însă că Dumnezeul Unu îl chemase să fie apostol
pentru neevrei, pentru păgâni. Credea că Iisus i se descoperise şi-l însărcinase cu vestea
biruinţei Lui asupra morţii şi a instalării Sale ca Domn. Pavel mai credea că Duhul lui Iisus
lucra prin el înfiinţarea şi susţinerea comunităţilor schimbătoare de vieţi alcătuite din oameni
ale căror vieţi fuseseră schimbate de puterea evangheliei. Şi ca parte din toate acestea credea
acum că are o responsabilitate să afirme răspicat care era miza în controversa din Antiohia,
din Ierusalim şi din Galatia. Propria sa vulnerabilitate evidentă
164
pe tot parcursul acestui proces făcea parte din ea, cum va sublinia mai târziu în altă scrisoare.
Scrisul lui, la fel ca evanghelia însăşi, făcea parte dintr-o redefinire radicală a felului în care
avea să arate „autoritatea” în noua lume pe care Dumnezeul Unu o lansase prin Iisus.
înţelegerea unei scrisori cum este cea către galateni — unde autorul dictează atât de
repede şi presupune atât de multă înţelegere împărtăşită încât sare peste o sută de lucruri pe
care ni le-am fi dorit rostite mai deplin — seamănă cu ascultarea doar a unei singure părţi a
unei conversaţii telefonice complicate. Vorbitor şi receptor presupun o bună parte din cele pe
care ascultătorul trebuie să le completeze. Răstălmăcirile sunt uşoare, mai ales când, în cazul
unei scrisori cum e Galateni, controversele din perioade mult mai târzii şi-au impus propria
grilă de aşteptări şi astfel au evidenţiat, şi poate distorsionat, unele din temele-cheie ale lui
Pavel. La modul ideal, cu cât înţelegem mai mult despre lumile mai ample înăuntrul cărora
are loc conversaţia, cu atât vom înţelege de ce Pavel a fost nevoit să spună exact ceea ce a
spus.
Să ne întoarcem, atunci, la succesiunea evenimentelor din Antiohia. Primul incident e
uşor de înţeles. Petru a venit la Antiohia probabil la începutul anului 48. Sosirea lui nu e
explicată, dar toate mişcările lui Petru după surprinzătoare lui evadare din închisoare în
Faptele Apostolilor 12,17 nu mai sunt consemnate; tot ce ştim este că lucra ca misionar
itinerant. Punctul-cheie este că la început fusese fericit să se alăture practicii adepţilor locali
ai lui Iisus, unde credincioşi evrei şi păgâni trăiau la un loc ca o „familie”, împărţind aceeaşi
masă. Acesta era, la urma urmei, principiul pe care Petru însuşi îl îmbrăţişase în Faptele
Apostolilor 10-11, când îl vizitase pe Corneliu justificându-şi acţiunile în faţa criticilor din
Ierusalim. „Ceea ce Dumnezeu a curăţit”, i se spusese, „tu să nu numeşti necurat.” 5 Petru a
acţionat potrivit acelui principiu, socotind
5 Faptele Apostolilor 11, 9.
165
că puterea evangheliei îi „curăţise” pe păgâni de necurăţia rituală sau morală pe care o aveau
în ochii evreilor, necurăţie privită în mod normal ca o barieră în calea intimităţii unei mese a
comuniunii.
Până aici toate bune. Cu al doilea eveniment însă toate se schimbă. Nişte inşi — nu ştim
cine erau, dar Pavel spune că ei „veneau de la Iacob” din Ierusalim — au sosit în Antiohia şi
au insistat că dacă aceşti păgâni doreau să facă parte din adevărata familie, să aibă parte de
marea operaţiune de salvare pe care Dumnezeul Unu o pusese acum în mişcare, vor trebui să
se taie împrejur. Descriind acest moment în Galateni, Pavel spune că asta l-a făcut pe Petru
să-şi schimbe atitudinea. Până atunci şezuse mâncând fericit cu păgânii care credeau în Iisus,
văzând însă acum că nou-veniţii adoptă o linie extremă, s-a tras înapoi. Ţinând cont de
statutul pe care îl avea Petru în cadrul mişcării nu e surprinzător că ceilalţi evrei care credeau
în Iisus l-au urmat îndată. Şi, spune Pavel, „până şi Barnaba a fost atras în ipocrizia lor”6.
Nu era vorba deci de o simplă chestiune de învăţătură, de un dezacord teoretic. Era vorba
despre o practică, despre practica menită să reveleze o credinţă de bază. Practica originară din
Antiohia reflectase credinţa că toţi credincioşii lui Iisus, tăiaţi împrejur sau nu, aparţineau
aceleiaşi mese. Cei care veniseră din Iudeea la Antiohia spuneau limpede despre comuniunea
la mese cu elinii netăiaţi împrejur că era greşită şi că, dacă sunt evrei loiali, adepţii evrei ai lui
Iisus ar trebui să se retragă.
Şocul de durată al acestui moment se concentrează în modul în care Pavel foloseşte
cuvântul „până şi”. Se simte durere în acest cuvânt, ca şi cum cineva ar încerca să păşească
cu un picior care are un os rupt. Până şi Barnaba! Barnaba fusese alături de el în bucuriile şi
încercările misiunii din Galatia. împărţiseră toate; s-au rugat, au lucrat,
6
Galateni 2,13.
166
au celebrat şi au suferit cot la cot. Ei înşişi primiseră mulţi neevrei în familie. Şi acum asta.
Ce se întâmplase?
Pavel e foarte atent să nu spună că Iacob i-a trimis de fapt pe cei care veniseră din
Ierusalim. însă aceştia par să fi venit cu un fel de pretenţie că acţionează cu autoritatea lui
Iacob. Iar în centrul preocupării lor, uşor explicabilă având în vedere tensiunile din Ierusalim
pe care le-am explorat ceva mai devreme, era importanţa vitală a menţinerii loialităţii faţă de
legământ. Tăierea împrejur era nenegociabilă pentru că puritatea poporului lui Dumnezeu era
esenţială. Dacă Dumnezeu aducea într-adevăr împărăţia Lui salvându-l pe Israel şi lumea de
puterile întunericului cărora le arătaseră loialitate naţiunile păgâne, atunci o ruptură completă
era desigur vitală. Dacă păgânilor urma să li se permită intrarea în poporul legământului,
poporul care urma să moştenească noua creaţie a lui Dumnezeu, ei vor trebui să-şi afişeze şi
loialitatea faţă de legământ. Şi asta însemna tăiere împrejur.
Din perspectiva unor evrei din Ierusalim zeloşi şi cu mintea la împărăţie, toate astea
aveau un sens. Din perspectiva lui Pavel, care gândise deja până la capăt ce anume însemna
faptul că Dumnezeu aducea împărăţia Lui prin Mesia cel răstignit, nu aveau nici un sens.
Pavel ajunsese să creadă că Iisus pur şi simplu nu putea fi adăugat imaginii anterioare despre
împărăţia salvatoare a lui Dumnezeu. Evenimentele şocante şi neaşteptate ale morţii şi
învierii lui Mesia, asociate cu percepţia dramatică a unei înnoiri personale a cărei singură
explicaţie era revărsarea Duhului Sfânt, însemnau că toate lucrurile se schimbaseră. Fusese
lansată o nouă lume. Şi dacă oamenii încercau să trăiască în acea lume nouă vrând în acelaşi
timp să facă o impresie bună celor care nu aflaseră cât de radicală era această lume nouă, nu
făceau decât să joace un rol, acoperind realitatea cu o mască. Pe scurt, „jucau teatru”. Iar
cuvântul grec pentru „a juca teatru” era hypokrisis, de unde avem termenul actual „ipocrizie”.
167
Ne putem imagina vacarmul şi vălmăşia, acuzaţiile şi încriminările reciproce care au
urmat. Pavel ne oferă un scurt rezumat al celor spuse de el însuşi înfruntându-l pe Petru; cât
anume din asta a mai putut fi auzit de cineva în vălmăşia aceea nu putem spune şi, la fel ca în
cazul altor rezumate, putem presupune că la faţa locului Pavel vorbise mult mai pe larg.
Problema era atât personală, cât şi teologică. Fiind unul din „stâlpii” recunoscuţi, Petru îi
trăsese după el în pasul său înapoi de la masa comună pe alţi adepţi evrei ai lui Iisus. Odată ce
făcuse acest gest ca unul din cele mai cunoscute personaje ale întregii mişcări, ar fi fost foarte
greu pentru ceilalţi evrei să-şi păstreze cumpătul. Fără îndoială asta a făcut ca înfruntarea lui
să fie pentru Pavel mai dură, dar şi cu atât mai necesară. Petru trebuia oprit din drumul pe
care apucase. Pavel dobândise de-a lungul timpului o reputaţie de personaj arţăgos şi
controversat şi fără îndoială acest element exista în temperamentul său. Dar dacă vezi că un
prieten urmează să păşească din neatenţie pe o stradă cu trafic aglomerat, ducând după el un
grup, lucrul cel mai plin de iubire pe care-l ai de făcut este să strigi la el să se oprească. E
exact ce a făcut Pavel:
Când Chefa a venit în Antiohia, în faţă m-am ridicat împotriva lui, fiindcă era de
condamnat... Şi când am văzut că ei nu calcă drept, potrivit adevărului Evangheliei, i-am spus
lui Chefa înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti evreu, trăieşti ca păgânii şi nu ca evreii, de ce-i
constrângi pe păgâni să se facă evrei, să se iudaizeze?...7
 Constrângându-i pe păgâni să se iudaizeze. E posibil ca Petru să nu se fi gândit că făcea
asta, dar Pavel privea dincolo de ce are nemijlocit în faţă (Petru şi ceilalţi evrei retrăgându-se
de la masa comuniunii cu adepţii păgâni ai lui Iisus) spre implicaţia şi efectul limpezi. Odată
ce creezi
7
Galateni 2,11.14.
168
un cerc înăuntrul unui cerc, le trimiţi celor din inelul exterior mesajul că trebuie să treacă în
cel interior. Dar Petru „trăise” deja „ca un păgân” — nu în sensul că se închinase la idoli sau
că se complăcea în imoralitate sexuală, ci în sensul că se deprinsese să mănânce cu oameni
fără a lua în seamă distincţia evreu-păgân. Prin urmare, „era în greşeală”. Fie purtarea lui de
acum însemna că poziţia lui anterioară fusese greşită, fie dacă poziţia sa anterioară era
corectă, atunci purtarea sa de acum era greşită.
Pavel nu avea nici o îndoială care era analiza corectă:
Noi suntem din naştere evrei, iar nu nişte păcătoşi dintre neamurile păgâne. Dar ştim că omul
nu ajunge drept plecând de la nişte fapte ale Legii decât numai prin credincioşia lui Mesia
Iisus...8
Aici este locul în care, în mod tradiţional, interpreţii au sărit la concluzia greşită. Chestiunea
„dreptăţii” domină discuţia teologică occidentală şi cei mai mulţi au presupus că aici Pavel
trece brusc de la o discuţie despre faptul că Petru mănâncă (sau nu mănâncă, după caz) cu
păgânii şi începe să vorbească despre „cum anume este cineva îndreptat” în sensul occidental
tradiţional, cu alte cuvinte cum ajunge cineva, mai înainte „păcătos”, să fie „drept” în ochii
lui Dumnezeu.
Pavel crede fără nici un echivoc în importanţa păcatului şi a izbăvirii de el. Dar nu asta e
miza în Ierusalim, Antiohia sau Galatia. Aici contează statutul înăuntrul familiei
legământului. Cuvântul „drept”, la fel ca şi cuvântul grecesc şi cel ebraic pe care acest termen
le traduce adeseori, se referă aici la cineva aflat „într-o dreaptă relaţie” cu Dumnezeul Unu,
iar „relaţia” în cauză este legământul pe care l-a încheiat Dumnezeu cu Avraam. Aşa cum
vom vedea îndată, de exemplu în concluzia decisivă a argumentului central din Galateni 3,
29, întrebarea pe care o pune Pavel este: cum putem spune cine sunt adevăraţii
8
Galateni 2, 15-21.
169
copii ai lui Avraam? Şi răspunsul său se concentrează ferm pe Iisus. Aşadar, Pavel vrea să-i
spună lui Petru un lucru simplu. Important e să faci parte din familia legământului, iar familia
legământului nu e definită de Legea evreiască, ci „prin credincioşia lui Iisus Mesia”.
întâlnim aici din nou cuvântul puternic şi cu multe aspecte „credincioşie”, pistis în limba
greacă. Aşa cum am văzut, acelaşi cuvânt grec poate însemna „credinţă” în sensurile ei
diferite, dar şi „credincioşie”, „loialitate” sau „încredere”. Aici şi în alte părţi Pavel pare să
pună în joc ceea ce nouă ne apare ca având sensuri multiple; desigur, pentru el acele sensuri
nu vor fi arătat aşa. Ideea e că, într-o lume în care lucrul-cheie pentru un evreu zelos era
„loialitatea” faţă de Dumnezeu şi legea Lui, Pavel credea (1) că Iisus Mesia fusese absolut
credincios intenţiei divine, „ascultător până la moarte pe Cruce”, cum spune altundeva 9; (2)
că urmarea lui Iisus cu orice preţ trebuia privită în ea însăşi ca o expresie centrală a loialităţii
faţă de Dumnezeul lui Israel; (3) că adepţii lui Iisus erau ei înşişi marcaţi de credinţa lor în El,
mărturisindu-l ca „Domn” şi crezând că a fost ridicat din morţi; şi (4) dacă această loialitate
configurată de Iisus era lucrul vital, atunci nimic din ce putea spune Legea nu trebuia să mai
intervină între adepţii lui Iisus. Cu alte cuvinte (continuând relatarea celor spuse de Pavel
către Petru):
De aceea şi noi am crezut în Mesia Iisus, ca să putem fi făcuţi drepţi plecând de la
credincioşia lui Mesia, iar nu plecând de la nişte fapte ale Legii, căci plecând de la nişte fapte
ale Legii nu va ajunge drept nici un trup.10
Ceea ce adaugă un alt element pe care Pavel nu-l exprimă aici. Odată ce standardul pentru
calitatea de membru devine Legea evreiască, însăşi acea Lege va pune probleme
9
Filipeni 2, 8.
10
Galateni 2, 1623.
170
tăioase pentru absolut oricine, inclusiv pentru evrei. Citiţi Deuteronomul şi vedeţi că Israelul
întreg se va revolta, se va întoarce de la Dumnezeul Unu şi va suferi consecinţele. Pe acest
temei, Pavel îl îndeamnă pe Petru (şi pe toţi care auziseră confruntarea sau ascultaseră
scrisoarea sa citită cu voce tare) să gândească până la capăt poziţia destul de nouă:
Dacă însă, căutând să fim declaraţi „drepţi” în Mesia, noi înşine am fost găsiţi nişte
„păcătoşi”, este oare Mesia un slujitor al „păcatului”? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ce
am dărâmat mă fac pe mine însumi călcător de lege.11
Cu alte cuvinte, dacă începem cu categoriile evreieşti normale afirmate de Pavel mai sus
(„noi suntem din naştere evrei, nu păgâni păcătoşi”), unde păgânii sunt „păcătoşi” în mod
automat pentru că nu au Legea, atunci dacă cineva ca Petru este chemat să trăiască pe picior
de egalitate cu nişte „păgâni păcătoşi” pentru că asta cere calitatea lui de membru al
poporului lui Mesia, înseamnă oare că Mesia scuză sau e complice cu „păcatul”? Era, ne
amintim, exact genul de lucru care-i îngrijora pe cei din Ierusalim. Puteau vedea în asta o
fraternizare cu duşmanul tocmai când ei de acasă îşi dădeau toată silinţa să rămână loiali lui
Dumnezeu şi Legii, grăbind aşadar venirea împărăţiei! În pretenţia lui Pavel că urmează lui
Mesia, ei vedeau un fals Mesia care duce poporul în rătăcire. E tocmai ceea ce, ar fi putut
spune, legea însăşi avertizase că s-ar putea întâmpla.
Pavel contrează de îndată această linie de gândire. Dacă Petru sau oricine altul începe să
dărâme zidul dintre evrei şi păgâni (ceea ce Petru făcuse într-adevăr: „Tu eşti evreu, dar
trăieşti ca un păgân”) şi apoi se hotărăşte să-l reconstruiască, tot ce face este să arate cu
degetul spre sine însuşi. Admite că a greşit „trăind ca un păgân” şi invocă
11 Galateni 2,17-18.
171
Legea care-i va aduce aminte pur şi simplu că oricum este un călcător de lege.
Există o singură cale înainte şi asta e să mergem acolo unde ne-a dus Mesia prin moarte la
o viaţă nouă. Călătoria e aceeaşi pentru toţi oamenii lui Mesia, evrei şi elini deopotrivă.
Ajungem aici în însăşi inima înţelegerii de către Pavel a ce anume se întâmplase în
evenimentele mesianice care l-au implicat pe Iisus. E principiul central în jurul căruia e
gândit răspunsul dat de el celor trei situaţii foarte diferite — din Ierusalim, din Antiohia Siriei
şi din Galatia. Pavel descrie asta la persoana întâi singular („eu”) nu pentru că s-ar propune ca
exemplu al unei experienţe spirituale particulare speciale, ci pentru că dacă până şi el, ca un
evreu zelos, trebuie să meargă pe această cale, atunci va fi limpede că e singura cale de
urmat:
Fiindcă eu prin Lege am murit pentru Lege, ca să pot fi viu pentru Dumnezeu. Am fost
răstignit împreună cu Mesia; şi nu mai sunt viu eu, ci viu în mine e Mesia. Şi viaţa de acum în
trup o duc în credinţa Fiului lui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru
mine.12
Prin Lege am muritfaţă de Lege, ca să pot fi viu pentru Dumnezeu. Este una din cele mai
extraordinare declaraţii scrise vreodată de un evreu din veacul întâi sau poate din orice secol.
Ne spune în acelaşi timp că Pavel se priveşte pe sine drept un evreu loial, loial lui Dumnezeu
şi Legii — şi că a ajuns să vadă Legea însăşi trimiţând spre un gen de „moarte”, spre ceva
dincolo de ea şi care poate fi atins numai ieşind din sfera privată a Legii şi intrând într-o lume
nouă. Legea însăşi prevăzuse un moment când avea să fie înlocuită de o nouă realitate,
realitatea mesianică. Deşi Pavel nu menţionează în acest pasaj Botezul — va ajunge la el un
capitol mai încolo — secvenţa gândirii descrise aici priveşte exact lucrul pe care, în viziunea
lui, îl reprezintă Botezul (ca în Romani 6), care e lăsarea în urmă a vieţii vechi şi ajungerea
prin „moarte” la o viaţă cu totul nouă. Şi întrucât e încă acelaşi om din carne şi oase („viaţa
pe care o trăiesc în trup”), acum îşi găseşte identitatea nu în genealogia sau statutul său de
om, ci în Mesia şi în credincioşia şi loialitatea Lui (ale lui Mesia). Dacă, cu alte cuvinte, vreţi
loialitate faţă de Dumnezeu şi Lege, atunci moartea şi învierea lui Mesia au definit pentru
totdeauna cum anume arată asta în realitate. Când ajunge cineva să facă parte din acea
realitate mesianică, atunci singurul lucru care contează e această stare, mai degrabă decât cea
anterioară de „evreu” sau „grec” (alături de orice alte semne exterioare ale acelei stări).
Menţionarea „iubirii” lui Mesia („care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine”) nu e
un apel simplu la emoţie, deşi e şi asta. Ideea unei „iubiri”, venind de la Dumnezeul lui Israel
şi salvându-şi poporul de la soarta pe care o va suferi în lipsa ei, urcă până la legământul
dintre Dumnezeu şi Israel şi actul salvator al Exodului. Pavel va dezvolta acest gând
altundeva. Pentru moment, ca rezumat al celor spuse către Petru în Antiohia (şi cu acele
„persoane de la Iacob” ascultând fără îndoială şocate de ce auzeau), conducem direct la
concluzia lui Pavel:
Nu pun deoparte harul lui Dumnezeu; căci dacă prin
Lege e dreptatea, urmează că Mesia a murit în zadar.
12
Galateni 2,19-20.
172
Cu alte cuvinte, dacă Petru şi cei care veniseră de la Iacob încearcă să reinstaureze o mişcare
a lui Iisus cu două viteze, cu evreii la o masă şi păgânii la alta, tot ceea ce fac este să declare
că mişcarea iubirii suverane a lui Dumnezeu care ajunge până la cei cu totul nevrednici
(„har”, cu alte cuvinte) era de fapt irelevantă. Dumnezeu nu trebuia să Se fi deranjat. Dacă
Tora, cele Cinci Cărţi ale lui Moise, era tot timpul suficientă pentru definirea poporului lui
Dumnezeu, atunci nu era nevoie de nici un Mesia răstignit.
13
Galateni 2, 21.
173
Sau, altfel spus, dacă Dumnezeu a declarat la înviere că Iisus cel răstignit a fost şi este
realmente Mesia, atunci Dumnezeu declară şi că Moise i-a putut duce doar până aici. A arătat
spre un pământ al făgăduinţei, spre o „moştenire”, dar n-a putut duce el însuşi poporul la ea.
Galateni este în întregime despre „moştenirea” ultimă făgăduită de Dumnezeu. Şi, aşa cum
vom vedea de îndată, Pavel insista că „moştenitorii” aceste „moşteniri” nu puteau fi definiţi
de Tora, ci numai de Iisus însuşi, „moştenitorul” ultim.
Atât despre confruntarea dintre Pavel şi Petru în Antiohia. Presupunerea că Pavel a
pierdut disputa şi că a fost nevoit să pornească în celelalte călătorii misionare fără susţinerea
Bisericii din Antiohia e un loc comun printre interpreţii Noului Testament. Nu văd însă nici
un motiv întemeiat pentru această concluzie. Distanţa dintre Antiohia Siriei şi sudul Galatiei
nu e foarte mare şi întreaga situaţie presupune că oamenii puteau şi într-adevăr călătoreau
foarte repede şi uşor între aceste provincii. Dacă Pavel ar fi pierdut disputa, cred că e foarte
puţin plauzibil să se mai fi referit la ea vreodată, cu atât mai puţin scriind galatenilor în aceşti
termeni. în orice caz, el se întoarce mai târziu la Antiohia fără a face aluzie la vreo
tulburare.14 Dar asta ne aduce în punctul în care trebuie să facem un pas înapoi şi să
examinăm cel de-al treilea element al situaţiei din Antiohia. Ce anume se întâmplase în
Galatia?

Situaţia din spatele scrisorii lui Pavel era evident una complexă. Pentru reconstituirea ei
nu ne vom sprijini doar pe „citirea în oglindă” a celor spuse de Pavel, deşi suntem obligaţi şi
la asta. Ne vom da toată silinţa să înţelegem şi situaţia mai largă din Ierusalim, din Galatia şi
din baza lui Pavel din Antiohia.
încă o dată trebuie să evităm simplificările excesive, mai ales orice sugestie (comună) că,
după ce au fost iniţiaţi
14
Faptele Apostolilor 18, 22. De la Iacob Arminius (1560-1609), teolog calvinist
olandez, şi Pelagius, monah briton venit în Italia la începutul secolului V, condamnaţi
de sinoade ale Bisericii din 1618-1619, respectiv 411, 416 şi 418. (N. ed.)
175
174
într-o autentică teologie reformată, adepţii galateni ai lui Iisus au îmbrăţişat acum
arminianismul15 sau pelagianismul încercând să adauge la mântuirea dată lor de Dumnezeu
săvârşirea unor „fapte bune” de la ei înşişi. Va trebui de asemenea să evităm şi sugestia egal
opusă că Pavel încerca pur şi simplu să manipuleze comunităţi, avansând o agendă
„sociologică” şi folosind argumente „teologice” ca o perdea de fum care să ascundă intenţiile
sale reale. Nici una dintre aceste presupuneri nu se potriveşte. Sunt toate semnele că Pavel
înţelegea că intenţiile înrădăcinate scripturistic ale Dumnezeului Unu se împliniseră în Mesia
Iisus şi asta implica crearea unui tip aparte de comunitate, în ceea ce-l privea, prin urmare,
ceea ce noi numim „teologie” şi „sociologie” ţin strâns împreună.
Dar aproximativ în acelaşi timp cu „persoanele venite de la Iacob” în Antiohia Siriei, se
pare că alte persoane, pretinzând tot autoritatea Bisericii din Ierusalim, veniseră în Galatia.
Mesajul lor era asemănător celui pe care oamenii lui Iacob par să-l fi formulat în Antiohia. Şi
anume că orice fraternizare cu păgânii trebuie să înceteze. Orice păgân care vrea să fie socotit
membru al adevăratei familii a lui Israel, familia lui Avraam, trebuie să se taie împrejur,
împărăţia lui Dumnezeu va veni într-adevăr salvând poporul lui Dumnezeu de lume şi de
căile ei rele, dar singurul popor care va moşteni acea împărăţie va fi cel tăiat împrejur.
Acest mesaj tăios către micile grupuri de adepţi ai lui Iisus din Galatia implica şi un atac
personal la adresa lui Pavel. Pavel, spuneau mesagerii, a fost mereu un reprezentant de rangul
doi al mesajului lui Iisus. Şi-a cules „evanghelia” din Ierusalim, dar n-a reuşit să sesizeze
unul din elementele ei esenţiale sau poate pur şi simplu a ales să treacă pe lângă el. Dacă
galatenii ar apela la cel mai înalt
nivel, la Ierusalim, vor afla o poveste diferită de cea spusă lor de Pavel.
Nu e nevoie să privim prea adânc dincolo de suprafaţă pentru a vedea de ce toate astea
păreau atât de urgente pentru mesageri şi atât de importante la nivel local pentru mulţi din
sudul Galatiei. Aşa cum am văzut, Ierusalimul se scălda în speculaţii zeloase despre venirea
împărăţiei, în care „păgânii” erau de regulă nelegiuiţii ticăloşi care aveau să-şi primească în
sfârşit răsplata. Cei de aici nu erau în acord cu privire la ce anume însemna exact respectarea
Torei, dar cu toţii erau de acord că respectarea Torei conta. Puteau să nu fie în acord despre
motivul pentru care păgânii constituiau o ameninţare pentru credinţele şi nădejdile
strămoşeşti ale lui Israel, dar cu toţii erau de acord că ameninţarea păgână era reală. Aşadar
orice pretenţie că Mesia lui Israel îi primea acum pe păgâni în condiţii egale într-o comunitate
nouă în care standardele normale ale Torei (inclusiv semnul legământului, tăierea împrejur)
erau date la o parte trebuie să fi părut o contradicţie în termeni. Ar fi sunat ca o nuntă din
înalta societate la care mirele de viţă nobilă vine doar ca să anunţe că va fugi cu o tânără pe
care o întâlnise pe stradă. Păgânii care crezuseră că au parte acum de făgăduinţele divine ale
moşteniri mondiale a lui Israel se înşelau. Şi evreii tentaţi să-i trateze pe păgânii netăiaţi
împrejur ca făcând parte din „familie” compromiteau integritatea poporului lui Dumnezeu.
Puneau în primejdie însăşi moştenirea făgăduită.
Tocmai am observat presiunea exercitată asupra adepţilor lui Iisus cu baza în Ierusalim.
Putem înţelege acum cât de normal era pentru ei să le demonstreze prietenilor şi vecinilor
bănuitori din Ierusalim cât de loiali rămaseră de fapt, încercând să pună lucrurile în ordine.
Numai să se taie împrejur păgânii care crezuseră în Iisus şi toată lumea va fi fericită!
Acuzaţia de neloialitate va cădea. Şi astfel, la fel cum cu un deceniu în urmă Saul din Tars
pornise pentru a-i aduce înapoi pe blasfemiatorii adepţi ai lui Iisus, altcineva — un personaj
misterios, nenumit, însoţit
176
probabil de câţiva prieteni — a pornit cu o agendă diferită, dar înrudită, să aducă noua
mişcare pe linia ei de plutire. Pavel va fi recunoscut uşor ce făcea această persoană. Era genul
de lucru pe care-l făcuse cândva el însuşi. E foarte plauzibil că persoana în cauză îi era
cunoscută.
în acelaşi timp, presiunea asupra comunităţilor evreieşti din sudul Galatiei va fi crescut.
Cât timp toată lumea din acea provincie complet romanizată ştia cine sunt evreii dintr-o
cetate sau oraş anume, totul era în regulă. Oamenii puteau strâmba din nas la obiceiurile lor
hazlii, dar cel puţin toţi ştiau că au permisiunea oficială să absenteze de la cultele locale, mai
ales de la noile culte ale Romei şi Cezarului care celebrau noua realitate mondială a păcii şi
prosperităţii aduse de „Domnul” şi „Salvatorul” de la Roma.
Dar unul dintre primele şi cele mai importante lucruri care aveau loc ori de câte ori
neevrei erau cuceriţi de evanghelia lui Iisus era că, odată ce auzeau că este un Dumnezeu
adevărat şi viu şi că îi iubeşte personal, se întorceau de la idolii pe care-i veneraseră înainte.
într-o lume fără spaţiu privat, în care oamenii cunoşteau treburile celorlalţi şi în care devianţa
socială era observată rapid şi de regulă respinsă, apărea dintr-odată un nou grup. Acest grup
nou al adepţilor lui Iisus nu era, sau nu era în mod evident evreiesc; bărbaţii nu erau tăiaţi
împrejur, nu se respecta sabatul ş.a.m.d. Pe de altă parte însă, la fel ca evreii, membrii acestei
comunităţi se ţineau departe de ritualurile obişnuite, de ceremoniile şi sărbătorile
săptămânale, lunare, sau anuale. Aşa că dacă adepţii lui Iisus din Ierusalim erau suspectaţi de
neloialitate din cauza atitudinii lor faţă de Templul şi Tora lui Israel, adepţii lui Iisus din
diaspora erau suspectaţi de neloialitate faţă de propriile lor comunităţi şi faţă de Roma din
cauza atitudinii lor faţă de cultele locale.
Comunităţile evreieşti din oraşe ca Antiohia Pisidiei, Iconium şi Lystra — toate colonii
romane — s-au găsit atunci prinse la mijloc. Ni-i putem imagina interogaţi de autorităţile
civice. „Cine sunt aceşti oameni”, îi vor întreba,
177
„care au încetat dintr-odată să-i venereze pe zei? Sunt sau nu evrei? Trebuie să ştim!
Rezolvaţi-vă problema sau vă vom trage la răspundere.” Comunităţile sinagogilor locale se
poate să fi fost împărţite în privinţa răspunsului, dar presiunea socială escalada. Situaţia era
intolerabilă. Trebuia făcut ceva. Aşa că ne putem uşor imagina că liderii evrei au dorit să
pună presiune pe adepţii evrei ai lui Iisus pentru a-i convinge pe surprinzătorii lor prieteni
noi, credincioşii lui Iisus din păgâni, să intre în rânduială. „Convingeţi-i să se taie împrejur”,
îi îndemnau. „Folosiţi orice tactică, orice presiune doriţi, dar rezolvaţi-o. Altfel intrăm cu toţii
în bucluc.”
Aceste reconstituiri ale unor scenarii plauzibile în Ierusalim şi Galatia sunt, desigur,
intuiţii. Dar ele se potrivesc cu ce ştim despre lumea largă a timpului şi cu genurile de
provocări cu care se confruntau adeseori comunităţile locale. Dincolo de orice, se acordă
foarte bine cu scrisoarea redactată atunci de Pavel. Să nu ne imaginăm că aceste presiuni —
scrâşnitul roţilor dinţate dintre diferite grupări sociale şi culturale — erau privite, fie de
oamenii în cauză, fie de Pavel însuşi, ca fiind (în termenii noştri) „sociologice”, mai degrabă
decât „religioase” sau „teologice”. Asemenea distincţii n-au nici un sens în veacul întâi.
Toată lumea ştia că într-adevăr cultul divin era central pentru viaţa comunitară. Ţinea toate
lucrurile la un loc şi alimenta stabilitatea socială. Pentru adepţii lui Iisus, slujirea adusă
Dumnezeului viu şi adevărat, activ dramatic în evenimentele evangheliei şi continuând şi
acum să acţioneze cu putere prin Duhul Său, genera şi susţinea un nou gen de viaţă
comunitară, ţinând-o la un loc şi menţinând stabilitatea ei — cu preţul necesar al perturbării
tiparelor rigide ale întregii vieţi comunitare a regiunii.
Pavel avea, prin urmare, o sarcină complexă şi provocatoare. Va fi înţeles prea bine diversele
nelinişti, complexa reţea a presiunilor şi agendelor sociale, culturale, religioase şi teologice.
Va fi văzut comunităţile pe care le întemeiase prinse la mijloc — şi va fi fost şocat auzind cât
de uşor ei,
178
sau unii dintre ei, sucombaseră în faţa învăţăturii oricui va fi fost cel care îi „tulbura”. Se va fi
simţit personal rănit (ceea ce reiese în diverse puncte ale scrisorii) că i-au fost neloiali după
ce văzuseră toate cele prin care trecuse pentru ei. Dar dincolo de toate va fi fost şocat de
impresia că nu sesizaseră însuşi miezul tuturor acestor lucruri, sensul lui Iisus însuşi, al morţii
şi învierii Lui, şi faptul că prin El lua deja fiinţă o lume nouă, o creaţie nouă. Erau în pericol
serios să facă pasul înapoi din acea nouă realitate în lumea veche, ca şi cum crucea şi învierea
n-ar fi avut loc, ca şi cum Dumnezeul adevărat şi viu nu şi-ar fi descoperit iubirea
legământului Său o dată pentru totdeauna nu numai către Israel, ci prin personificarea lui
Israel, Mesia, lumii întregi.
Ar fi nevoie de o carte separată pentru a parcurge scrisoarea către galateni şi a explica
modul în care, în cadenţa rapidă a scrisului său telegrafic, Pavel descria exact situaţia cu toate
instrumentele retoricii şi ironiei disponibile şi, în acelaşi timp, cu patos şi farmec personal.
Are câteva lucruri de spus şi ele ies rostogolindu-se unul peste altul.
îşi întrerupe salutarea de început pentru a insista că „apostolia” sa era un dar direct de la
Dumnezeu şi Iisus, nu un lucru de mâna a doua sau de rang secund achiziţionat din altă parte.
„Pavel, apostol”, începe — după care se întrerupe adăugând între paranteze „apostolia mea
nu e de la oameni...”. Apoi îşi recapătă echilibrul şi afirmă principiul de temelie. Apostolia lui
derivă de la însuşi Dumnezeu şi de la Iisus Mesia, Kyrios, Domnul nostru,
Care S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din acest veac rău de
acum potrivit voinţei lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!15
Fiecare element e vital aici. „Vestea bună” anunţată de Pavel reprezintă ceea ce Dumnezeul
Unu plănuise şi intenţionase
15
Galateni 1, 4-5.
179
dintotdeauna. Nu e un gând subit apărut ulterior. Evreilor din Ierusalim sau Galatia mesajul
despre Iisus le poate părea o excentricitate ciudată şi neobişnuită. în realitate e muchia
deschizătoare de drum a îndelung aşteptatei creaţii noi. Acest lucru e central şi aşa va rămâne
de-a lungul întregii lucrări a lui Pavel.
Ideea centrală priveşte diferenţa dintre „veacul rău de acum” şi ziua nouă care răsărise.
Pavel afirmă aici bine cunoscuta şi larg răspândita veche credinţă evreiască potrivit căreia
istoria lumii se împarte în două „veacuri”, „veacul acesta” al mâhnirii, ruşinii, exilului şi
morţii şi „veacul care vine”, când toate lucrurile vor fi puse în ordine. Această credinţă era
comună cu secole înainte de Pavel şi a rămas normativă până mult mai târziu în epoca
rabinică. Dar pentru Pavel se întâmplase ceva. Dumnezeul Cel viu acţionase în persoană, în
persoana lui Iisus, salvându-şi poporul din acest „veac de acum” şi lansând „veacul ce va să
vină”. Cele două veacuri nu stau spate în spate, al doilea începând de unde se încheie primul.
Veacul nou izbucnise, în timp ce „veacul acesta” se derulează încă. Acesta era efectul
nemijlocit al planului divin prin care Iisus „s-a dat pe sine pentru păcatele noastre”; puterea
„veacului de faţă” era prin asta desfiinţată şi lumea nouă putea să înceapă. întreaga scrisoare
şi într-o oarecare măsură toată opera lui Pavel pur şi simplu desfac şi explică această înflorire
inaugurală.
întotdeauna e riscant să rezumi, dar o parte a ideii acestei cărţi este să-i invite pe cititori să
trăiască într-atât înăuntrul lumii lui Pavel încât să fie în stare să citească scrisorile în
contextele lor originale şi să surprindă astfel deplina forţă a celor spuse. Aşadar, pentru
Galateni putem nota doar cinci puncte care apar iar şi iar. Fiecare ar putea fi dezvoltat pe
larg.
în primul rând, ca să repetăm, Pavel ne reaminteşte că lucrurile întâmplate prin Iisus sunt
inaugurarea unei noi creaţii. Evenimentele mesianice ale lui Iisus şi ale Duhului nu sunt doar
altă opţiune religioasă, o nouă răsucire a unei
teme vechi. Dacă înseamnă ceva, e că Dumnezeu Creatorul a hotărât încheierea vechii creaţii
în mijlocul ei şi a lansat-o pe cea nouă. Nu e de mirare că această nouă realitate e
inconfortabilă. „Tăierea împrejur... nu e nimic; nici netăierea împrejur! Ce contează e o
creaţie nouă”16. Mesagerii din Ierusalim şi grupurile locale de presiune încercau să vâre
uraganul creaţiei noi înapoi în sticla lumii vechi. Nu era cu putinţă. Moartea lui Mesia
înfrânsese puterile lumii. De aceea idolatrii neevrei au fost eliberaţi din sclavia anterioară.
Analiza lui Pavel e tăioasă: „Dacă încercaţi să răsturnaţi asta — ceea ce aţi face dacă vă veţi
tăia împrejur — spuneţi că nu credeţi în creaţia nouă. Spuneţi că Mesia nu trebuia să moară.
Spuneţi că aparţineţi încă lumii vechi. Vă tăiaţi singuri craca de sub picioare.”
în al doilea rând, ceea ce se întâmplase în evenimentele evangheliei şi ce se întâmpla în
slujirea lui Pavel sunt în fapt împlinirea planului divin atestat în scriptură. Lunga explicare a
primelor lui zile în cadrul mişcării, menită să respingă acuzaţia că-şi achiziţionase evanghelia
la mâna a doua perturbând-o aşa cum o făcuse, se face iar şi iar ecoul „chemării” profeţilor şi
a „servitorului/slugii” din Isaia menit să fie lumina naţiunilor. „Orice vă vor spune mesagerii
evrei”, spune Pavel, „eu vă pot arăta că toate cele ce s-au întâmplat prin Iisus şi ce se
întâmplă prin lucrarea mea au fost mereu avute în vedere de scripturile lui Israel.”
Mandatarea lui Pavel pe Drumul Damascului şi vizitele lui ulterioare la Ierusalim arată
limpede că evanghelia lui e de primă mână. Singurul lucru cu care au contribuit apostolii din
Ierusalim a fost sprijinul acordat. Suferinţa lui Pavel, la care bisericile Galatiei fuseseră
martore îndeaproape, era în ea însăşi un indicator dramatic trimiţând spre evanghelie. în
concret — şi asta formează tema centrală a scrisorii — făgăduinţele divine făcute lui Avraam
s-au împlinit în Iisus Mesia. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam o familie mondială. în
Psalmi şi Isaia aceasta se centrase pe regele
16
Galateni 6,15.
180
care vine, pe fiul lui David care avea să fie Fiul lui Dumnezeu. În Iisus, Dumnezeu făcuse
ceea ce făgăduise lansând mişcarea prin care venea noua creaţie, împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ ca şi în cer.
Ceea ce îl conduce pe Pavel, în al treilea rând, spre punctul vital. Toate acestea ocoleau
problema pusă de Moise. Capitolul al treilea al scrisorii către galateni depăşeşte pe flancuri
loialitatea nerăbdătoare faţă de Tora a zeloţilor din Ierusalim şi a verilor lor din diaspora.
Moise însuşi, în finalul Deuteronomului, îl lasă pe Israel cu avertismentul unui blestem,
blestem care avea să culmineze în exil, la fel cum se întâmplase cu Adam şi Eva în Facerea
3. Tora lui Moise fusese dată de Dumnezeu cu un scop vital, dar acel scop era temporar,
pentru a acoperi perioada dinaintea împlinirii făgăduinţei făcute lui Avraam. Acum că aceasta
s-a întâmplat, Tora nu mai are nimic de spus despre acest subiect.
181
Toţi cei care aparţin lui Mesia sunt adevărata „sămânţă” a lui Avraam meniţi să
moştenească făgăduinţa împărăţiei, a creaţiei noi. Avraam a crezut lui Dumnezeu, citează
Pavel Facerea, „şi i s-a socotit ca dreptate”17. Iată propoziţia care, aşa cum am sugerat, l-a
bântuit pe Saul din Tars din zilele sale de tânăr zelot. Finees a acţionat cu zel pentru
Dumnezeu şi Lege, „i s-a socotit ca dreptate” şi Dumnezeu a încheiat un legământ cu el.
Matatia, tatăl lui Iuda Macabeul, a citat această propoziţie cu referire la Avraam şi Finees
când i-a mandatat pe fiii săi pentru o viaţă de zel sfânt. 18 Acum Pavel reinterpretează atât
legământul, cât şi zelul. Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţele făcute lui Avraam, dar asta nu
înfige o pană între evreii sfinţi şi păgânii ticăloşi; instituie în schimb o familie de credinţă din
evrei-plus-păgâni — aşa cum Dumnezeu intenţionase întotdeauna.
17
Facerea 15, 6 aşa cum e citată în Galateni 3, 6. 181 Macabei 2, 52, 54.
182
în al patrulea rând, acest lucru se realizase prin îndelung aşteptatul „nou Exod”. Fiecare
evreu ştia povestea: sclavie în Egipt; victorie divină asupra lui Faraon; Israel (ca „întâi născut
al lui Dumnezeu”) izbăvit şi trecut prin Marea Roşie; darul Torei pe Sinai; slăvita prezenţă
divină venind să locuiască în Cort; copiii lui Avraam îndreptându-se acasă spre „moştenirea”
pământului făgăduinţei. Pavel respune această poveste cu Iisus şi Duhul în inima ei în
Galateni 4,1-7. întreaga lume e aservită; Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pentru a izbăvi şi pe
Duhul pentru a locui; copiii lui Avraam primesc asigurarea „moştenirii” lor. Povestea are însă
la final şi o parte neplăcută19. Pavel îi avertizează pe galateni că sunt în primejdie să se
comporte ca israeliţii din pustiu care voiseră să se întoarcă înapoi în Egipt. Dacă se vor lăsa
tăiaţi împrejur vor spune prin aceasta că preferă vechea sclavie noii libertăţi.
Aşadar, într-un chip final şi decisiv, Dumnezeul Cel viu a creat singura familie pe care a
avut-o în vedere dintotdeauna şi ea e marcată de credinţă, pistis. Dumnezeu nu i-a făgăduit
lui Avraam două familii, una evreiască şi alta neevreiască — care ar fi fost implicaţia directă
a comportamentului lui Petru în Antiohia, unde adepţii lui Iisus evrei şi neevrei urmau să
mănânce la mese separate. Nu avea sens nici crearea acelei singure familii în mod artificial,
pur şi simplu tăindu-i împrejur pe bărbaţii păgâni convertiţi. Dacă calitatea de membru al
legământului era accesibilă prin Tora, Mesia n-ar fi trebuit să moară.
Cum poţi spune atunci unde e această singură familie? Singura indicaţie sigură este pistis
— credinţă, credincioşie, loialitate. Toate acestea şi multe altele pe lângă. Desigur, nu o
„credinţă religioasă” generalizată, ci „credinţa lui Mesia”, credincioşia lui Mesia însuşi, a
cărui moarte învinsese puterea păcatului şi izbăvise astfel pe oameni de veacul rău de acum;
credinţa stârnită de mesajul evangheliei, de genul celei care se face ecoul credincioşiei lui
Mesia
19
Galateni 4,8-11.
183
mărturisind că Iisus este Kyrios şi crezând că Dumnezeu l-a sculat din morţi; loialitatea care
se agaţă de acel mesaj şi refuză să fie întoarsă din cale. Pavel luase una din temele centrale
care-i motivaseră atât pe loialiştii Torei din Ierusalim, cât şi pe loialiştii Cezarului din Galatia
şi o înlocuise cu un cuvânt, ridicat aproape la rangul de termen tehnic, care desemna
loialitatea faţă de Dumnezeul Unu, Cel adevărat şi viu făcut acum cunoscut în şi ca Iisus şi
acţionând acum prin Duhul. Era o loialitate nouă, contestată. Fără a părăsi această albie de
bază a sensurilor, cuvântul pistis cuprindea astfel mult mai mult, mai ales cunoaşterea
personală şi încrederea ivită în minţi şi inimi la vestea despre Iisus, sentimentul prezenţei şi
iubirii intime a lui Dumnezeu.
Asta e faimoasa învăţătură a „îndreptării prin credinţă” a lui Pavel. Ea nu se referă la
„credinţă” în sensul unei „conştiinţe religioase” care ar fi cumva un gen de experienţă umană
superioară altora, ci vrea să spună că aceia care cred evangheliei şi sunt loiali Dumnezeului
Unu pe care îl dezvăluie urmează să fie cunoscuţi şi să se cunoască pe ei înşişi ca singura
familie mondială făgăduită lui Avraam. Iar asta însemna o nouă comunitate împărtăşind o
masă comună în ciuda tuturor diferenţelor: nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici
bărbat, nici femeie, întrucât „toţi sunt una în Mesia Iisus”20.
Un nou gen de comunitate atunci ca avanpost al creaţiei noi. O viziune dramatic nouă
care îşi revendică rădăcinile cele mai adânci în scripturile lui Israel şi relaţiile cele mai
personale cu Dumnezeul lui Israel. Pavel le spune galatenilor că întrucât sunt oamenii noului
Exod, adevăraţii „copii” ai lui Dumnezeu, „Dumnezeu L-a trimis pe Duhul Fiului Său” în
inimile lor, „strigând Avva, Tată!”.21 Duhul anticipează astfel şi trimite spre moştenirea
ultimă, pământul făgăduinţei al noii creaţii. Şi oricine încearcă să perturbe
20
Galateni 3, 28.
21
Galateni 4, 6.
184
această nouă realitate, oricine încearcă indiferent din ce motive, să-i tragă înapoi în lumea
veche — o astfel de persoană trebuie evitată. Oricui sugerează că Ierusalimul e încă centrul a
toate, astfel încât liderii lui trebuie să aibă ultimul cuvânt, trebuie să i se reamintească că tot
ce contează este Ierusalimul ceresc.22 Nu poate exista o „altă evanghelie”, fie ea „evanghelia”
Cezarului fie o presupusă „evanghelie” a Torei-plus-Iisus. „Ce contează este o creaţie
nouă.”23
Cât de multe din toate acestea vor fi înţeles bisericile din Galatia la prima auzire putem să
ne îndoim. Dar scrisoarea le va fi fost citită iar şi iar. Va fi fost discutată, dezbătută. Oricine
le va fi dus scrisoarea a fost chemat aproape sigur să explice ce voia să spună Pavel.
învăţătorii din biserici — învăţătura fiind o parte vitală din viaţa bisericii timpurii — îşi vor fi
dat toată silinţa să-i ajute pe convertiţi să înţeleagă densa reţea de referinţe şi aluzii
scripturistice. Nu ştim cât de eficientă a fost atunci, cu alte cuvinte dacă vreunii din adepţii
neevrei ai lui Iisus din Galatia au mers înainte şi s-au tăiat împrejur sau dacă au decis cu toţii
să meargă cu Pavel mai degrabă decât cu zeloţii care-i îndemnau să devină evrei deplini.
(Data viitoare când Pavel e în zonă, Luca ne spune puţine despre starea bisericilor cu pricina.)
întrucât nu ştim cine era cel sosit în Galatia ca misionar antipaulin, n-avem nici o idee ce
anume s-a întâmplat ulterior cu această persoană şi colegii săi.
Nu că Pavel avea timp să-şi facă griji despre asta. El şi Barnaba îşi făceau deja bagajele
pentru călătoria la Ierusalim. Era timpul să discute faţă către faţă temele care ameninţau
unitatea noii mişcări şi odată cu ea, cel puţin din punctul de vedere al lui Pavel, integritatea
evangheliei înseşi.

Pavel nu menţionează niciodată „conferinţa de la Ierusalim” descrisă în Faptele Apostolilor

15 aşa că nu putem şti
22
Galateni 4, 26.
23
Galateni 6,15.
185

sigur ce anume a crezut despre ea. E limpede că lucrurile nu puteau continua aşa, cu diverse
grupuri trimiţându-şi unul altuia mesaje frenetice şi contradictorii. Dacă lucrurile mergeau ca
şi până acum, ele urmau cel puţin să accelereze o ruptură majoră şi durabilă între adepţii lui
Iisus.
De ce ar fi contat asta? Interesant e faptul că, încă de la început şi în ciuda unor mari
presiuni în favoarea scindării, toţi liderii timpurii ai mişcării par să fi preţuit unitatea, chiar
dacă aveau sugestii foarte diferite cu privire la modul în care să se realizeze. în parte faptul
putea avea o raţiune pragmatică. Se aflau sub multiple presiuni din afară şi aveau nevoie să
stea la un loc. Dar pentru Pavel, precum şi, pe cât se pare, pentru conducerea din Ierusalim,
era important ca adepţii lui Iisus să găsească un mod de a vieţui împreună ca o singură
familie în ciuda tensiunilor inevitabile prin care va fi trecut mişcarea nouă, dar dintr-odată
foarte amplă. Ceea ce ne aminteşte iarăşi — şi aceasta va fi o trăsătură a unei mari părţi a
vieţii lui Pavel — că într-adevăr în lumea antică nu exista analogie pentru o mişcare de acest
gen. Aşa cum am văzut, armata romană şi serviciul civil, pe de-o parte, şi reţeaua de sinagogi
evreieşti, pe de altă parte, oferă paralele parţiale, dar Pavel încearcă ceva diferit faţă de
ambele. Provocarea cu care se confrunta Pavel şi ceilalţi era cum anume pot creştinii trăi ca o
familie extinsă fără legături de rudenie sau simboluri strămoşeşti, fără centrarea geografică pe
Ierusalim şi Templu, şi fără o autoritate centrală ca a Cezarului.
Au plecat, atunci, spre Ierusalim; nu din motive de geografie sacră (Pavel era acum
sceptic în privinţa asta, cum pare să sugereze în Galateni atunci când spune că „Ierusalimul
de acum” e „în sclavie cu copiii lui”24), ci pentru că era centrul mişcării de protest care
obiectase împotriva celor făcute de Pavel şi Barnaba. întâlnirea a avut loc, foarte probabil, fie
la sfârşitul anului 48, fie la începutul anului 49.
24
Galateni 4, 25.
186
Ne putem imagina convorbirile de pe drum. Pavel va fi fost acum stânjenit cumva după
schimbarea de tabere (presupun temporară) făcută de Barnaba în Antiohia. Pavel gânditorul,
savantul, dascălul va fi fost dornic să întindă toate pânzele, să expună scripturile pe larg, să
explice în amănunţime felul în care mesajul despre răstignirea şi învierea lui Iisus nu doar dă
sens tuturor profeţiilor vechi, dar trimite nemijlocit spre o nouă zi în care toţi oamenii, greci
ca şi evrei, vor fi bine primiţi într-o singură familie.
Barnaba, putem bănui, îl va fi îndemnat la restrângere. Va fi sesizat semnalele din partea
vizitatorilor ierusalimiteni în Antiohia: fuseseră mereu bănuitori faţă de Pavel şi cu cât mai
departe mergea cu atât aveau să se oprească din ascultarea detaliilor scripturistice şi vor
începe să se simtă înghesuiţi într-un colţ. Adepţii lui Iisus din Ierusalim nu vor fi fost poate în
stare să respingă argumentele lui scripturistice, dar le vor fi primit cu rezervă conchizând că
trebuie să fie o greşeală pe undeva, întrucât ştiau dinainte că Saul era un personaj periculos şi
subversiv. în plus, Pavel era un fost persecutor parvenit, care-şi închipuia că le poate vorbi
despre sensul lucrării lui Iisus doar pentru că îşi cunoştea destul de bine Biblia, în timp ce ei
îl cunoscuseră personal pe Iisus! Cel mai bine pentru ei era, va fi sugerat Barnaba, să relateze
ceea ce se întâmplase în Galatia şi ce se întâmplase în Antiohia, felul în care neevreii
văzuseră Duhul lucrând cu putere în vieţile şi comunităţile lor. Şi mai înţelept era să pună
reflectorul pe Petru şi Iacob, să-i facă să relateze vizita lui Petru la Corneliu, să-i provoace pe
ei să expună scripturile relevante. Să ducă ei greul teologhisirii.
Călătoria era încurajatoare. Pe măsură ce înaintau spre sud trecând prin Fenicia şi
Galileea şi apoi prin Samaria, apropiindu-se de Ierusalim, povesteau micilor grupuri de
credincioşi pe care le întâlneau pe cale ce se întâmpla în bisericile Galatiei. Răspunsul era
încurajator. Şi acesta nu le va fi întărit doar hotărârea; le va fi oferit şi exerciţiul povestirii
relatărilor lor cu efect benefic. Asta au făcut apoi
în Ierusalim, prezentând, povestire după povestire, lucrurile extraordinare pe care Dumnezeu
le făcuse prin lucrarea lor. Vor fi explicat şi opoziţia violentă pe care au întâmpinat-o, dar
lucrul important era felul în care păgânii fuseseră cuceriţi de evanghelie şi transformaţi de
Duhul. Ni-l putem imagina pe Pavel muşcându-şi buza, înfrânându-şi dorinţa de a expune
Facerea, Deuteronomul, Isaia şi restul, iar pe Barnaba aruncându-i priviri ameninţătoare,
sperând şi rugându-se ca planul să funcţioneze. Şi a funcţionat.
Aripa dură şi-a expus limpede poziţia: păgânii convertiţi trebuie tăiaţi împrejur şi să ţină
Tora. A existat o discuţie generală în care Pavel şi Barnaba au jucat un rol restrâns abţinându-
se, bănuim, de la orice discurs teologic mai amplu. Au fost mulţi dornici să-şi aducă
contribuţia şi mărturia lor a avut greutate. La final s-au ridicat să vorbească Petru şi Iacob.
Petru s-a întors iarăşi la cele întâmplate când îl vizitase pe Corneliu şi Dumnezeu a dat în
chip văzut Duhul Lui păgânilor fără ca aceştia să fi fost nevoiţi să se taie împrejur. Ceva se
întâmplase cu aceşti păgâni şi drept urmare tabuurile evreieşti normale care împiedicau
contactul cu oameni necuraţi nu mai erau relevante. Ba mai mult, Petru a atras atenţia asupra
unui lucru pe care l-am menţionat deja — o recunoaştere, chiar între evreii cucernici, că
Legea mozaică în întregimea ei îşi lăsa aderenţii într-o postură dificilă. Avertiza pur şi simplu
că Israel era împietrit la inimă şi asta urma să aducă asupra lui blestemul legământului. De ce
atunci adepţii evrei ai lui Iisus să le impună păgânilor convertiţi o restricţie pe care însuşi
poporul evreu, potrivit scripturilor lor, o socoteşte o povară? Petru n-a lăsat nici o îndoială
adunării că, prin mesajul lui Iisus, harul gratuit al lui Dumnezeu transformase inimile şi
vieţile unor neevrei, fără ca acei neevrei să fie nevoiţi să intre
Îsub Legea lui Moise, fără să fie tăiaţi împrejur.
îi simţim pe Pavel şi Barnaba răsuflând uşuraţi. Schimbă priviri scurte. De asta aveau nevoie
din partea lui Petru.
187
Acesta din urmă întărise impactul propriilor lor povestiri misionare şi ei au adăugat acum şi
altele. întâlnirea, credeau, trecuse de punctul critic.
Cuvântul final i-a revenit apoi lui Iacob, despfe care ştim din surse diferite că se bucura de o
consideraţie enormă nu doar pentru că era fratele lui Iisus, ci pentru că se dedicase cu
stăruinţă rugăciunii. Iacob pune toate povestirile neobişnuite pe care le auziseră în contextul
Scripturii. Ce se întâmplase, spunea, e împlinirea limpede a vechilor speranţe biblice că
atunci când Dumnezeu îl va trimite în cele din urmă pe Mesia, adevăratul fiu al lui David,
moştenirea lui va consta din lumea întreagă. Dumnezeu va „reclădi Cortul lui David căzut” şi
rezultatul va fi că „restul oamenilor poate acum căuta pe Domnul, şi toate naţiunile asupra
cărora s-a chemat numele [lui Dumnezeu]” 25. Ideea putea fi dovedită şi din alţi profeţi sau
chiar din mulţi psalmi, dar mesajul era limpede. Aşteptarea mesianică a vechiului Israel
includea făgăduinţa că fiul lui
188
David urma să fie Domnul întregii lumi. Ceea ce nu arăta în mod explicit că o asemenea
comunitate nouă avea să lase în urmă restricţiile codului mozaic. Dar toată lumea ştia că Tora
lui Moise era pentru Israel. Dacă intrau acum celelalte naţiuni, pentru noua ordine care fusese
inaugurată restricţiile mozaice nu mai erau relevante.
Barnaba şi Saul îşi îngăduie un mic zâmbet de mulţumire. Era ceea ce speraseră. Criza fusese
îndepărtată.
Punctul principal aflat în dezbatere fusese astfel soluţionat — dar să nu ne imaginăm că toţi
au consimţit cu blândeţe. Lucrurile nu funcţionează astfel în comunităţi reale. Doar pentru că
a fost emisă o hotărâre oficială nu înseamnă că toate Bisericile s-au aliniat la ea pe loc. A
existat însă o consecinţă practică importantă. Doar pentru că nu erau nevoiţi să se taie
împrejur nu însemna că adepţii păgâni ai lui Iisus erau liberi să se comporte cum voiau.
Trebuia să evite cu atenţie ofensarea vecinilor lor evrei,
25
Faptele Apostolilor 15,16-17, citând Amos 9,11-12.
189
inclusiv a vecinilor evrei credincioşi lui Iisus. Din acest motiv existau anumite zone în care
libertatea lor trebuia îngrădită. Nu era permisă nici un fel de imoralitate sexuală (una din
diferenţele majore dintre stilurile de viaţă evreiesc şi păgân) şi nici un contact cu ceva
„spurcat de idoli” sau „sacrificat idolilor” ori cu carne tăiată într-un mod necuşer, încât să
ajungă la consumarea sângelui, semn dat de Dumnezeu şi purtător de viaţă. Existau câteva
tabuuri tipic evreieşti, care urmau să fie respectate în continuare, cel puţin când se aflau în
contact strâns cu comunităţi evreieşti; adepţii lui Iisus urmau să fie grijulii când erau
înconjuraţi de sensibilităţi evreieşti.
Dar punctul principal — renunţarea la tăierea împrejur — fusese admis. S-a convenit
asupra unei scrisori din partea întregii Biserici către „fraţii noştri din păgâni”. Ceea ce arăta
deja că într-adevăr credincioşii netăiaţi împrejur făceau parte din familie. Scrisoarea a fost
trimisă la Antiohia, în Siria şi Cilicia (Cilicia, larga fâşie de uscat din sudul Turciei, era
divizată între provinciile romane ale Galatiei şi Siriei, dar numele era încă folosit pentru
ţinutul ca întreg). Faţă de punctele sale principale, documentul lămurea şi faptul că deşi cei
care sosiseră în Antiohia şi Galatia veniseră din Ierusalim, nu fuseseră autorizaţi de Iacob şi
ceilalţi. O delicată soluţie diplomatică.
Ca multe soluţii diplomatice era gândită să ţină lucrurile la un loc cel puţin pentru o
vreme, deşi lăsa multe chestiuni neabordate. Pavel şi ceilalţi aveau să continue să se lupte cu
ele, aşa cum vom vedea. Dar, cu toată amara dezamăgire că li se refuzase solicitarea/cererea
ca păgânii convertiţi să fie tăiaţi împrejur, aripa dură din Ierusalim va fi fost cel puţin
domolită de gândul că principalele cauze ale impurităţii păgâne, idolatria şi imoralitatea
sexuală, normale în societăţile neevreieşti, vor fi evitate.
Presupunând că povestea lui Pavel s-ar fi încheiat în acest punct, în anul 49 d.Hr. în
Ierusalim, ce am fi spus despre el? Ce anume îl motivase şi cum ajunsese în acest punct?
Dacă Galateni ar fi singurul text pe care l-ar fi scris
190
vreodată, am fi ştiut că era un om cu o suprafaţă şi energie intelectuală enorme. Scrisoarea se
simte încă fierbinte, acoperind zone uriaşe cu tuşe rapide, lăsând multe spaţii urmând să fie
acoperite, dar concentrându-se intens asupra a ceea ce conta de fapt, şi ajunsese deja să-l
definească pe Pavel. „Am fost răstignit împreună cu Mesia. Sunt însă viu — dar nu mai sunt
eu; în mine este viu Mesia. Şi viaţa pe care o trăiesc încă în trup o trăiesc în credincioşia
Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine.” 26 Ce poate fi mai limpede
sau mai intim decât asta. Răspunsul lui Pavel la întrebarea ce anume l-a motivat să facă ce a
făcut era Iisus — Iisus răstignit şi înviat, Iisus întruparea vie a iubirii Dumnezeului Unu.
Răspunsul lui Pavel la întrebarea ce anume s-a întâmplat pe drumul spre Damasc şi ce a
însemnat asta e la fel de limpede. „Dumnezeu m-a ales din pântecul mamei mele şi m-a
chemat prin harul Său... ca să anunţ vestea bună despre El printre neamuri.” 27 Nu era o
„convertire” în sensul unei lăsării în urmă a lumii evreieşti şi al pornirii sau propagării unei
noi „religii”. Era însă o „convertire” în sensul că Mesia lui Israel însuşi, coborând în moarte,
a luat cu el întreaga lume, inclusiv lumea evreiască şi tradiţiile ei, ca să apară apoi din moarte
într-o nouă formă; şi în sensul că toţi acei care erau acum ai lui Mesia împărtăşeau acea
moarte, acea înviere şi noua identitate care a urmat de aici. N-a existat vreodată un moment în
care Pavel să nu fi fost total loial Dumnezeului Unu. Dar Dumnezeul Unu îşi dezvăluise
scopul vechi de veacuri în forma şocantă a unui Mesia răstignit şi asta schimba totul. O
loialitate contestată.
Dacă toate astea sună paradoxal sau derutant, putem fi siguri că mulţi dintre prietenii şi
asociaţii lui Pavel, ca să nu spunem nimic de adversarii lui, vor fi spus acelaşi lucru. Vorbind
despre scrisorile lui Pavel (singura menţiune din
26
Galateni 2,19-20.
27
Galateni 1,15-16.
191
Noul Testament, în afara lui Pavel însuşi, că Saul a scris scrisori)”, scrisoarea pe care o
cunoaştem drept 2 Petru o spune astfel:
Sunt în ele [în scrisorile lui Pavel] unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi
neîntăriţi le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare.28
Că unii socoteau scrisorile lui Pavel greu de înţeles şi expuse răstălmăcirii nu e ceva
deosebit de remarcabil. Remarcabil e faptul că scrierile lui Pavel sunt privite deja drept
„scripturi”. Ceea ce ne trimite la întrebarea mai largă pe care o ridică astăzi opera lui. Ce
anume făcuse ca aceste mici comunităţi, cu toate problemele lor, cu loialităţile contestate şi
ameninţările externe, nu doar să supravieţuiască, ci să prospere? Ceea ce s-a întâmplat
ulterior avea să pună într-un mod extrem de acut această întrebare.
Veria
Beroea
Troada29
Marea mediterană
Antiohia
Marea Neagră
Antiohia Pisidiei. Iconium Lystra
Cipru
Marea Mediterană
De la Antiohia la Atena
7
în Europa
Luca nu-l scuteşte pe Pavel de situaţii jenante. Apostolul păgânilor poate fi subiectul
principal al Faptelor Apostolilor, cel puţin în partea a doua, dar din povestea care urmează
acum nimeni nu iese bine. Pavel îşi va caracteriza mai târziu chemarea drept „slujire a
împăcării”. întreaga temă din Galateni şi din toată activitatea din jurul ei fusese împăcarea
evreilor şi păgânilor în singura familie mesianică. Dar când era vorba de împăcare Pavel
trebuie să fi avut întotdeauna o senzaţie de ruşine şi eşec. El şi Barnaba se certaseră urât.
Poate că a fost rezultatul pe termen lung al şocantului moment din Antiohia când Petru se
separase de credincioşii neevrei şi „până şi Barnaba” se lăsase dus de „ipocrizia” lor. Atunci
s-au împăcat, pe cât se pare. S-au dus împreună la Ierusalim şi, cot la cot, au pledat în
favoarea includerii păgânilor. Dar încrederea lui Pavel în prietenul şi colegul lui primise o
grea lovitură. Dacă lucrurile aveau să meargă prost în altă călătorie, avea oare Barnaba să se
dovedească cu totul demn de încredere? Abilitatea lui de a încuraja şi ajuta fusese vitală în
lucrarea de început a lui Pavel. Dar reala tărie a caracterului său — dorinţa sa de a fi alături
de oameni şi de a-i sprijini — îl condusese în direcţie greşită în Antiohia. Dacă acelaşi lucru
avea să se mai întâmple?
Declanşatorul l-a constituit nepotul lui Barnaba, Ioan Marcu (socotit îndeobşte a fi Marcu,
autorul Evangheliei
194
care îi poartă numele). Era firesc ca Pavel să sugereze revizitarea bisericilor din sudul
Galatiei. Simţea o legătură strânsă cu ele şi, după ce le scrisese scrisoarea, era nerăbdător să
vadă cum anume s-au rezolvat lucrurile, să le viziteze din nou (cum spusese) şi să poată
folosi alt ton al vocii. 1 Era la fel de firesc ca Barnaba să dorească să-l ia pe Marcu, dându-i a
doua şansă. Şi era absolut previzibil că Pavel va refuza.
În mod evident era vorba de încredere. Marcu îi abandonase în prima călătorie de îndată
ce acostaseră în sudul Asiei Mici. Dacă era să aibă un sprijin în altă călătorie, era normal să
aibă pe cineva pe care se puteau bizui că nu-i va lăsa baltă din nou. E posibil să fi fost vorba
şi de alţi factori. Marcu era înrudit nu doar cu Barnaba, ci şi cu Petru. Desigur, la conferinţa
din Ierusalim Petru sprijinise misiunea lui Pavel; dar Marcu, un tânăr cu un semn de întrebare
pus deja pe caracterul său, ar fi putut fi înclinat să adopte aceeaşi linie ca Petru în Antiohia.
Dacă se mai găseau în Galatia unii care să revendice autoritatea lui Petru sau Iacob în
sprijinul unei politici a mâncatului la două mese — cu alte cuvinte, în sprijinul unei alte
versiuni a agendei tăierii împrejur? Ce va face atunci Marcu?
în ceea ce-l priveşte, Barnaba va fi socotit intolerabil ca Pavel să-i conteste judecata. El
însuşi se ridicase în apărarea lui Pavel cu zece ani în urmă când alţii aveau îndoieli. Şi acum
voia să facă acelaşi lucru pentru Marcu. Cel mai probabil vorbise deja în particular cu tânărul
bărbat şi credea că-şi învăţase lecţia.
Cu uşurinţa privirii retrospective, ne putem gândi la multe moduri în care lucrurile puteau
fi rezolvate amical. Soluţia care a apărut — Barnaba şi Ioan Marcu întorcându-se înapoi în
Cipru, Pavel şi altcineva mergând în Galatia şi mai departe — le sărea în faţă şi putea fi
convenită prin rugăciune şi încurajare reciprocă. Dar nu. A fost ceea ce Luca numeşte un
paroxysmos: o ceartă aprinsă,
1
Galateni 4, 20.
195
urâtă, amară. Nimeni n-a ieşit bine din ea. Dumnezeu ştie cu ce s-a ales din asta tânăra
biserică din Antiohia. Trebuie presupus că o parte din ceea ce Pavel va scrie mai târziu despre
evitarea cuvintelor arţăgoase şi amare făcea deja parte din învăţătura lui etică obişnuită. Dar
cu acel prilej toate s-au dus pe apa sâmbetei lăsând în urmă nu doar un gust neplăcut în gura
fiecăruia, ci şi o amintire plină de mâhnire.
Aşa că Barnaba şi Marcu ies acum pe mare nu doar spre Cipru, ci şi din naraţiunea
Faptelor Apostolilor. Marcu reapare ca unul din colaboratorii lui Pavel în timpul întemniţării
efesine, şi o menţiune ulterioară arată că în cele din urmă devenise un coleg valoros. 2 Pavel
ştie de lucrarea ulterioară a lui Barnaba, dar nu vor mai forma o echipă.3 Pavel îşi alege acum
un alt confrate, pe Sila (sau Silvan), un cetăţean roman la fel ca Pavel, membru al Bisericii
din Ierusalim, unul din cei trimişi cu scrisoarea pe care liderii din Ierusalim o adresaseră
Bisericilor îndepărtate. Era foarte logic. Şi Biserica din Antiohia îi trimite în drumul lor
încredinţându-i harului lui Dumnezeu. Şi vor avea nevoie de el.
Autorii „istoriilor” biblice trag rareori lecţii morale explicite din relatările pe care le fac.
Exemplul clasic e revolta lui Abesalom, care urmează îndată după adulterul lui David şi
uciderea lui Urie. Nu e făcută o conexiune explicită, dar e o legătură evidentă între atitudinea
lui David faţă de relaţia sexuală şi viaţa omenească, pe de-o parte, şi infracţiunea sexuală şi
crima care acceleraseră rebeliunea, pe de altă parte. Şi în cartea Rut, ca să luăm un exemplu
mai fericit, naratorul nu spune: „Şi asta a făcut pe urmă Dumnezeu.” Ni se spune pur şi
simplu că Rut şi Noemina au ajuns în Betleem în vremea secerişului de orz şi suntem lăsaţi să
descoperim că acesta a fost timpul şi mijlocul prin care, împotriva oricărei aşteptări, Rut avea
2
Coloseni 4,10; Filimon 23; 2 Timotei 4,11. 31 Corinteni 9, 6.
196
să-şi găsească un soţ. în acelaşi context ne putem aminti de minunatul rând de la jumătatea
cărţii Estera care schimbă toată intriga: „în noaptea aceea regele nu putuse adormi. ”4
Ceva asemănător pare să aibă loc şi în relatarea de către Luca a călătoriei întreprinse
acum de Pavel şi Sila, de la Antiohia şi până la Corint, şi care a durat probabil de la sfârşitul
anului 49 până la începutul anului 51. După ce în Lystra grupului i se alătură Timotei, cei trei
pleacă apoi mai departe, dar fără să se îndrepte undeva anume, încearcă un lucru, apoi altul.
Singura călăuzire divină pe care o primesc este negativă: nu pe aici, nici pe dincolo. Merg, se
pare, spre nord prin Frigia şi Galatia, Duhul interzicându-le să o ia spre vest spre provincia
Asiei (zona de coastă sud-vestică cu centrul în Efes). După care încearcă să meargă prin
Mysia înspre Bithynia, zona dinspre Marea Neagră, dar iarăşi nu li se permite să se ducă într-
acolo. Asemenea copiilor lui Israel în pustiu care priveau spre stâlpul de nor şi foc, ei se
bizuie pe Duhul lui Iisus, iar Duhul pare să le îngăduie să cutreiere pe o cale sau alta fără
sentimentul unei călăuziri reale. Lucrurile arată ca şi cum de la Pavel se aştepta să-şi
desfăşoare lucrarea în jurul unora dintre părţile centrale ale Anatoliei, sădind aici mai multe
biserici aşa cum făcuse în Galatia. Dar nu avea să fie aşa.
Luca are nevoie de două versete să ne spună toate acestea, dar ţinuturile acoperite de
călători nu erau mici. Ţinând cont de drumurile pe care vor fi umblat, de când au părăsit
Antiohia până în punctul în care au ajuns, nedumeriţi şi obosiţi, pe ţărmul nord-vestic al
îndepărtatei Mysia, călătoriseră cel puţin patru sute optzeci de kilometri. Le-a luat probabil
câteva săptămâni bune. La începutul călătoriei au vizitat bisericile din sudul Galatiei şi au
fost încurajaţi de ce au găsit. După care, nu pare să mai fi fost vreo activitate, nici de
evanghelizare, nici pastorală. 4
4 Estera 6,1.
197
S-ar putea spune că a fost un bun timp ca Pavel şi Sila să se cunoască mai bine şi ca
amândoi să funcţioneze ca mentori şi călăuze pentru Timotei, care fusese invitat să li se
alăture pe când treceau prin Lystra. S-ar mai putea spune şi că, şi foarte probabil că Luca
spune asta, aşa se întâmplă atunci când cineva cu un temperament vulcanic ia decizii pripite.
Dacă e aşa, atunci nu va fi singura perioadă de îngheţ din activitatea lui Pavel. Pare să fi
învăţat ceva din aceste momente, dar această învăţare a fost de obicei dureroasă.
Pata de lumină a acestei perioade altfel confuze a fost Timotei însuşi. Acesta era din
Lystra, unde Pavel vindecase un olog şi fusese confundat cu un zeu grec. Pavel avea pe atunci
aproape patruzeci de ani sau ceva mai mulţi (presupunând că se născuse cel mai târziu în anul
10 d.Hr.). Având cel mai probabil până în douăzeci de ani sau puţin peste această vârstă,
Timotei trebuie să fi părut drept fiul pe care Pavel nu l-a avut vreodată. Cu siguranţă între ei
s-a dezvoltat o legătură de înţelegere şi încredere reciprocă care s-a mai întâmplat doar cu
foarte puţini.
Timotei era fiul unei evreice credincioase şi al unui tată grec. Aşa că, spune Luca, Pavel l-
a tăiat împrejur „din pricina evreilor din acele locuri, fiindcă toţi ştiau că tatăl lui era grec” 5.
Gestul de aici al lui Pavel i-a stingherit pe mulţi cititori. Să ne ducem cu mintea în timpul în
care Pavel şi Barnaba, mergând la Ierusalim pentru a potoli aici foametea, îl luaseră cu ei pe
Tit. în ciuda intensei presiuni din partea activiştilor aripii dure din Ierusalim care l-au vrut pe
Tit tăiat împrejur, Pavel a rămas ferm. Şi a insistat asupra acestui punct când a scris
Galateni.6 în misiunea sa în Galatia şi înapoi la Antiohia, Pavel a rezistat cu dârzenie oricărei
sugestii ca păgânii convertiţi să fie tăiaţi împrejur. Urcase la Ierusalim tocmai pentru a
argumenta acest principiu şi câştigase bătălia. Dar acum îl taie împrejur
5
Faptele Apostolilor 16, 3.
6
Galateni 2, 3-5.
198
pe Timotei. De ce anume? Nu este oare o inconsecvenţă? Care e justificarea lui Pavel?
Vedem aici începutul inteligentei politici pe care Pavel o formulează în 1 Corinteni 9. Totul
depinde de"motivaţie. Dacă îi spune cineva că Tit trebuie tăiat împrejur pentru că altfel nu se
va putea alătura familiei la masă, Pavel va obiecta spunând că Tit este un credincios şi locul
său e acolo. Dar pe Timotei vrea să-l ia cu el în următoarea fază a lucrării lui şi asta avea să
implice intrarea iar şi iar în sinagogi. Pare puţin plauzibil că oficialii sinagogilor vor fi mers
până acolo încât să facă verificări fizice să vadă dacă nou-veniţii erau tăiaţi împrejur, dar
Pavel vrea să poată să asigure pe orice suspicios că toţi membrii echipei sale sunt oficial
evrei.
Asta vrea să zică atunci când spune: „pentru evrei m-am făcut ca un evreu ca să-i câştig pe
evrei. Pentru cei care sunt sub Lege, m-am făcut ca unul de sub Lege, chiar dacă eu însumi nu
sunt sub Lege, doar îi voi putea câştiga pe cei de sub Lege” 7. Asta e în sine o declaraţie
extraordinară. Cum anume putea Pavel să devină „ca un evreu”? El era evreu. Răspunsul
trebuie să fie acela că, atunci când urma să lucreze cu comunităţi evreieşti sau inşi evrei, avea
de gând să se comporte ca un evreu, îngrijindu-se să respecte tabuurile de dragul lucrării lui,
nu pentru că credea că Dumnezeu i-o cere în calitate de aparţinător al familiei mesianice.
Călca pe o linie subţire, riscând cu fiecare gest acuzaţia de inconsecvenţă. Dar, la fel ca în
cazul chestiunii fundamentale a apartenenţei la poporul lui Mesia, importantă pentru Pavel
era evanghelia. Voia să fie în stare să-şi continue obiceiul închinării în sinagogi şi de a folosi
astfel orice prilej să spună povestea lui Israel (Avraam, Exodul, David, apoi „exilul”
nesoluţionat) cu noua şi şocanta ei concluzie mesianică. Şi pentru asta Timotei, alături de
ceilalţi membri ai echipei, trebuia să fie un evreu de bună credinţă.
7
1 Corinteni 9, 20.
199
Mai e o altă alăturare echipei şi Luca ne cere iarăşi să citim printre rânduri. (Sunt multe
teorii care o explică, dar cea mai simplă e probabil şi cea mai bună.) Pavel şi ceilalţi au ajuns
în Troada, port de pe marginea zonei muntoase în nord-vestul îndepărtat al peninsulei Asiei
Mici. Aproape de locul anticei Troia, Troada se afla la marginea Helespontului, îngustul
canal lat de doar şase kilometri dintre Asia şi Europa, faimos în istoria antică pentru că-i
despărţea pe greci de persani, iar în istoria literară modernă pentru încercarea reuşită a
Lordului Byron de a-l străbate înot în 3 mai 1810. Troada fusese un oraş strategic pe timpul
lui Alexandru cel Mare, dar suferise considerabil în timpul războaielor civile romane, şi
importanţa lui scăzuse — cu excepţia faptului că era portul cel mai evident pentru oricine
dorea să treacă în Grecia continentală.
E posibil, desigur, ca Pavel şi ceilalţi să fi ajuns acolo deoarece, fiindu-le interzis să
meargă altundeva, hotărâseră deja că trebuie să treacă probabil în alte teritorii. E posibil chiar
ca Pavel să fi avut gândul de a se îndrepta direct spre Roma urmând Via Egnatia, pe care
puteau intra în Filipi, în nordul Greciei, ca apoi din vestul Greciei să facă traversarea spre
călcâiul Italiei. Dar pe măsură ce citesc descrierea dată de Luca acestui şir de întâmplări, cred
că avea loc altceva. Cred că Luca ştia că atunci când au ajuns în Troada, Pavel, Sila şi
Timotei erau obosiţi, demoralizaţi şi nedumeriţi. Şi cred că Luca ştia asta pentru că acesta e
momentul în care el însuşi s-a alăturat echipei.
E de departe cea mai simplă explicaţie a faptului că naraţiunea lui sare dintr-odată de la
„ei” la „noi”. Pavel avusese noaptea o vedenie (ca de atâtea ori, primim o călăuzire atunci
când e nevoie, mai degrabă decât atunci când o căutăm). Un bărbat din Macedonia stătea
rugându-l: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (Tocmai acest fapt îmi întăreşte opinia că Pavel
nu se gândise anterior să facă asta, ci sperase până atunci să sădească mai multe biserici de-a
lungul Asiei Mici.) Aşadar, spune Luca:
200
Iar când a văzut vedenia, am căutat de îndată să trecem în Macedonia, înţelegând că
Dumnezeu ne cheamă să le vestim Vestea cea bunăEvanghelia.8

Există desigur şi alte teorii. Dar briciul lui Ockham e de ajutor mereu: să mergem
întotdeauna pe ipoteza care cere cele mai puţine presupuneri suplimentare. Aşadar, deşi e
perfect posibil ca pasajele cu „noi” din Faptele Apostolilor să facă parte, să spunem, dintr-o
sursă accesibilă unui autor mult mai târziu, e la fel de posibil, şi după judecata mea mult mai
plauzibil, ca „noi” să fie aici semnătura autorului. Luca apare printre cei care trimit salutări în
trei scrisori pauline (Coloseni, Filimon şi 2 Timotei). Nu putem fi siguri, dar toate semnele
sugerează că persoana care s-a alăturat echipei în Troada era aceeaşi persoană cu cea care a
aşternut în scris ulterior povestea.

Filipi oferea un alt gen de provocări decât cele întâlnite de Pavel şi Barnaba în călătoria
anterioară. Fusese întemeiat sau, strict vorbind, lărgit şi reîntemeiat pe o aşezare anterioară de
Filip II, regele Macedoniei între 382 şi 336 î.Hr., tatăl lui Alexandru cel Mare. Zona era
importantă în Antichitate pentru minele de aur de bună calitate de care Filip se folosise din
plin. Dar cel mai semnificativ eveniment din istoria oraşului Filipi fusese în prima fază a
războaielor civile romane, când în bătălia din Filipi din anul 42 î.Hr. Marc Antoniu şi tânărul
Octavian Cezar i-au înfrânt pe Brutus şi Cassius, asasinii cu doi ani înainte ai tatălui adoptiv
al lui Octavian, Iulius Cezar. Antoniu şi Octavian au lărgit încă o dată oraşul, reînfiinţându-l
drept colonie romană pentru soldaţii veterani lăsaţi la vatră. (La fel ca în cazul Antiohiei
Pisidiei şi al celorlalte colonii din sudul Galatiei, Roma era neliniştită ca nu cumva vechii
soldaţi să vină în Italia revendicând sau pur şi simplu
8
Faptele Apostolilor 16,10.
201
ocupând terenuri ca răsplată pentru serviciul militar loial.) Filipi e unul din cele mai bine
păstrate oraşe ale lui Pavel, putând fi văzute încă planul străzilor, un teatru elegant şi Via
Egnatia trecând pe alături spre Roma la vest şi spre Bizanţ la est. Se află, cu alte cuvinte,
chiar pe una dintre rutele civile şi comerciale majore. Pavel şi confraţii lui au ajuns în Filipi
străbătând marea pe lângă insula Samotrace şi debarcând în portul Neapolis.
Una din marile diferenţe dintre Filipi şi oraşele anterioare ale misiunii lui Pavel era
absenţa unei sinagogi. Faptul a devenit important atunci când localnicii l-au identificat pe
Pavel ca evreu; lucrurile arată ca şi cum oraşul ştia destule despre evrei pentru a-şi fi format o
prejudecată împotriva lor. (Cât de des trebuie să fi fost înţepat Pavel pentru asta. Crescuse
familiarizat din Tars cu obişnuitele grimase ale păgânilor împotriva poporului său şi acum le
auzea din nou.) Exista însă în Filipi un proseuche, un „loc de rugăciune”, unde se întâlnea
regulat un mic număr de evrei şi „temători de Dumnezeu” (neevrei doritori să se asocieze
cultului sinagogal). Aici e locul unde, la câteva zile după instalare, Pavel şi ceilalţi au făcut
un început.
Primul lor convertit a fost o femeie de afaceri din Thyatira, pe numele ei Lydia, descrisă
ca „vânzătoare de purpură”. Ocupaţia şi numele ei de altfel se potrivesc bine cu locul de
origine, Thyatira, oraş din Asia Mică situat în districtul Lydia. Aici se dezvoltase o tehnică de
obţinere a faimoasei purpure extrasă dintr-o rădăcină de roibă, o modalitate mult mai ieftină
de producere a acestei culori decât extragerea ei din scoică, cum se făcea altundeva. Lydia
era, aşadar, o femeie independentă cu resurse: era stăpâna unei case, ceea ce indică poate
faptul că rămăsese văduvă sau divorţase. Relatarea răspunsului ei la evanghelie pare cea mai
directă din toate cele relatate în Faptele Apostolilor: „Domnul i-a deschis inima să dea atenţie
celor spuse de Pavel.”9 A fost botezată împreună cu toată casa ei
9
Faptele Apostolilor 16,14.
202
PAVEL, APOSTOLUL LUI IISUS MESIA
şi a insistat ca întreaga echipă, Pavel, Sila, Timotei şi Luca, să vină şi să rămână în casa ei.
Anunţarea lui Iisus ca Mesia lui Israel şi Domnul lumii pare să nu fi pricinuit nici o
dificultate în micul lcrc de adunare evreiască. Dar o tulburare de alt gen nu era departe, luând
o formă cu care Pavel se va mai întâlni cel puţin încă o dată. Pe drumul spre şi înapoi de la
proseuche, grupul a întâlnit o fată care avea potrivit lui Luca „un duh de divinaţie”. Era o fată
sclavă care aducea un venit consistent stăpânilor ei rostind oracole („ghicituri” cum le-am
putea numi astăzi). Din nefericire atât pentru proprietari, cât şi pentru Pavel, ceva din echipa
şi mesajul său i-a atras atenţia. La fel ca în unele din scenele din Evanghelii în care oameni
posedaţi de demoni strigă în gura mare identitatea secretă a lui Iisus, tot aşa şi această fată
anunţa tuturor cu voce tare: “Aceşti oameni sunt servitori ai Dumnezeului Preaînalt, care vă
vestesc o cale de salvare/mântuire!”10
Expresia „Dumnezeul Preaînalt” va fi trezit atenţia oamenilor. Sătui de talmeş-balmeşul
zeilor şi zeiţelor păgâne, mulţi din lumea antică ajunseseră să creadă într-o singură putere
ultimă, o divinitate „foarte înaltă”. Formula „calea de mântuire/salvare” însă aduce puţin a
tachinare. „Salvarea/mântuirea” era ceea ce Imperiul Roman pretindea că oferă cetăţenilor lui
(salvare din războaie civile, tulburări sociale ş.a.m.d.), dar, în unele filozofii, expresia se
putea referi şi la „salvarea” sufletelor din lumea ticăloşită a spaţiului, timpului şi materiei.
Primii creştini aveau, desigur, o viziune robustă despre „mântuire/salvare” şi aceasta nu era
nici una din cele două de mai sus. Ca şi în alte câteva pasaje, ai sentimentul că cineva spune
mai multe decât ştia.
Am putea crede că biata fată care striga zi de zi în urma grupului făcea ceva inofensiv, dar
nu era genul de atenţie pe care şi-l doreau Pavel şi prietenii lui. în cele din urmă, ca şi în cazul
magicianului din Cipru, Pavel s-a întors către fată şi, în numele lui Iisus, i-a poruncit duhului
s-o lase,
10
Faptele Apostolilor 16,17.
203
ceea ce acesta a şi făcut. Ne putem imagina privirile pe care le schimbau între ei Sila, Timotei
şi Luca. Nu era oare încă o situaţie în care Pavel aprindea fitilul scurt punându-se pe sine
însuşi şi pe toţi ceilalţi în necaz? Aşa părea.
N-a durat mult până când proprietarii fetei şi-au dat seama că afacerea lor era lichidată.
Fata nu mai avea de oferit oracole sau ghiciri ale viitorului; aşa că nu se vor mai alege cu nici
un ban de pe urma înzestrării ei speciale. (E unul din multele cazuri din Faptele Apostolilor
în care am fi vrut să ştim ce s-a întâmplat în continuare. Ne-ar plăcea să credem că poate
Lydia a scăpat-o pe fată şi a adoptat-o, dat fiind că toate celelalte alternative ale ei nu erau
bune, dar nu avem nici o informaţie.) Dar în loc să se plângă că Pavel îi lăsase fără mijlocul
lor de trai, proprietarii fetei au sărit direct la o acuzaţie care, în termenii noştri, era atât
„civilă”, cât şi „religioasă”, cu accentul pe cea dintâi. Au pus mâna pe Pavel şi Sila (de ce pe
ei? oare în acel moment Timotei şi Luca se topiseră în mulţime?), i-au târât în piaţa publică şi
i-au înfăţişat înaintea magistraţilor. „Aceşti oameni”, spuneau, „care sunt evrei, tulbură oraşul
nostru şi vestesc obiceiuri pe care nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă
suntem romani!”11
în ciuda situaţiei disperate, Pavel trebuie să fi fost receptiv la ironie. Mânia şi violenţa cu
care se confruntase în Galatia şi opoziţia faţă de strategia lui misionară din Ierusalim şi
Antiohia fuseseră instigate de grupuri evreieşti furioase cărora le părea că este neloial
tradiţiilor strămoşeşti. Acum era acuzat că e un evreu care-i învaţă pe oameni să fie neloiali
Romei! — acuzaţie care putea răsuna inconfortabil într-o lume în care se ştia că poporul
evreu se mai răzvrătise împotriva Romei şi ar fi putut-o face din nou.
Motivul învinuirii era desigur limpede, chiar dacă raţionamentul care stătea la bază era
năucitor. Exorcizarea unei fete (iniţial o problemă „religioasă”) fusese repede
11
Faptele Apostolilor 16, 20-21.
204
tradusă într-o pierdere de venit (o problemă economică), iar asta se transformase, într-un mod
răzbunător, în acuzaţia că Pavel şi Sila erau evrei (o problemă etnică) care învăţau obiceiuri
ilegale pentru romani (o problemă politică). Ultima este o veritabilă enigmă deoarece nu se
ştie ca vreo lege romană să fi interzis romanilor adoptarea practicilor evreieşti; mulţi făceau
asta fără a fi pedepsiţi. Singurul sens pe care-l putem vedea — presupunând că îl vedea şi
Luca însuşi — ar putea fi acela că mesajul evangheliei despre Iisus, care cerea oamenilor să
înceteze venerarea „idolilor” şi să se întoarcă la Dumnezeul Cel viu, putea fi privit ca un
mesaj evreiesc care-i îndemna pe oameni să abandoneze cultul imperial sau statal.
Şi atunci s-ar putea ca acuzatorii să fi înţeles bine. Din acuzaţie, oricât ar fi de distorsionată,
se vede limpede că un fel de bârfă despre grup îşi croise deja drum prin Filipi, lucru de
aşteptat de altfel. Aceşti străini învăţau într-adevăr un mesaj evreiesc, un mesaj despre
Dumnezeul lui Israel făcând ceva dramatic şi instaurându-l pe Mesia lui Israel ca adevăratul
Domn al lumii. Aşa că, deşi argumentul şi concluziile acuzatorilor erau eronate la fiecare pas,
în ceea ce au ajuns să spună în cele din urmă exista mai mult decât doar un grăunte de adevăr.
Fără să mai aştepte un proces — omisiune care avea să se întoarcă bântuindu-i — magistraţii
i-au ridicat pe Pavel şi Sila, i-au dezbrăcat, bătut cu toiege şi aruncat în închisoare. (Ne
întrebăm iarăşi de ce au fost ridicaţi doar Pavel şi Sila. Fie Timotei şi Luca trebuie să le fi
părut mai puţin importanţi, fie au reuşit să se ascundă în casa Lydiei sau altundeva.) După tot
ce ştim până acum, era prima dată când Pavel simţea gustul închisorii. Nu avea să fie şi
ultima dată.
în lumea lui Pavel, spre deosebire de a noastră, închisoarea nu era o „sentinţă” în sine. Era
locul unde magistraţii îi ţineau pe oameni până când hotărau ce să facă cu ei. Nu exista nici o
aprovizionare pentru prizonieri. Aceştia erau nevoiţi să se bazeze pe prieteni sau familie care
să
205
le aducă hrană sau alte necesităţi. Salubritatea era redusă la minimum; rozătoarele şi alţi
paraziţi erau ceva normal. Spaţiul nu era împărţit chiar cu nişte prieteni apropiaţi. Câteva zile
într-o astfel de gaură îl putea face pe oricine să spere la aproape orice pedeapsă, o amendă
oneroasă, sau măcar un exil, numai să poată ieşi din acest loc oribil.
Pavel şi Sila n-au avut mult de aşteptat. Urmarea se citeşte ca o secvenţă dintr-un film sau
un thriller rescris. La miezul nopţii cei doi bărbaţi se rugau şi cântau imne. După tot chinul şi
cu picioarele prinse în butuci, nu erau multe şanse de somn, deşi ne întrebăm ce anume vor fi
gândit ceilalţi prizonieri despre faptul că erau ţinuţi treji în acest mod ciudat. Era, însă era cea
mai mică dintre grijile lor, întrucât dintr-odată au simţit că toată clădirea se zguduia. Nordul
Greciei este o zonă seismică şi dintr-odată întreaga închisoare tremura. Asta însemna veşti
rele pentru temnicerul responsabil pentru ţinerea prizonierilor legaţi şi sub cheie; cu uşile larg
deschise şi lanţurile desfăcute, bietul om se temea de ce era mai rău. A făcut ceea ce mulţi
oficiali romani se vor fi gândit să facă în asemenea împrejurări: şi-a scos sabia şi era gata să-
şi curme viaţa mai degrabă decât să rabde tortura şi posibila moarte la care se putea aştepta
pentru neîndeplinirea datoriei.
Pavel avea însă alte gânduri. „Nu-ţi face nici un rău!”, a strigat. „Toţi suntem aici!” 12
Temnicerul a cerut lumini şi s-a repezit în închisoare. Pe cât se pare panica lui se datora nu
doar pedepsei pe care o putea primi pentru că îi lăsase pe prizonieri să scape, ci şi pentru că
ştia, cum va fi ştiut tot oraşul, că Pavel şi Sila se aflau acolo pentru un fel de învinuire
religioasă. Cunoştea, aşadar, tradiţii în care zei furioşi se foloseau de cutremure de pământ
pentru a-şi face cunoscută indignarea. Asta explică nu numai panica, ci şi întrebarea
tremurătoare: „Domnilor”, a spus, „ce trebuie să fac ca să mă salvez?”
12
Faptele Apostolilor 16, 28.
13
Faptele Apostolilor 16, 30.
206
Traducerea tradiţională a întrebării: „Ce să fac ca să mă salvez/mântuiesc?” o face să sune
mai degrabă asemenea cererii unui puritan din veacul XVII neliniştit despre cum anume să
ajungă în cer. Dar limbajul „salvării/mântuirii” funcţiona la mai multe niveluri în lumea
antică. Fata sclavă pe care o exorcizase Pavel striga în urma călătorilor alertând lumea din
oraş că aceştia anunţă o „cale de salvare/mântuire”. Imperiul Roman oferea supuşilor săi o
„salvare” care însemna salvare de război, de revoltă socială şi de sărăcie. Mai târziu în
Faptele Apostolilor, când descrie naufragiul, Luca spune că toţi cei de pe navă au fost
„salvaţi” în sensul foarte concret de scăpaţi de înec. Aşa că e firesc să luăm întrebarea
temnicerului lovit de panică la nivelul cel mai evident: el vrea să înceteze coşmarul şi să
scape de orice necaz. Există apoi nivelul mai adânc, în care credinţa în Iisus avea să-i dea de
îndată temnicerului şi casei lui calitatea de membru în familia care celebra deja biruinţa lui
Iisus asupra păcatului şi a morţii. Şi mai e ultimul nivel: Luca şi Pavel credeau amândoi că
într-o bună zi Dumnezeu va salva întreaga creaţie din „sclavia stricăciunii”, aducând-o pe ea
şi pe toţi oamenii lui Iisus în noua creaţie deplină şi finală.
Câte dintre acestea vor fi fulgerat prin mintea lui Pavel într-un moment atât de bizar e
greu de spus, deşi cu isteţimea lui rapidă şi simţul cuprinzător al unui plan divin, cosmic
integrat, va fi fost în principiu în stare să-l întrezărească. Ceea ce spune funcţionează la toate
aceste niveluri: „Crede în Domnul Iisus şi te vei salva/mântui — tu şi casa ta.”14 Temnicerul e
mai mult decât bucuros să-i ducă pe Pavel şi Sila în casa lui şi să-i lase să-i explice ce anume
însemna asta. Aduce apă şi le spală rănile; şi cu un gest reciproc ei îl botează pe el şi toată
casa lui poate cu aceeaşi apă. O tragedie iminentă se transformă într-o sărbătoare cu întreaga
familie luând parte la masă. Nu avem nici o idee ce anume s-a întâmplat cu ceilalţi prizonieri.
14
Faptele Apostolilor 16, 31.
207
Urmează apoi încă unul din momentele în care însoţitorii lui Pavel trebuie să fi gândit că
apostolul îşi forţa norocul. La prima oră a dimineţii, magistraţii trimit vorbă la închisoare ca
Pavel şi Sila să fie eliberaţi şi să părăsească oraşul. Pavel a obiectat scoţând din mânecă un as
care trebuie să fi trimis unde de şoc în întreaga localitate. „Suntem cetăţeni romani”, spune.
„Nu ne-au judecat, ne-au bătut în public, ne-au aruncat în închisoare şi acum ne scot afară pe
ascuns? în nici un caz! Să vină ei înşişi şi să ne scoată afară.” 15 Se află pe teren sigur.
Cetăţenii romani aveau drepturi legale depline. Bătaia publică şi întemniţarea fără proces era
practica normală pentru necetăţeni, dar în cazul cetăţenilor era îndeajuns să întoarcă sorţii şi
să-i vâre pe magistraţi într-o serioasă încurcătură dacă Pavel ar fi ales să-i dea curs. (Oficialii
romani ştiau foarte bine asta de când cu urmărirea penală a lui Cicero împotriva lui Verres
din anul 70 î.Hr.; ultima greşeală a lui Verres fusese răstignirea unui cetăţean roman.)
Altă ironie: învinuirea iniţială era că învăţa practici a căror adoptare era ilegală pentru
nişte romani, dar în final Pavel îi acuză pe magistraţii înşişi de comportament ilegal împotriva
unor romani. E, desigur, o situaţie uimitor de confuză, dar e genul de lucru de aşteptat atunci
când o lume nouă năvăleşte în cea veche. Totul se încheie cu o scuză publică şi cu magistraţii
într-un impas evident cu privire la ce să facă în continuare, implorându-i pe Pavel şi Sila să
plece. Aceştia nu se grăbesc să se conformeze, vizitând mai întâi casa Lydiei şi conversând
cu grupul de credincioşi de acolo.
Când pleacă nu e limpede dacă Timotei şi Luca pleacă şi ei (deşi cel puţin Timotei l-a
ajuns din urmă pe Pavel pe când apostolul se afla în VeriaBeroea). Dar în scena următoare
Luca nu mai scrie „noi”.
15
Faptele Apostolilor 16, 37.
208
Filipi era un oraş important, dar Tesalonicul, următorul port de escală al lui Pavel, era mai
ceva. Se afla la o intersecţie principală şi rolul său de port în Golful Thermaic la vest de
Peninsula Chalcidică îi garanta prosperitatea. Era capitala provinciei romane a Macedoniei,
iar generalul roman Pompei îl folosise drept bază în războiul civil. în zilele lui Pavel nu era o
colonie romană oficială. Avea să devină asta două secole mai târziu. Dar era în mod limpede
un centru major de influenţă romană.
Spre deosebire de Filipi, Tesalonicul avea o populaţie evreiască suficient de numeroasă
pentru a susţine o sinagogă. Rezumatul făcut de Luca celor spuse de Pavel în cele trei
sabaturi cât a vorbit acolo se potriveşte atât cu rezumatele anterioare, mai ales cu cuvântarea
lui Pavel din Antiohia Pisidiei (Avraam, Exod, David, exil, speranţă), cât şi cu afirmaţiile
repetate din scrisorile lui. Mesajul poate fi redus la două puncte fundamentale: mai întâi,
scripturile trimit către suferinţa, moartea şi învierea celui care este Mesia al lui Israel; apoi,
acest Mesia a fost şi este Iisus. Mesajul a fost primit de unii evrei, câţiva greci temători de
Dumnezeu şi un număr important de femei de frunte. Din prima scrisoare trimisă de Pavel la
Tesalonic, scrisă la scurt timp după această vizită iniţială, reiese şi că mulţi din tânăra biserică
de aici fuseseră păgâni politeişti şi s-au „întors la Dumnezeu de la idoli să slujească
Dumnezeului Celui viu şi adevărat”16. E limpede că era un grup semnificativ atât de evrei, cât
şi de păgâni.
Un membru, pe nume Iason, le-a oferit ospitalitate lui Pavel şi Sila şi a avut apoi de
înfruntat focul mâniei care s-a ridicat atunci când, ca şi în Galatia, unii din comunitatea
sinagogii hotărâseră că ce-i prea mult strică. A fost stârnită o gloată, pusă pe violenţă, dar
misionarii itineranţi au fost de negăsit. Importantă aici e natura politică a învinuirilor aruncate
pe parcursul a tot ce se derula:
16
1 Tesaloniceni 1, 9.
209
Cei ce au răzvrătit toată lumea au venit şi aici! I-a primit Iason. Toţi aceştia acţionează contra
decretelor Cezarului, spunând că există un alt împărat: Iisus.17
încă o dată învinuirile sunt complicate. O obiecţie evreiască la mesajul apostolilor (noi,
evreii, nu suntem convinşi că Iisus e de fapt Mesia lui Israel) e uşor tradusă într-o învinuire
de răzvrătire împotriva Romei (dacă există într-adevăr un Mesia evreu, atunci potrivit
scripturilor un astfel de personaj va stăpâni întreaga lume). Un alt rege, într-adevăr!
Amestecat cu asta poate fi un indiciu al problemei identificate ca element-cheie în situaţia din
Galatia: dacă neevreii renunţă la idoli şi vin la închinarea Dumnezeului lui Israel, fără a
deveni în mod oficial evrei în acest proces, atunci nu se supun într-adevăr decretelor
Cezarului. Numai evreii autentici aveau această permisiune.
înseamnă asta, atunci, că Pavel şi ceilalţi într-adevăr „răzvrăteau toată lumea”? Vorbind
în sens larg, da. La fel cu anunţarea de către Iisus a împărăţiei lui Dumnezeu care lua valorile
politice şi structurile de putere normale şi le răsturna cu capul în jos, Pavel şi prietenii lui
anunţau şi modelau în vieţile lor un mod diferit de a fi oameni, un gen diferit de comunitate şi
toate acestea pentru că exista un gen foarte diferit de „rege”. Desigur, nu era de aşteptat ca o
gloată să înţeleagă punctele mai subtile ale mesajului primilor creştini. Rezumând însă
învinuirea, Luca pare mulţumit să lase mulţimea păgână confuză să spună mai mult decât ştie.
în orice caz, Iason şi prietenii lui sunt reţinuţi pentru a menţine pacea, în timp ce Pavel şi Sila
sunt strecuraţi pe furiş noaptea afară din oraş şi trimişi la VeriaBeroea, optzeci şi ceva de
kilometri spre vest, dar în afara rutei principale. Pleacă în grabă, simţind că micul grup de
credincioşi se află sub ameninţare.
Prima scrisoare pe care a trimis-o Pavel acestei comunităţi, cel mai plauzibil la sfârşitul
anului 50 sau începutul
17
Faptele Apostolilor 17, 6-7.
210
anului 51, arată limpede că în timpul relativ scurt în care a fost cu ei stabilise o legătură
strânsă şi iubitoare. „Am fost cu blândeţe printre voi”, scrie, fiind ca o doică care-şi încălzeşte
copiii; ne e atâta drag de voi că suntem bucuroşi să vă dăm nu numai vestea cea
bunăEvanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit dragi.18
Fusese smuls de la ei, spune, „în persoană, dar nu în inimă”, pentru că „tânjea nerăbdător, cu
mare dorinţă” să-i vadă „faţă către faţă”. 19 Acest sentiment era atât de puternic încât, ajuns în
Atena scurt timp după asta, l-a trimis pe Timotei înapoi în Tesalonic să vadă încotro merg
lucrurile şi acesta s-a întors cu veşti bune pe care Pavel le relatează tesalonicenilor: „Acum
însă, a venit Timotei de la voi la noi dându-ne veste bună credinţa şi iubirea voastră şi că
aveţi bună amintire de noi totdeauna dorind să ne vedeţi, cum şi noi pe voi.”20
Aceste scurte referinţe, un schimb de confidenţe la foarte scurt timp după vizita iniţială ne
spun foarte multe despre viaţa lui Pavel, stilul său de învăţătură şi angajament pastoral —
precum şi poate despre nevoile lui personale. Ruptura de Barnaba, călătoria lungă şi fără ţintă
aparentă prin Anatolia centrală cu toate sâcâitoarele ei incertitudini, sentimentul că intrase
într-o cultură nouă, şocul bătăii publice şi al întemniţării — toate acestea îl vor fi lăsat
vulnerabil la un nivel destul de adânc. în acel context, faptul că simţea iubirea autentică şi
lipsită de afectare şi sprijinul unor oameni pe care tocmai îi întâlnise, că prin lucrarea
evangheliei descoperise o legătură adâncă a cărei singură descriere potrivită era limbajul
„familiei” — toate astea trebuie să-i fi oferit mângâiere şi întărire.
18
1 Tesaloniceni 2, 7-8.
19
1 Tesaloniceni 2,17.
20
1 Tesaloniceni 3, 6.
211
Aşa cum se îngrijorase în primele zile ca lucrarea să nu fi fost în zadar, tot aşa, singur în
Atena, se întreabă dacă tot ce făcuse în Tesalonic nu fusese un efort irosit. 21 încă o dată,
faptul că îşi exprimă această nelinişte în termenii temei „servitorului/slugii” din Isaia nu
înseamnă că neliniştea era mai puţin reală. Pavel priveşte înapoi spre timpului petrecut în
nordul Greciei cu câteva amintiri şocante, fără îndoială, dar cu o percepţie acută că acum
aparţine acelor comunităţi şi ele îi aparţin. Acest lucru are însă nevoie să se întărească cu
veşti. Antiohia, baza lui iniţială, e departe. Ce descoperă este nu tocmai o nouă casă — nu va
rămâne foarte mult timp în nordul Greciei —, ci un loc unde i-a rămas o parte din inimă. Un
loc de unde îi vor putea veni fie o reală încurajare, fie o dezamăgire devastatoare.
Aşa că Pavel, Sila şi Timotei s-au îndreptat spre sud mai degrabă decât spre vest. Cred că
asta a însemnat mai degrabă o schimbare de plan. Am sugerat mai devreme că Pavel nu
intenţionase la început să traverseze Marea Egee spre Grecia. Dar odată ajuns aici, simţind un
răspuns pozitiv la evanghelia lui Kyrios Iesous în aceste oraşe foarte romane şi aflându-se el
însuşi pe Via Egnatia, trebuie să fi fost tentant să continue până la portul Dyrrhachium de pe
coasta adriatică, ca de aici să traverseze spre Italia şi să se îndrepte direct spre Roma. Dar
violenţa opoziţiei din Tesalonic şi faptul că fusese nevoit să părăsească oraşul într-o grabă
învăluită în secret îi va fi făcut dificilă angajarea deschisă pe marea rută est-vest. Echipa a
luat-o în schimb pe un traseu diferit, spre sud-vest şi a ajuns de îndată la VeriaBeroea.
Şederea în VeriaBeroea e scurtă, mai scurtă poate decât cele câteva săptămâni din
Tesalonic. Oraşul era în acel timp un centru major al cultului imperial precum şi cartierul
general al „confederaţiei” macedonene. La fel ca în Tesalonic, exista o sinagogă dar
comunitatea evreiască de aici
21
1 Tesaloniceni 2,1; 3, 5.
212
avea o abordare destul de diferită. Evreii de aici sunt pregătiţi să asculte atent şi într-un spirit
generos ce spune Pavel şi să treacă prin scripturile pe care le expune să vadă dacă cele spuse
se potriveau cu textele. Ni-i putem imagina şezând împreună cu el, dându-i ospitalitate şi
privind atent la povestea lui Avraam, la drama Exodului, la ungerea lui David, la Psalmii şi
profeţii care prin întunericul exilului trimiteau spre posibilitatea unor zori noi. Studiul
împărtăşit sună la început promiţător. Mulţi evrei devin credincioşi, ca şi unii păgâni, mai
ales câteva femei de viţă nobilă. Erau poate dintre cei care vedeau în cultura sinagogii o
schimbare bine-venită faţă de lumea păgână înconjurătoare. Etica limpede şi puternică şi
credinţa simplă, aproape rigidă, în Dumnezeul Unu contrastau tăios cu viaţa obişnuită a lumii
romane. Scriind mai târziu corintenilor, Pavel insistă că dintre credincioşi „nu mulţi sunt de
neam nobil”22. Dar „nu mulţi” nu înseamnă „nici unul”. Micul grup de adepţi ai lui Iisus era
amestecat din punct de vedere social, ca de altfel şi în ce priveşte genul şi originea etnică.
începutul bun din VeriaBeroea n-a durat. La Tesalonic sosise vestea că scandalagii se
mutaseră ceva mai jos pe drum şi evreii care se opuseseră lui Pavel în Tesalonic au venit
după el stârnind o mulţime şi creând încă o dată tulburare. Aşa că Pavel a fost nevoit să plece
din nou, deşi de data asta se pare că el singur era ţinta mulţimii furioase, în timp ce Sila şi
Timotei puteau sta în spate. Puteau să călătorească spre sud la Atena pe drumurile publice.
Dar grupul din VeriaBeroea care-l însoţea pe Pavel pare să fi ales să-l trimită pe mare. A
ajuns la Atena şi, luându-şi aici rămas-bun de la escortă, i-a îndemnat insistent să le spună lui
Sila şi Timotei să i se alăture de îndată.
Am urmărit relatarea făcută de Luca sosirii lui Pavel în Europa şi scurtelor opriri în Filipi,
Tesalonic şi VeriaBe roea. Ele sunt confirmate de scrisorile lui Pavel. Şi totuş: versiunea lui
Luca ne poate da uşor o impresie falsă. Evidenţiind evenimentele rapide ale sosirii, anunţării
evangheliei, opoziţiei şi persecuţiei, şi plecării, Luca scrie pagini citite cu nerăbdare, dar pe
măsură ce le citim trebuie să ne aducem aminte că aceste lucruri nu s-au întâmplat de fapt în
reprize rapide de câte douăzeci şi patru de ore. Sunt semne care arată că Pavel a stat în Filipi
cel puţin câteva săptămâni. Scrisă câţiva ani mai târziu, scrisoarea sa către biserica de aici e
atât de plină de iubire încât nu ne putem imagina ca şederea lui să fi fost atât de scurtă cum ar
putea sugera o citire rapidă a Faptelor Apostolilor. Din acea scrisoare aflăm că atunci când
Pavel era în închisoare (în Efes, cum voi explica mai târziu) biserica din Filipi i-a trimis bani
— şi Pavel comentează că făcuseră asta de îndată ce a plecat de la ei, susţinând totodată
lucrarea lui în Tesalonic. Pavel spusese limpede că nu predica evanghelia pentru a câştiga
bani. Dar cei ale căror vieţi au fost schimbate de predica şi învăţătura lui par să fi dorit în
mod spontan să-l sprijine, şi filipenii au fost fruntaşi în aceasta. O astfel de dorinţă e greu
stârnită de o vizită de câteva zile.
Merită să dezvoltăm această idee pentru că atunci când oameni din zilele noastre se
întreabă cum anume a ajuns Pavel să fie omul care a fost şi de ce proiectul său a avut succes,
o sugestie la modă spune că era un muşteriu dificil, ciudat, încăpăţânat, în conflict mereu cu
toată lumea pentru orice. Nu încape îndoială că putea trece drept asta, mai ales atunci când
era în stare să vadă prin ticluirile şi harababura a ceea ce spunea altcineva, fie el un vechi
apostol ca Petru, fie un magistrat local din Filipi. Dar — şi e important să insistăm asupra
acestui aspect înainte să-l vedem plecând în sudul Greciei, unde relaţiile n-aveau să fie mereu
atât de uşoare — toate semnele arată că în bisericile din nordul Greciei Pavel a stabilit rapid o
legătură de iubire şi încredere reciprocă, profundă şi durabilă.
Ar fi spus, desigur, că aceasta se datora evangheliei. Puterea Duhului manifestată prin
mesajul şi ciudata prezenţă personală a lui Iisus transformaseră nu doar inimile,
22 1
Corinteni 1,26.
213
minţile şi vieţile individuale ale celor care l-au primit, ci şi relaţia dintre vorbitori şi
ascultători. „împărtăşindu-vă nu doar evanghelia lui Dumnezeu, ci şi vieţile noastre” 23 —
acest rând spune o întreagă poveste.
Fireşte, chiar Pavel spune asta. Dar e greu de crezut că Pavel ar fi putut scrie asta unui
grup cu care trăise doar câteva săptămâni mai devreme dacă el nu ştia că ei vor fi ştiut că e
adevărat. Când ne întrebăm ce anume l-a motivat cel mai puternic pe Pavel, aproape de
centru trebuie să punem faptul că la un nivel uman adânc el a fost susţinut şi hrănit de ceea ce
a ajuns să numească koinonia.
Cum am văzut mai devreme, traducerea normală a lui koinonia e „părtăşie”, dar acea
monedă s-a subţiat odată cu îndelungata ei întrebuinţare. Poate însemna şi „parteneriat de
afaceri”; acest lucru face parte din ea, dar nici el nu ajunge până la miez. Şi miezul contează.
Când cuvintele noastre se epuizează, avem nevoie de imagini: expresia încântată atunci când
un prieten drag ne face o vizită neaşteptată, privirile de înţelegere dintre muzicieni în timp ce
cântă împreună ceva frumos, o îndelungată strângere de mână la un pat de spital, satisfacţia şi
mulţumirea care însoţesc participarea la cult şi rugăciune — toate acestea şi mai multe.
Celălalt cuvânt grecesc pe care l-ar fi preferat Pavel este desigur agape, „iubire”, dar încă o
dată cuvântul nostru este atât de suprasolicitat, încât putem trece uşor pe lângă el fără să-l
recunoaştem, ca un iubit miop care nu reuşeşte să-şi recunoască iubita; ceea ce ratăm de
atâtea ori este faptul că el înseamnă o lume întreagă, şi chiar mai mult decât o lume. „Fiul lui
Dumnezeu m-a iubit”, a scris Pavel galatenilor, „şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine.” Ceea
ce vedem atunci când Pavel cutreieră oraşele din nordul Greciei este felul în care arată iubirea
când e tradusă în slujirea personală şi pastorală a unui apostol care suferă şi se bucură.
23
1 Tesaloniceni 2, 8.
214
Atena
8
Atena
 Partenonul este probabil singura clădire din epoca ei care mai poate fi recunoscută azi
instantaneu. E suficient să aruncăm o privire asupra unei fotografii. Oricine ştie ce este sau
cel puţin unde este: Atena, centrul lumii clasice. Construită pentru a o celebra pe zeiţa Athena
după victoria asupra persanilor în secolul V î.Hr., structura de marmură strălucit proiectată,
desăvârşită în proporţiile ei şi orbitoare în amplasamentul ei pe colina muntoasă a Acropolei,
a funcţionat secole de-a rândul drept centrul cultului din Atena. Au existat desigur multe alte
temple, inclusiv micul, dar încă dramaticul templu al zeiţei Nike („Victoria”), construit în
apropierea Partenonului în jurul anului 410 î.Hr. şi altele răspândite prin oraş. Templul lui
Zeus, aflat chiar la baza dealului, era vast. Dar Partenonul a fost şi rămâne o categorie în el
însuşi.
O imagine excelentă a Acropolei, afişând la un loc Partenonul, Templul zeiţei Nike şi
restul o putem avea de pe altă colină abruptă, situată câteva sute de metri spre nord-vest. E
Areopagul, „colina lui Ares” — zeul războiului — unde din cele mai vechi timpuri se
întrunea consiliul bătrânilor Atenei. Atena era pe atunci condusă de aşa-numiţii „arhonţi”
(cuvântul care înseamnă pur şi simplu „conducătorii”), nouă dintre ei fiind aleşi în fiecare an.
Când mandatul lor se încheia, aceştia deveneau automat membri ai Areopagului, colina dând
numele consiliului care se reunea acolo. Deşi statutul şi rolul său s-au schimbat odată cu
218
diversele reforme politice ce s-au perindat, el a continuat să aibă o puternică influenţă asupra
vieţii publice ateniene, funcţionând şi ca tribunal pentru judecarea delictelor grave, incluzând
omucideri, incendieri şi cazuri religioase.
Aşadar, atunci când probabil la sfârşitul anului 50 sau începutul anului 51 Pavel a fost dus
în Areopag şi a început declarând că templele zeilor erau o eroare categorică, n-ar trebui să
credem că intra într-o societate de dezbateri a unor filozofi. Generaţii de cititori care au
studiat ceea ce s-a numit „cuvântarea de pe Areopag” a lui Pavel din Faptele Apostolilor 17,
22-32 au presupus că prin aceasta apostolul încerca să-şi susţină cauza pe temeiuri filozofice
mergând până la o declaraţie a credinţei creştine. Mulţi moderni care au dorit să edifice ceea
ce se numeşte uneori „teologie naturală” — şi care argumentează existenţa lui Dumnezeu şi
adevărul creştinismului doar prin observarea lumii naturale, fără apel la revelaţia divină
specială — au salutat acest discurs ca precursor al eforturilor lor. Şi mulţi care, din diferite
motive, au vrut să reziste unei astfel de „teologii naturale” au declarat că, orice ar fi putut
crede Luca în Faptele Apostolilor 17, Pavel pe care-l cunoaştem din scrisori nu s-ar fi angajat
niciodată în acest gen de discurs. Nu era pur şi simplu genul lui.
Toate acestea sunt însă o neînţelegere. Areopagul era un tribunal. Pavel era judecat. Era
un moment periculos. Lucrurile puteau lua o întorsătură primejdioasă. Era de unul singur, sau
cel puţin aşa par lucrurile, aşteptându-i încă pe Sila şi Timotei să i se alăture. Se pare că
Timotei venise în Atena1 dar Pavel, neliniştit de mica biserică din Tesalonic, l-a trimis
numaidecât înapoi să vadă cum se descurcă. Avea pe suflet şi în minte lucruri importante;
cum spune cu alt prilej, avea bătălii în afară şi temeri înăuntru. Nu dispunea de răgazul fizic
sau mental necesar ca să facă pe filozoful detaşat. în mod cu totul caracteristic avea să
folosească şansa apărută nu numai ca să se apere pe sine
1 1 Tesaloniceni 3, 2.
219
— deşi asta face în tot discursul —, ci să o facă în aşa fel încât cu o considerabilă abilitate
retorică să conteste premisele fundamentale ale viziunii greceşti despre lume.
Avem desigur doar un simplu rezumat al celor rostite de Pavel. Dar dacă citim textul grec
al discursului lui Pavel, aşa cum îl relatează Luca, la viteza în care ne-am putea aştepta să
vorbească unei adunări în aer liber, ne va lua două minute, sau poate ceva mai mult în cazul
în care ne vom permite şi câteva pauze retorice bine calculate. E posibil chiar ca tribunalul să
fi fost aglomerat în ziua aceea, ca procesul lui Pavel să fi fost programat între alte câteva şi ca
oficialii tribunalului să-i fi spus (cum mi s-a spus odată în Camera Lorzilor când se dezbătea
„sinuciderea asistată” şi doreau să intervină mult prea mulţi oameni) că i se alocaseră doar
două minute. Cred însă că e puţin plauzibil. Nu există nici o dovadă că Areopagul era pe
repede înainte. Şi Pavel n-ar fi vrut să rateze o şansă ca asta de a se adresa tribunalului
suprem din mândra capitală a culturii antice, patria filozofiei, leagănul democraţiei. Bănuiesc
că a vorbit mai degrabă două ore decât două minute. Discursul său ar fi alcătuit o carte în
sine, dar Luca nu are spaţiu pentru aşa ceva în opera lui. Aşa că l-a distilat doar la esenţial.
 Aşadar, ce anume i-a făcut pe atenieni să-l aducă pe Pavel înaintea tribunalului suprem al
ţinutului? Se repetă adeseori că lumea păgână antică era tolerantă faţă de diversitatea
religioasă şi într-un anume sens e adevărat. Numeroşi „zei”, numeroşi „domni” şi numeroase
culte amestecate prosperau în ţinuturile de la marginea Mediteranei. Era uşor ca divinităţi noi
să-şi facă intrarea într-un oraş, cu un templu ici şi un mic altar colo. Un cult ca acela al lui
Mithra urma în curând să devină foarte popular în armata romană. Noile culte ale Romei şi
ale Cezarului însuşi şi-au putut şi ele găsi un loc alături, uneori surclasând, dar în mod normal
fără să înlocuiască altarele existente în panteon.
Toleranţa era însă limitată şi controlată. Există dovezi că unii filozofi erau alungaţi din
oraşe din cauza învăţăturii
220
lor. Atena însăşi fusese în anul 399 î.Hr. scena procesului lui Socrate, socotit de atunci
încoace drept unul din cele mai importante evenimente din istoria filozofiei. Care era crima
lui Socrate? Coruperea tinerilor şi introducerea unor divinităţi străine. Dat fiind că în spatele
procesului lui Socrate au existat şi motive politice, nu putem fi cu totul siguri ce anume
însemna asta, dar amintirea faptului s-a păstrat. în Atena conştientă de îndelungata şi distinsa
ei istorie şi de asocierea acelei istorii cu zeiţa Atena şi victoria împotriva persanilor prin care
fusese asigurat statutul ei preeminent, un outsider ca Pavel care aducea noi învăţături ciudate
va fi fost mai mult decât o simplă curiozitate filozofică. Va fi reprezentat o potenţială
ameninţare la adresa societăţii, stabilităţii şi cultului divinităţilor prin a căror binefacere
oraşul trăia, se mişca şi fiinţa. Trebuia să fie investigat.
Luca ia în derâdere amestecul atenian de mândrie civică, pe de-o parte, şi iubirea trivială
de noutăţi, pe de altă parte. „Toţi atenienii şi străinii ce locuiau acolo”, spune pufnind a
dispreţ, „îşi cheltuie timpul doar spunând şi ascultând ultima noutate.” 2 Face tot posibilul să
atenueze gravitatea învinuirii împotriva lui Pavel; menţionarea „străinilor care locuiesc
acolo” implică astfel: „Pavel nu este singurul outsider şi e greu să obiectezi împotriva încă
unei idei noi.” Chiar înainte ca Pavel să ajungă în Areopag pentru a răspunde învinuirii de
introducere de noi idei teologice, Luca insinuează că întreg oraşul era oricum nerăbdător după
astfel de lucruri. Dar nu duci pe cineva la tribunalul suprem al ţinutului dacă nu sunt întrebări
serioase care să i se pună cu perspectiva unei sentinţe capitale potenţiale. Areopagul, repet,
nu era o societate de dezbateri a unor filozofi.
Cel mai probabil filozofii îşi ţineau dezbaterile în piaţă, agora, şi, alături de sinagogă, ea
este locul unde a început şi Pavel. Nu auzim nimic despre o reacţia a evreilor din
2
Faptele Apostolilor 17, 21.
221
partea locului; atenţia noastră e atrasă de dezbaterile cu epicureii şi stoicii. Aici Pavel trebuie
să se fi simţit în elementul său — sau mai degrabă într-unul din elementele lui, întrucât este
evident că se simţea acasă şi în sinagogă, mânuind scripturile cu fluenţa deprinsă într-o viaţă
întreagă. Doar era din Tars, unul din principalele centre ale filozofiei din lumea antică şi iată-
l acum în Atena, patria ultimă a discursului educat, oraşul lui Socrate, Platon, Aristotel...
Epicureii şi stoicii erau două din principalele şcoli filozofice ale timpului. Exista şi
„Academia”, vechea şcoală a lui Platon, aflată în revenire după ani buni de agnosticism
precaut. Principalii concurenţi erau însă epicureii, cel mai faimos dintre ei fiind pe atunci
poetul roman Lucreţiu, şi stoicii, între care se aflau Seneca şi Epictet, aproape contemporani
cu Pavel. Dintre ele, şcoala stoică era cea mai populară. Suprapunerile şi diferenţele dintre
aceste două mari sisteme pot fi observate pe multe fronturi, dar ceea ce conta pentru intenţiile
lui Pavel era viziunea lor despre „Dumnezeu” sau „zei”. Ceea ce spunea apostolul despre
Dumnezeul Unu nu se potrivea cu nici unul. Şi totuşi putea vedea că ambele şcoli făceau
aluzie la lucruri care trimiteau dincolo de propunerile lor.
Chestiunea-cheie se referea la relaţia dintre „Dumnezeu” sau „zei” şi lume, mai ales
vieţile oamenilor. Epicureii susţineau că, deşi era posibil ca zeii să existe, ei trăiesc într-o
lume numai a lor cu totul separată de lumea omenească. Lumea locuită de oameni se mişcă
sub propriul ei impuls. Atomii ei (teoretizaţi încă de Democrit în secolul V î.Hr.) se mişcă
încoace şi încolo, „virând” într-o parte sau alta şi prin aceasta ciocnindu-se unul de altul şi
producând diverse efecte, diferite forme de viaţă în evoluţie.
Fiecare lucru din lume şi din viaţa omenească are astfel cauze „naturale” şi la moarte atomii
constitutivi se dispersează iremediabil, iar persoana umană în întregul ei încetează să existe.
Până în secolul XVIII această viziune
222
începând de atunci a devenit dominantă în cultura modernă occidentală. Şi mulţi îşi închipuie
că ar fi o „descoperire” modernă.
Prin contrast, stoicii erau în mod fundamental panteişti. „Dumnezeu” şi lumea sunt mai
mult sau mai puţin acelaşi lucru, şi scânteia divină de viaţă, logos-ul, există în fiecare lucru.
Această viaţă constă într-un foc sau spirit care animă întregul univers care în cele din urmă se
va mistui într-un mare incendiu. După aceea, ca şi pasărea Phoenix, lumea întreagă va începe
încă o dată de la capăt şi evenimentele vor urma exact acelaşi curs ca înainte. Viaţa
omenească înţeleaptă şi virtuoasă constă atunci din gândire şi acţiune în conformitate cu
logos-ul lăuntric al lumii. Mulţi stoici, un bun exemplu fiind Epictet, susţineau însă un gen
flexibil de panteism în care, deşi ei înşişi erau tehnic vorbind o parte a „divinităţii” ca orice
alt lucru, se puteau adresa fiinţei divine într-o venerare respectuoasă şi recunoscătoare.
Filozofii nu erau, fireşte, singurii care reflectau asupra acestor chestiuni. Mulţi dintre
poeţii antici au scris emoţionant despre neobişnuitele legături dintre zei şi lume, unii făcând
trimitere la posibilitatea unei forţe binefăcătoare în spatele lumii dezordonate a panteonului
păgân. Unii dintre aceşti poeţi erau dramaturgi. O faimoasă piesă de teatru a tragedianului
Eschil din secolul V î.Hr. descrie însăşi întemeierea tribunalului din Areopag, la care
prezidase zeul Apollo — şi declară, printre alte lucruri şi ca parte a logicii proceselor pentru
omucidere, că atunci când oamenii mor şi sângele lor se varsă în pământ, nu există înviere.3
Această negare făcea parte din carta întemeietoare a tribunalului înaintea căruia se afla Pavel
însuşi.
Pentru filozofii din piaţă Pavel părea o simplă ciudăţenie. Viziunea lui esenţialmente
evreiască despre Dumnezeul Unu şi un univers creat şi variaţiunea ei specific creştină pur şi
simplu nu-şi aveau locul. Şi şi-au arătat
3 Eschil, Eumertides 647-648.
223
dispreţul: Ce urmăreşte omul ăsta, se întrebau, împrăştiind cuvinte ca unul care seamănă
seminţe în toate direcţiile? Singurul lucru pe care-l reperaseră era că vorbea despre cineva
numit Iisus şi cineva sau ceva numită „Anastasis” — cuvântul grec pentru „înviere”.
Presupuneau că „Iisus şi Anastasis” erau o nouă pereche de divinităţi, iar „Anastasis”,
substantiv feminin în greacă, era consoarta lui Iisus; cei doi erau un cuplu divin mai degrabă
ca Isis şi Osiris (deşi acolo femeia e menţionată mereu prima). Rezultatul era însă limpede.
Pentru filozofi Pavel părea să proclame divinităţi străine. Ecourile procesului lui Socrate erau
evidente. De aceea l-au şi dus în Areopag.
Şi tot de aceea întrebarea lor iniţială era departe de a fi o invitaţie inocentă la prezentarea
unui referat de seminar. Trebuie să ne imaginăm remarcile introductive spuse pe un ton rece
ca gheaţa, cu o grimasă dispreţuitoare reţinută, din partea unui magistrat care prezidează şi
ştie că are puterea să supună persoana din faţa lui la bătaie, exil sau poate chiar moarte.
„Putem afla oare” — cu alte cuvinte, ceea ce spui e vreun mister ultrasecret sau putem să ne
facem o idee de el şi noi, muritorii — „ce este de fapt această nouă învăţătură de care
vorbeşti? Pui nişte idei foarte ciudate în minţile noastre. Am dori să aflăm ce anume
înseamnă toate astea.”4
Pavel se află astfel sub privirile tuturor. Puţini oameni care l-au studiat pe apostol ar
începe cu Faptele Apostolilor 17 pentru a explica cine a fost în realitate sau care era resortul
care-l punea în mişcare pe acest remarcabil bărbat. Dar o argumentaţie solidă poate dovedi
tocmai asta. Odată ce dăm la o parte ideea că încerca câteva argumente de „teologie naturală”
şi ne dăm seama că vorbea în autoapărare, dar folosind şi prilejul de a înscrie câteva puncte în
favoarea lui înăuntrul unui cadru inteligent, anume plănuit pentru a elimina genul greşit de
reacţie, vedem la lucru omul întreg. Lasă, desigur, impresia că e un gânditor
4
Faptele Apostolilor 17,19-20.
224
evreu nu numai în denunţarea idolatriei şi a templelor păgâne, nu numai în replica finală
despre Creatorul lumii Care a hotărât un termen limită la sfârşitul căruia va chema la
socoteală întreaga lume şi nici chiar în noţiunea absolut evreiască (şi, pentru greci, absolut
ridicolă) a învierii. întregul discurs e evreiesc în modul în care e evreiască cartea Proverbelor
sau înţelepciunea lui Solomon, cu alte cuvinte luând (cum Pavel spune altundeva) „prizonier
orice gând” pentru a-l „supune lui Mesia”5. E gândirea evreiască cu puternica ei viziune
despre Dumnezeul Unu, Creatorul a toate, revendicând aici terenul intelectual superior în
stare să înţeleagă de ce anume cutare sau cutare filozofie are ceva de spus, dar n-a sesizat încă
întregul tablou.
O gândire evreiască vorbind despre transcendenţa radicală, dar şi despre prezenţa
personală intimă a Dumnezeului Unu. Pavel nu citează Psalmii sau Isaia, dar influenţa dublei
lor viziuni despre Dumnezeul Unu o putem vedea peste tot: Dumnezeul suveran, sus dincolo
de pământ, încât locuitorii lui par ca nişte lăcuste, şi totuşi aproape în mod delicat, adunând
mieii în braţele Lui şi ducându-i la mama lor. Pavel absorbise adânc în inima lui vechea
înţelepciune a lui Israel. Astfel echipat el poate privi cu calm inscripţii locale, temple
monumentale, dezbateri filozofice şi extravaganţe poetice. E Pavel evreul în formă maximă.
E şi Pavel cetăţeanul roman. Experienţa din Filipi trebuie să-l fi ajutat să-şi dea seama că,
oricât de paradoxal ar părea pentru un adept al lui Iisus să fie cetăţean oficial al imperiului
Cezarului, el este ceea ce este şi poate folosi asta în avantajul său. Atena nu avea o mare
dragoste pentru Roma — în 86 î.Hr., romanii asediaseră şi devastaseră oraşul —, dar Pavel
ştia că dacă lucrurile deveneau grave, nu va fi avut nimic de pierdut să arate că venea cu
susţinerea juridică a marelui imperiu actual. Nici n-ar fi acţionat astfel doar într-un mod
pragmatic. încă o dată rădăcinile evreieşti îl ajutau. Pavel credea (cum recunoscuse
5 2 Corinteni 10, 5.
225
chiar şi Iisus în momentul cel mai puţin plauzibil 6) că puterile stăpânitoare ale lumii îşi
exercitau stăpânirea prin bunăvoinţa Dumnezeului Unu, care avea să le ceară socoteală. Pavel
trebuie să-şi fi dat deja seama că remarcabila reţea de comunicaţii, mai cu seamă drumurile şi
sistemele juridice locale, creaseră condiţii de neimaginat până atunci, în care un predicator
itinerant ca el să poată călători dintr-o ţară în alta. Ştia, fireşte, că lucrurile puteau lua încă o
cotitură dezastroasă. Experienţele din Galatia şi nordul Greciei vor fi fost proaspete în mintea
lui. Dar o parte a credinţei lui în pronia divină includea şi convingerea că Dumnezeul Unu
instaurase într-un chip ciudat, dar sigur, lumea romană, cu toată ticăloşia ei păgână, pentru
care urma să fie chemată la socoteală, ca un mijloc prin care, oricât ar fi de paradoxal, el şi
alţi predicatori să-l poată proclama pe Iisus ca Domn. Putem deci crede pe bună dreptate că a
prins curaj de aici.
Evreul şi romanul se întâlnesc în Pavel gânditorul şi călătorul grec. Din nou trebuie să
subliniem că asta n-are nimic de-a face (cum au presupus multe generaţii, mai ales atunci
când gânditorii moderni occidentali erau refractari la orice părea a fi „gândire evreiască”) cu
ideea falsă că Pavel ar fi lăsat chipurile în urmă evreitatea sa şi ar fi adoptat un gen total
diferit de gândire. Nu: din motive deja afirmate, Pavel evreul loial poate vedea orice adevăr
ca adevăr al lui Dumnezeu şi, prin urmare, orice observaţie şi dezbatere ca observaţie a lumii
lui Dumnezeu şi dezbatere despre ce anume înseamnă toate astea. E complet familiar cu
limbajul şi ideile gândirii greceşti. (Bănuiesc că a savurat faptul că atunci când spunea
pneuma ştia că ceea ce voia să spună prin „duh” era şi nu era acelaşi lucru cu ceea ce voiau să
spună prin el stoicii, sau că atunci când vorbea despre Iisus ca eikon Theou, ideea
„imaginiichipului lui Dumnezeu” va însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi. Da,
răstălmăciri aveau să apară şi le va
6
Ioan 19,11.
226
corecta la nesfârşit.) Avea să vorbească nu de pe poziţia defensivă potrivit căreia dacă nu se
repliază într-o cultura evreiască „pură” toate se vor nărui, ci de pe terenul superior pozitiv de
unde văzute idolatria şi gândireafalsă generată de ea sunt pervertiri, distorsionări ale
adevărului şi că atunci când cineva trage strâns de adevăr, nodurile şi încâlcelile de-a lungul
frânghiei se vor desface în cele din urmă.
Acest om complex poartă în propria sa persoană viziunea despre lume profund biblică şi
evreiască, adusă într-un focar nou senzaţional de Iisus şi Duhul, dar nu abandonată sau
marginalizată. Din acest punct de vedere poate cutreiera lumea Romei şi gândi filozofiile
Greciei fără teamă sau ruşine. În speţă, mesajul lui despre învierea lui Iisus, în lipsa căruia
întreaga sa viaţă şi lucrare n-ar însemna nimic, conţine înăuntrul lui vestea că răstignirea lui
Iisus a fost o victorie, nu o înfrângere. Denunţarea idolilor şi templelor în discursul său din
Areopag nu e pur şi simplu o polemică de tip evreiesc, deşi este şi asta. E poziţia cuiva care
crede că toate puterile pretins divine din lume fuseseră detronate, ruşinate, duse ca o gloată
înfrântă în urma procesiunii triumfale a altcuiva. Pentru Pavel victoria lui Iisus pe Cruce are,
cum am văzut, un sens profund intim: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru
mine.” Dar acesta e strâns legat de sensul ei cosmic: „El a dezbrăcat pe stăpânitori şi
autorităţi de armura lor”, scrie colosenilor, „făcându-i de ruşine şi spectacol, celebrând
biruinţa asupra lor în el.”7 E omul lui Mesia şi asta include toate celelalte elemente pe care
tocmai le-am enumerat.
Toate acestea sunt puse pe tapet, apoi, când se adresează bărbilor cărunte din curtea
supremă de justiţie a Atenei. Ideea sa principală ar trebui acum să ne fie limpede: „Ceea ce
vă spun poate suna «nou», în realitate e ascuns însă înăuntrul culturii voastre. E bine ascuns;
în fapt l-aţi acoperit cu suprastructuri prosteşti şi nenecesare.
7
Coloseni 2,15.
227
Dar deşi vestea despre Iisus şi înviere pot părea un şoc pentru sistemul vostru” — era, şi de
aceea au râs de el pentru asta — „adevărul de la temelie pe care-l dezvăluie este un adevăr
despre lume şi Dumnezeul Unu Creatorul ei de care cultura voastră, în ce are ea mai bun, dă o
mărturie slabă şi îndepărtată.” Pavel nu încearcă să înceapă cu simbolurile culturale ateniene
şi să clădească un argument filozofic care să ajungă la adevărul creştin. El reuşeşte în unul şi
acelaşi timp să respingă învinuirea ca ar „proclama divinităţi străine” şi să schiţeze o viziune
despre lume, o metafizică, în care să aibă sens să spunem că Dumnezeul Unu şi-a dezvăluit
intenţiile pentru lume ridicându-l pe Iisus din morţi. E un personaj de tipul Sherlock Holmes,
explicând unor şefi de poliţie nedumeriţi că diferitele lor teorii despre crimă au toate ceva
sens pentru ei, dar că există un cadru general diferit, aflat tot timpul chiar sub nasul lor, dar
niciodată observat, care va soluţiona întregul caz.
Aşa că începe cu faimoasa inscripţie de pe un altar dedicat „Unui Zeu necunoscut”. Multă
cerneală savantă a curs despre ce anume va fi însemnat la origine o astfel de inscripţie, dar
Pavel nu e preocupat atât de istoria ei trecută, cât de excelenta şansă pe care i-o oferă. Nu că
ar observa un fel de pai teologic („Iată-vă şi pe voi că admiteţi că ar putea exista un zeu pe
care nu-l cunoaşteţi încă, şi să vedem dacă putem clădi pe asta”). Preia ideea „ignoranţei”
înseşi şi o foloseşte drept pârghie pentru a critica întreaga lume a religiei păgâne normale.
„A fost doar o ignoranţă”, spune pe un ton pe care atenienii înşişi l-ar fi folosit să înlăture
gândirea încâlcită a unor popoare mai puţin sofisticate, referindu-se la idoli de aur, argint sau
piatră, făcuţi de meşteri iscusiţi aflaţi pretutindeni în Atena precum şi oriunde altundeva.
Pavel se face, desigur, ecoul criticii normale a idolatriei, aşa cum se găseşte ea în Psalmi sau
Isaia şi, mai aproape de zilele lui Pavel, într-o carte precum înţelepciunea lui Solomon; se
face ecou şi al celor spuse de el în Lystra. Unii din ascultătorii
228
săi cu înclinaţii filozofice ar fi fost de acord. „Dacă daţi deoparte această ignoranţă”, continuă
el, „veţi descoperi nu doar că idolii sunt o reprezentare meschină şi eronată a adevăratului
Dumnezeu, ci şi că acest Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti.” Atât
deci despre maiestosul Partenon, care se vedea dincolo de vale. „Templul nostru minunat”, şi
atenienii îşi dau seama exact ce vrea să spună, „e o eroare categorială!” „La fel”, insistă
Pavel, „şi genul de cult adus la temple. Oamenii încearcă să hrănească divinitatea, pe când
în tot acest timp ea este cea care ne dă toate” (iarăşi, aşa cum spusese Pavel în Lystra). „Dacă
mi-ar fi fost foame”, spusese Dumnezeul lui Israel în Psalmii, „chiar credeţi că v-aş fi spus-
o?”8 Aşadar, cine e adevăratul Dumnezeu, cum anume este şi ce relaţie are cu lumea? Aici
Pavel menţine un curs pe de-a întregul evreiesc, recunoscând jumătăţile de adevăr ale
filozofilor de frunte, dar văzându-le înăuntrul întregului mai amplu pentru care pledează.
Dumnezeul Unu e Creatorul tuturor. Aşa cum spusese Moise (Pavel nu se referă la el, dar
ideea e adânc înrădăcinată în scripturile lui Israel), acest Dumnezeu Unu a făcut toate
popoarele alocându-le timpurile şi locurile lor. Mai presus de orice a vrut ca ele să-L
cunoască — ignoranţa n-a făcut niciodată parte din planul Lui. A vrut la urma urmelor să fie
oameni purtători de chip, nu marionete fără cugetare. Stoicii s-au înşelat însă: adevăratul
Dumnezeu este creatorul a toate, nu adâncul divin dinăuntrul fiecărui om şi al fiecărui lucru.
E separat de lume, dar nu e (de data asta împotriva epicureilor) rupt de lume. „De fapt nu este
departe de nici unul dintre noi, dat fiind că în El trăim şi ne mişcăm şi existăm.” 9 Un poet din
secolul III î.Hr., stoicul Arătos, a cărui operă Phaenomena era în lumea lui Pavel cel mai citit
poem după Homer, formulează acest fapt astfel: „Fiindcă suntem de genul Luinăscuţi din El.”
Cu acest citat
8
Psalmii 49/50,13/12.
9
Faptele Apostolilor 17, 27-28.
229
Pavel se apropie mult de ceea ce, scos din context, ar putea fi uşor luat în chip eronat drept
stoicism. Ce urmează ne lămureşte însă că asta ar fi o gravă eroare.
în primul rând, stoicii n-au sugerat niciodată că idolii făcuţi de oameni ar fi o idee rea.
Dacă, aşa cum credeau, există divinitate în orice lucru, atunci (deşi ideile populare trebuie
desigur criticate) nu e nici un pericol în a avea idoli ca focare pentru cult. Pavel dă asta la o
parte: mai multă ignoranţă, spune.
în al doilea rând, deşi, aşa cum am menţionat, unii stoici ca Epictet au putut vorbi cu
căldură despre o relaţie personală cu „divinul”, viziunea evreiască a lui Pavel acum centrată
pe Iisus despre o relaţie personală cu Creatorul lumii trece dincolo de asta într-o sferă diferită.
Dumnezeu a vrut ca oamenii să-L caute! Poate chiar să întindă mâna spre El şi să-l găsească!
Asta nu înseamnă pur şi simplu ca oamenii să intre în contact cu sinea lor lăuntrică divină.
Nici o „căutare a lui Dumnezeu” autopropulsată şi potenţial arogantă în care oamenii preiau
iniţiativa şi Dumnezeu rămâne pasiv. Dumnezeu dă tuturor toate; ceea ce aşteaptă nu e o
iniţiativă, fie ea teologică, sau epistemologică, ci un răspuns. Nimic asemănător nu se găseşte
în stoicism. Cu atât mai puţin în epicureism.
în al treilea rând, viziunea stoicilor despre istorie era una ciclică. Vastele rotiri ale
timpului, cu incendieri şi renaşteri periodice, erau rezultatul inevitabil al panteismului; dacă
to pan, „totul”, e tot ceea ce este, atunci el trebuie să fie ceea ce este pentru totdeauna
rotindu-se într-un mare cerc şi repetându-se exact şi la nesfârşit. Nu, spune Pavel, istoria e
liniară. „Ignoranţa” admisă prin inscripţia „Unui Zeu necunoscut” este un fenomen temporar.
Creatorul a îngăduit-o pentru o vreme şi acum e gata să tragă vălul pus peste ea. Istoria —
timpul însuşi! — se mişcă înainte spre o ţintă foarte diferită atât de „incendiul” stoic, cât şi de
ideea epicureică potrivit căreia toate lucrurile se dizolvă pur şi simplu în atomii care le
compun. Ţelul acum e o zi a dreptăţii ultime care pune lumea în ordine.
230
Toate acestea oferă desigur o altă ironie. Ne întrebăm iarăşi dacă un observator n-ar fi
tresărit gândind: „Nu merge oare Pavel prea departe? Urmează oare acum să-i tachineze pe
judecători cu vestea că tribunalullor suprem e cel mult un for secundar? E oare asta cea mai
bună metodă de a-ţi câştiga prieteni şi oameni influenţi în Atena?” Dar Pavel nu mai poate fi
oprit. Dumnezeu a stabilit o zi „în care intenţionează să cheme lumea la judecată cu dreptate
deplină şi cuvenită printr-un bărbat pe care l-a desemnat anume” 10. Dreptate deplină şi
cuvenită. Am forţat aici uşor traducerea, dar ea redă sensul pe care cred că l-a intenţionat
Pavel, şi anume că asta va fi adevărata dreptate, nu varietatea de rang secund livrată de
tribunalul suprem din Atena! Aşa cum spune în 1 Corinteni, faptul de a fi judecat de orice
tribunal omenesc nu-l preocupă câtuşi de puţin; ceea ce contează este judecata ultimă a lui
Dumnezeu care se va întemeia pe secretele şi intenţiile inimii.11
Aici vine, apoi, viziunea total evreiască şi mesianică despre viitorul lui Dumnezeu. La fel
ca alţi câţiva autori evrei ai timpului şi în ton cu multe alte mărturii creştine timpurii, Pavel se
face ecoul Psalmului 2. Naţiunile pământului se pot înfuria, pot complota şi se pot umfla în
pene împotriva adevăratului Dumnezeu; dar Dumnezeu va râde de ele şi va anunţa că a
instalat adevăratul rege, pe „Fiul” Său, care va chema la socoteală naţiunile. „De aceea
acum”, spune psalmul, „înţelepţiţi-vă; luaţi aminte, stăpânitori ai pământului.” 12 Simţim din
nou subtextul cuvintelor lui Pavel. Având ca simbol bufniţa, Atena se mândrea că este patria
înţelepciunii. Nu, insinuează Pavel, adevărata înţelepciune va consta în recunoaşterea faptului
că Dumnezeul Unu Creator şi-a dezvăluit acum scopul Său pentru lume înaintea tuturor
naţiunilor. Acest scop e centrat acum pe
10
Faptele Apostolilor 17, 31.
11
1 Corinteni 4, 3-4; a se vedea Romani 2,14-16.
12
Psalmii 2,10.
231
Iisus cel răstignit şi înviat şi prin aceasta marcat drept Fiu al lui Dumnezeu, cel prin care
Dumnezeu îşi va împlini vechile făgăduinţe şi va pune în sfârşit întreaga lume în ordine.
 Pavel a reuşit astfel să explice în sfârşit ce sunt „Iisus şi Anastasis”: sunt Iisus şi învierea!
Sunt, desigur, idei noi şi „străine” în sensul că vin din lumea evreiască, nefiind produse de
casă ale Atenei şi aruncate într-adevăr în faţa vechiului slogan al lui Eschil. Dar la un nivel
mai adânc, Pavel insinuează că nu sunt deloc străine; reprezintă mai degrabă realitatea spre
care trimit atât de multe indicatoare. Pavel nu sugerează nici o clipă că am putea porni de la
acele indicatoare şi să ne croim drumul până la Iisus şi înviere. Dar cu siguranţă sugerează că
nedumeririle şi incoerenţele — în realitate ignoranţele — dinăuntrul lumii culturilor păgâne
ateniană sau altele au funcţionat drept indicatoare spre întuneric, şi atunci când adevăratul
Dumnezeu şi-a revelat intenţiile ultime pentru lume în învierea lui Iisus, vom fi în stare să
vedem că acele indicatoare arătaseră de fapt într-acolo în tot acest timp. Da, asta sună nou.
Replica finală contrazice explicit cele spuse de Apollo însuşi la întemeierea acestui tribunal.
Dar are o logică.
Oamenii au strâmbat uneori din nas la Pavel din pricina unei piese ratate de teologie
filozofică. Aproape nimeni nu s-a convertit — deşi unul din membrii tribunalului, Dionisie, a
venit la credinţă alături de o femeie numită Damaris şi alţii. Dar nu acesta e esenţialul.
Important este că Pavel a ieşit din faţa lorA scăpat. Dacă fusese un proces, atunci a fost
achitat. Iisus şi Anastasis se poate să fi părut noi, ciudaţi şi chiar ridicoli acestor onorabili
judecători atenieni. Dar Pavel i-a convins că în inima mesajului său era ceva spre care
propriile lor tradiţii, e adevărat citite dintr-un unghi anume, ar fi trimis dintotdeauna.
Polemica sa împotriva templelor şi idolilor trebuie să fi părut nerealistă. Era ca şi cum
cineva s-ar scula în plin
13
Faptele Apostolilor 17, 33.
231
Wall Street şi ar declara că întregul sistem bancar este o eroare categorială. Dar avuse un
punct de vedere coerent care justificase pretenţia că nu „introduce divinităţi străine”. Când
cineva din tribunal a spus „Te vomasculta în privinţa asta altă dată”, faptul nu implica o a
doua audiere legală. Se pare că măcar unii s-au gândit că în ce spusese Pavel era mai mult
decât se putea vedea la prima vedere. Şi-ar fi dorit o altă şansă să cumpănească toate. Dar, în
chip înţelept poate, Pavel n-avea de gând să rămână prea mult în Atena. Nu vedea nici un
sens în cochetarea cu dorinţa de noutate a localnicilor. E posibil să-şi fi dat seama că faptul că
scăpase cu un discurs destul de diferit de cel la care se va fi aşteptat tribunalul putea fi doar o
şansă temporară. A plecat mai departe încă o dată călătorind tot singur. Din înălţimile elevate
ale culturii ateniene în lumea neastâmpărată şi agresivă a Corintului.
De la Atena la Corint
9
Corint I
Mulţumită lui Pavel ştim mai multe despre viaţa din Corint decât despre viaţa oricărui alt
oraş din Grecia veacului întâi. Poeţi ca Marţial şi Iuvenalis ne oferă o viziune (fără îndoială
preconcepută) despre Roma primelor două secole. într-un registru foarte diferit, Iosif Flavius
ne îngăduie să privim cum se prăbuşeşte în haos Ierusalimul la jumătatea secolului. Iar, ca
efect secundar al preocupărilor lui pastorale şi teologice urgente, Pavel ne arată Corintul ca
pe un oraş viu şi lasciv, cu separaţiile între clase şi tribunalele lui; temple, pieţe şi lupanare;
petreceri nocturne, nunţi şi sărbători. Vedem, aşa cum nu putem face cu nici una din celelalte
biserici ale lui Pavel, cum anume ajunge o comunitate să înţeleagă ce înseamnă să fie poporul
lui Mesia într-o lume plină de provocări şi întrebări. Şi — ţinându-ne de scopul nostru din
această carte — vedem cum Pavel însuşi se confruntă cu provocări noi, şanse noi şi nu mai
puţin dureri de inimă noi. Corintul era faimos în destule privinţe, dar Pavel îi oferă un loc
asigurat în orice relatare a vieţii urbane antice.
Corintul ocupa o poziţie civică de invidiat. Din punct de vedere geografic Grecia se
divide în două. Oraşele ei cele mai faimoase erau Atena în nord şi Sparta în sud. Fâşia îngustă
de pământ care le uneşte, transportând până astăzi oameni şi mărfuri între cele două, e istmul
Corint şi oraşul cu acest nume e aşezat chiar acolo, în colţul sud-vestic al istmului şi colţul
sud-estic al golfului vestic. în Antichitate
236
s-au făcut încercări de a săpa de-a curmezişul celor şase kilometri ai istmului un canal pentru
a facilita traversarea navelor şi pentru evitarea lungii călătorii în jurul Peloponezului, trecând
direct din Adriatica în Egee (şi invers) prin Golful Corintului la vest şi Golful Saronic la est.
Nero însuşi luase un hârleţ şi încercase să demareze un astfel de proiect în anul 67 d.Hr.
(folosind prizonieri evrei din primii ani ai războiului romano-evreiesc), dar la fel ca toate
celelalte încercări antice a eşuat. Au fost încercate şi alte variante folosind o şosea de piatră
pe care corăbiile erau târâte de-a lungul uscatului, deşi procedura era foarte laborioasă şi
costisitoare. Prezentul canal a fost finalizat şi deschis pentru trafic naval la sfârşitul secolului
XIX. Şi atunci, şi astăzi, canalul e prea puţin adânc, expus căderilor de pietre, pentru a-şi
împlini menirea. Majoritatea navelor mai mari nu-l pot folosi. Cele care pot fi văzute acum
sunt vase turistice mai mici.
Chiar şi fără un canal însă, Corintul era menit să prospere. Avea câteva izvoare de apă
proaspătă care făcuseră locul atrăgător pentru locuire şi comerţ. Pe lângă faptul că e situat pe
rutele maritime şi terestre principale, deţinea o câmpie de coastă proverbială în Antichitate
pentru fertilitatea ei. Corintul era proverbial şi pentru moralitatea lui sau mai degrabă pentru
lipsa acesteia. Era un oraş-port clasic — deşi porturile lui propriu-zise erau de fapt Lechaion,
situat trei kilometri la vest, şi Chenhreai, aflat zece kilometri la est — unde putea înflori
nestingherit orice tip de comportament uman. (Un mare templu închinat Afroditei, pe vârful
acropolei corintene, vorbea de la sine, chiar dacă urcuşul spre vârf a fost şi este mult mai
solicitant decât cărarea ce duce la mult mai scunda acropolă ateniană.) După un secol în care
oraşul a zăcut în ruine, fiind devastat de romani în 146 î.Hr., a fost reîntemeiat în 44 î.Hr.
drept colonie romană de către Iulius Cezar puţin timp înainte de asasinarea lui. (Şi el
încercase să sape un canal. Se vorbea de un blestem asupra proiectului; Cezar, Nero şi
Caligula toţi au murit violent după ce încercaseră să
237
pună în aplicare planul.) Corintul era capitala provinciei Ahaia administrată de un proconsul.
La fel ca alte colonii, dacă nu chiar mai mult, Corintul era exagerat de mândru de
„romanitatea” lui (romanitas). Noul templu în cinstea cultului imperial domină încă forul
corintian, înălţându-se deliberat ceva mai sus decât celelalte temple locale între care, desigur,
se aflau inclusiv cele închinate Afroditei, lui Poseidon (zeul cutremurelor de pământ ca şi al
mării), lui Apollo şi zeului vindecărilor Asclepios. Simbolismul ridicării altarului imperial
mai sus decât celelalte a fost şi este evident. Dacă potrivit standardelor zilei Corintul era un
oraş întins, pentru ochii noştri toate par înghesuite într-un loc. Dacă ne plimbăm azi prin
centrul oraşului ne aducem aminte din nou cât de uşor era pentru oricine să ştie treburile
oricui. Cu excepţia celor foarte bogaţi, viaţa avea loc în public. Şi Pavel nu era bogat.
Primii membri ai coloniei fuseseră liberţi romani, foşti sclavi care urcau scara socială. Lor
li s-au alăturat afacerişti romani cu ochii pe profituri într-un loc atât de ideal pentru comerţ şi
transport. Ca orice alt oraş din lumea antică, Corintul avea un uriaş dezechilibru social, cu
câţiva bogaţi, mulţi săraci şi în orice caz cel puţin jumătate din populaţie sclavă. Era însă un
oraş plin de posibilităţi, inclusiv şansa mobilităţii sociale — în ambele direcţii — şi de aceea
era o probabilitate ridicată ca oamenii să dea atenţie specială însemnelor stării sociale.
Pavel avea puţine astfel de însemne. Când a intrat în Corint — credem că în mod normal
călătorea pe jos şi astfel îi vor fi trebuit poate trei sau patru zile din Atena —, n-a făcut cine
ştie ce impresie. E acum începutul anului 51. Sunt săptămâni sau cel mult câteva luni de când
fusese bătut crunt în Filipi; de atunci însă fusese nevoit să părăsească trei oraşe în grabă, e
neliniştit cu privire la tesaloniceni după răzmeriţele şi ameninţările împotriva lui Iason şi e
posibil să fi rămas şi fără bani. După ce l-a trimis pe Timotei înapoi în Tesalonic, e singur.
„Am sosit la voi în slăbiciune”, va scrie ulterior bisericii corintene, „în mare
238
frică şi tremur.”1 Dar acum îşi face câţiva prieteni noi care aveau să-i fie printre cei mai
importanţi susţinători în zilele ce vor veni.
Acvila şi Priscilla (în scrisorile lui Pavel numele acesteia din urmă e abreviat Prisca) erau
un cuplu de evrei venit din Pont, aflat în nordul Asiei Mici pe ţărmul Mării Negre. Trăiseră
însă în Roma până când împăratul Claudiu îi izgonise pe evrei pentru răzmeriţă. E greu de
spus ce anume s-a întâmplat de fapt sau când anume. Istoricul roman Suetoniu ne spune că
răzmeriţele fuseseră instigate de un anume „Chrestus”, ceea ce ar putea fi ecoul unei relatări
trunchiate a tulburării care avusese loc în comunitatea evreiască din Roma atunci când sosise
în oraş evanghelia lui Iisus Mesia „”Christos”, cu vocala din mijloc pronunţată lung).
Suetoniu nu ne dă nici o dată a incidentului, dar convergenţa altor mărturii face plauzibilă
datarea acestui eveniment în jurul anului 49 d.Hr. Sosirea lui Acvila şi Priscilla în Corint —
adăugându-se numeroşilor oameni de afaceri romani veniţi deja acolo — avusese loc nu cu
mult înaintea lui Pavel însuşi. La fel ca Pavel, şi ei erau meşteri de corturi. Pare nu doar să fi
legat o prietenie instantanee, ci şi că au devenit suficient de apropiaţi încât să-l găzduiască pe
Pavel, să-l facă partener la afacerea lor, precum şi să călătorească împreună la Efes. Când
Pavel va scrie către Romani, cuplul se afla iarăşi înapoi în Roma. Felul în care ne relatează
Luca povestea primei lor întâlniri şi a intrării lor în afaceri face ca momentul să pară plin de
speranţe şi noi posibilităţi.
Ca de obicei, Pavel îşi începe lucrarea apostolică (altfel decât lucrarea sa de meşter de
corturi) în sinagogă. Probabil că a mai repetat o dată naraţiunea familiară: Avraam, Exod,
David, exil, speranţă. Cu aceeaşi focalizare: scriptura vorbeşte de un Mesia care moare şi e
sculat din nou şi acest Mesia e Iisus. în prima dintre cele două scrisori le va
1
1 Corinteni 2, 3.
239
reaminti ulterior auditorilor lui corinteni termenii foarte simpli ai primei sale anunţări a
evangheliei:
Mesia a murit pentru păcatele noastre potrivit Scripturilor, a fost îngropat, a fost sculat a treia
zi potrivit Scripturilor, a fost văzut.2
Rezumă asta chiar mai tăios: „Când am ajuns la voi...”, spune, „am hotărât să nu ştiu
nimic altceva decât pe Iisus Mesia, mai ales răstignirea lui. ”3 Toate acestea vor fi cerut
destule explicaţii, aşa că sabat după sabat Pavel dă tot ce are, argumentând şi expunând,
câştigând de partea lui un număr mare de evrei din sinagogă, precum şi câţiva greci temători
de Dumnezeu. Aşa l-au găsit Timotei şi Sila când au ajuns în cele din urmă la el, după ce
Timotei va fi făcut dubla călătorie de la Tesalonic la Atena şi înapoi, iar acum la Corint.
Când a descris mai târziu propovăduirea sa iniţială în Corint, Pavel a reflectat asupra
experienţei mai largi care era anunţarea evangheliei sale:
Evreii cer semne, grecii caută înţelepciune, dar noi îl anunţăm pe Mesia cel răstignit: un
scandal pentru evrei; o nerozie pentru păgâni. Dar pentru cei chemaţi, şi evrei şi greci: Mesia,
puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că nerozia lui e mai înţeleaptă
decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu, mai tare decât oamenii.«
Cu alte cuvinte, de fiecare dată când Pavel intra într-un oraş sau localitate nouă şi-şi
deschidea gura ştia foarte bine că tot ceea ce spunea avea să aibă puţin sens. Ca şi în cazul lui
Iisus însuşi, genul de „semne” oferite nu era chiar cel pe care lumea evreiască îl aştepta sau
dorea. Un Mesia răstignit părea o contradicţie în termeni.
2
1 Corinteni 15, 3-5.
3
i Corinteni 2,1-2.
4
1 Corinteni 1, 22-25.
240
Cât pentru lumea evreiască — ei bine, sugestia că un evreu putea fi noul „Domn” peste
toţi ceilalţi Domni era deja destul de proastă, dar chiar un bărbat răstignit? Fiecare ştia doar
că răstignirea era cea mai ruşinoasă şi oribilă moarte imaginabilă. Şi atunci cum putea o astfel
de persoană să fie aclamată drept Kyrios? Şi dacă răspunsul era (cum va fi fost cel al lui
Pavel) că Dumnezeu îl sculase pe acest bărbat din morţi, asta pur şi simplu îi convingea pe
ascultătorii lui că într-adevăr nu era în toate minţile. (Ulterior un guvernator roman îl va
acuza tocmai de asta, dar Pavel trebuie să fi fost destul de obişnuit să audă spunându-i-se
asta.) Orice om ştia că învierea nu se întâmplase. Un vis frumos, poate — deşi mulţi vor fi
spus mulţumim frumos, preferăm să ne lăsăm trupurile în urmă pentru totdeauna. Oricum, n-
are nici un sens să trăim într-un tărâm imaginar.
Pavel pare să fi acceptat acest rol — de a spune lucruri care-i făceau pe oameni să creadă
că era nebun sau blasfemia, dar care apoi se arătau purtând în ele o putere schimbătoare de
vieţi. Trebuie să fi ştiut că unii din mulţimea de pe margine putea vedea în el un magician,
cineva care spune lucruri de neînţeles, cu un nume magic aruncat în amestec şi după care —
puf! — se întâmpla ceva dramatic. Cineva se vindeca. Un personaj local bine cunoscut se
transformase şi devenise o persoană nouă. Cu certitudine Pavel a fost nevoit să reziste
tentaţiei de a presupune că această putere era oarecum în posesia sau sub controlul său. Era
pur şi simplu un administrator, distribuind puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în modul
cel mai puţin plauzibil. Spune multe despre Pavel faptul că, în prima sa scrisoare corintiană
cel puţin, poate vorbi despre această vocaţie paradoxală într-un mod deliberat tăios şi
cicălitor. Pasajul este desigur meşterit retoric — tocmai pentru a spune că o retorică
inteligentă nu-şi are aici locul. Lui Pavel trebuie să-i fi făcut plăcere asta, nu în cele din urmă
pentru că ştia că unii dintre corinteni vor vedea ce face şi vor gusta la rândul lor asta. Rămâne
un fapt că, până în
241
acest moment, Pavel îşi făcuse o carieră din a spune oamenilor lucruri pe care ştia că le vor
socoti fie nebuneşti, fie blasfemiatoare, fie amândouă. Ajunsese să se obişnuiască cu asta. Era
ceea ce făcea.

Sosirea lui Timotei a adus veşti din Tesalonic şi ele au condus de îndată la revărsarea de
uşurare şi afecţiune pe care o cunoaştem drept 1 Tesaloniceni. Scrisoarea e faimoasă din mai
multe motive şi cei care datează Galateni mult mai târziu decât o fac eu aici, văd în 1
Tesaloniceni prima din scrisorile lui Pavel, sau cel puţin prima care a ajuns până la noi. în
orice caz, tonul e cu totul diferit de alarma stridentă din Galateni. Nimic rău nu se întâmplase
în biserica tesaloniceană; membrii ei stăteau drepţi în faţa persecuţiei; iar Pavel e mândru de
ei, încântat de ei, posibil uşurat că nu cedaseră în faţa presiunii unei opoziţii violente. Le
reaminteşte cum a început totul, cu vizita lui, cu simpla putere a evangheliei înseşi care
transformase vieţile lor şi ciudata combinaţie de suferinţă şi bucurie pe care au văzut-o la el
experimentând-o apoi ei înşişi. Timotei şi Sila (sau Silvan, cum îl numeşte în scrisori) îi
relataseră că vestea despre credinţa nou aflată de tesaloniceni în Dumnezeul Unu şi loialitatea
lor faţă de Kyrios Iesous iradiase în întreaga Grecie, atât la nord în Macedonia, cât şi la sud în
Achaia.
Rezumatul făcut de Pavel zvonurilor care făcuseră ocolul ţinutului e elocvent. El include
modul în care tesalonicenii îl primiseră personal şi acceptaseră mesajul lui şi modul în care s-
au „întors” de îndată de la idoli — sau le-au „întors spatele” — „pentru a sluji Dumnezeului
Unu viu şi adevărat”5. în centru se află în mod limpede mesajul evreiesc împotriva practicilor
lumii păgâne. Rezultatele se vor vedea pe stradă. Oamenii vor fi băgat de seamă („Ştiţi
familia aceea aflată trei uşi mai jos? N-au fost toată luna la
5
1 Tesaloniceni 1, 9.
242
nici o sărbătoare!”)dar motivul pentru care acest vechi mesaj evreiesc avea acum puterea de a
schimba inimi şi vieţi păgâne se datora celor întâmplate prin Iisus: puterea idolilor fusese
zdrobită. Dacă îi punem lui Pavelîntrebarea pe care istoricii au dorit mereu s-o pună: de ce
anume acest mesaj neplauzibil a avut un succes atât de remarcabil? răspunsul său ar fi inclus
fără îndoială această idee.
Prin această victorie Iisus instaurase noua ordine mondială şi urma să se întoarcă să
încheie lucrarea. Pavel reamintea ascultătorilor lui că drept parte a mesajului său explicase că
Dumnezeul Unu urma să facă ceea ce scriptura făgăduise de mult, ceea ce Pavel le spusese
judecătorilor surprinşi din Areopag: acest Dumnezeu va pune în ordine întreaga lume o dată
pentru totdeauna. în ziua aceea, când toată corupţia şi ticăloşia oamenilor vor avea de
înfruntat „mânie şi furie” şi „necaz şi strâmtorare” 6, cei care se vor fi întors de la idoli vor fi
salvaţi de Iisus însuşi.
Pavel meditează apoi asupra profundei relaţii care se înfiripase în acele zile de început şi
continuase în timpul mult prea scurt în care fusese cu ei. A fost însă suficient ca el să le fie
atât păstor, cât şi dascăl, model al noului mod de viaţă atât prin munca sa manuală pentru
nevoile proprii, cât şi prin viaţa personală:
Voi şi Dumnezeu sunteţi martori cât de sfânt şi drept şi ireproşabil am fost între voi care
credeţi; ştiţi cum: mângâind, consolând pe fiecare dintre voi ca un părinte pe copiii săi şi
conjurând să umble în chip vrednic de Dumnezeu care vă cheamă la împărăţia şi la slava
Lui.7
Ceea ce ne aduce aminte, cum scrie Pavel din Corint, ce provocări înfrunta oraş după
oraş. Cu excepţia celor mai noi câmpuri de misiune de astăzi, această situaţie e greu de
imaginat pentru orice misionar creştin. După două mii
6
Romani 2, 8-9.
7
1 Tesaloniceni 2,10-12.
243
de ani majoritatea oamenilor din cele mai multe culturi au acum cel puţin o idee schematică
despre cum ar trebui să arate un mod de vieţuire creştină, cel puţin în teorie, ceea ce permite
chiar un anume cinism cu privire la practica creştină actuală. Dar când Pavel sosea într-un
oraş nou nu exista nici o aşteptare. Nimeni n-avea nici cea mai mică idee că dintr-odată
devenea accesibil un nou mod de viaţă, cu atât mai puţin cum anume ar fi putut arăta asta.
Pavel era nevoit să-l modeleze de la zero. A făcut asta şi era fireşte încântat că funcţiona; îl
copiau, nu în cele din urmă în îndurarea suferinţei. Era copleşit de bucurie şi privea în mod
limpede biserica tesaloniceană drept o culme a lucrării vieţii sale de până atunci:
Care este speranţa noastră, sau bucuria, sau cununa de laudă, dacă nu chiar voi, înaintea
Domnului nostru Iisus la venirea Lui? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră.8
Ne întrebăm ce anume ar fi putut crede despre asta cei din biserica din Corint, în mijlocul
cărora se afla Pavel când scria asta. Ocupau oare un biet loc între preferaţii lui? Dar poate —
şi asta poate fi o intuiţie importantă în înţelegerea de către Pavel a propriei sale lucrări — că
biserica tesaloniceană era deosebit de specială pentru el tocmai pentru că stătuse acolo atât de
puţin. Nu avusese timp să se aşeze şi să călăuzească sporirea ei în credinţă. Totul se
întâmplase atât de rapid, încât nu putea de fapt pretinde nici un merit, chiar dacă ar fi vrut;
evanghelia îşi făcea propria lucrare puternică întrucât la urma urmei era cuvântul lui
Dumnezeu lucrând în inimile oamenilor. Aşadar, atunci când priveşte în urmă, vede în
biserica din Tesalonic prosperând acum în mijlocul suferinţei marele semn că Dumnezeul Cel
viu şi adevărat lucrează într-adevăr prin cuvântul evangheliei. Una e să crezi că asta se
8
1 Tesaloniceni, 2,19-20.
9
1 Tesaloniceni 1, 5; 2,13.
244
întâmplă, cum credea deja în mod evident de mult timp. Alta e să te afli într-un teritoriu străin
şi să descoperi că se întâmplă atât de evident în ciuda împrejurărilor potrivnice. Scrisă în
primele zile din Corint, 1 Tesaloniceni răsună de credinţă reafirmată şi speranţă întărită.
Sunt trei probleme despre care Pavel doreşte să spună aici mai mult. Fiecare dintre ele
avea să se dovedească importantă — şi mai mult decât importantă — în Corint, iar aici avem
o primă pregustare a lor. Lucrurile arată ca nişte chestiuni menite să apară tocmai pentru că
viziunea despre lume a primilor creştini era atât de radical diferită de orice şi-ar fi imaginat
înainte oamenii.
Dacă facem o listă cu trei teme şi începem cu „sexul” şi „banii” ne-am putea aştepta ca a
treia să fie „puterea”, dar în cazul de faţă aceasta e parousia, „apariţia” lui Iisus. Primele
două sunt evidente, dar au nevoie să fie subliniate. Sfinţenia sexuală e obligatorie, nu
opţională, pentru adepţii lui Iisus.10 Ce înseamnă asta în practică Pavel o va formula mai
târziu în prima lui scrisoare către Corint. Motivul unei astfel de reguli este însă enunţat
limpede. Pofta dezlănţuită, nebunească şi aprinsă e un semn că omul nu-L cunoaşte pe
Dumnezeu. Sfinţenia sexuală nu e doar o „regulă”, o poruncă arbitrară. Face parte din
întoarcerea de la idoli şi închinarea la Dumnezeul viu şi adevărat. Face parte din ceea ce
înseamnă a fi oameni adevăraţi, purtători ai imaginiichipului lui Dumnezeu. Pavel va
evidenţia din nou acest punct în scrisorile târzii către efeseni şi coloseni, dar are deja o
limpezime de cristal în acest pasaj, oricât de succint formulat. E limpede că adeseori Pavel şi-
a croit lucrarea ca să dea ajutor pastoral celor care ascultau ce spunea, dar erau împotmoliţi
încă în deprinderi de viaţă care durau de mult. La sfârşitul zilei trebuia făcută o ruptură clară.
Banii făceau parte de la început din ucenicia creştină. Pavel căzuse de acord cu „stâlpii”
din Ierusalim că va continua
10
1 Tesaloniceni 4,1-8.
245
să-şi „aducă aminte de săraci”; era unul din semnele noii comunităţi şi el va continua să fie
un semn de identificare în secolele care vor urma. Pentru Pavel era pur şi simplu punerea în
lucrare până la capăt a „iubirii”, agape. Aceasta n-a însemnat niciodată doar sentimente, ci
sprijin reciproc, în primul rând înăuntrul familiei adepţilor lui Iisus 11 şi apoi, pe cât îngăduiau
posibilităţile, pentru lumea largă (reţinem insistenţa repetată din scrisoarea către Tit pe „fapte
bune” în comunitatea extinsă). De observat că aici şi atunci, îndeosebi în a doua scrisoare
către Tesalonic, Pavel se ocupă deja cu probleme de ordin secund care se ivesc în orice
comunitate cunoscută că face din generozitate un mod de viaţă: nu trebuie să existe nici
împrumuturi gratuite, nici beţivi. Adepţii lui Iisus trebuie „să se comporte într-un mod pe care
cei din afară să-l respecte şi aşa încât nimeni... să nu fie în dificultăţi financiare” 12. Sexul şi
banii sunt importante, dar nu trebuie să li se aducă un cult. Curăţia sexuală şi generozitatea
financiară aveau să fie înscrise în ADN-ul creştin de la bun început.
O altă temă mai complicată priveşte parousia, „prezenţa” sau „manifestarea regală” a lui
Iisus. Faptul că, pe pământ ca şi în cer, împărăţia fusese deja lansată prin evenimentele morţii
şi învierii lui Iisus, dar avea nevoie să fie completată şi asta urma să se întâmple la
întoarcerea lui Iisus făcuse în mod limpede parte mereu din mesajul lui Pavel. Dar ce limbaj
putea folosi pentru a transmite această idee unor oameni din culturi diferite, cu viziuni despre
lume şi premise metafizice diferite? Pavel era moştenitorul unei îndelungate tradiţii evreieşti
cu un bogat limbaj metaforic care vorbea despre modurile în care viaţa şi puterea tărâmului
lui Dumnezeu („cerul”) aveau să se repercuteze asupra vieţii şi realităţii tărâmului omenesc
(„pământul”). Ascultătorii lui se poate să nu fi fost atât de familiarizaţi cu el, la fel cum mulţi
oameni din zilele
11
Galateni 6,10.
12
1 Tesaloniceni 4,12.
246
noastre socotesc acest limbaj străin sau de neînţeles (sau, mai rău poate, presupun că-l înţeleg
când este limpede că nu poate fi vorba de aşa ceva). Şi Pavel nu scria despre o chestiune
teoretică. Era o necesitate pastorală apăsătoare.
Problema stringentă în Tesalonic era învăţătura lui Pavel că Iisus, care învinsese deja
moartea, urma să se întoarcă să-şi termine treaba. Cel puţin unii din ascultătorii lui
dobândiseră impresia că nici unul din cei care veniseră la credinţă nu va muri înaintea acelui
moment. Aşa că acum, întrucât mulţi dintre ei muriseră, se întrebau dacă nu cumva totul
fusese o greşeală.
Ceea ce îl face pe Pavel să spună un lucru pe care în mod evident nu-l spusese când a fost
cu ei, deşi e clădit pe lucruri în care crezuse cu mult înainte. Modurile în care apostolul
exprimă aceste lucruri se dezvoltă de-a lungul timpului, fără îndoială în parte pe măsură ce
descoperă care linii din expunerea lui ascultătorii săi le pot sesiza uşor şi pe care au tendinţa
să le răstălmăcească. Dar în esenţă îi învaţă pe neevrei să gândească evreieşte şi atât pe
neevrei, cât şi pe evrei îi învaţă să gândească la modul evreiesc modificat radical de Iisus.
Această dublă sarcină e dificilă. Implică cea mai grea convertire dintre toate, convertirea
imaginaţiei. Dar asta se cere celor care vor să înţeleagă unde sunt şi cine sunt ca familie a lui
Dumnezeu.
Aşa cum spuneam când discutam despre epicurei şi stoici, lumea antică neevreiască nu
avea o „eshatologie”, cu alte cuvinte sentimentul că timpul se îndreaptă undeva, sentimentul
că istoria are un scop ultim care se va realiza în cele din urmă. Ideea stoică a unui incendiu o
dată la un mileniu nu e acelaşi lucru întrucât face parte dintr-un ciclu. Singura „eshatologie”
alternativă serioasă din lumea lui Pavel era, evident, cea livrată de noua ideologie imperială;
aceasta reanimase o idee mult mai veche despre o succesiune de „ere” începând cu era de aur
şi coborând spre metale inferioare. (O variaţiune a ei o găsim în succesiunea celor patru
metale din statuia visată de Nabucodonosor din Daniel 2.) Acum, cântau poeţii de curte ai lui
247
Augustus, s-a reîntors în sfârşit veacul de aur! Maşina de propagandă imperială, care
dispunea de unii din cei mai mari poeţi şi arhitecţi ai momentului, difuza neobosit mesajul că
odată cu Augustus Cezar istoria trăia o nouă zi, surprinzătoare, dar bucuroasă.
Era, fără îndoială, un mesaj incitant pentru cei care puteau întrezări, cum nu puteau mulţi,
posibilitatea de a beneficia de pe urma stăpânirii Romei. Era cu siguranţă o idee nouă pentru
mulţi care trăiau într-o lume în cea mai mare parte lipsită de speranţă decât la nivelurile
personale cele mai de jos. Dar pentru Pavel toate acestea erau pur şi simplu o parodiere a
adevărului. Adevăratul „veac de aur” — nu că l-ar fi numit aşa — începuse de fapt atunci
când Mesia a învins moartea şi a fost ridicat din morţi. Aşadar — întorcându-ne la problema
tesalonicenilor —, ce să credem despre credincioşii care muriseră înainte de întoarcerea
Domnului?
Faptul că Pavel scrie despre asta pe când era în Corint e semnificativ, pentru că în cele
două scrisori către Corint de mai târziu ne oferă relatarea cea mai deplină a acestor
importante chestiuni. în 1 Tesaloniceni face un început. Pastoral vorbind, Pavel distinge între
două tipuri diferite de doliu.13 Tesalonicenilor le spune că nu au genul de doliu lipsit de
speranţă, groaza mohorâtă şi întunecată a unei pierderi fără circumstanţe sau credinţe
atenuante, ci mai degrabă un doliu plin de speranţă care, deşi e încă un sentiment de ruptură
şi smulgere, are în el speranţa puternică şi limpede a unei reuniri. Pavel nu spune exact când
anume va fi această reunire pentru că nu aici vrea să situeze centrul. Esenţialul e că toţi vor fi
în final împreună „cu Domnul”.
Pentru a exprima aceasta foloseşte trei imagini destul de diferite. în primul rând,
reaminteşte de coborârea lui Moise de pe munte însoţit de sunetul unei trâmbiţe, sugerând că
Iisus va apărea coborând în chip asemănător din
13
1 Tesaloniceni 4,13-14.
248
cer. N-ar trebui să facem însă greşeala de a presupune că Pavel credea că „cerul” era
literalmente „sus”, un loc în interiorul unei continuităţi spaţio-temporale. Vechii evrei puteau
folosi limbajul unui „univers cu trei etaje” fără să presupună că trebuie să fie luat într-un sens
literal. Cerul (am putea spune noi) e o dimensiune diferită a întregii realităţi, nu un loc
înăuntrul dimensiunii noastre. în al doilea rând, evocă imaginea din Daniel 7 despre „cineva
ca un Fiu al Omului venind pe nori” de pe pământ la cer, făcându-i-se dreptate în cele din
urmă după suferinţa sa, înălţat în locul stăpânirii şi împărăţiei suverane. Exact aşa vor fi
înălţaţi, ne spune, cei care sunt ai Domnului, cu alte cuvinte li se va face dreptate, şi vor avea
parte de tronul Domnului. în al treilea rând, evocă ce anume se întâmpla atunci când un
împărat sau un oficial înalt făcea o vizită de stat într-un oraş sau o provincie. Văzându-l
venind cetăţenii de frunte ieşeau în întâmpinarea lui în câmp deschis pentru a-l escorta apoi
regeşte în oraş. Tot aşa, cei „care sunt în viaţă”, ne spune, îl vor „întâmpina pe Domnul în
aer”. Cum altfel putea descrie venirea la un loc a cerului şi pământului? în nici un caz ideea
nu e că nişte oameni vor fi smulşi de pe pământ şi vor sfârşi în „cer”. Aşa cum vedem
frecvent în scrisorile sale, niciodată viziunea lui Pavel n-a arătat aşa. Esenţialul e că cerul şi
pământul vor veni la un loc14 şi cei care sunt ai lui Mesia vor face parte din această realitate.
Singura declaraţie „literală” din acest text este cea centrală şi importantă — cei ai lui
Mesia, care au murit deja, vor învia primii. 15 Cei care au murit crezând în Iisus sunt teferi în
prezenţa Lui şi vor fi ridicaţi când va apărea. Apoi se vor întâmpla toate celelalte lucruri. De
fiecare dată când Pavel revine la această temă, o spune puţin diferit. Dar odată ce sesizăm
cum anume funcţionează imaginile, sensul de bază e mereu acelaşi.
14
Efeseni 1,10.
15
1 Tesaloniceni 4,16.
249
O imagine diferită îi provoacă însă pe tesaloniceni cu alt ecou al propagandei imperiale.
Domnul va veni noaptea ca un hoţ, tocmai atunci când oamenii vorbesc de „pace şi
securitate”16. Cine în acea lume pretindea că livrează „pace şi securitate”? Imperiul Roman,
desigur; acesta proclama pe monede şi pe alte simboluri că odată cu ascensiunea sa întreaga
lume era acum în „siguranţă”. Era o minciună, fireşte, o piesă clasică de propagandă politică,
comparabilă cu minciunile demascate de profetul Ieremia17. Succesiunea de împăraţi
lamentabili — Tiberiu, Caligula, Claudiu, Nero — fusese rea destul, dar după ea avea să vină
„anul celor patru împăraţi” (69 d.Hr.), când întreaga lume romană părea să treacă iar prin
convulsii prelungite. Nici vorbă de „pace şi securitate”. Răspunsul lui Pavel la semeţia
romană e să-i înveţe încă o dată pe convertiţi să gândească creştineşte despre timp:
Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ. Voi toţi
sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.
De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji... Mesia a murit pentru
noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, să fim vii împreună cu El.18
Adepţii lui Iisus trebuie să se obişnuiască să trăiască cu o formă de diferenţă de fus orar
teologic. Toată lumea din jur e încă în întuneric, dar ei şi-au fixat ceasurile după o altă zonă
orară. Potrivit orarului viziunii lor despre lume, e deja ziuă şi trebuie să trăiască ca oameni ai
zilei. E una din cele mai mari provocări întâmpinate de Pavel: cum să-i înveţe pe păgâni,
oameni care nu gândiseră niciodată eshatologic, că timpul se îndreaptă undeva şi ei trebuie să
înveţe să-şi refixeze ceasurile; cum să-i înveţe pe evrei,
□ 161 Tesaloniceni 5, 2-3.
17
Ieremia 6,14.
18
1 Tesaloniceni 5, 4-7. 9-10.
250
care credeau că împărăţia ultimă avea să vină toată dintr-odată, că împărăţia năvălise deja în
istoria lumii cu Iisus, dar încă nu se desăvârşise şi nici nu se va desăvârşi până la întoarcerea
lui şi înnoirea tuturor lucrurilor.
E o provocare mai familiară nouă în lumea occidentală, deşi nu e gândită întotdeauna
astfel. Din când în când politicieni şi filozofi proclamă că lumea intrată într-o nouă zi măreaţă
odată cu Iluminismul veacului XVIII. Trăim, ne spun, într-un nou saeculum, o „eră” diferită a
istoriei lumii, iar lumea trebuie să înveţe să trăiască în lumina ei. Dar, cum se plâng adeseori,
lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui. Nu toţi s-au trezit la mândra lume nouă care
credeam că sosise. E o problemă mai cu seamă pentru cei care văzuseră Revoluţiile Franceză
şi Americană din anii 70 şi 80 ai secolului XVIII, sau Revoluţia Rusă din 1917 ca declanşând
un fel de timp nou. Ce se întâmplă atunci? Cum să trăim între presupusa sosire a zilei celei
noi şi implementarea ei reală? Este o bună întrebare şi, putem crede, ea apare numai pentru că
idealurile Europei revoluţionare, nu în cele din urmă cele asociate cu Karl Marx, erau ele
însele ecourile sau chiar parodiile eshatologiei evreieşti şi creştine.
Asta e însă o poveste pentru altădată. Să observăm însă că, scriind către Tesalonic şi
trăind în Corint, Pavel era foarte conştient că una din primele sale sarcini era să-şi înveţe
bisericile să gândească despre împărăţia lui Dumnezeu venind în două etape. Cunoaşterea
orei exacte era crucială pentru modul în care acestea vor trăi apoi. în fapt, deşi chestiunea
„apariţiei regale” (parousia) a Domnului putea părea lipsită de legătură de problemele
anterioare ale sexului şi banilor, toate alcătuiesc un singur întreg. Dacă trăim deja într-o lume
nouă, există şi noi moduri de comportament.
Problema momentului când se va întoarce Iisus şi cum anume va arăta acel eveniment e
în
251
centrul celei de-a doua scrisori către Tesalonic scrise probabil din Corint nu mult timp
după prima. întrucât Pavel îi include într-adevăr drept coautori pe Sila (Silvan) şi Timotei, e
probabil să dateze ceva mai târziu, în timpul primei vizite în Corint, poate cândva în anul 51.
în ea domină suferinţa şi judecata: suferinţa prezentă a Bisericii şi judecata care vine şi în
care Dumnezeu va pune în sfârşit în ordine fiecare lucru.
în epoca modernă a ajuns o modă să ne imaginăm că primii creştini vedeau judecata ca
fiind literalmente „sfârşitul lumii”, prăbuşirea şi distrugerea planetei şi poate a întregului
cosmos aşa cum îl ştim. Deşi plină de imagini înfiorătoare, scrisoarea arată limpede că nu aşa
stau lucrurile. Pavel îi avertizează pe tesaloniceni să nu se lase zdruncinaţi de oricine ar spune
sau scrie într-o scrisoare care pretinde să fie a lui Pavel „că ziua Domnului a sosit deja”.
„Ziua Domnului” — cu alte cuvinte, noua versiune centrată pe Iisus a vechii speranţe a lui
Israel a unei „zile a Domnului” — nu va însemna sfârşitul ordinii spaţiotemporale actuale. Nu
trebuie să ne aşteptăm să fim informaţi despre aşa ceva prin sistemul poştal roman. Ca de
atâtea ori în scrisul evreilor din aproximativ această perioadă, ceea ce nouă ne sună ca un
limbaj de „sfârşit al lumii” e folosit pentru a desemna lucruri pe care le-am putea numi
evenimente globale majore, ridicarea şi căderea subită a unor puteri dominante şi altele de
acest gen, şi pentru a învesti acele evenimente cu sensul lor lăuntric legat de Dumnezeu.
Exemple clasice găsim în cărţi cum este Isaia, unde limbajul soarelui şi lunii care se
întunecă şi al stelelor care cad din cer e folosit pentru a desemna căderea Babilonului şi a
învesti acel eveniment cu semnificaţia lui „cosmică”, care e aceea că se clatină puterile
cerurilor!19 Sau cazul lui Ieremia, care la început profeţise că lumea se va întoarce în haos.
întrucât Templul din Ierusalim era privit drept centrul creaţiei, al cerului şi pământului venind
la un loc, era limbajul potrivit pentru a vorbi profetic despre un timp
19
Isaia 13,10.
252
în care Templul va fi distrus.20 Ieremia şi-a petrecut mulţi ani întrebându-se dacă nu cumva a
fost un profet fals, nu pentru că lumea nu se sfârşise, ci pentru că Templul nu căzuse.
Aşa fusese folosit un astfel de limbaj secole de-a rândul în cultura israelită şi evreiască,
care a crezut întotdeauna în strânsa legătura a „cerului” şi „pământului” şi socotea firesc să
folosească limbajul „dezastrelor naturale” pentru a ilustra semnificaţia a ceea ce am putea
numi revoluţii social-politice majore. Facem şi noi acelaşi lucru atunci când vorbim despre un
„cutremur” politic sau despre o alegere care produce o „alunecare de teren”. Propriile noastre
metafore ni se par atât de naturale, încât uităm că sunt nişte metafore. Metaforele altora,
străine modului nostru de a vorbi, sunt însă adeseori răstălmăcite ca şi cum n-ar fi deloc nişte
metafore. Mişcându-se înăuntrul unui spectru larg de culturi complexe şi confuze, Pavel se
confrunta fără îndoială cu acelaşi gen de problemă.
Ce spunea atunci de fapt tesalonicenilor când îi avertiza despre „ziua” care vine? Cel mai
bun mod de a lua acest ciudat limbaj aluziv e să-l privim drept o extindere naturală a celor
spuse de el în 1 Tesaloniceni 5. Acolo, ne amintim, avertizase cu privire la cei care spun
„pace şi securitate”, dar care se vor confrunta în curând cu o ruină subită. Aceasta poate fi
doar o referinţă codificată la propaganda difuzată de Roma care, pretinzând că dobândise
controlul asupra întregii lumi, oferea cetăţenilor ei certitudinea unei securităţi aflate mult
dincolo de puterea ei de a o livra. Pavel ştia deja — întreaga lume evreiască o ştia deja —
cum anume ar putea arăta asta în realitate.
Pavel scria această scrisoare pe timpul domniei lui Claudiu, dar oricine ştia ce anume
încercase să facă predecesorul său, Gaius Caligula. Şi aproape reuşise. Ajuns împărat la doar
douăzeci de ani, Caligula devenise tot mai imprevizibil şi megaloman, insistând să primească
onoruri
20
Ieremia 4, 23-28.
253
divine chiar la Roma, ceva ce predecesorii lui Augustus şi Tiberius fuseseră atenţi să nu facă
niciodată. Un lucru îi stătea în cale: permisiunea dată evreilor de a se închina Dumnezeului
lor în felul lor. A plănuit deci să facă cu Ierusalimul ceea ce Antioh Epifanes făcuse cu două
secole în urmă, doar că şi mai mult; avea de gând să transforme Templul din Ierusalim într-un
mare altar centrat în jurul unei statui gigantice reprezentându-l pe el însuşi. El însuşi avea să
fie imaginea divină din locul sfânt.
La fel ca şi grandioasele sale planuri privitoare la canalul corintian, nici acesta nu s-a
împlinit. Caligula a fost asasinat în ianuarie 41 d.Hr. Numele său a fost şters din registrele
publice şi statuile sale au fost distruse. Dar pentru mulţi evrei care-şi cunoşteau scripturile, nu
în cele din urmă profeţiile din Daniel, exista sentimentul că marele rău: vastul, haoticul şi
oribilul „secretmister al nelegiuirii” fusese dejucat încă o dată, dar avea să se întoarcă. Ceva îl
ţinea înapoi, „reţinându-l” un timp.21 Ce voia să spună asta? Unii au crezut că Pavel voia să
spună că deşi Claudiu, un împărat de cu totul alt gen, urma un alt tip de politică, la moartea
lui s-ar putea ridica un alt Caligula. Alţii au crezut că Pavel se referea la puterea evangheliei,
la faptul că lucrarea de anunţare a lui Iisus ca Domn stabilea un cap de pod în structurile de
putere ale lumii, aşa încât atunci când marele rău se va întoarce să poate fi învins cum se
cuvine. în orice caz, scopul lui Pavel era să nu încurajeze tendinţa tesalonicenilor spre
speculaţii apocaliptice terifiante, ci să îi asigure că, în ciuda temerilor şi zvonurilor,
Dumnezeu era la conducere. Iisus era într-adevăr stăpânitorul lumii viitoare iar ei, ca popor al
său, erau în siguranţă.22
Mai avea pentru ei un mesaj amintindu-le din nou că de la început Biserica a fost o
comunitate de sprijin reciproc. La douăzeci de ani de la răstignirea şi învierea lui Iisus,
21
2 Tesaloniceni 2, 6-7.
22
2 Tesaloniceni 2,13-14.
254
aceasta era o „familie” care avea deja problema oamenilor care profitau de generozitate, de
agape! Instrucţiunile lui Pavel sunt aici energice: cei care nu vor să muncească nici să nu
mănânce.23 Fără îndoială, apostolul şi-a atins ţinta atunci, dar lucrul important pentru noi e
poate ceea ce Pavel şi tesalonicenii luau drept ceva de la sine înţeles: şi anume că adepţii lui
Iisus aveau să trăiască ca o „familie”, cu tot sprijinul reciproc antrenat de aceasta. Pavel
sublimase responsabilităţile insului: „Fă-ţi lucrul tău în pace” (cum făcea Pavel însuşi, dând
în mod deliberat exemplul) „şi mănâncă-ţi pâinea ta.” 24 Biserica occidentală modernă a
împins acest individualism la extrem insistând pe provocarea pusă fiecărui membru al
Bisericii, atât să creadă, cât şi să lucreze. Pentru Pavel însă asta nu submina, ci mai degrabă
oferea un binevenit echilibru realităţii de bază că aceia care aparţin lui Mesia sunt „fraţi şi
surori”.

Gândindu-ne la experienţa din oraşele galatiene şi apoi din Tesalonic şi VeriaBeroea, ne-
am putea imagina lucrarea lui Pavel în sinagoga corintiană ducând la răzmeriţe, la stârnirea
unei ostilităţii locale din orice parte şi la izgonirea sa din oraş. Indiferent de motive, lucrurile
nu s-au întâmplat aşa şi au luat o întorsătură mai plină de speranţă. A întâlnit opoziţia
predictibilă, dar tot atunci Crispus, liderul sinagogii devenise un credincios, fapt care trebuie
să fi produs destulă agitaţie atât în comunitatea evreiască, cât şi în tot Corintul. Când în cele
din urmă Pavel n-a mai putut să activeze în sinagogă, unul din convertiţii săi dintre temătorii
de Dumnezeu a oferit un loc alternativ de întâlnire — propria lui casă aflată peste drum. încă
o dată, dacă ar fi fost un iepure fricos Pavel ar fi căutat o poziţie mai puţin conflictuală. Dar
n-a fost niciodată stilul lui.
23
2 Tesaloniceni 3,10.
24
2 Tesaloniceni 3,7-9.12.
255
Tot în acest timp Pavel a avut o vedenie a lui Iisus însuşi încurajându-l. „Nu-ţi fie frică”,
i-a spus, „vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca
să-ţi facă rău. Căci am mult popor în acest oraş.” 25 în lumea modernă la fel ca în cea antică,
acest gen de vedenii nu sunt în mod normal un lux. Pavel avea nevoie de asigurare întrucât se
pregătea pentru o şedere mai lungă decât în majoritatea oraşelor prin care trecuse înainte.
Se mai poate ca, ţinând întruniri peste drum de sinagogă, Pavel să şi-o fi căutat cu
lumânarea. Dar, încă o dată, nu doar că a scăpat cu asta, dar, ca şi în apologia sa publică din
Filipi, a ieşit chiar mai bine. După peste un an de învăţătură şi păstorire în Corint ceilalţi
membri ai sinagogii — evreii care nu se hotărâseră, cum o făcuse Crispus, să adere la Iisus —
au întreprins un atac concertat asupra apostolului. Ne amintim ironiile celor două învinuiri
anterioare în rezonanţă cu simţul noii identităţi paradoxale pe care-l avea Pavel. în Filipi
fusese acuzat că învaţă obiceiuri evreieşti care ar fi fost ilegale pentru romani; în Tesalonic
fusese acuzat de comunitatea evreiască de învăţături contrare decretelor Cezarului. Aici
lucrurile era mai puţin precise, dar într-o mândră colonie romană ele erau potenţial
ameninţătoare. Era acuzat că „învaţă poporul să venereze pe Dumnezeu contrar legii”26.
Tribunalul înaintea căruia a fost adus era cel al lui Gallio, fratele faimosului filozof
Seneca. Gallio fusese numit de către Claudiu proconsul al provinciei Ahaia; o inscripţie de la
Delfi datează destul de exact mandatul său, arătând că Gallio îşi încheiase oficiul în 52 d.Hr.
Termenul normal pentru acest oficiu era de un an, deşi unii rămâneau mai mult; foarte
probabil Gallio sosise la sfârşitul anului 51. Cele optsprezece luni ale lui Pavel în Corint s-au
întins probabil aproximativ de la începutul anului 51 până la sfârşitul anului 52.
25
Faptele Apostolilor 18, 9-10.
26
Faptele Apostolilor 18,13.
256
Ce anume voiau să spună adversarii săi evrei prin „venerarea lui Dumnezeu contrar
legii”? Nu putem fi siguri, dar un răspuns interesant şi revelator sugerează de la sine.
Comunităţile evreieşti aveau permisiunea oficială să-şi venereze Dumnezeul lor. Din ceea ce
ştim din rugăciunile lui Pavel, apostolul folosea de regulă formulări evreieşti, dar îl includea
în ele pe Iisus. Exemplul cel mai cunoscut, şi cred că era foarte important şi pentru Pavel, e
rugăciunea pe care o citează în prima sa scrisoare către Corint şi care-L încorporează pe Iisus
în rugăciunea monoteistă centrală Shema: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl... şi un
singur Domn: Iisus Mesia”27, sortită să fie ofensatoare pentru evreii care nu-l vedeau pe Iisus
nici ca pe Mesia lui Israel, nici ca pe o întrupare a Dumnezeului lui Israel. Prin urmare, cum
sugerau acuzatorii, autorităţile romane trebuiau s-o considere drept „ilegală”, trecând peste
ceea ce fusese autorizat. Roma dăduse, aşa-zicând, permisiune unui chiriaş să-şi aducă în
apartament un pian; Pavel aducea o mică fanfară.
E posibil, deşi mai puţin plauzibil, ca ei să fi făcut trimitere şi la proclamarea lui Iisus
Kyrios sau „Fiu al lui Dumnezeu” şi considerarea lui drept adevăratul rege al lui Israel era
deja o rebeliune potenţială împotriva Romei; cu alte cuvinte, mica fanfară a lui Pavel
includea o trompetă care chema trupele la bătălie. Şi acuzatorii aveau dreptate. Dacă Pavel
adapta într-o formă nouă formule liturgice permise, pretinzând că asta era împlinirea modului
de vieţuire evreiesc şi a speranţei lui Israel, acest fapt putea foarte bine trece dincolo de ceea
ce Roma crezuse că sancţionase atunci când permisese cultul evreiesc. Şi numirea lui Iisus cu
titluri pe care şi le însuşise Cezarul însemna că apostolul aruncase pe fereastră orice prudenţă.
Această propunere e confirmată, cred, de răspunsul lui Gallio. Guvernatorul Gallio nu era
interesat de acuzaţii evreieşti. Oprise cazul înainte ca Pavel să poată spune
27
1 Corinteni 8, 6.
257
ceva; poate că auzise de locvacitatea lui şi nu era pregătit să asculte o expunere prelungită a
învăţăturii evreieşti şi creştine. Nu avea să mai fie o repetare a discursului din Areopag.
Gallio a declarat că învinuirile n-aveau nimic de-a face cu vreo conduită ilegală sau vicioasă
reală. Erau chestiuni interne comunităţii evreieşti, „o dispută”, cum spune, „despre cuvinte şi
nume din legea voastră”28. în ce-l privea pe Gallio, dacă Pavel voia să adapteze stiluri
evreieşti de rugăciune adăugând cutare sau cutare nume sau titlu, era treaba lui. Gallio a
refuzat să fie judecătorul unor astfel de lucruri. Vor trebui să le rezolve ei înşişi.
A fost un eveniment important în istoria Bisericii şi ne-am putea întreba dacă Pavel îl
văzuse ca atare. însemna că, spre deosebire de autorităţile din celelalte teritorii pe care le
vizitase apostolul, guvernatorul roman oficial al sudului Greciei („Ahaia”) declarase că faptul
de a fi un adept al lui Iisus trebuia văzut drept o variantă a modului de vieţuire evreiesc.
Dintr-o lovitură ghimpele care pricinuise o parte din durerea din Galatia era scos. însemna
(printre altele) că atunci când şi adepţii neevrei ai lui Iisus absentau de la cultul civic —
absenţă care putea doar cu greu rămâne ascunsă într-un mândru oraş roman — vor avea
posibilitatea să pretindă aceeaşi scutire ca şi vecinii lor evrei.
Cealaltă diferenţă majoră dintre ceea ce s-a întâmplat în Corint şi ceea ce se întâmplase în
conflictele legale şi cvasi-legale anterioare ale lui Pavel e faptul că mulţimea — un element
întotdeauna volatil într-un oraş aglomerat — a văzut în ce direcţie bătea vântul şi şi-a revărsat
frustrările nu asupra lui Pavel şi a prietenilor lui, ci asupra lui Sosthene, noul lider al
sinagogii. Deşi putea foarte uşor trimite ofiţeri care să oprească bătaia, Gallio n-a făcut
nimic.29
28
Faptele Apostolilor 18,15.
29
Faptele Apostolilor 18,17.
258
La scurt timp, Pavel a părăsit Corintul, deşi nu avem nici o idee de ce anume. Pare să fi
vrut să ajungă la Ierusalim poate pentru o sărbătoare anume. Poate că făcuse un vot,
pregătindu-se într-un mod tradiţional pentru un act de cult special. Faptele Apostolilor
afirmă, cu o francheţe care i-a luat prin surprindere pe mulţi interpreţi şi i-a făcut să se întrebe
dacă adevăratul Pavel s-ar fi comportat vreodată aşa, că pe când era în portul răsăritean
Chenhreai aşteptând să plece pe mare, Pavel îşi tăiase părul din pricina votului său. Lucrul
ciudat în această privinţă, cel puţin la un nivel, e că ne-am fi putut aştepta ca tunderea părului
să fi fost planificată pentru sfârşitul unui interval special (timp în care părul ar fi crescut în
voie) mai degrabă decât la începutul său; dacă nu cumva, fireşte, votul urma să dureze mai
mult, caz în care (şi ne amintim că în 1 Corinteni 11 Pavel îi dezaprobă pe bărbaţii cu părul
lung) ar fi avut un sens să-şi taie părul la începutul perioadei de purificare ca să nu ajungă
prea lung după o perioadă îndelungată de creştere.
Celălalt lucru ciudat, la un nivel mai adânc, e că mulţi ani interpreţii lui Pavel s-au
apropiat de el cu prejudecăţile protestantismului european modern în care ideea de a face
ceva atât de „catolic” — sau atât de evreiesc! — ca luarea unui vot purificator care să ceară o
tundere specială era de negândit. Dar astea sunt doar prejudecăţi moderne. învăţătura
îndreptării prin credinţă n-are nimic de spus despre corectitudinea sau incorectitudinea cutărei
practici devoţionale. întrucât în mod evident Pavel se socotea un evreu loial, venerându-L pe
Dumnezeul strămoşilor săi chiar dacă în noua ordine inaugurată de Mesia lui Israel, nu era
nici un motiv pământesc (sau chiar ceresc!) pentru care să nu se angajeze în anumite practici.
Lucrul cu adevărat ciudat este însă faptul că, după ce menţionează din senin asta, Luca nu
mai spune nimic, deşi el se leagă pe termen lung de alte ritualuri purificatoare la care se
supune Pavel la ultima lui sosire în Ierusalim din Faptele Apostolilor 21, 22-26.
259
Aşa că Pavel porneşte pe mare însoţit de Priscilla şi Acvila (nu ni se spune nimic de Sila
sau Timotei) şi traversează Marea Egee până la Efes, unde Priscilla şi Acvila se opresc. Pavel
face o vizită scurtă la sinagoga de acolo (scenariul îl ştim deja: Avraam, Exod, David, exil,
speranţă, Mesia), dar e nerăbdător să pornească la drum. Ia o navă spre Cezareea, de unde
călătoreşte la Ierusalim, după care se întoarce la Antiohia Siriei. Această călătorie poate fi
datată la sfârşitul anului 52, iar ultima ei etapă, călătoria la nord de la Ierusalim spre
Antiohia, la începutul anului 53.
 Când călătorea — pe mare, pe drumuri — se ruga. Ştim asta. Când le spune oamenilor că
trebuie să „se roage neîncetat”, e greu ca acest lucru să fie valabil doar pentru alţii, nu şi
pentru el.30 Dar cum poţi să te rogi tot timpul? E asta pur şi simplu o sporovăială neîncetată,
un monolog (sau într-adevăr dialog) de tipul fluxului conştiinţei cu Dumnezeul Care prin
Duhul e la fel de prezent ca respiraţia însăşi? Poate să fi fost şi asta o parte din ea, dar din
scrisorile scrise de Pavel în următorii trei sau patru ani cred că putem fi mult mai precişi. în
unele puncte din aceste scrisori pare să adapteze rugăciuni şi slujbe evreieşti pentru a-l
include pe Iisus ca recunoaştere a noii vieţi care izbucnise în vechea tradiţie. Ştim din
numeroase pasaje că se ruga cu Psalmii centrându-i pe Iisus; Iisus era Regele făgăduit, cel
care suferă definitiv, omul adevărat care urma să fie încoronat cu slavă şi cu cinste. Din
uşurinţa cu care ţese asta în argumentul său, putem ghici că uimitoarea adaptare a rugăciunii
Shema era deja modul său zilnic, poate de trei ori pe zi, de a-l invoca pe Iisus, de a-şi exprima
loialitatea faţă de El şi de împărăţia Lui: pentru noi este Un Dumnezeu... şi Un Domn.,31
„Binecuvântările” din liturghia evreiască („Binecuvântat este Dumnezeu Care...”)
deveniseră şi ele parte a celebrării de către el a modului în care Dumnezeul Unu îşi împlinise
30
1 Tesaloniceni 5,17.
31
1 Corinteni 8, 6.
260
intenţiile în Iisus. Acestea erau rugăciuni ale Exodului, rugăciuni ale împărăţiei, rugăciuni
mesianice, rugăciuni ale lui Iisus. Experienţa lui Pavel în a articula mesajul nebunesc şi lipsit
de sens despre Iisus şi a observa cum prindea, cucerea şi schimba vieţile oamenilor îi oferise
motive concrete pentru a se ruga astfel, pentru a invoca numele şi puterea lui Iisus, a căuta
protecţia Lui, călăuzirea Lui, încurajarea Lui, speranţa Lui, pentru a cunoaşte prezenţa Lui
drept centru a ceea ce în viaţa sa anterioară Pavel experimentase drept iubirea legământului
Dumnezeului Unu.
Urmărind cursul exterior al vieţii lui Pavel e uşor să uităm cursul ei lăuntric la fel de
important. Dar dacă nu facem un pas lateral din călătoriile lui neobosite şi nu ni-l imaginăm
rugându-se în felul acesta, rugându-se în timp ce frângea împreună cu prietenii săi pâinea în
numele lui Iisus; rugându-se în timp ce aştepta corabia următoare, schimbarea fluxului, o
vreme bună de navigat; rugându-se pentru prietenii bolnavi şi pentru micile biserici nou
întemeiate; rugându-se pe măsură ce se apropie de ceea ce putea fi o întâlnire cu prieteni
vechi sau o confruntare incomodă cu duşmani vechi — până ce nu inserăm asta în însăşi
inima imaginii noastre despre acest bărbat extraordinar, energic, îndrăzneţ şi totuşi vulnerabil,
nu-l vom înţelege deloc. Nu vom înţelege mai ales ce s-a întâmplat în continuare.
în fiecare etapă a acestei călătorii, de la aventura misionară cu un extraordinar succes în
jurul Mării Egee înapoi la Ierusalim şi Antiohia ne-ar plăcea să ştim ce anume s-a întâmplat.
Unde a stat? Cu cine s-a întâlnit? Ce a spus, cum a fost primit, ce scripturi au studiat
împreună, dacă a existat un acord proaspăt sau o nouă tensiune? S-a mai asociat cu Barnaba?
L-a mai întâlnit pe Ioan Marcu şi, dacă da, ce şi-au spus unul altuia? Le-a mai relatat lui
Iacob şi celorlalţi din Ierusalim dificultăţile practice de organizare şi menţinere a unor
comunităţi de credinţă dincolo de graniţe culturale — şi îndeosebi despre modurile
261
în care scrisoarea redactată de Biserica din Ierusalim la conferinţa care avusese loc în urmă
cu câţiva ani a fost şi n-a fost de ajutor în situaţii de viaţă reală? îşi scrisese oare Iacob până
atunci propria scrisoare („Epistola lui Iacob”) şi au discutat îndreptarea, credinţa, faptele şi
semnificaţia lui Avraam? Oare în timpul acestei vizite, dându-şi seama atât de lipsurile cu
care se confrunta Biserica din Ierusalim, cât şi de faptul că adepţii lui Iisus de aici aveau doar
o idee sumară despre cine erau de fapt fraţii şi surorile lor îndepărtate, a conceput Pavel
planul unei colecte la scară mare pentru a aduce o reală uşurare Ierusalimului şi a funcţiona
ca semn al unităţii dincolo de distanţele şi culturile care îi despărţeau?
Nu ni se spune. Pavel însuşi nu menţionează această călătorie. Luca o descrie într-un
singur verset: „Apoi s-a dus la Ierusalim, a salutat Biserica şi s-a întors la Antiohia.” 32 Sursele
ne oferă sentimentul unei linişti dinaintea furtunii.
Faptele Apostolilor 18, 22.
Marea Neagră
Tesalonik
Marea Egee
Iconium
Derbe
Corint
Antiohia Pisidiei
Creta
Marea Mediterana
200 km
Călătorii prin Asia Minor
10
EfesI
„Nu vrem să fiţi în neştiinţă”, scria Pavel către Corint probabil în 56 d.Hr., „despre
situaţia criticăzbuciumul prin care am trecut în Asia.” 1 Problema noastră e că, deşi voia ca
într-adevăr corintenii să ştie că avusese o perioadă grea, Pavel nu spune ce anume s-a
întâmplat. Noi cei de astăzi, cel puţin, suntem încă în întuneric. în afară de ce spune Pavel în
această scrisoare avem doar indicii şi supoziţii. Vrând fără îndoială să atenueze orice necaz
serios cu care se confruntase personajul său principal, Luca ne oferă descrieri vii ale
diverselor lucruri pe care le-a făcut Pavel în Efes, principalul oraş al provinciei Asia, precum
şi ale faimoasei răzmeriţe din teatru cu o mare mulţime strigând: „Mare e Artemida
efesenilor!” (şi o puteau foarte bine spune, întrucât Templul Artemidei, situat în partea nord-
estică a oraşului, era una din cele şapte minuni ale lumii antice). 2 Dar nimic din relatarea de
către Luca a timpului petrecut de Pavel în Efes nu sugerează ceva ieşit din rândul celor la
care am ajuns să ne aşteptăm, şi anume că Pavel predică despre Mesia în sinagogă, se
organizează o opoziţie, apar ameninţări şi tulburări implicând magistraţi locali şi în cele din
urmă Pavel e nevoit să părăsească oraşul.
2 Corinteni spune însă o poveste diferită. Cu ea sondăm un loc întunecos din viaţa lui
Pavel şi poate chiar un loc
1
2 Corinteni 1, 8: thlipsis.
2
Pausanias 4.31.8; 7.5.4.
264
întunecos din inima şi mintea sa. Unii au sugerat chiar că în urma acestor experienţe s-a
schimbat radical până şi poziţia lui teologică. Nu cred că este cazul, dar ne apropiem acum de
o etapă destul de nouă în investigaţia noastră cu privire la ce anume îl mâna înainte şi felul în
care ceea ce văzuse din Iisus pe Drumul Damascului şi-a lăsat amprenta transformatoare
asupra vieţii lui, a inimii lui şi asupra chemării lui exterioare. Dinăuntrul acestui întuneric am
putea face trimitere şi înainte spre întrebarea suplimentară privitoare la motivul pentru care
lucrarea lui Pavel s-a dovedit a fi, în termeni istorici şi omeneşti, un succes atât de definitiv.
Aceste întrebări sunt ridicate deja de ceea ce spune la începutul celei de-a doua scrisori
către Corint:
Am fost oprimaţi în exces, peste putere, încât eram în impas dacă o să mai scăpăm cu
viaţă, şi aveam în noi înşine condamnarea la moarte.3
Dacă cineva ar veni la mine şi ar spune ceva de genul acesta aş recunoaşte semnele unei
serioase depresii. Nu e doar o sentinţă la moarte exterioară — Pavel pe care-l cunoaştem s-ar
fi descurcat bine cu asta —, ci una aflată „adânc în noi înşine”. („Noi”-ul din această
scrisoare e limpede un mod de a se referi la sine însuşi. Deşi în 1,1 îl menţionează pe Timotei
ca fiind lângă el când scria scrisoarea, ceea ce spune e atât de personal şi intim, încât trebuie
să-l luăm drept un mod ocolitor de a vorbi despre sine însuşi evitând poate nemijlocirea
şocantă a persoanei întâi singular.)
Continuă îndată descriind reacţia sa la această condamnare la moarte interioară: “Asta ca
să nu ne bizuim pe noi înşine, ci în Dumnezeu Care înviază morţii.”4 Poate privi acum în
urmă întunericul văzându-l într-un ritm mai amplu al milei lui Dumnezeu, dar pe moment
fusese cu totul
3
2 Corinteni 1, 8-9.
4
2 Corinteni 1,9.
265
copleşit. Revine la temă de mai multe ori în scrisoare şi în capitolul 4 spune ceva deosebit de
revelator:
în toate fiind strâmtoraţi, dar nefiind striviţi; în impas, dar nu fără ieşire; prigoniţi, dar nu
părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi.5
Da, dar esenţa celor spuse în primul capitol era că pe moment se simţise zdrobit cu totul;
s-a aflat la capătul puterilor; s-a simţit distrus. Numai retrospectiv se uită în urmă şi spune:
„Dar n-am fost totuşi.” în prima lui scrisoare către Corint, Pavel foloseşte imaginea
boxerului; dacă ar fi să dezvoltăm, cazul de faţă arată ca şi cum a primit ceea ce credea că era
o lovitură de knock-out şi se aştepta să se trezească, dacă se va mai trezi, într-un spital; dar
iată-l încă în picioare. Cum a fost cu putinţă? Pavel fiind Pavel, întreaga succesiune de
evenimente e interpretată ca parte a ce anume înseamnă a fi omul lui Mesia: „Purtăm mereu
în trupul nostru omorârea lui Mesia, ca viaţa lui Iisus să se poată descoperi în trupul nostru.”6
Şi nu sunt doar aceste pasaje extrem de revelatoare. Când citim 1 Corinteni şi 2 Corinteni
într-o succesiune rapidă — mai ales în greacă, deşi cred că ideea răzbate şi prin traducere —
suntem de îndată conştienţi că s-a întâmplat ceva. Stilul e diferit. S-au făcut tot felul de teste
asupra stilului scriiturii lui Pavel folosind inclusiv o tehnologie computerizată pentru a
analiza modul în care funcţionează propoziţiile ş.a.m.d. Are şi asta propria poveste —
variaţiunea în cadrul colecţiei complete de scrisori nu e atât de mare în ciuda celor sugerate
de unii. Dar aceste două scrisori scrise aceleaşi biserici într-un interval de cel mult doi sau
trei ani au între ele o diferenţă izbitoare pentru ochiul liber. Ocupându-se cu tot felul de
probleme din Biserica corintiană, prima este voioasă, optimistă, descriptivă, uneori cicălitoare
şi provocatoare, dar mereu cu
5
2 Corinteni 4, 8-9.
6
2 Corinteni 4,10.
266
o curgere a gândirii şi o încredere a expresiei. Deşi poate fi şi ea cicălitoare la sfârşit, a doua
dă senzaţia că e smulsă din Pavel printr-un filtru de întuneric şi durere.
în a doua scrisoare apostolul se repetă ca un disc de patefon de modă veche care pocneşte
pe aceeaşi frază:
Dumnezeul a toată mângâierea, Care ne mângâie în tot necazul nostru, ca să putem să
mângâiem şi noi pe cei care se află în orice zbucium prin mângâierea cu care noi înşine
suntem mângâiaţi de Dumnezeu... Dacă suntem strâmtoraţi este pentru mângâierea şi
mântuirea voastră, dacă suntem mângâiaţi, este pentru mângâierea voastră... ştiind că aşa cum
sunteţi părtaşi ai suferinţelor, tot aşa şi ai mângâierii.7
Se dublează pe sine însuşi modificând şi corectând ceea ce tocmai spusese:
Căci nu vă scriem altele decât cele ce citiţi şi înţelegeţi. Şi am nădejde că până în sfârşit veţi
înţelege; după cum deja ne-aţi şi înţeles — în parte.8
Adaugă frază după frază asemenea cuiva care ridică nişte cărămizi grele una după alta şi le
aşază cu trudă într-un zid:
Şi pentru acestea cine e destoinic? Fiindcă nu suntem asemenea celor mulţi, care strică
cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui
Dumnezeu, în Mesia.9
Nimic din i Corinteni — sau la drept vorbind din Galateni sau din scrisorile tesalonicene —
nu sună sau nu se simte astfel. Ascultăm un bărbat dictând dintr-o inimă care, deşi uşurată
acum în diverse moduri, era mai grea decât crezuse că e cu putinţă. Sună epuizat.
Către sfârşitul la 2 Corinteni se înveseleşte însă. Sunt semne că scrisoarea e de fapt scrisă
undeva pe drum prin
7
2 Corinteni 1, 3-7.
8
2 Corinteni 1,13-14.
9
2 Corinteni 2,16-17.
267
nordul Greciei, în drumul de la Efes spre Corint pe ruta terestră şi că primise veşti bune pe
cale. Dar la începutul ei şi în alte câteva momente aflăm că s-a întâmplat ceva care i-a marcat
inima, mintea şi limbajul în acelaşi mod în care lapidarea şi bătăile îi marcaseră anterior faţa
şi trupul. Am simţit toate astea ca traducător în primăvara lui 2002 când, într-un interval de
câteva luni, am trecut de la prima scrisoare la a doua. Cea de-a doua e într-o greacă mult mai
grea, poate cea mai grea din Noul Testament şi cu siguranţă din Pavel. E legată în noduri.
Ce s-a întâmplat deci? Unii s-au uitat în urmă după un indiciu din prima scrisoare
corintiană în care Pavel se descrie pe sine însuşi îndurând primejdii în fiecare ceas, ba chiar
„murind” în fiecare zi: „Dacă”, ne spune, „m-am luptat ca om cu fiarele în Efes, ce folos am
din asta?”10 Vorbeşte de învierea viitoare şi subliniază că fără acea speranţă n-ar fi avut nici
un rost să treacă prin ceea ce trecuse. Dar în toate se simte încă destul de optimist şi „fiarele
sălbatice” sunt cel mai probabil, cel puţin aici, o metaforă pentru primirea ostilă cu care acum
se obişnuise bine. E pozitiv în ce priveşte lucrarea sa de acum în Efes; sunt şanse splendide,
spune, dar şi opoziţie serioasă.11 Lucrurile arată însă ca şi cum ceea ce scrie aici drept „lauda”
sa în suferinţă urma să devină realitate în moduri şi în adâncimi la care nu s-a aşteptat.
Cea mai bună presupunere — rămâne o presupunere, dar e cea mai bună — e că Pavel
fusese întemniţat în Efes şi trimis în judecată temându-se pentru viaţa lui. Şi asta crea o
„furtună perfectă” pentru că venea pe urmele unui şoc neplăcut de la Corint. Biserica de acolo
se întorsese împotriva lui.
Dovada unei întemniţări efesine, nemenţionată de Luca, e solidă. în scurtul bilet către
Filimon, Pavel îi cere acestuia să-i „pregătească o cameră de oaspeţi”; Filimon trăia
10
1 Corinteni 15, 32.
11
1 Corinteni 16, 8-9.
268
în Colose, oraş aflat la 200 de kilometri de Efes, în interiorul continentului, pe râul Lycus.
Deşi Pavel se afla încă în închisoare când scria această scrisoare, spera ca prin rugăciunile
prietenilor săi să fie eliberat. lat când se va întâmpla asta plănuia să-i facă o vizită lui
Filimon, nu în cele din urmă, putem presupune, ca să afle ce s-a ales de fostul sclav fugar
Onisim. Vom reveni la această chestiune îndată, dar pentru moment menţionarea acelei
camere de oaspeţi e esenţială.
Afară de Efes, singurele locuri în care ştim că Pavel a fost în închisoare sunt Cezareea 12 şi
Roma. Când s-a aflat în Cezareea îşi luase deja rămas-bun de la bisericile din jurul ţărmului
Mării Egee. Când s-a aflat în Roma intenţiona să meargă mai departe spre vest în Spania. 13
Chiar dacă şi-ar fi schimbat planurile şi s-ar fi hotărât în Cezareea să reviziteze Efesul ori s-ar
fi decis în Roma să se întoarcă încă o dată în răsărit, e puţin plauzibil ca destinaţia sa primară
să fi fost un orăşel de pe valea râului Lycus. Camera de oaspeţi din Colose ne furnizează,
aşadar, indiciul grăitor că Pavel a fost în închisoare în Efes.
Faptul că Luca nu menţionează asta devine apoi semnificativ în el însuşi. Luca se
mulţumeşte să relateze bătăile cu pietre, loviturile şi alte atacuri şi învinuiri legale. Ne
vorbeşte de întemniţarea din Cezareea şi arestul la domiciliu în Roma. Efesul trebuie să fi fost
un moment mai întunecat, poate mai puţin bine definit. în alte părţi s-a putut spune povestea
lui Pavel ca apostol loial şi evanghelizator acuzat pe nedrept şi apoi, când autorităţile şi-au
dat seama, eliberat. De data asta lucrurile au fost mai tenebroase. Şi faptul se potriveşte cu
dispoziţia de care vorbeşte Pavel în deschiderea celei de-a doua scrisori către Corint. E de
observat şi că 2 Corinteni are câteva legături tematice cu Coloseni. Se potriveşte cu Coloseni
redactată
12
Faptele Apostolilor 23-26.
13
Faptele Apostolilor 20, 25. 38; Romani 15, 24. 28.
269
nu mult timp după eliberarea lui Pavel din închisoare şi cu redactarea scrisorii 2 Corinteni nu
mult după aceasta.
Se potriveşte şi cu evitarea Efesului de către Pavel în călătoria sa finală în răsărit. Ajuns
în acest punct, Luca explică şi spune că apostolul n-a vrut să rămână prea mult timp în zonă
întrucât era dornic să fie la Ierusalim de Cincizecime, şi se poate ca acest lucru să fie şi el
adevărat.14 Dar a pluti pe lângă oraşul în care trăise doi sau trei ani pare mai mult decât o
simplă problemă de calendar. Pavel n-a fost niciodată omul care să se eschiveze de la o
bătălie, dar se poate să-şi fi dat seama că trebuie să-ţi alegi bătăliile pe care să le duci şi cele
pe care să le eviţi pur şi simplu.
Ce ştim la urma urmelor despre Efes? Pe lângă faptul că era patria magnificului templu al
„Artemidei efesenilor” era în acea epocă şi gazda mândră a cultului imperial. Oficialii locali
din diverse oraşe şi localităţi se întreceau pentru privilegiul de a putea ridica un nou templu în
cinstea Romei şi/sau Cezarului (desigur şi pentru beneficiile economice care veneau odată cu
acel statut.) Efesul primise această onoare de două ori în veacul întâi şi încă o dată două
secole mai târziu. în plus, Efesul era faimos ca patrie a tot soiul de practici magice, artele
negre puternice, mereu populare în marginea curentului principal al păgânismului. Când
Faptele Apostolilor descriu convertirea magicienilor care îşi ard cărţile secrete ca urmare a
impactului învăţăturii lui Pavel15, acest fapt are un sens tocmai în Efes. Dar are un sens şi să
ne imaginăm o reacţie violentă. Iar când forţele întunericului ripostează, nu joacă cinstit.
Prin urmare, sunt de acord cu cei câţiva savanţi care au insistat asupra faptului că Pavel a
fost întemniţat în Efes şi sugerez că asta oferă sensul cel mai bun tuturor mărturiilor —
furnizând de altfel şi un loc din care apostolul a scris nu doar scrisoarea către Filimon, ci şi
celelalte aşa-numite
14
Faptele Apostolilor 20,16.
15
Faptele Apostolilor 19,19.
270
scrisori ale captivităţii, inclusiv Efeseni. Aşa cum voi sugera îndată, această din urmă
scrisoare e o circulară scrisă bisericilor din zonă şi, prin urmare, e formulată în termeni mai
generali decât în mod normal. Dar tot în Efes făcuse Pavel şi experienţa a ceea ce am putea
numi „criza corinteană”. Aceasta a avut câteva elemente şi, deşi ne este imposibil să stabilim
toate detaliile cu privire la ceea ce s-a întâmplat, punctele-cheie ies în evidenţă. Pentru
scopurile noastre contează de fapt efectul pe care toate acestea l-au avut asupra lui Pavel
însuşi şi modul în care a reacţionat la ele. Pentru că aceste două lucruri se derulează în acelaşi
timp — tulburare în Efes şi tulburare în Corint — vom fi nevoiţi să ne mişcăm înainte şi
înapoi între cele două oraşe pentru a înţelege de ce anume s-a simţit Pavel ca şi cum ar fi
primit condamnarea la moarte.
Când a scris 1 Corinteni, probabil în jurul anului 53 d.Hr., Pavel se confruntase deja cu
numeroase probleme din biserică, iar două dintre ele au făcut probabil parte din criza mai
amplă care a rezultat pe urmă. Scrisese deja o scrisoare preliminară mai scurtă, care nu ni s-a
păstrat, în care îi îndemna pe credincioşi să nu se asocieze cu oameni care nesocoteau strictul
cod de etică evreiesc şi creştin, îndeosebi cu referire la sex, bani, idolatrie şi alte sfere în care
comportamentul necuvenit era frecvent.16 Acestea sunt urmate de mai multe instrucţiuni
specifice cu privire la necesitatea de a exclude un anumit membru al bisericii care trăia cu
soţia tatălui său. Unii din biserică, probabil prieteni ai persoanei cu pricina, poate au crezut că
era o măsură mult prea aspră. în acelaşi timp, în biserică existau diviziuni; câţiva membri
declaraseră că nu-l priveau pe Pavel ca pe adevăratul lor lider. îi preferau pe Petru (Chefa)
sau Apollo. Se poate ca aceste două probleme să se fi suprapus; dacă oamenii erau contrariaţi
de linia strictă
16
1 Corinteni 5, 9-10.
271
adoptată de Pavel, era firesc pentru ei să favorizeze un dascăl alternativ. Apare astfel o
problemă de rang secund.
Ştim multe despre Petru (bine, ba chiar îndeajuns). Dar despre Apollo? Apollo era un
dascăl viguros al scripturii, originar din Alexandria, care venise în Efes îndată după vizita
iniţială a lui Pavel, şi a plecat apoi spre Corint. Pe când Apollo era în Efes, pentru micul grup
de credincioşi de aici a devenit limpede că, deşi cunoştea faptele de bază despre Iisus, îl
gândea pe Iisus ca pe o extensiune şi aplicare a lui Ioan Botezătorul, mai degrabă decât ca
Mesia a cărui moarte şi înviere împliniseră ceea ce Ioan putuse doar să prevadă. Atunci
prietenii lui Pavel, Priscilla şi Acvila, l-au luat pe Apollo deoparte şi i-au explicat mai
amănunţit lucrurile într-unul din momentele în care ne-ar fi plăcut să fim o gâză pe perete. (A
existat şi o ciudată scurtă continuare: în Efes Pavel a întâlnit un mic grup de adepţi ai lui Ioan
Botezătorul şi le-a explicat felul în care cuvintele lui Ioan Botezătorul se adeveriseră în
Iisus.17) în ce ne priveşte, esenţialul e că Apollo se dusese în Corint după plecarea lui Pavel şi
a făcut mare impresie asupra bisericii de aici, făcându-i pe unii membri să decidă că el, şi nu
Pavel, e genul de dascăl pe care şi-l doresc de fapt.
între timp a fost în Corint şi Chefa însuşi — Petru, mâna dreaptă a lui Iisus. Şi alţii au
decis că el este omul lor. S-a sugerat adeseori că asta ar fi implicat o repetare a ciocnirii din
Antiohia, ca în Galateni 2, şi că Petru ar fi încercat din nou să insiste asupra unei comuniuni
cu două viteze şi a unei separaţii la mese între adepţi lui Iisus evrei şi cei din păgâni. Nu
există nici o dovadă în acest sens, dar asta nu înseamnă că Pavel va fi fost absolut fericit să
ştie că Petru vine să înveţe, în absenţa lui, o biserică pe care Pavel o sădise şi căreia îi purtase
de grijă în primele optsprezece luni ale existenţei sale.
Pavel abordează toate acestea în 1 Corinteni în termenii generali a ceea ce am numi „cultul
personalităţii”. Dedesubt
17
Faptele Apostolilor 19,1-7.
272
trebuie să se fi aflat însă un sentiment mai adânc de rănire personală. El era cel care le
vorbise prima dată despre Iisus. El s-a bucurat atunci când Duhul lucrase cu putere printre
noii credincioşi. El i-a iubit şi s-a rugat cu ei, a lucrat printre ei, a plâns împreună cu ei.
Trebuie să-şi fi dorit ca Priscilla şi Acvila să fi fost încă în Corint mai degrabă decât să fi
venit cu el la Efes; cu siguranţă i-ar fi pus la punct pe oameni...
Oricum, Pavel a scris 1 Corinteni probabil la sfârşitul anului 53 şi apoi a făcut ceea ce s-a
dovedit a fi fost o greşeală gravă. A traversat Marea Egee pentru o scurtă vizită în Corint. 18
Deşi a încercat să exercite o anumită măsură de autoritate asupra situaţiei, a fost respins. A
fost făcut să se simtă nedorit. Cel mai bun lucru a fost să plece în grabă. I s-a sugerat — şi
dacă n-aţi fost voi înşivă păstori nu veţi ştii cât de adânc rănit te poţi simţi — că dacă va mai
dori vreodată să se întoarcă, va fi nevoit să obţină scrisori de recomandare de la cineva în care
corintenii aveau încredere.
Ştim deja destule despre Pavel ca să ne dăm seama cum anume îl vor fi afectat astea.
Avusese o bogată experienţă de a iubi şi avea încredere în cei cu care împărtăşise credinţa în
Mesia şi de a fi fost iubit şi crezut de ei. Asta se întâmplase în nordul Greciei, cum ne-o spun
scrisorile pe care le trimisese deja spre Tesalonic şi scrisoarea pe care o va trimite mai târziu
către Filipi. Dar acum sudul Greciei — locul în care autorităţile romane dăduseră undă verde
evangheliei — se întorcea împotriva lui. Şi dacă asta s-a întâmplat în acelaşi timp cu opoziţia
întunecată pe care a întâlnit-o dintr-odată în Efes, începem să înţelegem de ce, într-o nouă zi
abătută şi tristă, a vorbit cum a vorbit în 2 Corinteni că atinsese punctul în care putea renunţa
la viaţa însăşi.
18
2 Corinteni 2,1.
273
Totul începuse atât de bine, cel puţin aproape la fel ca în oraşele călătoriilor anterioare.
Străbătuse destul de repede, se pare, drumul de la Antiohia spre Asia trecând prin Cilicia şi
Galatia. (S-a oprit oare în Tars? Şi-a vizitat oare familia? Sperase încă o dată într-o schimbare
a inimii doar pentru a fi dezamăgit? Acesta să fi fost fundalul prăbuşirii lui?) în orice caz,
ajuns în Efes, a început ca de fiecare dată în sinagogă, acum timp de trei luni. O duzină de
sabaturi, fiecare răsunând de argumentele şi dovezile scripturistice ale lui Pavel: Avraam,
Exod, David, exil, speranţă, Mesia. Douăsprezece sabaturi, suficient timp pentru a intra în
detaliile cărţilor Facerea, Deuteronomul, Psalmii, Isaia, Ieremia şi Iezechiel. Suficient timp
pentru a vorbi despre un Mesia care, aşa cum spune Pavel, „m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi
pentru mine”.
Opoziţia creştea însă pe măsură ce implicaţiile perturbatoare ale modului în care citea
Pavel povestea familiară se rostogoleau asupra ascultătorilor nedumeriţi. Rezistenţa s-a
înăsprit. Şi poate că ea a fost unul din prilejurile când, supunându-se disciplinei sinagogii,
Pavel a primit bătaia oficială de patruzeci de lovituri. (Deuteronomul 25, 3 specifică patruzeci
ca număr maxim; în zilele lui Pavel dascălii evrei reduseseră numărul cu una, în caz că ar fi
numărat cineva greşit, părând mai îngrijoraţi mai degrabă de o încălcare tehnică decât de
suferinţa pricinuită.) Apostolul ne spune că a primit aceste bătăi de cinci ori; şi chiar acest
fapt evidenţiază angajamentul său statornic faţă de lucrarea cu comunităţile sinagogale,
întrucât ar fi putut uşor evita pedeapsa pur şi simplu neprezentându-se.19
Unii din comunitatea evreiască din Efes începuseră să răspândească zvonuri despre ce
anume făcea acest „cult al lui Mesia”. Din scrieri mai târzii putem ghici genul de aluzii
răutăcioase vehiculate, comentarii batjocoritoare cu privire la lucrurile la care s-ar deda
chipurile adepţii lui Iisus în spatele uşilor închise cu bărbaţi şi femei adunaţi la un
19
2 Corinteni 11, 24.
274
loc şi vorbind multe despre un nou tip de „iubire”, ca să nu spunem nimic despre bârfa
deranjantă despre mâncatul trupului cuiva şi băutul sângelui său. Aşa că Pavel şi-a dat seama,
ca şi în Corint, că nu mai putea trata Sinagoga drept bază. Era timpul să se mute altundeva.
Poate acesta e momentul la care se referă în prima scrisoare către Corint prin metafora arenei,
sugerând că „în Efes se luptase cu nişte fiare sălbatice” 20. Scrisoarea a fost scrisă când
lucrurile mergeau bine, fără nici o umbră a tulburărilor care bântuie scrisoarea a doua. E
foarte puţin plauzibil să fi fost literalmente aruncat la fiare. Expresia pare să se refere la o
mare încăierare cu adversarii, deşi nu putem spune acum cine anume erau ei sau pe ce temă.
Oricum ar fi stat lucrurile, a închiriat o sală locală aparţinând unui oarecare Tyrannus şi
timp de doi ani şi-a împărţit timpul între atelierul de manufacturare de corturi şi expunerea şi
discutarea publică a credinţei. Efesul fiind Efes, un centru atât pentru rutele comerciale, cât şi
pentru credinţe, aceasta era o modalitate excelentă pentru a răspândi mesajul. Oameni veneau
de departe, trăiau un timp în oraş şi se duceau în calea lor. într-o cultură fără tipar şi medii de
socializare, oamenii pur şi simplu sporovăiau despre orice lucru ciudat sau nou cu care se
întâlniseră în călătoriile lor. „Da, tocmai m-am întors din Efes; şi n-o să-ţi vină să crezi, dar e
acolo un grup ciudat care se pare că spune...”
Putem vedea felul în care funcţiona asta într-un exemplu focalizat. La începutul scrisorii
către coloseni Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că în Colose, un orăşel în interiorul
continentului, la est de Efes, există acum o comunitate de oameni care se iubesc între ei
dincolo de faliile adânci ale diviziunilor etice, sociale şi culturale. „Epafras”, ne spune, „ne-a
arătat iubirea voastră în Duhul.”21 Epafras era unul dintre colaboratorii lui Pavel în Efes şi
fusese în
20
1 Corinteni 15, 32.
21
Coloseni 1, 8.
275
ţinuturile din interiorul continentului pentru a răspândi acolo vestea cea bună, întorcându-se
la Pavel pentru a-i spune că puterea veştii bune a ajuns evidentă pretutindeni; evanghelia
„aduce roade şi creşte în toată lumea”22. Filimon, acum unul dintre liderii bisericii colosene, îi
datora lui Pavel însăşi viaţa lui; asta înseamnă probabil că Filimon auzise şi crezuse
evanghelia lui Pavel într-o călătorie de afaceri în metropolă. Dacă evanghelia lucra în felul
acesta în Colose, avem toate motivele să presupunem că tot aşa lucra şi în alte sate şi oraşe
din ţinut, în locuri învecinate ca Laodiceea şi Hierapole şi multe altele despre care ştim mai
puţin.
Chiar în Efes lucrarea lui Pavel părea să se întărească tot mai mult. în scrisorile sale,
Pavel şi ascultătorii lui par să ia drept garantat faptul că uneori Dumnezeul Cel viu făcea
lucruri remarcabile nu doar în inimile şi minţile, ci şi în trupurile lor. Vindecări uimitoare,
semne ale unei noi creaţii năvălind în lumea veche pe căi în mod normal neaşteptate, n-au
fost niciodată adevăratul centru al atenţiei şi în orice caz erau întotdeauna misterioase
(oamenii se îmbolnăveau încă şi mureau, iar rugăciunile pentru vindecare nu primeau
întotdeauna un răspuns pozitiv). Dar în Efes lansarea bisericii de către Pavel pare că a fost
însoţită de puteri vindecătoare care treceau dincolo de ceea ce putea fi aşteptat sau
experimentat altundeva. Luca relatează ca pe fenomen temporar aparent ciudat că batiste şi
prosoape atinse de pielea lui Pavel aveau proprietăţi vindecătoare. însuşi numele lui Pavel era
rostit cu înfiorare şi unii îl foloseau chiar cu un efect puternic. în eforturile lor de-a izgoni
demoni23, câţiva exorcişti evrei locali, fiii unui mare preot, asociau numele lui Iisus şi Pavel,
până când un bărbat posedat de demon le-a răspuns cu celebra replică: „Pe Iisus îl cunosc şi
de Pavel ştiu, dar voi cine
22
Coloseni 10, 6.
23
Faptele Apostolilor 19,12.
276
sunteţi?”24 Astfel de întâmplări, ne spune Luca, se răspândeau în ţinut. Luca însuşi
comentează că numele lui Iisus era ţinut în mare cinste, dar nu ne putem imagina că numele
lui Pavel era şi el venerat.
Pavel trebuie să fi îndrăgit acele zile. Era ocupat în atelier şi ocupat învăţând. Oamenii se
înghesuiau la lecţiile lui, aduceau bolnavi pentru vindecare şi se întorceau să-l privească
atunci când trecea. Iisus era Domn şi el era apostolul său.
Comunitatea mare părea că se transforma. într-un oraş faimos pentru diferitele lui niveluri
de putere şi care era un magnet natural pentru oameni care ştiau cum să manipuleze în
scopuri proprii forţe nevăzute, puterea evangheliei, a anunţării lui Iisus ca adevăratul Domn,
avea un efect remarcabil. într-o scenă care trebuie să fi zguduit până în măduvă acea lume, un
grup însemnat de magicieni au făcut o mărturisire publică despre lucrurile la care se dedaseră
şi şi-au adus preţioasele cărţi de magie să fie arse. 25 Artele întunecate erau literalmente scoase
din ascunzători. Toate rugăciunile pe care le rostise Pavel invocând numele şi puterea
Domnului răstignit şi înviat îşi făceau efectul. Mai mult chiar decât Corintul sau oraşele din
nordul Greciei, Efesul se transforma într-un exemplu viu a ce anume putea face evanghelia
nu doar în câţiva indivizi ici şi colo, ci într-o comunitate întreagă.
Dar puterile întunecate nu cedează atât de uşor. Ceva teribil s-a întâmplat şi el a dus nu doar
la o întemniţare, ci la o disperare zdrobitoare. întrucât aici, ca şi în alte părţi, Luca şi-a
prescurtat relatarea pe care ne-o oferă nu putem şti exact când anume a avut loc. Faza
pozitivă iniţială a timpului lui Pavel în Efes se încheie cu arderea cărţilor de magie. Atunci
Pavel se hotărăşte să reviziteze Grecia mergând pe uscat prin Macedonia şi coborând apoi
spre
24
Faptele Apostolilor 19,15.
25
Faptele Apostolilor 19,18-20.
277
Corint26; aşa că îi trimite înainte pe Timotei şi Erast 27. Tot ce ne spune apoi Luca e că Pavel
„a petrecut un timp în Asia” şi atunci s-ar putea ca lucrurile să fi luat deodată o întorsătură
cumplită.
Cumpănind lucrurile, cred însă că toată catastrofa s-a întâmplat după răscoala descrisă
atât de plastic în Faptele Apostolilor 19, 23-41. Luca ne spune că Pavel a putut părăsi oraşul
„după ce larma şi strigătele s-au domolit” 28, dar acea larmă şi strigăte se poate să fi inclus nu
numai răscoala pe care o descrie, una din scenele sale splendide, ci şi timpul pe care nu-l
descrie, dezastrul care a lovit în urma răscoalei tocmai când Pavel credea că scăpase încă o
dată de adevărata tulburare. Când te iei de tenebroasele puteri aflate în spatele corupţiei şi
ticăloşiei lumii, e de aşteptat ca lupta să ia întorsături neaşteptate şi extrem de neplăcute.

înainte să plonjăm în întunericul celor întâmplate cu Pavel în Efes trebuie să ne întoarcem

în Corint. Cred cu tărie că deteriorarea subită a relaţiilor cu biserica de aici a fost unul dintre
factorii care au vlăguit încrederea lui Pavel şi l-au lăsat expus atacului.
Nu plecase de prea multă vreme, dar evident lucrurile evoluaseră în absenţa lui. La Efes a
avut diverşi vizitatori din Corint. „Oamenii lui Chloe” i-au adus veşti. Expresia „oamenii lui
Chloe” poate însemna Chloe însăşi şi familia ei. La fel ca Lydia în Filipi şi (mai târziu) Febe
în Chenhrea, Chloe era o femeie de afaceri independentă şi probabil bogată, ai cărei asociaţi
sau sclavi, pe care-i presupunem de asemenea adepţi ai lui Iisus, veneau oricum în Efes şi vor
fi intrat apoi în contact cu Pavel. în orice caz, „oamenii lui Chloe” au adus vestea unei
biserici pline de
26
Faptele Apostolilor 20, 21.
27
Faptele Apostolilor 19, 22.
28
Faptele Apostolilor 20,1.
278
certuri, în care grupuri diferite se aliniau în spatele diverşilor predicatori (Pavel, Apollo,
Chefa) iar un ultim grup (sau acesta e răspunsul sarcastic al lui Pavel?) spunea „Eu sunt cu
Mesia!” Ce anume se întâmpla?
Dornici să proiecteze „sausau”-ul filozofiei europene moderne asupra Bisericii timpurii, unii
savanţi din secolului XIX au încercat să întrevadă în toate acestea un clivaj ideologic major
dintre un presupus „creştinism iudaic” centrat pe Lege (având, prin urmare, analogii cu
„agitatorii” galateni) şi un presupus „creştinism păgân” paulin care s-ar fi rupt de Legea
evreiască. Unii cred că liderul primei partide era însuşi Petru. Fapt nu e doar simplist,
neconfirmat şi ilogic (Pavel însuşi insistă în diferite locuri că el este un „creştin evreu”!); e
anacronic.
Problema pare să fi fost destul de diferită. Avea de-a face cu un stil. Respingerea de către
Pavel a spiritului de facţiuni şi partide din Corint are prea puţin de-a face cu Legea evreiască
şi totul cu „înţelepciunea lumii”. De unde afirmarea sa emfatică a „neghiobiei” lui
Dumnezeu. Corintenii îşi doreau, se pare, lideri ale căror abilităţi retorice să impună respect
social. Pe Pavel îl socoteau dezamăgitor. Dar, aşa cum ne explică, există diferite genuri de
înţelepciune: înţelepciunea lumii, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, adevărata înţelepciune
ascunsă, care vine de la Dumnezeu.
Aici şi pe tot parcursul scrisorii, Pavel îi învaţă pe corinteni, cum îi învăţase cu siguranţă şi în
persoană, să gândească eshatologic, cu alte cuvinte să-şi imagineze o lume neasemănătoare
cu lumea păgânismului greco-roman obişnuit, o lume în care Dumnezeul Unu era viu şi activ
şi pornise ceva cu adevărat nou şi care urma să fie încheiat într-o zi viitoare. Acel ceva
implica crearea unui nou Templu: Biserica, pe care corintenii o dezasamblau în căutarea
dascălului ideal inteligent, era noul Templu, locul în care Dumnezeul Cel viu venise să
locuiască prin Duhul.29 Nici
29
1 Corinteni 3,10-17.
279
un evreu din veacul întâi n-ar fi putut folosi astfel de imagini ca simplă „ilustrare” a unui gen
diferit de adevăr. Viziunea despre Biserică a lui Pavel prelua deci vechea speranţa evreiască a
unui Templu ultim şi avansa o creaţie nouă faţă de care Templul din Ierusalim şi Cortul din
pustiu erau simple indicatoare. Asta e, spune Pavel. Şi dacă îi aparţineau — dacă îi aparţineau
lui Mesia — atunci trebuiau să fie deasupra acestor gâlcevi meschine:
Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea,
fie cele de faţă, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre! Iar voi sunteţi ai lui Mesia, iar Mesia e
al lui Dumnezeu.30
Şi dacă ei toţi îi aparţin lui Mesia — un Mesia răstignit, ceea ce Pavel nu-i lăsa niciodată
să uite —, atunci trebuiau să se aştepte ca standardele lumii să fie răsturnate cu capul în jos.
Concret (o idee pe care Pavel o va dezvolta în a doua scrisoare), asta înseamnă că nu trebuie
să se aştepte ca apostolii să fie persoane de prestigiu în comunitatea mai largă. Ei seamănă
unor prizonieri care se târăsc la capătul unei procesiuni triumfale în drum spre o moarte
ruşinoasă. Asta face parte din ideea lor, dar e şi sursa puterii lor. 31 întreaga secţiune de
deschidere a scrisorii e despre putere, o temă care-l preocupa în mod evident pe Pavel atât
când se gândea la Corint, cât şi când se confrunta cu diversele genuri de putere din Efes.
Evanghelia „neghioabă” a unui Mesia răstignit e puterea lui Dumnezeu; slăbiciunea lui
Dumnezeu este mai tare decât tăria omenească; credinţa lor trezită de predica lui Pavel nu se
bazase pe o înţelepciune omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu; şi, spus în chip dramatic şi
cu o ameninţare oarecum şocantă, „împărăţia lui Dumnezeu nu e despre o vorbire — e despre
o putere”, „puterea” în cauză fiind puterea de care Pavel crede că trebuie să se folosească în
confruntarea cu cei
30
1 Corinteni 3, 21-23.
1 Corinteni 4, 9-13.
280
„umflaţi în pene” de sentimentul valorii şi importanţei proprii.32 (învinuirea adusă corintenilor
că sunt „umflaţi în pene” e o temă majoră a întregii scrisori. Şi n-are nimic de-a face cu
Legea evreiască, ci totul cu mândria şi prostia omenească obişnuite.)
Şi astfel Pavel ajunge la temele concrete. Iată-l pe bărbatul vinovat de incest — şi mulţi din
Biserică îl sprijineau pentru că arăta cât de „liberi” erau ca oameni ai lui Mesia! Pavel le
reaminteşte scrisoarea anterioară (cea care n-a supravieţuit). Disciplina bisericii e vitală. Sunt
oameni ai Paştelui şi nici o „drojdie” morală nu e permisă în casa lor.33 La fel şi cu
procesele. Sunt oamenii lui Mesia şi meniţi ca atare să asiste la judecata finală a lumii, aşa că
trebuie să-şi poată rezolva disputele locale în casă fără să apeleze la tribunalele seculare. Şi,
cum le scrisese galatenilor, toate acestea au legătură cu moştenirea ultimă, împărăţia lui
Dumnezeu instaurată deja în Mesia va fi în sfârşit completă cu slăvita moştenire mondială
făgăduită lui Mesia şi poporului său.34 Dar tot rostul împărăţiei e că Dumnezeu pune toate
lucrurile în ordine, restabilind neamul omenesc în rolul şi demnitatea proprii lui, iar cei care
persistă în stiluri de viaţă care corup şi distrug acea umanitate autentică nu o pot moşteni.
Asta nu e o porţie arbitrară de legalism. E un adevăr analitic.
Cu cele câteva chestiuni fundamentale ţinând de moralitatea sexuală lăsate în urmă, Pavel
trece, în capitolul 7, la căsătorie. Şi aici exigenţa sa e să gândim eshatologic. Dumnezeu
reface lumea de sus până jos şi rezultatul e că orice lucru arată atunci altfel.
Tema următoare e un subiect foarte diferit şi foarte dificil: carnea adusă ofrandă în sacrificiile
templelor păgâne, într-un oraş cum e Corintul asta însemna aproape toată carnea disponibilă
la vânzare, întrucât templele funcţionau
32
1 Corinteni 1,18. 25; 2, 5; 4, 20.
33
1 Corinteni 5, 7-8.
34 1 Corinteni 15, 23-28.
281
efectiv ca o combinaţie de măcelărie şi restaurant. Un animal de jertfă era adus şi oferit în
cultul unei zeităţi anume, după care familia se bucura de ospăţ. Carnea rămasă era vândută în
pieţe. Unele comunităţi evreieşti mai mari din oraşe cum era Corintul vor fi avut proprii
măcelari cuşer, dar de multe ori evreii pur şi simplu evitau carnea cu totul, nu doar din pricina
regulilor privitoare la sânge, ci pentru că evitau cultul păgân şi tot ce ţinea de el.
Aici scrisoarea de la liderii din Ierusalim din Faptele Apostolilor 15 îşi realiza menirea.
Pavel tocmai evidenţiase din nou ce anume spusese scrisoarea cu privire la moralitatea
sexuală. Nu există aici nici un spaţiu de manevră, nici un principiu al „toleranţei” pentru
opţiuni diferite. Dar în 1 Corinteni 8-10, unde se discută despre temple idoleşti şi carne
sacrificată acolo, vedem o discuţie sofisticată şi delicată a provocărilor pastorale implicate
atunci când există două opinii diferite, pe care le numeşte „tare” şi „slabă”. Sunt termenii
tehnici ai lui Pavel. Cei cu conştiinţe „tari” sunt cei care, asemenea lui, ştiu că idolii nu
există, aşa încât carnea adusă ofrandă lor e doar carne. Cei „slabi” sunt cei care, după o viaţă
de venerare a idolilor şi după ce s-au imaginat împărtăşindu-se de viaţa zeului prin mâncatul
cărnii jertfite, nu se pot atinge acum de carne fără să se simtă atraşi înapoi în lumea încâlcită
a idolatriei şi toate cele care ţin de ea.
Din această chestiune Pavel extrage un principiu teologic fundamental şi o declaraţie
remarcabilă cu privire la modul în care îşi înţelegea vocaţia. Amândouă trebuie să fie în inima
oricărei evaluării ultime privitoare la cine anume credea el că era, la ce anume îl făcuse să fie
bărbatul care era.
Principiul teologic e un monoteism creaţional robust. Idolii n-au existenţă reală şi, aşa
cum declară marea rugăciune Shema, Dumnezeu este unu. Pavel ştie foarte bine că în Corint
şi pretutindeni în jurul său sunt „mulţi zei, mulţi domni”, dar noua lui versiune a rugăciunii
Shema îi eclipsează pe toţi. Aceasta poate fi, aşa cum am văzut,
282
rugăciunea împotriva căreia obiectase comunitatea evreiască din Corint în petiţia către Gallio;
iar dacă nu, alta asemenea ei. Această rugăciune se află în inima şi pe buzele lui zi de zi, şi
acum, ca şi cu alte prilejuri când vrea să vorbească despre Dumnezeul Unu, preferă să facă
asta invocând şi rugându-se acestui Dumnezeu, declarându-şi loialitatea faţă de împărăţia
Lui:
Pentru noi e Un Dumnezeu: Tatăl,
din Care sunt toate şi noi trăim spre El şi pentru El;
şi un Domn: Iisus Mesia,
prin Care sunt toate şi noi trăim prin el.35
Această traducere e cumva lemnoasă, dar parafrazele mai lungi scot la iveală modul
remarcabil în care a adaptat Pavel Shema ( “Ascultă, Israele: DOMNUL Dumnezeul nostru,
DOMNUL este unu”) astfel încât „Domnul” să se refere la Iisus, iar „Dumnezeu” să se refere la
„Tatăl”. Această rugăciune conţine în formă comprimată o bogăţie teologică, dar ceea ce vrea
să facă Pavel atunci când o citează aici e să accentueze punerea în practică a monoteismului
creaţional. Dumnezeul Unu a făcut toate, aşa că nimic nu trebuie respins, ci primit cu
mulţumire. Revine la aceeaşi idee în finalul lungii discuţii în care citează de data asta Psalmul
24/25,1: „Al DOMNULUI este pământul şi plinirea lui”36. Nu e ceva pur pragmatic („Va fi greu
să-i oprim pe oameni să nu mănânce carnea jertfită idolilor”), ci înrădăcinat în afirmaţia
teologică cea mai de bază a iudaismului: există un singur Dumnezeu Creator a toate.
Desigur, accentuarea acestui punct mai degrabă subminează codurile normale ale
iudaismului, în care câteva sortimente de carne sunt interzise chiar dacă n-au văzut interiorul
unui templu păgân. Face parte din paradoxul poziţiei lui Pavel, un paradox pe care, putem
presupune, Biserica din Ierusalim nu l-a înţeles pe deplin niciodată (şi
35 1 Corinteni 8, 6.
36
1 Corinteni 10, 26.
283
cu siguranţă nu se potrivea cu scrisoarea trimisă după conferinţa de la Ierusalim). Secţiunea
centrală a argumentului său din capitolul 9 se centrează pe faptul că în calitatea sa de apostol
se bucură de „libertate” — libertate de a fi căsătorit, de a fi plătit pentru munca lui ş.a.m.d.
—, dar accentuează că, de dragul evangheliei, a ales să nu facă uz de aceste libertăţi. în
concret şi destul de şocant în unele din implicaţiile lui:
Fiind liber faţă de toţi, m-am făcut sclav tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; şi m-am
făcut cu evreii ca un evreu, ca să-i câştig; cu cei de sub Lege ca sub Lege nefiind eu însumi
sub Lege, ca să-i câştig pe cei de sub Lege; cu cei fără Lege ca fără Lege, nefiind fără Legea
lui Dumnezeu, ci în Legea lui Hristos, ca să-i câştig pe cei fără Lege; cu cei slabi m-am făcut
slab, ca să-i câştig pe cei slabi; pentru toţi m-am făcut toate, ca să-i mântuiesc negreşit pe
unii. Toate le fac din pricina Veştii celei BuneEvangheliei, ca să mă fac părtaş al ei.37
Pavel nu era atât de fixat pe ideea „identităţii” pe cât suntem noi în cultura noastră
contemporană. Dar, dacă tot a fost pusă întrebarea, acest pasaj oferă un răspuns tăios: „M-am
făcut ca un evreu.” „De ce, Pavele”, am vrea să-l întrebăm, „tu eşti evreu.” „Nu în acel sens”,
ne răspunde, „eu nu sunt «sub Lege».” Dacă era, n-ar fi putut cita niciodată Psalmul 23/24,1
cu sensul că orice mâncare e acum acceptabilă. Pavel are o identitate diferită, identitatea
mesianică. E „sub Legea lui Mesia”; e „în Mesia”. Oamenii lui Mesia, cum spune într-un
pasaj culminant din Galateni, au murit; au lăsat în urmă vechile identităţi şi au intrat într-o
identitate nouă, identitatea mesianică.38 E parte din motivul pentru care evanghelia e „un
scandal pentru evrei”, dar are sens fireşte numai înăuntrul unei
37
1 Corinteni 9,19-22. 38 Galateni 2,19-21.
284
viziuni despre lume profund evreieşti şi acum mesianice. Şi, încărcat cu responsabilitatea sa
proprie, Pavel e în stare, fără să compromită acea identitate mesianică, să vieţuiască alături
de oameni de toate felurile împărtăşind obiceiurile lor cât timp este cu ei.
Asta trebuie să însemne — poate să însemne doar asta — că atunci când Pavel merge la o
cină cu prieteni evrei (sau când îi invită să ia parte la masa lui) ei vor mânca hrană cuşer şi el
va face la fel. Dar trebuie să însemne — şi poate să însemne doar asta — că atunci când Pavel
cinează cu prieteni neevrei, va mânca orice îi vor pune înainte. 39 Ceea ce va face atunci
diferenţa e o „conştiinţă” — nu a lui Pavel, ci a oricui altcuiva s-ar putea simţi ofensat, care s-
ar putea simţi tras înapoi in idolatrie.
Aceasta trebuie să fi fost o cale mult mai greu de urmat decât cea schiţată în scrisoarea
apostolică trimisă după conferinţa din Ierusalim. Acolo se convenise asupra simplei abţineri
de la orice mâncare relevantă. Dar Pavel văzuse că aşa ceva nu doar că nu este necesar; ci
violează înseşi principiile întemeietoare ale credinţei iudaismului. Propria sa soluţie
pragmatică trebuie să fi părut nu doar paradoxală, ci perversă pentru unii. Să ne gândim, de
exemplu, la o familie evreiască din Corint care a luat parte la o masă cu Pavel şi l-a văzut
respectând toate obiceiurile evreieşti, numai ca să afle că în aceeaşi săptămână a cinat cu o
familie păgână şi a mâncat tot ce mâncaseră şi ei. Ne-am putea imagina o anumită surpriză şi
în cealaltă direcţie, deşi cel mai probabil familia păgână ar fi ridicat din umeri nevăzând nici
un rău în asta. Dar, încă o dată, ceea ce face Pavel scriind această scrisoare este să-i înveţe pe
corinteni să gândească ca oameni ai lui Mesia; clădeşte pe temelia scripturilor lui Israel
interpretându-le proaspăt în lumina lui Mesia cel răstignit şi înviat.
Şi astfel scrisoarea înaintează spre puternica ei concluzie. Capitolul 11 se ocupă cu
problemele mesei familiei
39 1 Corinteni 10, 27.
285
mesianice, Cina Domnului sau Euharistia. Capitolul 12 abordează problema unităţii în
comuniune şi modul în care Duhul dă fiecărui membru al „corpului lui Mesia” daruri diferite
pentru a fi folosite spre folosul tuturor. Capitolul 14 aplică asta cultului comun al Bisericii.
Iar capitolul 13, cuibărit între 12 şi 14 ca o mişcare muzicală suavă în mijlocul unei simfonii
intense, cuprinde splendidul poem despre iubire, agape. Nici aici nu le predă o simplă
„etică”; îi învaţă să gândească eshatologic:
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte profeţim.
Dar când va veni ce e desăvârşit, atunci ce e în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când
m-am făcut bărbat, am aruncat cele ale copilului.
Căci tot ce vedem acum sunt reflexe neclare ca prin oglindă, atunci însă, faţă către faţă;
acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, cum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea.
Iar dintre ele cea mai mare e iubirea.40
Iubirea nu e doar o datorie. Ideea lui Pavel e că iubirea este destinul credinciosului. E
realitatea care ţine de viitorul lui Dumnezeu, întrezărită în prezent ca o răsfrângere
enigmatică, dar aşteptând în realitate deplină viitorul faţă-către-faţă. Ideea e că acest viitor s-
a oferit în timpul de acum în evenimentele care l-au implicat pe Iisus şi în puterea Duhului.
De aceea contează iubirea pentru Pavel — mai mult chiar decât „credinţa”, în care mulţi au
văzut
40
1 Corinteni 13, 9-13.
286
tema lui centrală. Iubirea este virtutea prezentă în care credincioşii anticipează şi practică
viaţa veacului de pe urmă care vine.
De aceea vine acolo unde este capitolul teologic final al scrisorii, capitolul 15 care
tratează despre învierea trupului. Nu e o discuţie detaşată, însăilată la sfârşitul scrisorii
tratând o temă distinctă fără legătură cu ce a fost înainte. E centrul a toate. „Dacă Mesia nu s-
a ridicat”, declară el, „credinţa voastră e fără rost şi sunteţi încă în păcatele voastre.” 41 Până
când asta nu e în inima a ceea ce sunteţi, le spune (întâlnim aici obişnuita lui nelinişte, acum
încadrată ca provocare pentru corinteni), credinţa voastră e în zadar, „pentru nimic”. Dar nu
e: scularea/învierea lui Iisus înseamnă că s-a deschis o lume nouă, astfel încât, „în Domnul...
osteneala voastră nu este una goală de conţinut”42. Scularea/învierea e răspunsul ultim la
sâcâietoarea întrebare dacă nu cumva viaţa şi lucrarea sa au fost „în zadar”.
Cu asta dezvăluim rădăcinile întregii cariere publice a lui Pavel. Capitolul despre
sculare/înviere nu e doar raţionamentul aflat la baza întregii scrisori. E fundamental pentru
toate cele în care credea Pavel. E motivul pentru care a devenit apostol. Scularea/învierea lui
Mesia îl instituise drept adevăratul Domn al lumii, ca deja stăpânitorul de drept al lumii şi „el
trebuie să domnească, vedeţi, până «va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Lui»” 43.
Victoria asupra puterilor întunecate ale păcatului şi morţii care au schilodit lumea şi, odată cu
ea, pe oamenii care trebuiau să fie purtătorii chipului lui Dumnezeu în lume a fost deja
câştigată. Victoria va fi în sfârşit completă atunci când moartea însăşi va fi desfiinţată. Pentru
Pavel, a învăţa să fim oameni ai lui Mesia — a învăţa să trăim înăuntrul marii povestiri
biblice culminând acum în Iisus şi Duhul — însemna să avem mintea şi inima, imaginaţia şi
41
1 Corinteni 15,17.
42
1 Corinteni 15, 58.
43
1 Corinteni 15, 25, citând Psalmii 109/110,1.
287
înţelegerea transformate, aşa încât să aibă un sens să trăim în această lume dejanu încă.
Nu era cel mai uşor loc de trăit, dar cu siguranţă unul dintre cele mai exaltante. Mesia se
sculase/înviase deja şi toţi oamenii lui Mesia vor fi sculaţi/înviaţi la „sosirea lui regală” 44.
Vieţuirea, iubirea, rugăciunea, celebrarea, suferinţa creştine şi nu în cele din urmă slujirile
apostolice care n-au nimic de-a face cu prestigiul social sau retorica inteligentă — toate
acestea îşi au sensul înăuntrul acestui cadru eshatologic. Acesta e principalul lucru pe care
vrea Pavel să-l spună corintenilor. Şezând în Efes, privind felul în care evanghelia lucra în
case şi ateliere, înfruntând puterile lumii şi văzând cum magicienii îşi ard cărţile, Pavel poate
suna sigur pe sine. Acesta e viitorul şi el funcţionează. Ceea ce fac ei în prezent, în noua lume
a lui Dumnezeu, nu e în zadar.
Salutările de încheiere dau de ştire despre un nou proiect (deşi Pavel arată că abordase
deja subiectul cu bisericile din Galatia, probabil în călătoria descrisă pe scurt în Faptele
Apostolilor 18, 23). îşi dăduse seama cât de săracă a ajuns Biserica din Ierusalim şi-şi
imaginase ce impact ar avea dacă bisericile faţă de care Ierusalimul fusese atât de suspicios
— comunităţile care primeau păgâni ca membri deplini fără tăiere împrejur — s-ar asocia şi
ar trimite un ajutor financiar real şi durabil. Asta va fi presupus o anumită organizare. Dar
Pavel vedea limpede în aceasta un semn şi un mijloc al unităţii oamenilor lui Mesia devenită
cu fiecare zi care trecea tot mai importantă pentru el. Şi-a făcut, aşadar, planurile. Intenţiona
să călătorească prin nordul Greciei şi apoi să petreacă o bună bucată de timp cu corintenii.
Totul avea sens.
Până când totul s-a năruit.
Nu ştim exact când anume a făcut Pavel vizita surpriză descrisă în 2 Corinteni 2, 1 („Mi-
am pus în gând”, ne spune acolo, „să nu mai fac încă o vizită tristă”). Stătuse în
44
1 Corinteni 15, 23.
288
Efes aproape doi ani şi jumătate, probabil din 53 până în 56, şi această vizită va fi avut loc la
începutul acestui interval, după ce scrisese 1 Corinteni. Nu ştim precis ce anume s-a
întâmplat cu acel prilej. în orice caz, într-un moment anume se răzgândise în privinţa
planurilor schiţate în 1 Corinteni 16, 5-7, în care intenţiona să meargă prin Efes în nordul
Greciei şi apoi să coboare la Corint înainte să se pună în mişcare încă o dată. Atunci, mai
târziu, a avut o idee diferită; va traversa marea de la Efes la Corint şi apoi va merge spre nord
în Macedonia, înainte să se întoarcă iarăşi din Macedonia la Corint şi de acolo să fie trimis la
Ierusalim.45 Dar când a ajuns la Corint s-a întâmplat ceva. Nu ştim ce anume.
Unii au speculat că unul sau mai mulţi dintre membrii sau liderii bisericii corintene i s-au
opus lui Pavel pe faţă, poate cu insulte şi batjocură. Alţii au sugerat nereguli financiare în
legătură cu primele etape ale colectei proiectate şi că atunci când Pavel i-a înfruntat pe
vinovaţi aceştia au negat totul. E posibil să fi existat şi alte probleme, poate eşecuri sau căderi
morale în biserică, pe care Pavel a încercat să le îndrepte, dar a fost respins. (Referinţele la un
vinovat care i-a „pricinuit întristare” în 2 Corinteni 2, 7-8 l-ar putea avea în vedere pe
incestuosul din 1 Corinteni 5, dar cele două tablouri nu se prea potrivesc şi avem toate
motivele să presupunem că nu era singurul caz de imoralitate sau alte comportamente
nepotrivite în biserică.) Unii din Corint par să fi declarat că era un om pe care nu te puteai
bizui, făcând mereu tot alte planuri de la o zi la alta, ca un nebun care nu se poate hotărî.46
Văzând că exercitarea obişnuită a puterii părea să-l fi părăsit, Pavel a fost şocat şi
îngrozit. De ce nu mai putuse să înfrunte pur şi simplu problema şi pe oamenii-problemă, aşa
cum făcuse cu magicianul din Pafos şi fata sclavă din Filipi? Ce se întâmplase cu puterea,
puterea cu care se
45 2 Corinteni 1,15-16.
46
2 Corinteni 1,15-17.
289
lăudase în 1 Corinteni 4? A renunţat la planul de a merge în Macedonia. S-a întors înapoi la
Efes cu coada între picioare. Ni-l imaginăm în călătoria de întoarcere traversând Marea Egee,
cerând Domnului pe care-l iubea, să afle unde anume au mers rău toate. Ce s-a întâmplat cu
puterea? Ce rost era să-şi aibă numele strălucind pe firmamentul Efesului, dacă oamenii lui
din Corint se întorceau împotriva lui?
Revenirea la Efes nu avea să fie nici ea uşoară. Pavel era acum într-o dispoziţie
sufletească foarte diferită, buimac şi supărat pe modul în care îl trataseră corintenii lui iubiţi.
Le-a scris o „scrisoare a durerii” care, la fel ca prima scrisoare amintită în 1 Corinteni 5, nu ni
s-a păstrat. I-a încredinţat-o lui Tit pe care l-a trimis cu ea şi aştepta evoluţiile.
Chiar şi într-o lume cu telefoane (asta înainte de zilele e-mail-ului), abia dacă poţi începe
să pui lucrurile în ordine. Pur şi simplu eşti nevoit să te rogi şi să te frămânţi, şi să te rogi mai
mult, şi să fi răbdător în speranţa că Duhul va lucra. Cine a crezut vreodată că în lucrarea lui
apostolică Pavel naviga într-o navă care-l purta într-o strălucire de slavă n-a studiat niciodată
2 Corinteni.

în acest moment vrăjmaşul a lovit, şi a lovit tare. Am explicat mai devreme de ce sunt
convins că Pavel a fost întemniţat în Efes. Unii sugerează că acest lucru s-a întâmplat cel
puţin de două ori. Ştim îndeajuns despre genul de lucruri care i se întâmplau lui Pavel dintr-
un loc într-altul pentru a ghici ce anume l-ar fi putut arunca în închisoare, în Filipi a fost un
exorcism care ruinase afacerea unor proprietari, care au spus apoi că Pavel învăţa obiceiuri
evreieşti ilegale pentru romani, cu alte cuvinte o bătălie spirituală cu consecinţe economice
încadrate ca problemă religioasă cu implicaţii politice. în Tesalonic a fost acuzat că răstoarnă
lumea cu susul în jos spunând că există un „alt rege”. Dintr-un loc în altul oroarea evreiască
faţă de
290
mesajul unui Mesia răstignit — şi, putem presupune, faţă de învăţătura că acest Mesia îi
primeşte acum pe neevrei fără tăiere împrejur — conducea la împotrivire, sporită uneori de
ostilitatea locală din partea neevreilor care se poate să nu fi avut o simpatie specială pentru
poporul evreu, dar care vedeau în Pavel o ameninţare socială şi culturală. Altfel spus, uneori
opoziţia era stârnită pentru că păgânii îl socoteau un soi primejdios de evreu; alteori pentru că
evreii socoteau că flirtează primejdios cu păgânismul. Ironia, cu siguranţă neratată de Pavel,
nu făcea mai uşoare lucrurile atunci când se confrunta cu violenţa.
Acum în Efes lucrurile ajunseseră într-un punct în care trebuia întreprins ceva. Tiparul părea
unul familiar. Deşi, cum am văzut, oraşul se mândrea cu excelente premise, noi pentru cultul
imperial, îndelungata devoţiune locală faţă de zeiţa Artemis era faimoasă pretutindeni în
lumea cunoscută, având nu în cele din urmă în centrul ei splendida statuie a zeiţei care,
afirmau unii, fusese trimisă din cer, un dar de la Zeus însuşi. Această statuie era expusă în
masivul Templu al Artemidei, unde cultul exclusiv feminin al zeiţei exercita o putere
considerabilă în oraş şi mai departe. Artemis era zeiţa fertilităţii ale cărei statui de argint cu
mulţi sâni erau faimoase. (Şi încă sunt; ultima oară când am fost în Efes magazinele turistice
locale erau pline de ele.)
Dar în ceea ce turistul modern vede un suvenir, cetăţenii antici vedeau un obiect de cult. Când
puneau una dintre aceste statui de argint în casele lor, în propriul ei mic altar, erau asiguraţi
că zeiţa era cu ei, binecuvântându-le familia şi terenurile, afacerile şi gospodăriile. Se rugau
în faţa ei, o salutau când plecau şi când soseau, aduceau flori proaspete înaintea ei şi poate
aprindeau o lumânare sau două. Ea le purta de grijă. Aşa că breasla argintarilor locali avea
aceeaşi problemă cu Pavel ca şi proprietarii de sclavi din Filipi, doar că mult mai mult.
Acolo, Pavel exorcizase doar o fată sclavă. Aici o denunţa pe marea zeiţă însăşi, spunând
oamenilor „că zeii făcuţi de
291
mâini omeneşti nu sunt zei”47. Dacă până şi magicienii îşi ardeau cărţile, atunci nu era o
surpriză că afacerea locală de obiecte argintate în cinstea Artemidei intrase şi ea în criză.
La fel ca în Tesalonic sau Atena, şi aici impactul mesajului lui Pavel nu era „cum să fiţi
salvaţi”, deşi şi asta făcea parte din el, nici chiar „Mesia a murit pentru păcatele voastre”, deşi
acest lucru rămânea central. Anunţarea unui Mesia avea sens numai înăuntrul tabloului mai
larg al Dumnezeului Unu; era un mesaj esenţialmente evreiesc înfruntând o lume plină de zei
falşi cu vestea Unuia viu.
Conduşi de un anume Dimitrie, argintarii au stârnit mândria civică: „Cine se crede
individul acesta, care vine aici să ne spună că măreaţa noastră zeiţă nu există?” O proclamaţie
teologică produsese provocări economice interpretate apoi ca ofense civice. Argintarii au
început să-şi scandeze sloganul şi întregul oraş l-a preluat de îndată: „Mare e Artemida
efesenilor! Mare e Artemida efesenilor!”48 A început o răscoală. Mulţimea s-a năpustit în
vastul amfiteatru a cărui magnifică acustică amplifica sunetul. Imaginaţi-vă o galerie uriaşă
de fotbal, înfuriată de un penalty greşit acordat, pornind un strigăt ritmat care se face tot mai
tare. E una din marile scene ale lui Luca; ar merge bine într-un film, deşi încă îl aşteptăm pe
regizorul care să-i facă dreptate lui Pavel. Trebuie să fi fost distractiv să faci parte din
mulţime, strigând la unison cu alţi cincizeci de mii, cu gesturi coordonate. Nu era însă la fel
de distractiv dacă erai persoana împotriva căreia erau îndreptate toate acestea.
Persoana împotriva căreia erau îndreptate toate astea, Pavel, era dornic să intre şi să le
vorbească oamenilor (desigur!). Un puseu de adrenalină, după vizita tristă şi plină de griji în
Corint, i-ar fi putut face mult bine. Dar unii din magistraţii locali, prietenoşi faţă de Pavel, i-
au trimis vorbă să nu rişte intrarea în teatru şi în orice caz prietenii au refuzat să-l lase. (L-au
legat oare cum făcuseră marinarii
47
Faptele Apostolilor 19, 26.
48
Faptele Apostolilor 19, 28.
292
cu Odysseu? L-au încuiat oare în propriul atelier? Cum şi-a rezolvat frustrarea — el,
vorbitorul care conferenţiase înaintea bărbilor sure din Atena, care spusese magistraţilor din
Filipi ce puteau face cu permisul lor de ieşire gratis din puşcărie?) Mulţimea a reuşit să pună
mâna pe doi din prietenii lui Pavel, macedonenii Gaius şi Aristarh. Aceştia trebuie să fi crezut
că le sosise ceasul de pe urmă. Să fie călcaţi în picioare de gloată era poate soarta cea mai
blândă la care s-ar fi putut aştepta.
Vine apoi momentul revelator care pune întreaga problemă într-o focalizare acută.
Provocarea teologică, problema economică şi mândria civică rănită năvălesc împreună şi
arată într-o străfulgerare faţa hidoasă a prejudecăţii etnice: „Sunt evreii!” Un grup de evrei
împinge înainte ca reprezentant pe un anume Alexandru; poate că acesta spera să explice
mulţimii că evreii din comunitatea locală n-au nimic de-a face cu acest eretic Pavel şi
prietenii lui. Dacă asta era intenţia, ea s-a întors împotriva lui. Gloata îşi dă seama că e un
evreu. Murmurul se răspândeşte de jur împrejur. Apoi volumul sunetului creşte încă o dată,
continuând timp de două ore întregi: „Mare e Artemida efesenilor!” Nu e greu să ne
imaginăm cum sună asta în limba noastră, dar când îl redăm în greacă putem auzi şi cadenţa
ritmului: Megalé he Artemis Ephesión! Megalé he Artemis Ephesión! Accentuaţi fiecare a
doua silabă începând cu prima şi imaginaţi-vă zeci de mii de voci cântând la un loc, lovind
aerul cu pumnii în ritm.
Ni-l imaginăm pe Pavel, reţinut de prietenii lui, ascultând strigătul. Se va fi rugat, desigur.
Dacă eşti genul de persoană care cântă imne în închisoare în miez de noapte, eşti cu siguranţă
şi cel care continuă să se roage chiar şi atunci când o revoltă asurzitoare are loc dincolo de
drum, mai ales când totul e din vina ta. Pe măsură ce puseul de incitare iniţial se risipeşte este
şi mai secătuit ca înainte. Oare toate să fi fost pentru nimic? Oare mesajul Dumnezeului Unu
şi al Fiului Său are să rămână pentru totdeauna o opţiune minoră, specializată pentru un
subgrup de evrei,
293
adepţii lui Iisus Mesia? Să presupunem că ar fi scăpat din mâinile prietenilor săi şi ar fi ajuns
până la urmă în teatru să se adreseze uriaşei mulţimi. Va fi fost în stare s-o abată de la gândul
ei? îşi va fi găsit cuvintele? îi va fi dat Duhul putere? Va fi fost în stare să vorbească proaspăt
şi limpede despre Iisus ca adevăratul Domn? Nu se întâmplase asta în timpul recentei vizite
în Corint. Şi revenea mereu întrebarea stingheritoare: Oare să fi fost în zadar totul?
Luca îşi dă toată silinţa să atenueze întreaga afacere. Majoritatea celor din mulţime, ne
spune, n-aveau habar de ce se adunaseră. în orice caz, în chip surprinzător magistratul local a
reuşit să calmeze lucrurile. Poate că după două ore mulţimea era gata să facă o pauză.
Asemenea celorlalţi magistraţi şi oficiali locali care apar în relatarea lui Luca, şi acesta spune
practic ceea ce vrea autorul să ştie cititorii lui, şi anume că în ciuda revoltei zgomotoase,
Pavel şi confraţii lui nu încălcaseră de fapt nici o lege. Dacă ar fi făcut-o, oamenii ar fi adus
învinuiri împotriva lor pe calea normală. Luca trebuie să fi ştiut că lucrurile nu erau chiar atât
de uşoare. Furtuna perfectă a dezagregării economice, a provocării religioase, a mândriei
civice şi prejudecăţii etnice putea fi doar cu greu stăvilită de legislaţia provincială romană.
Bănuiala mea e că Luca scoate în evidenţă revolta, pe care o poate interpreta ca mult
zgomot pentru nimic, în parte pentru că va fi fost bine cunoscută şi oamenii ar fi putut întreba
de ea („N-am auzit oare că a stârnit o revoltă în Efes?”) şi în parte ca să abată atenţia de la ce
s-a întâmplat în continuare. Aici biograful intră într-un tunel întunecat, tunelul dintre voiosul
Pavel din 1 Corinteni şi Pavel zdrobitul şi învinsul din 2 Corinteni; tunelul dintre Pavel care
crede că Iisus se va întoarce în cursul vieţii lui şi Pavel care se aşteaptă acum să moară
înaintea acelui slăvit moment; noaptea neagră în care, înaintea oricărei decizii juridice reale,
Pavel şi-a auzit condamnarea la moarte adânc înăuntrul său. N-avem nici o idee ce anume
294
s-a întâmplat mai exact. Dar a ajuns în punctul în care a deznădăjduit de viaţă.
Aşadar, ce s-a întâmplat? Sunt unele paralele cu problema din Filipi. Dar acolo fusese
destul deuşor; după o noapte în celulă a arătat că era cetăţean roman şi că fusese bătut şi
întemniţat fără învinuire sau proces. De data asta se poate ca lucrurile să fi fost mai
complicate şi de aceea a hotărât că nu era înţelept să joace iarăşi cartea „cetăţeanului”. în
funcţie de învinuire se poate ca ea să nu-i fi fost îndeajuns să-l scape. Aşa că a îngăduit
valului de ostilitate să lovească cel mai cumplit.
Pe scurt, lucrurile arată ca şi cum cineva a avut succes acolo unde Dimitrie argintarul
eşuase. Sau poate Dimitrie şi colegii lui au preluat pontul de la un birocrat local şi au fabricat
o învinuire împotriva lui Pavel sugerând că era într-adevăr vinovat de blasfemie împotriva
Artemidei sau a măreţului ei altar. (Poate că auzind poveştile despre statuia căzută din cer
Pavel va fi luat la zeflemea astfel de idei.) Robustul monoteism al lui Pavel îl făcuse în Atena
să navigheze într-o direcţie aproape de cea din care bătea vântul şi totuşi să înainteze. Poate
că de data asta şi-a luat mâna de pe timonă în momentul crucial când s-a schimbat vântul.
Sau poate că unii oameni de la care aştepta sprijin l-au abandonat. Indiciile din scrisoarea
către Filipi (scrisă cel mai probabil spre sfârşitul acestei întemniţări) sugerează că nu doar
ostilitatea păgână l-a adus pe Pavel acolo unde era. Localnici pe care-i considera prieteni s-au
dovedit a fi în realitate duşmani, sau cel puţin rivali. într-un fel sau altul, Pavel s-a văzut în
închisoare sub o acuzaţie care putea însemna foarte uşor moarte. Asemenea lui Samson
scurtat de păr, era dintr-odată lipsit de putere. Revolta fusese doar preludiul zgomotos.
Puterile întunericului aveau alte moduri de a se întoarce şi a lovi apoi pe cineva care
îndrăznise să atenteze la teritoriul lor cu mesajul esenţialmente evreiesc al Dumnezeului Unu
redefinit în jurul mesajului şocant al unui Mesia răstignit şi înviat.
295
 Aşa cum am văzut, închisorile din lumea romană nu erau în mod normal folosite ca loc de
pedeapsă, ci doar drept centre de arest preventiv pentru reţinerea celor care urmau să fie duşi
la proces — dar întrucât asta putea foarte bine să dureze, va fi avut efectul unei pedepse
înainte de sentinţă. Nu se făcea nici un efort de a purta de grijă de prizonieri. Dacă voiau
mâncare, trebuia să le-o aducă prietenii. Mai târziu, când îl găsim scriind scrisori, e limpede
că Pavel avuse prieteni care s-au ocupat de nevoile lui — şi cel puţin un prieten care a fost
aruncat în închisoare împreună cu el —, dar e destul de posibil ca un interval de timp după
arestare prietenii lui să nu fi ştiut nici măcar locul unde era sau să fi fost prea înfricoşaţi să fie
asociaţi cu el, dat fiind cele întâmplate.
Cu mâncare şi apă puţine, nu durează prea mult până ce moralul începe să se scufunde.
Pavel şi Sila cântaseră imne în temniţa din Filipi grăbind cutremurul de pământ şi subita lor
schimbare de sorţi. Cred că Pavel s-a rugat şi poate a şi cântat în temniţa din Efes. Unii din
vechii psalmi se potrivesc exact cu situaţia lui. în mintea, ca de altfel şi în inima lui, vor fi
răsunat poate unele dintre primele poeme creştine, nu în cele din urmă cele care-l celebrau pe
Iisus ca Domn. Dar când, după zile şi apoi săptămâni, nu părea să se întâmple nimic, îi va fi
fost uşor să ajungă în punctul, pe care l-am observat în 2 Corinteni 4, în care privind
retrospectiv lucrurile păreau ca şi cum ar fi fost zdrobit, abandonat, distrus şi la capătul
puterilor. Nici un cutremur n-a mai venit să-l salveze. E destul de plauzibil că a fost supus
bătăilor obişnuite. Se poate să-i fi fost frig, poate chiar bolnav. Fireşte, toate acestea sunt
speculaţii, dar trebuie să oferim un fel de explicaţie pentru ceea ce spune atunci când priveşte
înapoi spre acest moment întunecat, ca de altfel şi pentru celelalte mărturii care plasează chiar
în această perioadă cel puţin unele dintre scrisorile captivităţii.
Când, în salutarea către Priscilla şi Acvila, mutaţi acum înapoi în Roma, menţionează că
îşi „riscaseră viaţa” pentru
296
el, n-avem nici un mijloc să ştim în ce anume a constat situaţia dificilă sau cum anume îşi
riscaseră vieţile pentru el.49 Sunt şanse ca lucrurile să fi avut de-a face cu situaţia cumplită în
care căzuse acum Pavel. Poate că ei au fost cei care şi-au adunat ulterior curajul, şi-au spus
rugăciunile şi s-au dus la magistraţi să depună mărturie că faimosul prizonier era reţinut în
urma unei învinuiri frauduloase. Ar fi fost de ajuns ca să fie arestaţi pentru complicitate, dar
cu toate acestea au făcut-o.
Cât de mult a durat această şocantă perioadă nu ştim. Aşa cum am văzut, afară de scurta
şi extrem de nesatisfăcătoarea vizită în Corint, Pavel s-a aflat în Efes cel mai probabil de la
jumătatea sau sfârşitul anului 53 până la începutul sau jumătatea anului 56. Cândva după
această vizită a trimis cu Tit în Corint „scrisoarea durerii”, dar nu putem fi siguri când anume
s-a întâmplat asta şi cât timp va fi trecut între acel moment şi eliberarea şi călătoriile sale
ulterioare. în acest calendar există suficient de mult timp pentru a potrivi toate activităţile
descrise în Faptele Apostolilor, inclusiv revolta şi cel puţin un răstimp semnificativ în
temniţă. în orice caz, pe măsură ce încercăm să evaluăm starea mentală şi emoţională a lui
Pavel putem crede că vor fi fost de ajuns doar câteva săptămâni în închisoare, unde a fost
supus la diverse genuri de tortură, inclusiv acela de a nu avea habar cât de mult avea să
rămână acolo, pentru a-l aduce în starea pe care o descrie în 2 Corinteni 1.
Din motive care vor deveni limpezi, cred că Pavel şi-a interpretat întemniţarea drept
răzbunare a puterilor în a căror lume făcuse incursiuni. Era obişnuit să se confrunte cu
autorităţile sinagogii; ştia cum să-i ia pe magistraţii romani. Ştia Legea evreiască şi legea
romană la fel de bine ca ei. Era în stare să întoarcă uşor o frază şi să câştige o dispută retorică,
şi poate chiar una juridică. Dar în acest caz simţise că se întâmpla ceva diferit. Forţele aliniate
49 Romani 16,4.
297
împotriva lui nu era pur şi simplu omeneşti. Viguroasa sa activitate în Efes stârnise un cuib
de viespi. Să ne gândim doar la toate cărţile de magie mistuite în flăcări. Aşa cum Iisus i-a
avertizat pe adepţii Lui să nu se teamă de cei care pot să ucidă doar trupul, ci mai degrabă de
forţa întunecată care putea pricinui o distrugere şi mai teribilă 50, tot aşa şi Pavel învăţa că,
deşi importante în ele însele, autorităţile umane puteau acţiona uneori doar ca o faţadă pentru
alte puteri care atacă prin ele. Şi, deşi învăţase, predicase şi celebrase că în moartea sa Iisus
învinsese toate puterile întunericului şi în învierea lui inaugurase noua creaţie a lui
Dumnezeu, privită din adâncurile reci şi urât mirositoare ale unei închisori fără lumină
noaptea, cu muşte şi paraziţi drept companie şi puţină mâncare în stomac, acea tenace
credinţă trebuie să fi fost încercată până la extrem şi chiar dincolo. De unde deznădejdea.
Uitându-se înapoi în retrospectivă, corintenilor le-a explicat după eliberare că asta l-a
făcut să se încreadă în Dumnezeul Care înviază morţii.51 Fireşte nu că înainte n-ar fi crezut şi
nu s-ar fi încrezut în acest Dumnezeu, dar acum această credinţă a fost pusă la bătaie într-un
mod cu totul nou. Cum anume a revenit la acel grad de încredere? A continuat doar să strângă
din dinţi şi să spună „trebuie să mă încred în Dumnezeul Care scoală/înviază morţii” până
când s-a întâmplat asta? Mă îndoiesc. Acel gen de aşa-numită gândire pozitivă nu era stilul
lui Pavel. Cred că s-a întâmplat ceva mai precis.
Pe drumul de întoarcere al lui Pavel la Ierusalim şi apoi la Antiohia după ce fusese prima
dată în Corint, am observat că rugăciunea sa era înrădăcinată în tradiţiile evreieşti ale
rugăciunii centrate acum pe Iisus. Am văzut asta în felul, care-ţi taie răsuflarea, în care
adaptase una din principalele rugăciuni zilnice ale iudaismului, faimoasa Shema, făcând-o să
exprime acum loialitatea faţă de „Tatăl” şi
50
Matei 10, 28; Luca 12, 4-5.
51
2 Corinteni 1, 9.
298
„Domnul” la un loc.52 Aşadar, dacă Pavel alcătuise şi dăduse formă acestor rugăciuni în
mintea sa şi dacă, aşa cum ştim, avea un dar de invidiat de a vorbi fluent şi viu, n-ar trebui să
fim surprinşi dacă rugăciunile sale din adâncurile deznădejdii au început să se crească din
rădăcini biblice în expresii modelate după Iisus şi, plecând de aici, în invocări şi celebrări mai
oficiale şi configurate care, amintind de vechile celebrări biblice ale suveranităţii şi victoriei
lui Dumnezeu, plasau acum în centru domnia suverană a lui Iisus însuşi.
Cred că asemenea unei plante într-o iarnă aspră, în închisoare Pavel a fost forţat să-şi
înfigă mai adânc decât o făcuse până atunci rădăcinile în tradiţia biblică şi încă mai adânc, tot
înăuntrul acelei tradiţii, în semnificaţia lui Iisus şi a morţii lui. Şi încet rădăcinile au găsit
umezeală. A sorbit speranţă şi posibilităţi noi din adâncul acelui sol negru, aflate mult mai jos
decât conştiinţa anterioară. Rodul acelei osteneli rămâne până astăzi aproape de inima
credinţei creştine.
Cred, cu alte cuvinte, nu doar că toate cele patru scrisori ale captivităţii au fost scrise din
Efes, dar şi că scrierea lor a crescut nemijlocit din lupta a cărei experienţă o făcuse Pavel.
Viziunea lor despre un Iisus Mesia, suveran peste toate puterile lumii, era afirmarea greu
câştigată de Pavel a adevărului în care crezuse în tot acest timp, dar pe care nu-l explorase
niciodată în împrejurări atât de puţin promiţătoare. Şi cred că pe măsură ce cumpănea, se ruga
şi auzea în urechea minţii frazele şi ecourile biblice transformându-se în poezie, a început să
tânjească încă o dată să împărtăşească această viziune cu cei dimprejurul său. Şi cu acel dor şi
acea rugăciune a aflat că era încrezător în Dumnezeul Care înviază morţii la un nivel mai
adânc decât o ştiuse înainte. Poemele din Filipeni 2 şi Coloseni 1, precum şi drama liturgică
susţinută din primele trei capitole din Efeseni dau toate mărturie de această celebrare — nu
52
1 Corinteni 8, 6.
299
a credinţei sau tenacităţii lui Pavel, ci a victoriei lui Dumnezeu şi a domniei lui Iisus. Aşa
cum spune în 2 Corinteni 4, îndată după un pasaj legat foarte strâns de poemul din Coloseni
1, „această comoară o avem în vase de lut, ca astfel această putere extraordinară să fie a lui
Dumnezeu, nu a noastră”53. Asta s-a întâmplat, cred, cât timp Pavel a stat în închisoare.
Unii au sugerat că toată această experienţă a fost de fapt o „a doua convertire”, în care
Pavel a învăţat în cele din urmă umilinţa care îl ocolise până atunci. Nu subscriu acestei
opinii. Lucrurile sunt mai complicate şi mult mai interesante decât asta. Dar cred că
rugăciunea centrată pe Iisus îndelung practicată de el, care lua vechile poeme şi tipare
scripturistice găsindu-L în inima lor pe Iisus, a fost crucială în a-l ajuta să găsească ieşirea din
deznădejde şi drumul înapoi spre speranţă. Hristologia şi terapia merg bine împreună, chiar
dacă, asemenea patriarhului Iacob, după o noapte întunecată petrecută în luptă cu îngerul
chiar şi un apostol poate şchiopăta la stil, şi probabil chiar la trup.
53 2 Corinteni 4, 6.
11
EFES II
Cred că Filipeni a fost prima dintre scrisorile captivităţii (scrisă probabil în 55?) şi iată de
ce. în primul capitol Pavel e încă destul de nesigur cum anume se va derula procesul său.
Mesia, ne spune, va fi onorat într-un fel sau altul: „are să ajungă mare în trupul meu, fie în
viaţă, fie în moarte”1. Pavel a răsturnat astfel mesele asupra acuzatorilor şi judecătorilor săi.
Declară că însăşi întemniţarea lui serveşte scopurilor evangheliei întrucât oamenii vorbesc
despre el şi mesajul său. Chiar cei care încearcă să-i facă alte şi alte necazuri (cine anume
sunt? nu e limpede) atrag pur şi simplu atenţia asupra mesajului care e Domnul Iisus cel
răstignit şi înviat. Scrie ca şi cum ţine de el acum să aleagă dacă va trăi sau va muri, şi a
învăţat să facă faţă cu calm ambelor opţiuni — deşi crede că va fi eliberat, întrucât mai are
încă atât de multe de făcut, chiar dacă „i-ar plăcea să lase toate şi să fie cu Regele, pentru că
asta ar fi mult mai bine”2.
Prilejul scrisorii e dat de faptul că Pavel vrea să mulţumească bisericii din Filipi pentru un
dar constând într-o sumă de bani. De la Filipi la Efes în linie dreaptă sunt în jur de patru sute
optzeci de kilometri; Epafrodit, mesagerul filipian care l-a adus, va fi străbătut o distanţă ceva
mai lungă, fie pe mare, fie pe uscat. Se ivise însă o problemă.
1
Filipeni 1, 20.
2
Filipeni 1, 23.
302
Epafrodit s-a îmbolnăvit grav. Filipenii trebuie să se fi întrebat ce se întâmplase. Când
încredinţezi cuiva o sumă importantă de bani şi persoana nu mai apare, începi să pui întrebări.
Pavel răspunde acelor întrebări implicite şi altora. Arată că Epafrodit, care urmează acum să
ducă mesajul înapoi în Filipi, a fost un colaborator fidel care şi-a riscat viaţa în serviciul
Regelui.3
Dar în inima acestei scurte scrisori este Iisus însuşi. Pavel îi îndeamnă pe filipeni să facă
în aşa fel încât conduita lor publică să se potrivească cu evanghelia, ceea ce însemna
participarea la suferinţa lui Mesia — cum făcuse şi făcea Pavel însuşi. îi îndeamnă să
îndrăgească şi să păzească mai ales unitatea şi sfinţenia. Ştie prea bine (iar dacă n-ar fi ştiut-o
deja, recenta experienţă cu Corintul îl va fi învăţat) că o comunitate alcătuită din oameni din
medii sociale, etnice şi culturale foarte diferite va găsi tot soiul de motive interesante pentru
diviziune pentru chestiuni aparent lipsite de legătură. Trebuie rezistat oricărui astfel de
impuls. Şi, iarăşi cu mult prea multe exemple corintene, ştie prea bine că purtarea adepţilor
lui Iisus poate primi o coloratură nepotrivită de la lumea păgână din jurul lor. Trebuie rezistat
şi acestui lucru.
Dar cum anume? O explică apelul central al primei jumătăţi a scrisorii. Unitatea şi
sfinţenia vor veni, dar numai dacă mintea comunităţii şi a indivizilor dinăuntrul ei sunt
transformate pentru a reflecta mintea lui Mesia însuşi.4
„Mintea lui Mesia” e apoi tema unuia dintre cele mai mari poeme centrate pe Iisus din
toate timpurile. Cu ecouri din Facerea, Psalmii şi mai ales Isaia, el spune povestea lui Iisus
coborând până în adâncurile cele mai de jos, fiind înălţat apoi ca Domn al lumii întregi.
Poemul are mai multe niveluri. Exprimă multe lucruri pe care Pavel le credea despre Iisus
însuşi -omul adevărat, ultimul israelit, Servitorul/sluga Domnului, întruparea Dumnezeului
lui
3 Filipeni 2, 25-30.
4
Filipeni 2,1-4; Filipeni 2,12-18.
303
Israel în persoană, faţă de care Cezarul era o parodie superficială:
Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus,
Care deşi era în forma lui Dumnezeu, n-a privit egalitatea Sa cu Dumnezeu ca pe ceva răpit,
ci în loc de asta S-a golit pe Sine însuşi, şi a primit forma unui sclav născut asemenea
oamenilor,
şi având o înfăţişare de om, S-a umilit pe Sine însuşi şi S-a făcut ascultător până la moarte,
da, moartea crucii.
Aşa că Dumnezeu L-a înălţat dincolo de toate
şi i-a dăruit drept favoare Numele care e dincolo de orice nume; ca acum numelui lui Iisus
orice genunchi să se plece în cer pe pământ şi sub pământ.
Şi orice limbă va mărturisi că Iisus Mesia este Domn spre slava lui Dumnezeu Tatăl.5
E povestea lui Adam (a fiecăruia), a lui Israel, a Dumnezeului Unu — toate sub forma
unui poem perfect echilibrat despre Iisus. Poemul e redactat în limbajul unui pean de laudă
elenistic în cinstea unui mare om, dar conţinutul este desigur profund evreiesc şi scripturistic.
E de fapt un poem care însumează mare parte din ce credea Pavel: că Iisus e împlinirea
mesianică a povestirii lui Israel, întruparea Dumnezeului Unu al lui Israel şi plecând de aici,
5
Filipeni 2, 6-11.
304
Stăpânul desemnat al întregii lumi. Structura lui atentă, care dă deplină greutate Crucii din
mijlocul său, încapsulează exact lucrurile cele mai adânci crezute de Pavel despre evanghelie.
Din cauza Crucii — înfrângerea puterilor — Iisus fusese înălţat ca Domn şi orice genunchi se
va pleca numele său.
Acest poem, sugerez, creşte nemijlocit din credinţa mult mai veche a lui Pavel (deja în
Galateni şi probabil înainte de aceasta) despre cine anume era Iisus. Modelat de propria sa
reflecţie şi învăţătură susţinută scripturistic, el adună multe elemente ale acelui material biblic
într-o structură compactă. Celebrând victoria ultimă şi puterea lui Iisus asupra tuturor
celorlalte puteri din univers, Pavel meditase adânc asupra faptului că, ajuns el însuşi în
momentul său cel mai jos, „Dumnezeul Care scoală/înviază morţii” coborâse în acelaşi punct.
Poemul a putut funcţiona astfel drept una dintre scările pe care a urcat Pavel ca să iasă din
groapa deznădejdii cu mult înainte să fi funcţionat ca model pentru a-i învăţa pe filipeni, şi
toată Biserica de atunci încoace, cum anume să gândească.
Poemul sugerează mai presus de orice o redefinire radicală a puterii. Era chiar tema care-l
preocupase atât de mult pe Pavel în Efes şi în prima lui scrisoare către Corint. Era subiectul
pe care-l regândea din temelii pe măsură ce descoperea că puterea evangheliei aparţinea
exclusiv lui Dumnezeu şi deloc lui însuşi. A ne învăţa să gândim cum gândea Mesia, insistă
Pavel, era singura cale spre o unitate radicală în Biserică, precum şi secretul prin care să trăim
ca nişte „copii curaţi şi neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii sucite şi
depravate”6.
încă o dată, Pavel se foloseşte de scrisori pentru a-şi învăţa bisericile nu numai ce anume, ci
şi cum anume să gândească. Nu le poate spune toate lucrurile pe care voia să le spună. Ar fi
rămas fără foi de papirus cu mult înainte să ajungă la final. Dar nu asta era treaba lui. Treaba
lui era
6
Filipeni 2,15.
305
să inoculeze în ei mintea lui Mesia. Dacă reuşea asta, ar fi arătat că până la urmă nu şi-a irosit
timpul7 (iarăşi vechea îngrijorare, de care Pavel nu pare să fi scăpat vreodată). Şi Pavel însuşi,
sugerez, a ajuns la această extraordinară exprimare a minţii lui Mesia, nu în cele din urmă,
prin împletirea meditaţiei sale scripturistice centrate pe Iisus, pe de-o parte, cu propria imitare
involuntară a tiparului Iisus, pe de altă parte. Şi el fusese umilit sub greutatea suferinţei. Şi
cumpănise faptul că acesta era mijlocul prin care realizase Iisus înălţarea sa ca Domn.
Există o ciudată ruptură la finalul capitolului 2 din Filipeni. E poate un semn că, scriind
din închisoare, Pavel intenţionase să se oprească aici, după care, hotărându-se să continue, n-
a mai avut prilejul să atenueze tranziţia.
Cea de-a doua jumătate însă e îndeaproape modelată după prima, mai ales după poemul
din capitolul 2. îndemnul atinge un punct culminant la sfârşitul capitolului 3, unde Pavel
declară că „Salvatorul, Domnul, Regele Iisus” va veni din cer să transforme trupul nostru de
acum ca să fie „asemenea trupului său slăvit”, întrucât, aşa cum declară Psalmul 8, are
puterea „să pună sub stăpânirea lui toate” 8. La fel ca în pasajul similar din 1 Corinteni 15,20-
28, ea face parte din credinţa lui Pavel în Iisus ca omul adevărat. După secole de nedumeriri
cu privire la „umanitate” şi „divinitate”, rămânem uimiţi uneori de cât de uşor cineva ca
Pavel, care crede că oamenii sunt făcuţi să reflecte imaginea chipul divin, a putut vedea
adevăratul om în cel care a avut parte de slava despre care Dumnezeul Unu spunea că n-o va
împărtăşi cu nimeni.9 Pentru Pavel acesta era un adevăr pe care-l putea explora din câteva
unghiuri diferite, cum vom vedea iarăşi în Coloseni. Era, fireşte, un adevăr nu doar de privit
cu uimire, ci de folosit ca putere de motivare pentru un cu totul alt gen de viaţă — o viaţă pe
care
7
Filipeni 2,16. 8Filipeni 3, 21. 9 Isaia 45, 23.
306
tradiţiile iudaismului pretinseseră că sunt în stare s-o promoveze, dar pentru a cărei realizare
se dovediseră ineficiente.
 Aceasta e cheia tăioasei polemici de la începutul capitolului 3. Pavel era neliniştit de
reacţia violentă împotriva mesajului său din partea unora care împărtăşeau agenda
„agitatorilor” sau „creatorilor de tulburări” din Galatia. Astfel de personaje nu sosiseră încă în
Filipi, dar putea fi doar o chestiune de timp. Probabil e un semn că acţionau deja în Efes;
poate că opoziţia lor faţă de misiunea lui contribuise la criza prin care trecuse. (Acesta poate
fi şi sensul curiosului pasaj 1,15-18, despre cei care anunţau mesajul mesianic cu singurul
scop de a-i face mai grea viaţa în închisoare.)
Toate astea ar putea explica tonul vocii din avertismentul iniţial:
Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de oamenii lucrurilorfaptelor rele! Păziţi-vă de partida tăieturii,
adică de mutilatori. Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei care slujim lui Dumnezeu
în Duhul, şi ne lăudăm în Regele Iisus şi refuzăm să ne bizuim pe trup.10
Ideea e limpede. „Câini” îi numeau adeseori evreii pe păgâni. „Lucrurile/faptele rele” sunt o
parodie pentru „lucrurile/faptele bune” apărate de dascălii zeloşi ai Torei. „Tăietura” sau
„mutilarea” e încercarea de a reda sensul jocului de cuvinte al lui Pavel: în loc de peritome,
„tăiere împrejur”, el scrie katatome, acţiune de a face o tăietură în ceva, ţinând poate de un
ritual religios păgân. La asta s-a ajuns, ne spune: cei care umblă de jur împrejur insistând ca
păgânii convertiţi să fie tăiaţi împrejur nu sunt mai buni decât membrii cultelor păgâne care
voiau să lase urme de cuţit în carnea oamenilor.
„Noisuntem «tăierea împrejur»”e o afirmaţie care taie răsuflarea, dar întru totul coerentă
cu întreaga poziţie a lui Pavel, încă de pe drumul spre Damasc. Din nou, nu e vorba
10
Filipeni 3,2-3.
307
de a face religie comparată. Nu spune: „Noi adepţii lui Iisus am găsit un gen mai bun de
religie decât vechea religie a evreilor.” E vorba de o eshatologie mesianică. Aceasta era
împlinirea ultimă a speranţei lui Israel: Mesia şi învierea! Nu spune: „M-am hotărât să mă
mut din vechea mea casă într-una mai elegantă aflată mai jos pe stradă.” Spune că propria sa
casă a fost preluată de arhitectul care a clădit-o şi e acum reclădită în jurul său. Intenţionează
să stea şi să vadă treaba dusă la capăt. Dacă alţii spun că preferă casa veche aşa cum era,
ratează esenţialul: dacă Mesia lui Israel a venit şi a fost ridicat din morţi, atunci cei care îl
urmează sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu. Sună brutal, dar coerent. Adepţii altor lideri
evrei din secolul întâi vor fi spus acelaşi lucru. Nu e o lipsă de loialitate faţă de Dumnezeul
lui Israel. E loialitatea mesianică contestată care l-a caracterizat tot timpul pe Pavel.
Pavel însuşi se afla într-o excelentă poziţie să preseze lucrurile. Cunoştea lumea
iudaismului dinăuntru. Acreditările sale erau impecabile mergând până la şi incluzând „zelul”
din pricina căruia persecutase Biserica. Dar aici e locul în care întâlnirea lui cu Mesia
împlinise totul şi prin aceasta schimbase totul. Dacă vrem să ştim ce anume l-a mânat înainte
pe Pavel şi ce a făcut din el evenimentul de pe Drumul Damascului, cea mai limpede
declaraţie pe care o avem e probabil aceasta:
Pe toate cele care pentru mine erau la capitolul profit le-am calculat la capitolul pagubă din
pricina lui Mesia. Ba mai mult: eu pe toate le calculez la capitolul pagubă, întrucât a-l
cunoaşte pe Regele Iisus ca Domnul meu contează pentru mine mai mult decât toate puse la
un loc. Pentru Mesia m-am lipsit de toate şi le calculez gunoaie, ca profitul meu să fie Mesia
şi să fiu găsit în El, având nu statutul meu de legământ care vine din Toră, ci pe acela care
vine prin credincioşia lui Mesia, statutul legământului de la Dumnezeu dat credinţei. Asta
înseamnă să-L cunosc pe El: să cunosc
308
puterea învierii Lui şi părtăşia pătimirilor Lui, ajuns conform cu moartea Lui, ca să ajung
cumva la învierea din morţi.11
Dintre multele lucruri care se pot spune despre acest pasaj, trei idei sunt importante
pentru scopurile noastre acum. în primul rând, Pavel urmează tiparul mesianic fixat în
poemul din 2, 6-11. Mesia îşi privise statutul („egalitatea cu Dumnezeu”) nu ca pe ceva de
exploatat, ci ca angajându-l la viaţa şi moartea ruşinoasă a unui „sclav”. De aceea e acum
înălţat ca Domn peste toate. Pavel ştie, prin urmare, că trebuie să-şi înţeleagă propriul statut
privilegiat de membru cu drepturi depline al poporului lui Dumnezeu ca pe ceva ce nu trebuie
exploatat. în schimb va descoperi că adevăratul statut de membru al legământului şi speranţa
învierii care vin odată cu el vin nu prin Tora, ci prin credincioşia lui Mesia.
în al doilea rând, acest pasaj e centrat nu doar pe o credinţă sau teorie despre Mesia, ci pe
o cunoaştere personală. Spune că îl „cunoaşte pe Regele Iisus ca Domn al meu”, că îl
„cunoaşte cunoscându-I puterea sculării/învierii şi părtăşia la suferinţele Lui”12. Pavel
cunoaşte perfect teoria. O poate expune o zi întreagă şi, dacă e nevoie, o noapte întreagă. Dar
ea nu înseamnă nimic fără conştiinţa persoanei şi prezenţei lui Iisus însuşi.
în al treilea rând, el învăţase — poate că învăţase asta într-un mod nou în săptămânile şi
lunile dinaintea scrierii acestei scrisori — că această „cunoaştere” personală a lui Mesia îşi
află o expresie intimă în suferinţă. Vorbeşte despre asta ca despre o „părtăşie”, „părtăşia la
suferinţele Lui”. Cuvântul grecesc e koinonia, „comuniune” sau „punere în comun”. Dar, aşa
cum am văzut, la Pavel el exprimă o apartenenţă reciprocă pentru care limba noastră nu are
cuvinte exacte. Poate că tocmai acest fapt, privit în lumina
11
Filipeni 3, 7-11.
12
Filipeni 3,10.
309
cumplitei experienţe a lui Pavel, pe de-o parte, şi a poemului din 2, 6-11, pe de altă parte, ne
duce cât se poate de aproape de modul în care învăţa acum „încrederea în Dumnezeul Care
scoală/înviază morţii”. Pavel ajunsese în punctul în care era mulţumit să împărtăşească
moartea lui Mesia ca să poată ajunge cu El la speranţa ultimă a lui Israel, „scularea/învierea
morţilor”. Vechea poveste a lui Israel se împlinise — în Mesia. Prin contrast, tot zelul
anterior al lui Pavel pentru Dumnezeu şi Tora trebuia socotit drept „gunoi”. E o versiune
extinsă a ceea ce spusese în Galateni 2,19-20:
Prin Lege eu am murit pentru Lege, ca să fiu viu pentru Dumnezeu. Am fost răstignit
împreună cu Mesia;
şi nu eu mai sunt viu, ci Mesia este viu în mine13.
De aceea uită acum trecutul şi, asemenea unui atlet cu ochii pe linia de final, ţinteşte „să-şi
întindă toţi muşchii până o atinge”14.
După care vine rostul a toate acestea: filipenii trebuie să înveţe să-l imite pe el, aşa cum el
îl imită pe Mesia.15 Dar cum anume îl pot imita? Ei n-au fost evrei zeloşi, râvnitori ai Torei.
Nu, dar ei toţi au statutul lor, mândria lor personală sau civică. Şi chiar dacă n-ar avea nici
una, nici alta (pentru că sunt săraci, sau sclavi, sau femei — chiar dacă unele femei, ca Lydia,
erau independente şi libere), erau cu toţii permanent ispitiţi să alunece înapoi în stiluri de
viaţă păgâne. Aşadar, fie că sunt romani întorşi spre comportamente coloniale arogante, fie
oameni simpli ademeniţi de răsfăţuri senzuale16, toţi trebuie să reziste şi să găsească în
schimb calea sfinţeniei şi unităţii configurată de Mesia însuşi, de alegerea de către El a căii
crucii, de statutul său de om adevărat, adevărata întrupare a Dumnezeului Unu.
13
2 Corinteni 1, 9
14
Filipeni 3,13.
15
Filipeni 3,17.
16
Filipeni 3,19.
310
Scriind toate astea, celebrând victoria lui Mesia, Pavel a ajuns într-un loc destul de diferit de
cel pe care-l descrie în 2 Corinteni 1. într-una din numeroasele aluzii din această scrisoare la
marile filozofii ale timpului său, Pavel declară că faptul de a fi om al lui Mesia i-a produs
„mulţumirea” spre care ţinteau atât stoicii, cât şi epicureicii:
Nu vorbesc ca şi cum aş duce lipsă, fiindcă eu m-am învăţat să fiu mulţumit cu ce am. Ştiu să
fiu şi sărac umil, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi
flămând, şi în belşug şi în lipsă. Am tărie pentru toate în Cel care-mi dă putere.17
Iat-o din nou: puterea. Dar „calitatea extraordinară a puterii e a lui Dumnezeu, nu a
noastră”18. Pavel a învăţat acum asta. Meditaţia lui asupra victoriei lui Iisus, crescută mulţi
ani din rugăciuni înrădăcinate scripturistic şi cu acele rădăcini coborâte în adâncul suferinţei
şi disperării, l-au adus într-un loc nou. Toată puterea e învestită de Dumnezeu în Iisus. Orice
putere ar putea-o avea adepţii lui Iisus vine doar prin lucrarea Lui. Mulţumeşte încă o dată
filipenilor pentru dar. Şi-l trimite în drumul său pe Epafrodit.
Pe măsură ce în zilele negre de închisoare săptămânile se transformau în luni şi unii din
prietenii săi au putut veni să-l îngrijească, cândva în anul 55 sau la începutul lui 56 Pavel a
avut un vizitator, un tânăr înspăimântat pe nume Onisim. Onisim era sclav aparţinând lui
Filimon, un proprietar de moşie înstărit din micul oraş Colose, aflat la 240 de kilometri de
Efes în interiorul continentului. Onisim fugise, cum fac uneori sclavii, şterpelind probabil la
plecare şi ceva bani. Ştia la ce risc se expune. Fugarii erau pedepsiţi de obicei cu moartea;
comună în astfel de cazuri
17 Filipeni 4,11-13.
18
2 Corinteni 4, 7.
311
era răstignirea („pentru a-i descuraja pe alţii”, desigur). Adăpostirea sau ajutarea unui fugar
era şi ea o infracţiune serioasă. Dar Onisim venise la Pavel. Apostolul, care înfruntase de
curând deznădejdea şi moartea şi-l văzuse pe Filimon, stăpânul lui Onisim, venind la credinţă
într-o vizită în Efes, s-a aflat astfel el însuşi într-o situaţie complicată şi care ar fi putut face
tema unui fascinant seminar de filozofie morală, dacă miza n-ar fi fost un pericol atât de
iminent. Ce era de făcut?
Primul lucru era să împărtăşească evanghelia cu Onisim. Auzind vestea despre cineva
care suferise o moarte de sclav doar din iubire — aceeaşi iubire care făcuse lumea —, sclavul
înspăimântat a fost cucerit de ea. Fără îndoială că, atunci ca şi acum, unii convertiţi
mărturiseau o credinţă rapidă în speranţa unei recompense rapide, dar Pavel a putut vedea că
inima tânărului bărbat se schimbase cu adevărat. Devenise ca un fiu pentru Pavel, dornic să
înveţe, dornic să ajute (numele său însemna „folositor” şi era bucuros să trăiască potrivit
acestui nume). Dar situaţia nu putea dura la nesfârşit.
Pavel putea doar să-l ajute pe tânărul bărbat să se îndepărteze de pericol. Putea să-i ceară
unui prieten să-l ducă în Grecia sau chiar mai departe. Dar ce-i va spune atunci lui Filimon
când se vor întâlni? Şi cum vor fi stat lucrurile dacă s-ar fi răspândit zvonul că, pe lângă
celelalte fapte antisociale notorii, acest deţinut subversiv lua sub ocrotirea lui şi sclavi fugari?
Mai mult, atunci când Pavel reflecta asupra chemării care-i fusese dată, una din cele mai bune
descrieri pe care le putuse găsi era cuvântul „împăcare”, katallage. Evanghelia era despre
Dumnezeul Unu Care împacă lumea cu Sine însuşi, precum şi — cum le scrisese galatenilor
cu mai puţin de un deceniu în urmă — despre evrei şi păgâni, sclavi şi oameni liberi, bărbaţi
şi femei care ajung să fie „toţi una în Mesia Iisus”. Dacă acest lucru era real — şi nu doar o
idee grandioasă în capul său —, atunci trebuia să funcţioneze pe pământ. Evrei reali, păgâni
reali. Bărbaţi şi femei reale. Sclavi reali, stăpâni reali.
312
Sclavia e desigur revoltătoare. Ştim asta. Cunoaştem prea bine modurile îngrozitoare în care a
ajuns să se dezvolte sclavia în secolele XVIII şi XIX, până când au abolit-o câţiva activişti
curajoşi, adeseori în faţa unei opoziţii de principiu care afirma, printre altele, că s-ar întemeia
pe Biblie. Asociem sclavia cu rasismul. Şi ştim că, în ciuda abolirii, practicarea ei şi-a croit
cale până şi în lumea modernă. Ne dorim ca Pavel să fi spus: „Eliberaţi-i pe toţi! E o practică
nelegiuită!”
Ar fi fost un gest zadarnic. în lumea antică sclavii făceau mai mult sau mai puţin toate
lucrurile făcute în lumea noastră de petrol, gaz sau electricitate, toate lucrurile pe care le
realizăm prin tehnologia noastră. Denunţarea sclaviei ar fi fost ca denunţarea electricităţii sau
a motorului cu combustie internă. Mai mult, trebuie să ne aducem aminte că în lumea lui
Pavel sclavia n-avea nimic de-a face cu originea etnică. Tot ce aveai de făcut ca să devii sclav
era să fii în tabăra învinşilor în bătălie sau să falimentezi în afaceri. Fireşte, sclavii erau
adeseori exploataţi, abuzaţi, trataţi ca nişte gunoaie, dar puteau deveni şi respectaţi, preţuiţi şi
membri de valoare ai unei familii. Sclavul lui Cicero, Tiro, era mâna lui dreaptă. Inventase
chiar stenografia. Sclavia era complexă, dar omniprezentă.
Pavel ştia că Dumnezeul lui Israel se definise în acţiune ca Dumnezeul eliberator de sclavi.
Despre asta vorbea toată povestea Exodului. Pavel credea (şi credea că şi Dumnezeu credea)
într-o libertate ultimă, o libertate a creaţiei înseşi faţă de „sclavia descompunerii”, libertate
care avea să însemne o viaţă de înviere pentru toţi copiii lui Dumnezeu.19 Ca întotdeauna,
provocarea pentru Pavel era să aducă această viziune cosmică în lumea reală alcătuită din
oameni compromişi şi perplecşi. Aşa că a născocit un plan să facă din Filimon şi Onisim un
mic model de lucru pentru felul în care ar arăta o libertate întemeiată pe Mesia.
19 Romani 8, 21.
313
Nu putea pur şi simplu să-i scrie lui Filimon şi să-i spună: „Că veni vorba, Onisim a ajuns
la mine. Te rog, redă-i libertatea şi lasă-l să stea aici.” Era ceea ce dorea, dar atunci n-ar fi
abordat adevărata problemă. Ar fi încurajat numai alţi sclavi să vină şi să încerce acelaşi
lucru. Nici nu putea spune, cum scrisese un autor de epistole roman, Pliniu cel Tânăr, unui
prieten în împrejurări asemănătoare: „I-am dat o bună dojană şi vreau ca să-l laşi în pace de
data asta.”20
Pavel ţintea ceva mai înalt şi mai adânc. Croindu-şi drum prin şocul şi groaza propriului
său dezastru, meditase în închisoare asupra modului în care Dumnezeu însuşi era prezent în
Mesia împăcând lumea cu Sine însuşi. Acum, poate, Dumnezeu avea să fie prezent în el,
Pavel, împăcând aceşti doi oameni dragi printr-o strategie pastorală de mare risc. Onisim se
va întoarce la Filimon (însoţit, aşa cum apare în Coloseni 4, 7-9, de prietenul lui Pavel, Tihic)
cu o scrisoare de la Pavel. Aceasta cere multe de la amândoi. E primejdioasă pentru Onisim şi
extrem de jenantă pentru Filimon. Dar ea nu explică doar ce anume trebuia să se întâmple, ci
şi ajută de fapt la realizarea acestui lucru.
E o mică capodoperă. Pavel îi explică lui Filimon că se roagă ca părtăşia, koinonia, lor să
aibă efectul ei deplin şi puternic, care-i aduce pe toţi la un loc „în Regele” Mesia. Din
celelalte moduri în care întrebuinţează Pavel această idee vedem ce anume vrea să spună:
„Mesia” nu e numai Iisus, ci toţi cei care sunt „în Mesia”. Acesta e un termen încorporator,
aşa cum era în Galateni („voi toţi sunteţi una în Mesia Iisus”) şi 1 Corinteni („aşa cum trupul
este unu şi are multe membre,... tot aşa şi Mesia”).21 „Noi trebuie”, ne spune în Efeseni, „să
facem adevărul în iubire şi în orice lucru să creştem în El” — adică în Mesia.22 Această
bogată unitate este unul dintre imperativele constante
20
Pliniu cel Tânăr, Epistole 9.21.
21
Galateni 3, 28; 1 Corinteni 12,12.
22
Efeseni 4,15.
314
ale lui Pavel; celălalt este sfinţenia. Dar cum anume trebuie realizată?
„Dumnezeu împăca lumea cu Sine însuşi în Mesia”, va scrie mai târziu Pavel, „neţinând
cont de încălcările lor şi încredinţându-ne cu mesajul împăcării.”23 Mesajul împăcării e
atunci, în acest punct, reîntruparea acţiunii lui Dumnezeu. Pavel stă între Filimon şi Onisim,
unindu-i în persoana şi apelul său. „Iată-l”, spune (întinzând un braţ) „pe Onisim, fiul meu,
inima mea, care mi-a purtat de grijă în închisoare în locul tău!” Şi (întinzând celălalt braţ)
către Filimon spune: „Iubirea ta îmi aduce atâta mângâiere. Eşti părtaşul meu în evanghelie.
îmi eşti dator, la urma urmelor, cu tine însuţi. Ai acum prilejul să mă înveseleşti, chiar aici în
închisoare.” Pavel stă metaforic între cei doi bărbaţi, întinzându-se în chipul crucii. „Şi, că
veni vorba”, spune („neţinând cont de încălcările lor”), „dacă ţi-a greşit cu ceva, pune asta în
contul meu. Şi mă voi achita.” După care adaugă: „încă ceva. Pregăteşte-mi o cameră de
oaspeţi. Roagă-te şi voi ieşi în curând de aici. Apoi voi veni în vizită.”
Acest lucru va fi presupus umilinţă şi încredere de ambele părţi. Onisim nu urma să
pornească spre Colose cu paşi încrezători închipuindu-şi că lucrurile vor merge uşor. Vor fi
fost motive pentru care fugise şi, oricare ar fi fost ele, trebuiau înfruntate. Filimon va fi fost
uimit şi poate chiar furios să-l vadă întorcându-se; îşi va fi dat seama şi de delicatul echilibru
între ce îi spunea Pavel şi ce i se cerea să facă. Ca declaraţie politică despre sclavie scrisoarea
nu se ridică la înălţimea aşteptărilor noastre. Ca experiment de strategie pastorală, punctual şi
cu picioarele pe pământ, e strălucită. Şi se pare că a funcţionat. Patruzeci de ani mai târziu,
episcopul Efesului era un bărbat pe nume Onisim. Tânărul sclav, acum un bătrân lider
creştin? Sau un nume respectat deja în comunitatea primilor creştini?
23 2 Corinteni
5,19.
315
Dacă e să-i trimită pe Onisim şi Tihic până la Colose, mai sunt şi alte lucruri pe care
doreşte Pavel să le spună bisericii de acolo în întregul ei. în orice caz, avea în minte şi
posibilitatea de a scrie o circulară, o scrisoare adresată tuturor bisericilor din zonă. O are deja
schiţată în cap, aşa că pe amândouă, scrisoarea generală către toate bisericile şi pe cea doar
către Colose, le va redacta una lângă alta. Scrise probabil în anul 55 sau la începutul anului
56, ambele explică în moduri uşor diferite, dar convergente, de ce se află în închisoare şi de
ce atunci când aud asta bisericile nu trebuie să se îngrijoreze ca şi cum ar însemna că expusă
riscului este evanghelia însăşi. Ambele abordează asta încorporând profunda sa meditaţie
despre puterea lui Iisus asupra tuturor puterilor lumii, tema care (sugerez) l-a ajutat pe Pavel
să revină din deznădejde pe o poziţie de încredere. Fidele viziunii lui despre lume în întregul
ei, ambele sunt înrădăcinate în lumea vechii gândiri evreieşti şi biblice reconfigurate în jurul
lui Iisus şi abordând lumea puterii păgâne cu mesajul nou şi subversiv al evangheliei.
înainte să plonjăm în aceste două scrisori, Coloseni şi Efeseni, suntem nevoiţi să spunem
un cuvânt despre paternitatea lor paulină. Cartea de faţă nu e locul în care să intrăm în
argumente tehnice, dar o scurtă explicaţie îşi poate avea un rost.
Cei mai mulţi critici occidentali moderni îşi exprimă încă îndoieli cu privire la
paternitatea paulină fie a uneia, fie a ambelor scrisori. Aceste îndoieli se bazează în parte pe
stil, deşi majoritatea scrisorilor lui Pavel etalează stiluri diferite şi am explicat deja că poate
cea mai drastică diferenţă stilistică între scrisorile pauline este cea dintre prima şi a doua
scrisoare corintiană, ambele în mod normal acceptate ca autentice. Chestiunea stilului
priveşte mai degrabă Efeseni decât Coloseni, dar am fost impresionat de propunerile unor
savanţi că în aceste scrisori scrise din şi spre inima provinciei Asia, e foarte posibil ca Pavel
să fi adoptat în mod deliberat aşa-numitul stil „asiatic”, cu jocuri de cuvinte, propoziţii
înflorate şi ritm. Acesta era
316
bine cunoscut (deşi controversat) în acel timp, nu în cele din urmă printre oratorii romani,
unii imitând modelul stilului grec „asiatic”, alţii socotindu-l degenerat.
în orice caz, trei lucruri trebuie spuse despre stilul paulin. Mai întâi, cei care au făcut
analiza computerizată a acestor lucruri au tendinţa să spună că majoritatea scrisorilor provin
de la el. în al doilea rând, în comparaţie cu majoritatea produselor literare ale lumii antice,
scrisorile păstrate de la Pavel sunt atât de scurte, încât e greu să fim siguri că avem suficient
material pentru o comparaţie validă. în al treilea rând, e uşor pentru critici să fie rigizi în
viziunea lor despre cum ar trebui să scrie o persoană sau alta. E perfect plauzibil ca aceeaşi
persoană să scrie în aceeaşi săptămână un articol erudit pentru o revistă, un discurs pentru o
întrunire politică, o convorbire cu copii şi poate câteva rânduri de poezie. Mici variaţiuni de
stil — şi asta e tot ce etalează scrisorile pauline — sunt de aşteptat atunci când aceeaşi
persoană întâmpină situaţii diferite. În cazul Efesenilor, Pavel redactează o scrisoare generală
fără a avea în minte o situaţie sau audienţă precisă.
Adevărata problemă, desigur, este aceea că din secolul XIX încoace avangarda cercetării
pauline s-a situat în interiorul protestantismului liberal german. în acel univers viziunea
uimitor de „catolică” despre Biserică din aceste scrisori era concepută ca fiind în contrast cu
viziunea mai „protestantă” din Romani, Galateni şi scrisorile corintene. E însă o eroare
evidentă. Deşi exprimată variat, viziunea lui Pavel despre Biserică rămâne coerentă de-a
lungul întregului corpus şi numai dacă îngustăm ceea ce spune Pavel în Romani şi Galateni
ne-am putea imagina că Efeseni şi Coloseni spun ceva radical diferit. Sunt şi alte obiecţii
înrudite, de exemplu cele legate de viziunea despre Iisus. Dar şi ele se bazează pe o viziune
îngustată despre ce anume spunea Pavel în Romani şi celelalte scrisori considerate autentice.
în orice caz, deşi acest lucru a devenit mai limpede doar odată cu cercetarea mai recentă
asupra lumii iudaismului
317
epocii, Efeseni şi Coloseni sunt ambele profund evreieşti în orientarea lor — regândită în
jurul lui Iisus, desigur, dar având sensul pe care-l au înăuntrul viziunii sale despre lume.
Protestantismul secolului XIX nu favoriza gândirea evreiască şi cu siguranţă nu voia ca Pavel
să fie prea evreu. Şi mai recent s-au obiectat aşa-numitele „coduri de reguli ale casei” din
Efeseni şi Coloseni presupunându-se că ar fi anatema pentru agenda liberală aflată chipurile
în Galateni şi în alte părţi. Şi asta e o eroare. Ca istorici, nu trebuie să fixăm standardele
artificiale ale unui moralism contemporan şi apoi să construim un „Pavel” care să se
potrivească în el. Modele vin şi trec şi în lumea savantă. Moda de a respinge Efeseni şi
Coloseni — sau poate mai degrabă de a-l ajuta pe Pavel protestantul să-şi menţină distanţa
faţă de iudaism, pe de-o parte, şi de catolicism, pe de altă parte — a fost la fel de bună ca şi
celelalte. Pentru că pare „critică”, mulţi se tem s-o conteste de teamă să nu pară „necritici”.
Odată ce situăm aceste scrisori în Efes acolo unde cred că e locul lor, aceste probleme încep
să arate ca fiind generate mai degrabă de o ideologie decât de un studiu istoric.

Coloseni e scrisă, se pare, unei biserici tinere. Pavel fusese informat de existenţa ei de
Epafras. El însuşi din Colose, acesta din urmă pare să fi fost convertit de Pavel în Efes, după
care s-a întors să răspândească cuvântul acasă. Pavel începe rugându-se ca biserica să crească
în credinţă, înţelepciune şi înţelegere şi să fie în stare — şi aici aceeaşi temă — să folosească
„puterea” lui Iisus trăind şi lucrând spre slava Lui. 24 Concret, Pavel doreşte ca ei să dezvolte
şi îmbogăţească practica mulţumirii. în acest scop le oferă un poem care, la fel ca poemul din
Filipeni 2, celebrează domnia universală a lui Iisus asupra tuturor puterilor lumii.
24
Coloseni 1, 9-11.
318
Acest lucru făcea parte, cum am sugerat, din tonicul de care Pavel însuşi avea nevoie în
bătălia cu aceste puteri, într-adevăr, o parte din semnificaţia acestuipoem este tocmai faptul
că e scris de cineva aflat în închisoare. Cu alte cuvinte, îi invită pe cei care-l citesc sau care se
roagă cu el să imagineze o lume diferită de cea pe care o văd pretutindeni în jurul lor — o
lume cu un Domn diferit, o lume în care Dumnezeul Unu domneşte şi salvează, o lume în
care se dezvăluie un nou gen de înţelepciune, o lume în care există un alt mod de a fi oameni.
„înţelepciunea” e în fapt subtextul unei mari părţi din scrisoarea către coloseni. Ca
întotdeauna, Pavel vrea ca oamenii să înveţe să gândească — nu doar să absoarbă reguli şi
principii de învăţat pe dinafară, ci să fie în stare să crească şi să ajungă oameni autentici,
făcând experienţa a „toată bogăţia înţelegerii” şi aşa să ajungă la „cunoaşterea
secretuluimisterului lui Dumnezeu”25. Toate acestea se vor întâmpla pe măsură ce îşi dau
seama că Iisus însuşi este cel care revelează acel „secretmister”. Mesia însuşi e „locul” în
care colosenii trebuie să găsească „toate comorile ascunse ale înţelepciunii şi ale
cunoaşterii”26.
Pavel exploata aici în mod profund două curente importante ale gândirii evreieşti. Pe de-o
parte, cum am văzut, cunoaşte foarte bine tradiţiile rugăciunii meditative prin care evreii
cucernici sperau să dobândească o vedere a tărâmului ceresc şi poate chiar a Dumnezeului
Unu însuşi. Aceste tradiţii par să se fi dezvoltat într-un timp în care, încă sub stăpânire
păgână, deşi exilul babilonian se încheiase, exista sentimentul că marile făgăduinţe profetice,
îndeosebi cele privitoare la întoarcerea văzută şi puternică a Dumnezeului lui Israel în
Templul de pe Sion, nu se realizaseră. Era poate un timp de încercare şi răbdare, în care unii
puteau întrezări cu anticipaţie realitatea care într-o bună zi va umple Templul şi va inunda
întreaga creaţie...
25
Coloseni 2, 2.
26
Coloseni 2, 3.
319
în al doilea rând, toată acea creaţie a fost făcută de Dumnezeul Unu prin înţelepciunea
Lui. E ceea ce spune textul din Proverbele 8, iniţiind o linie de gândire care avea să fie
dezvoltată de gânditori evrei până în zilele lui Pavel. Ea începuse, putem fi siguri, ca o
metaforă; a vorbi despre „Doamna înţelepciune” ca servitoare a lui Dumnezeu în creaţie era
un mod poetic de a afirma că, atunci când Dumnezeu a făcut lumea, lucrarea a Lui n-a fost
nici întâmplătoare, nici încâlcită, ci înţeleaptă — coerentă şi bine ordonată; avea un sens. Şi
desigur — şi aceasta e ideea cărţii Proverbelor ca întreg şi a literaturii ulterioare care
prelungeşte şi dezvoltă ecoul ei — dacă vrei să fii om autentic, reflectând chipul lui
Dumnezeu, atunci trebuie să fii şi înţelept. Trebuie să ajungi s-o cunoşti pe Doamna
înţelepciune.
Tradiţia „secretuluimisterului” şi tradiţia „înţelepciunii” erau amândouă centrate de unii
autori ai epocii pe Templu. Acolo făgăduise că va locui Dumnezeul Unu. Dacă era să existe o
etalare a misterului ultim ea avea să fie sau în Templu, sau ca şi cum am fi în Templu. Cartea
cunoscută drept înţelepciunea lui Isus Sirah, scrisă în jurul anului 200 î.Hr., o imaginează pe
Doamna înţelepciune dorind să vină şi să trăiască printre oameni şi întrebându-se unde anume
să-şi stabilească locuinţa. Răspunsul e desigur Templul. 27 Toate acestea sunt legate la un loc
într-un alt curent de gândire evreiesc: Solomon, fiul lui David, „omul înţelept” definitiv al
Bibliei, e şi regele care clădeşte Templul. Când Solomon sfinţeşte noul sanctuar zidit, slava
dumnezeiască vine să umple casa cu o strălucire atât de orbitoare încât preoţii n-au mai putut
sta acolo să-şi facă lucrarea.28
Pentru noi care trăim într-o cultură cu totul diferită, toate acestea sună ca o combinaţie
ciudată de idei disparate. în lumea lui Pavel, mai ales pentru un evreu bine
27
Sirah 28.
28
3 regi 8.
320
educat, toate aceste noţiuni aparent disparate erau asamblate ca o singură maşină bine unsă —
sau, poate, mai bine, ca un singur om, în acest caz Iisus. Ce anume vrea să spună că El este
locul în care găsim toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii?
Iată ce vrea să spună, declară Pavel, şi aşterne încă un poem extraordinar în care toate
cele spuse dobândesc nu doar o formulare, ci o exprimare frumoasă. Iată secretul creaţiei, al
înţelepciunii, al misterului, al Templului. Iată modul în care se potrivesc.
Cartea Facerii începe cu „întru început”, în ebraică un singur cuvânt, bereşit. Particula be
poate însemna „în, „prin” sau „pentru”; substantivul reşit poate însemna „început”, „cap”,
„sumă totală” sau „prime roade”. Proverbele 8 o pun pe Doamna înţelepciune să declare că
Dumnezeu a creat-o „ca început al căii Lui”, bereşit darko. Iar relatarea creaţiei din Facerea
1 îşi atinge punctul culminant odată cu crearea oamenilor după chipul/imaginea lui
Dumnezeu. Creaţia ca întreg e un Templu, realitatea cerului-şi-pământului în care vrea să
locuiască Dumnezeu şi modul prezenţei Lui în acel Templu (cum ştia foarte bine oricine în
lumea antică) era „chipul/imaginea”, obiectul de cult care urma să-L reprezinte atât pe
Creator pentru lume, cât şi acea lume largă înaintea Creatorului. Sună complicat? Da, dar
numai pentru noi, întrucât cultura noastră şi-a dat toată silinţa să se dezveţe de acest gen de
gândire. Complexă, dar coerentă, ca şi creaţia însăşi, sau ca omul.
Imaginaţi-vă acum toată această complexă, dar coerentă gândire evreiască cumpănită şi
meditată în rugăciune de Pavel când călătoreşte, când lucrează în micul său atelier încins,
când găzduieşte într-un han la marginea drumului, când îl învaţă pe tânărul Timotei lumea
vastă a scripturii care e mediul său natural. Imaginaţi-vă cum se roagă spunând toate acestea
în Templul însuşi atunci când vizitează Ierusalimul după ce a văzut evanghelia la lucru în
Asia Mică şi Grecia. Imaginaţi-vi-l pe Pavel găsind aici intuiţii proaspete cu privire la modul
în care, ca punct de concentrare
321
al creaţiei, înţelepciunii şi misterului, şi al sensului adânc al umanităţii înseşi, Iisus e
întronizat acum ca Domn peste toate puterile posibile. Şi imaginaţi-l acum pe Pavel în
momentul său de criză, de disperare, simţind că „puterile” l-au învins în cele din urmă,
coborând în adâncurile acestei fântâni insondabile a adevărului pentru a afla într-o mod
proaspăt ce anume însemna să-şi pună încrederea în Dumnezeul Care scoală/înviază morţii.
Şi iată cu ce se ridică de acolo:
El este chipul/imaginea Dumnezeului nevăzut, întâiul-născut al întregii creaţii.
Pentru că în El au fost create toate, în ceruri şi pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute:
tronuri, domnii, stăpânii, puteri, toate au fost create prin El şi pentru El.
El este mai înainte de toate şi toate se ţin laolaltă prin El.
Şi El este capul trupului, Biserica;
El este începutul a toate întâi-născut din morţi, ca în toate cel dintâi să fie El.
Fiindcă în El i-a plăcut întregii Pliniri să locuiască.
Şi prin El să împace cu Sine însuşi toate, făcând pace prin sângele crucii Lui, prin El
cele de pe pământ, şi cele din ceruri.29
Dacă acest poem ar fi mai puţin elegant, am putea spune că aici Pavel făcea semne cu
pumnul puterilor, celor de pe pământ şi celor din ţinuturile întunecate de sub pământ,
puterilor care l-au aruncat în închisoare şi i-au zdrobit sufletul până aproape de punctul de
rupere. Dar nu face
29
Coloseni 1,15-20.
322
asta. Efectul teologic e acelaşi; invocă şi celebrează o lume în care Iisus, Cel prin care au fost
făcute toate, este acum Cel prin care, prin intermediul răstignirii Lui, se împacă toate. Nu e,
desigur, lumea pe care el şi prietenii lui o pot vedea cu ochiul liber. Aceştia văd oficiali locali
arătând fidelitate Cezarului. Văd magistraţi brutali, ofiţeri ameninţători. Văd închisori şi
tortură. Dar sunt invitaţi acum să vadă lumea cu ochiul credinţei, ochiul care a învăţat să
privească prin lentilele scripturii şi să-L vadă pe Iisus.
Asemenea unei viziuni apocaliptice, acest poem revelare a misterului oferă întrezărirea
altei lumi, mai adevărată decât violenta şi ferocea lume a păgânismului de atunci şi acum. Era
o lume evreiască, dar cu o diferenţă — o lume evreiască dobândindu-şi în sfârşit sensul prin
venirea lui Mesia, adevăratul fiu al lui David, adevăratul om („chipul/imaginea”), faţă de a
Cărui realitate şi sens chiar şi Templul din Ierusalim era doar un indicator avansat. „Toată
Plinătatea” — dumnezeirea deplină a Dumnezeului Unu — „a avut plăcere să locuiască” în
El. Acesta e limbajul Templului. El oferă cea mai înaltă cu putinţă viziune despre Iisus,
alături de afirmaţia simplă dar profundă a lui Ioan: „Cuvântul S-a făcut carne şi Şi-a înfipt
cortul în mijlocul nostru.”30 Şi Iisus e Chipul/imaginea, adevăratul Om din inima templului
lumii, Cel care încalecă cerul şi pământul, ţinându-le în sfârşit la un loc, Cel a cărui moarte
ruşinoasă a împăcat toate cu Creatorul.
în această viziune despre Iisus scurtă, dar care-ţi taie răsuflarea, Pavel îi pune pe coloseni
şi pe el însuşi. Colosenii au ajuns să fie parte din toate acestea şi propriile suferinţe ale lui
Pavel sunt parte a modului în care domnia lui Iisus se instaurează în lume. Mesia este, într-
adevăr, viu în ei, aşa cum spusese Pavel galatenilor. Vechea speranţă evreiască potrivit căreia
slava Dumnezeului Unu avea să se întoarcă şi să umple lumea începea astfel să se
adeverească. Poate că lucrurile nu arată aşa în Colose atunci
Ioan 1,14.
323
când zece-douăzeci de oameni amestecaţi în chip ciudat se înghesuie în casa lui Filimon să se
roage, să-l cheme pe Iisus închinându-se Dumnezeului Unu, să frângă pâinea împreună şi să
mijlocească unii pentru alţii şi pentru lume; dar Mesia aflat în mijlocul lor e „speranţa
slavei”31. într-o bună zi întreaga creaţie va fi inundată de prezenţa Lui. Atunci se vor uita
înapoi şi-şi vor da seama că, la fel ca Templul însuşi, fuseseră un mic model de lucru, un plan
avansat al acelei creaţii înnoite.
Ceea ce conduce la un avertisment care funcţionează mai degrabă ca Filipeni 3, 2-11. Nu
e atât de limpede în acest pasaj că Pavel îi avertizează pe coloseni împotriva unei repetări a
ceea ce se întâmplase în Galatia, dar când citim pasajul întreg sesizăm esenţa. „Voi sunteţi
deja”, le spune, „adevăraţii monoteişti, centraţi pe adevăratul Templu.32 Aţi fost deja «tăiaţi
împrejur», nu în modul fizic obişnuit, ci murind şi înviind împreună cu Mesia.33 Iar Tora, care
ar fi putut sta în calea voastră, a fost dată deoparte. 34 Recunoaşteţi deci că nu mai sunteţi sub
nici o obligaţie să vă supuneţi regulilor privitoare la dietă, sărbători sau sabaturi, indiferent ce
vedenii şi revelaţii pretind că au cei care vă învaţă.”35 Ce însumează toate acestea?
Monoteism, Templu, tăiere împrejur, Tora, legi alimentare, sabaturi, vedenii şi revelaţii...
sună exact ca lumea evreiască pe care Pavel o ştie atât de bine. Avertismentele seamănă într-
adevăr cu cele din Filipeni 3. Nu e nevoie să ne imaginăm, cum au făcut-o mulţi, că o ciudată
„filozofie” sincretistă invadase Colose. E un avertisment codat împotriva ademenirii în
staulul iudaismului.
De ce vorbeşte atunci de o „filozofie şi înşelăciune găunoasă” pe care oamenii ar folosi-o
pentru „a-i lua captivi”36?
31
Coloseni 1, 27.
32
Coloseni 2, 9-10.
33
Coloseni 2,11-12.
34
Coloseni 2,13-15.
35
Coloseni 2, 9-19.
36
Coloseni 2, 8.
324
Ca şi în Galateni 4, apostolul arată limpede că, atunci când o comunitate sinagogală respinge
mesajul despre Mesia răstignit, rămâne pur şi simplu o filozofie printre multe altele. în lumea
lui Pavel „filozofie” era un mod de vieţuire; unii autori evrei se refereau în acest fel la propria
lor viziune despre lume. Cuvântul-cheie este însă „vă ia captivi”, un cuvânt grecesc unic şi
foarte rar: sylagogon. Schimbaţi o literă — o singură liniuţă din condei în greceşte — şi va
deveni synagogon, „vă va duce în sinagogă”. Ne aducem aminte modul în care avertizase
Pavel, în Filipeni 3, împotriva „mutilării”, katatome, joc de cuvinte dispreţuitor pentru
peritome, „tăiere împrejur”. în acelaşi fel, el înlătură aici orice posibilitate ca dascăli evrei
(sau creştini evrei) să vină şi să-i convingă pe adepţii coloseni ai lui Iisus să se lase tăiaţi
împrejur. Aşa ceva s-a întâmplat deja, le spune. Ei au murit deja şi au fost sculaţi/înviaţi
împreună cu Mesia.
Acestea formează apoi cadrul pentru scurtele instrucţiuni de la sfârşitul capitolului 2 până
aproape de final. E o aplicare mai lungă a pasajului din Galateni 2,19-20: „Prin Lege am
murit faţă de Lege... Sunt însă viu.” „Fiţi atenţi”, spune, „cine sunteţi de fapt. Mesia a murit şi
S-a sculat/a înviat; voi sunteţi în El; prin urmare, aţi murit şi aţi fost sculaţi — şi trebuie să
învăţaţi să trăiţi în consecinţă. Vine ziua când noua creaţie, ascunsă în prezent, va fi
dezvăluită şi regele Mesia se va descoperi în slavă. Când se va întâmpla asta, ceea ce sunteţi
deja în El se va revela. Credeţi asta şi trăiţi în consecinţă.” 37 Instrucţiunile care urmează —
accentuând puritatea sexuală; vorba înţeleaptă, blândă şi adevărată; şi unitatea dincolo de
barierele tradiţionale — sunt limpezi şi de bază. Totul se reduce la mulţumire. 38 Acesta e
contextul pentru scurtul „cod cu reguli de casă” al instrucţiunilor pentru soţi, soţii şi — în
mod izbitor — copii şi sclavi, care sunt trataţi ca oameni deplini cu responsabilităţi.
37
Coloseni 3,1-4.
38
Coloseni 3,17.
325
Rugăciunile şi salutările încheie totul. La fel ca şi la Romani (singura scrisoare, alături de
Coloseni, adresată unei biserici pe care Pavel nu o vizitase), aceste salutări sunt mai ample
decât de obicei. Lista tovarăşilor lui Pavel corespunde îndeaproape cu lista din finalul
scrisorii către Filimon, dar cu mai multe descrieri: Aristarh apare întemniţat alături de Pavel;
Marcu (nepotul lui Barnaba) îl asistă şi el pe Pavel trecând peste orice probleme care vor fi
existat cu şapte sau opt ani în urmă. Pe lângă îmbărbătarea lui Pavel pricinuită (cum am
sugerat) de meditarea prelungită la suveranitatea lui Iisus asupra tuturor puterilor de orice fel,
aceşti tovarăşi au fost în mod evident o mare încurajare pentru el, nu în cele din urmă cei trei
care sunt evrei (Aristarh, Marcu şi Isus Iustus, singurul nemenţionat în Filimon). Faptul e
semnificativ din mai multe motive. Pavel era permanent conştient de pericolul ca, întrucât era
bine cunoscut că insista ca păgânii să fie membri deplini ai Bisericii fără tăiere împrejur,
evreii, inclusiv adepţii evrei ai lui Iisus să-l excludă. Faptul că Marcu lucrează acum cu el
poate fi un indiciu că orice ruptură între Pavel şi familia care-i includea pe Petru ca şi pe
Barnaba fusese pansată cum se cuvine.
Surprinzător, Pavel le spune colosenilor că după ce le va fi citită să transmită scrisoarea
bisericii din Laodiceea şi să se asigure că li se va citi şi scrisoarea care le va fi transmisă din
Laodiceea. E limpede că trimisese o circulară. Tihic şi Onisim, se pare, le vor aduce pe
amândouă. Va fi însă o călătorie interesantă şi solicitantă pentru cei doi mesageri. Tihic va
avea dificila sarcina de a-l înveseli pe Onisim în cursul săptămânii cât dura drumul până la
Colose.

Efeseni pare să fie această circulară; nu există în ea salutări personale sau o menţionarea
unei biserici anume. Cuvintele „în Efes” din primul verset („sfinţilor care sunt în Efes şi
credincioşilor loiali Regelui Iisus”) nu se găsesc în manuscrisele cele mai timpurii şi mai
bune şi arată ca şi
326
cum, cândva în secolul IV sau V, un scrib nedumerit de absenţa destinatarului a adăugat unul.
Ar putea exista un motiv întemeiat pentru asta. Dacă scrisoarea a fost într-adevăr o circulară,
dar a fost scrisă din închisoarea din Efes, e foarte plauzibil ca o copie să fi fost păstrată de
biserica din Efes sau ca cineva din Laodiceea sau Colose să fi făcut o copie care a făcut
drumul înapoi de unde plecase. Negăsind un destinatar, dar ştiind că scrisoarea fusese
localizată în Efes, scribul părea să facă un lucru rezonabil adăugând aceste cuvinte.
Nu numai absenţa unui destinatar şi a unor salutări îi fac pe mulţi să creadă că scrisoarea
a fost o circulară. Asemenea unei fotografii panoramice, ea acoperă un teritoriu cu o întindere
uriaşă, cu multe elemente diferite ţinute la un loc într-o singură viziune. Există în ea vârfuri
spectaculoase şi întrezăriri îndepărtate, dar autorul ei pare să se fi dat înapoi încercând să
exprime dintr-odată totul. De aceea unii, chiar dintre cei care nu sunt siguri că a scris-o Pavel,
au numit-o „coroana paulinismului”, locul în care ideile lui Pavel sunt puse la un loc într-un
singur cadru. Un gen diferit de tablou, e adevărat, dar recognoscibil, cred, ca operă a aceluiaşi
bărbat.
Efeseni are multe în comun cu Coloseni, până acolo încât unii au crezut că una a fost
modelul pentru cealaltă. La fel de plauzibil în opinia mea este că ambele au fost compuse
aproximativ în acelaşi timp pentru a servi unor scopuri uşor diferite; Coloseni se centrează
specific pe acea comunitate, în timp ce Efeseni stă ceva mai în spate şi lasă ca viziunea să
vorbească de la sine. Efeseni este, cred, locul în care putem vedea propria situaţie a lui Pavel
şi înţelege de ce anume voise să spună din celula închisorii aceste lucruri bisericilor din
provincia Asia. Scrisoarea combină două lucruri aparent destul de diferite, dar dobândeşte
sens atunci când ne gândim la Pavel şi criza lui efesină.
 Mai întâi, viziunea cosmică şi globală despre scopul divin şi Biserica agent şi
reprezentant al acelui plan. E ceea
327
ce ocupă primele trei capitole care alcătuiesc o curgere continuă de proză elevată (într-adevăr
„asiatică” în propoziţiile ei lungi şi în expresiile înflorate), un singur şuvoi de laudă, cult şi
rugăciune. Totul e foarte evreiesc. Oferă o viziune despre Creator şi cosmos, cer şi pământ
unite la un loc, puterile lumii supuse Dumnezeului Creator şi lui Mesia înălţatul Lui,
adevăratul Om sub picioarele căruia Creatorul a pus „toate”. 39 Ca urmare a morţii şi învierii
Lui s-a întâmplat noul Exod, „moştenirea” e asigurată de plata în avans a Duhului şi „toată
stăpânirea, autoritatea, puterea şi domnia” sunt acum supuse Lui, inclusiv — şi oricine din
Asia va fi ştiut despre cine este vorba — „orice nume invocat, atât în veacul de faţă, cât şi în
cel viitor”40.
Al doilea capitol vorbeşte despre actul de har şi plin de milă prin care Dumnezeu i-a
salvat pe evrei şi păgâni deopotrivă de păcat şi de „puterile” care hrănesc idolatria oamenilor.
Vorbeşte de poporul lui Mesia ca de o nouă creaţie, poiema lui Dumnezeu, cuvântul grecesc
de la care avem „poem”, salvat pentru a configura şi duce mai departe scopurile bune ale lui
Dumnezeu în lume. Vorbeşte despre noul Templu îndelung aşteptat de evreii din zilele lui
Pavel (mai cu seamă de cei care ştiau foarte bine că reclădirea de către Irod a Templului din
Ierusalim fusese o impostură costisitoare); numai că acum Templul constă din comunitatea
adepţilor lui Iisus, locul în care Dumnezeul cel viu locuieşte prin Duhul Său. în capitolul al
treilea Pavel explică apoi unde anume se situează propria lui lucrare şi suferinţă de faţă pe
harta scopurilor de veacuri ale lui Dumnezeu. Puterile lumii sunt acum înfruntate, cum fusese
menit dintotdeauna, de puterea lui Dumnezeu. Pe această bază, Pavel se roagă ca toţi cei
cărora le scrie să ajungă să sesizeze „lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” — ceea
ce e în realitate o panoramă care se deschide — şi să cunoască mai ales iubirea lui Mesia
39
Efeseni 1, 22, redând ecoul Psalmului 8.
40
Efeseni 1, 21.
328
însuşi, aşa încât să poată fi umpluţi cu toată deplinătatea dumnezeiască.41
Prima jumătate a scrisorii deci vorbeşte toată despre putere şi unitate — puterea lui
Dumnezeu înevanghelie şi unitatea cerului şi pământului, a evreilor şi păgânilor în Biserică. 42
Ceea ce va da apoi naştere remarcabilelor îndemnuri la unitatea Bisericii prin multele şi
diferitele ei daruri şi nu în cele din urmă prin unitatea bărbatului şi femeii în căsătorie. 43 Aici
sunt mistere, recunoaşte prompt Pavel. Dar sentimentul că planul Creatorului pentru întreaga
creaţie ajunge la rodire şi acela al semnelor lui premergătoare în evrei şi păgâni, bărbaţi şi
femei, e atât de limpede — şi ca atare atât de paulin, rezonând îndeosebi cu Galateni — încât
tabloul de ansamblu, panorama, nu trebuie pusă la îndoială.
A doua jumătate a scrisorii e în chip pronunţat şi explicit practică. Diferitele daruri pe
care le dă Dumnezeu Bisericii sunt menite să o ducă la o unitate bogată, variată, în care
membrii ei vor „creşte în Mesia”, aşa cum i-a spus Pavel lui Filimon. Iar asta dă naştere unui
susţinut îndemn la o viaţă potrivit standardelor morale pe care evreii din diaspora le vor fi
recunoscut, mai ales în chestiunile de etică sexuală. Ceea ce duce firesc la echilibrul delicat al
relaţiei dinăuntrul căsătoriei înseşi şi astfel la altă versiune a „codului regulilor casei”. După
care apare surpriza — deşi, privind retrospectiv, n-ar trebui să fim surprinşi.
Citind primele trei capitole ale scrisorii, am putea crede că toate lucrurile merg, dacă nu
încântător, măcar conform planului. Marea viziune a scopurilor izbăvitoare ale lui Dumnezeu
realizate deja în Mesia; Biserica drept comunitatea care, prin viaţa şi unitatea ei, declară acum
lumii că Dumnezeul Unu este Dumnezeu, că Iisus este Domn şi că toate celelalte puteri sunt
pe cale de a fi supuse lui — toate
41
Efeseni 3,18-19.
42
Efeseni 1,10; 2,11-12.
43
Efeseni 4,1-16; 5, 21-33.
329
astea au putut părea şi au părut multora din zilele noastre o fantezie naivă, de o grandoare
imposibilă. Dar odată cu finalul capitolului 6 ni se aduce aminte de realitatea persistentă.
Credincioşii sunt încleştaţi într-o luptă de putere periculoasă şi neplăcută, chemând la
vigilenţă şi la tot echipamentul defensiv pe care-l poate furniza evanghelia.
 Exact locul, putem presupune, în care ajunsese Pavel după teribila experienţă la care se
referă în 2 Corinteni 1. Susţinuta lui meditaţie asupra suveranităţii lui Iisus, înrădăcinată în
viaţa lui de rugăciune anterioară care, crescând din rădăcinile ei adânc evreieşti, îl celebrau pe
Iisus ca Servitorul/sluga umilă, adevăratul chip/imagine a omului, ca Domnul înălţat, ca locul
„în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” 44 — toate acestea îl ajutaseră în cele
din urmă să iasă din întunecata închisoare lăuntrică înainte să fi fost eliberat din cea
exterioară. Dar nu uitase modul în care stăpâniile şi puterile, atât de deschis provocate în
primele zile ale lucrării sale în Efes, erau în stare să riposteze. îl simţise, îl adulmecase:
duhoarea sulfuroasă care înconjura feţele magistraţilor, voioşia diabolică a gardienilor
însărcinaţi cu biciuirea şi bătaia noului lor prizonier, poate chiar şi căutătura îngâmfată a
celor pe care-i socotise prieteni, dar care s-au dovedit a-i fi duşmani. Ştie, a învăţat-o, că
atunci când celebrezi toate adevărurile pe care le recapitulează în capitolele 1-3, mai ales
adevărul că „înţelepciunea lui Dumnezeu cea cu multe variaţii urmează să se facă cunoscută
acum stăpânitorilor şi autorităţilor din locurile cereşti prin Biserică!” 45, atunci e foarte puţin
probabil că stăpânitorii şi autorităţile să trateze asta cu blândeţe. Aşa cum explică în acelaşi
pasaj, propria lui suferinţă arată asta. Victoria câştigată prin cruce trebuie instaurată tot prin
cruce.
Cred că Efeseni 6,10-20, pasajul despre războiul duhovnicesc, funcţionează în legătură cu
restul scrisorii la fel cum
44
Coloseni 2, 9.
45
Efeseni 3,10.
330
I Corinteni 15, lunga discuţie despre învierea trupurilor, funcţionează în legătură cu
materialul anterior din aceeaşi scrisoare. Se poate să nu-l fi văzut venind, dar când ajungi
acolo se dovedeşte a fi nu un apendice pe o temă lipsită de legătură, ci mai degrabă realitatea
mai adâncă ce dă sensul la tot ce se derulase înainte. în concret tot ce spune Pavel în
capitolele 4-6 constituie o împingere înapoi a frontierelor din luptele morale de putere ale
lumii. Să faci ca daruri foarte diferite să lucreze pentru unitate nu pentru diviziune, ca în
capitolul 4, e destul de greu. Să restrângi imaginaţia şi impulsurile naturale pentru a rezista
deliciilor tulburi şi de scurtă durată ale lumii păgâne e şi mai greu. Să faci şi să menţii
căsătorii autentice de supunere reciprocă e poate cel mai greu. Compromisuri şi soluţii de
ordin secund sunt facile. Să te angajezi în versiunea deplină a uceniciei înseamnă să te
înrolezi pentru un război duhovnicesc.
La fel şi în privinţa primei jumătăţi a scrisorii. Pavel ştia mult mai bine decât mulţi
teoreticieni moderni că nu există incompatibilitate, ci mai degrabă o legătură inevitabilă între
celebrarea Dumnezeului Unu şi a operei Lui de creaţie şi nouă creaţie, Exod şi Exod nou, pe
de-o parte, şi contestarea puterilor lumii, pe de altă parte. Nu foloseşte la nimic acuza că
Efeseni 1-3 se ocupă prea mult de “Acum” şi nu îndeajuns de „nu încă”. „Nu încă” e acolo în
capitolele 4 şi 5 şi mai ales 6, şi e acolo dintr-un motiv bine întemeiat. Pavel venise în Efes şi
aici a trăit şi a învăţat victoria puternică a lui Dumnezeu. După care a descoperit, mai întâi în
Corint, iar mai apoi şi în Efes, că, la fel ca evanghelia, puterea dumnezeiască se poate face
cunoscută numai printr-o slăbiciune omenească. Şi astfel oferă bisericilor Asiei, nu în cele
din urmă micilor comunităţi de pe valea râului Lycus, avertismentul realist şi apelul urgent să
nu se lase abătute de la ce spusese mai devreme în scrisoare, ci s-o încadreze în rama ei cu
necesitate umilă:
Fiţi puternici în Domnul şi în forţa tăriei Lui. îmbrăcaţi-vă în toate armelepanoplia lui
Dumnezeu, ca să
331
puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Pentru că lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a
sângelui, ci împotriva principatelor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva elementelor spirituale ale răutăţii care sunt în lăcaşurile
cereşti.
De aceea, luaţi toate armelepanoplia lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea
rea, şi, lucrând toate să rămâneţi în picioare. Staţi deci în picioare, având centură pe mijlocul
vostru adevărul, îmbrăcând drept platoşă dreptatea, încălţând în picioarele voastre vestea
bună a păcii. Peste toate luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse
ale celui rău. Luaţi drept coif mântuirea şi ca sabie a Duhului cuvântul lui Dumnezeu.
 Faceţi cu orice prilej în Duhul tot felul de rugăciuni şi de cereri, priveghind în ele cu toată
stăruinţa şi mijlocirea pentru toţi sfinţii. Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea cuvânt,
când îmi voi deschide gura, ca să fac cunoscută cu îndrăzneală secretul veştii celei bune a
evangheliei, pentru care pledez în lanţuri, ca să vorbesc cu îndrăzneală, cum şi trebuie să
vorbesc.46
Pavel învăţase făcând experienţe dramatice că puterile vor riposta. Fiecare rând al acestui
avertisment spune „cu asta am avut de-a face”. Şi, deşi a ajuns acum printr-o meditaţie
susţinută asupra suveranităţii lui Iisus la un simţământ proaspăt de încredere în „Dumnezeul
Care scoală/înviază morţii”, ştie foarte bine că îl aşteaptă încă cel puţin două provocări
majore. Vrea să meargă la Roma. Mai târziu, se va gândi şi la Roma ca la o escală în drumul
spre Spania. Dar cele două provocări nu vor să spună că plănuieşte acele călătorii încă de pe
acum.
Mai întâi trebuie să meargă în Corint fără nici o idee despre ce fel de primire îl aşteaptă
acolo. (Tit nu se întorsese
46
Efeseni 6,10-20.
332
încă; cu siguranţă, crede Pavel, e un semn rău în asta...) Apoi speră şi intenţionează să meargă
la Ierusalim şi, deşi va duce cu el colecta pe care, speră, au strâns-o bisericile alcătuite
majoritar din păgâni, se poate ca asta să înrăutăţească doar lucrurile. Ce vor gândi evreii
tradiţionalişti despre această epavă de apostol bătut de toate vânturile, venind cu prietenii lui
păgâni şi cu banii lui pătaţi să-i ia în zeflemea pe tradiţionaliştii din Oraşul Sfânt?
De la Efes la Corint
12
Corint II
încâlcitele dificultăţi în care se rostogoliseră Pavel şi Biserica corintiană sunt egalate doar
de întortocheatele investigaţii ale cercetătorilor care au încercat să-şi închipuie ce anume s-a
întâmplat mai exact în continuare. A doua scrisoare către Corint nu e doar, aşa cum am văzut
mai devreme, destul de diferită ca stil (cel puţin în câteva capitole) de celelalte scrisori ale lui
Pavel. E şi mai sacadată în structura ei de ansamblu de începuturi false, paragrafe în plus
inserate în argument, reluări bruşte ale unor teme anterioare şi, nu în cele din urmă, o bruscă
schimbare de dispoziţie spre sfârşit, pe măsură ce trece de la primele capitole chinuitoare şi
şovăitoare spre o concluzie dintr-odată combativă, cicălitoare şi optimistă. Ca la Galateni, ne
dorim iar şi iar să fi putut auzi şi celălalt capăt al conversaţiei telefonice. întrucât nu putem
face asta, şi această scrisoare a devenit un fel de cuib de coţofană în care au fost înghesuite
tot felul de mici teorii strălucite despre Pavel, adversarii, motivaţiile şi teologia lui. Din când
în când toată această colecţie de ciudăţenii trebuie dereticată din cuib, ca pasărea să se poată
cocoţa din nou acolo. întrucât în această carte nu intrăm în dezbaterile savante relevante,
propun să facem un tur proaspăt al întregii chestiuni şi să încercăm să urmărim sensul pe
care-l are scrisoarea înăuntrul povestirii lui Pavel aşa cum am urmărit-o până aici.
336
Punctul de plecare trebuie să fie sentimentul amestecat de şoc şi uşurare atunci când Pavel
a fost eliberat din închisoare. (Datez asta cândva la mijlocul sau la sfârşitul anului 56.)
întemniţarea lasă cicatrici durabile; suntem din nefericire familiari cu tehnicile folosite pentru
a frânge curajul „deţinuţilor” şi să nu ne imaginăm că ele au fost inventate în ultima sută de
ani. Pavel era obişnuit de acum cu suferinţa trupească, dar în Efes a experimentat tortura la un
nivel mai adânc. Emoţiile lui, imaginaţia lui, miezul inimii lui fuseseră zdrobite insuportabil.
Faptul că într-o zi apare cineva care deschide larg uşa închisorii şi-ţi spune să-ţi vezi de drum
nu înseamnă că poţi să tragi adânc aer în piept, să te scuturi şi să ieşi zâmbind în soare.
Amintirile sunt mereu prezente; vocile, atât din afară, cât şi dinăuntru; coşmarurile, gata să se
năpustească îndată ce-ţi închizi ochii. Cicatricele mentale rămân mult după ce s-au vindecat
cele fizice.
Cu aceste cicatrici s-a dus mai întâi, putem să fim siguri, în Colose. Camera de oaspeţi a
lui Filimon îl aştepta. Poate că a rămas acolo câteva săptămâni, aşteptând domolirea lentă a
coşmarurilor. Dar scopul său principal era să se îndrepte spre Corint şi n-avea de gând să rişte
ceea ce făcuse înainte luând o corabie care să străbată direct Marea Egee. Nu voia să apară
dintr-odată în Chenhreai, portul său răsăritean, şi să uimească biserica din Corint cu
apropierea lui neanunţată. Voia să ştie, cu mult timp înainte, de ce fel de primire avea să aibă
parte. îi vor fi rămas loiali după toate cele întâmplate?
Or asta implica întâlnirea cu Tit. După fiascoul „vizitei mâhnirii”, Pavel scrisese
„scrisoarea durerii”, mustrându-i fără îndoială pe membrii bisericii pentru modul în care-l
trataseră (Unul sau doi inşi anume? Nu ştim.) şi îndemnându-i la împăcare. Să-i fi sugerat
aceştia — abia îi venea să creadă, dar încă îi răsuna în urechi — că, dacă vrea să vină înapoi,
ar face bine să-şi facă rost de referinţe noi? Să-i fi spus într-adevăr că prezenţa sa personală şi
stilul discursului său public nu erau în rând cu ce doreau acum
337
de la un lider într-un oraş bine cotat precum Corintul? Şi să fi fost oare într-adevăr atât de
iritaţi de faptul că-şi schimbase planurile de călătorie, încât să-i spună că acum nu mai pot
crede nici un cuvânt pe care-l spune?
Da, spuseseră toate acele lucruri — sau asta deducem din scrisoare. Dar scrisoarea pe care
o numim 2 Corinteni pare ea însăşi scoasă din Pavel pe bucăţi şi cioburi. Se opreşte şi
reporneşte şi schimbă brusc vitezele şi nu este greu să înţelegem de ce anume. Nu doar pentru
că Pavel o scrie pe bucăţi, în drumul său prin nordul Greciei la sfârşitul anului 56 sau
începutul anului 57. Nu doar pentru că orice exaltare iniţială în urma eliberării din închisoare
şi a redobândirii libertăţii se estompase sau că amintirile dureroase îl bântuiau încă în fiecare
noapte. E şi faptul că e într-adevăr neliniştit; încă nu ştie dacă „scrisoarea durerii” nu făcuse
pur şi simplu mai mult rău, sau dacă nu cumva corintenii renunţaseră la ostilitatea faţă de el şi
voiau acum să se împace. Tit luase scrisoarea, dar unde anume se afla el?
Pavel călătorise spre Troada aflată la trei sute de kilometri spre nord sperând, împotriva
oricărei speranţe, să-l găsească acolo pe Tit. Micul grup de învăţăcei din oraş era dornic ca
apostolul să rămână şi să predice evanghelia; o numeşte „uşă deschisă aşteptându-mă în
Domnul”1. Dar nu putea avea odihnă. Era tulburat pe dinăuntru. Dacă visele urâte din Efes
păleau, cele mai vechi din Corint erau încă acolo. Derula iar şi iar în mintea lui scenele pe
care nu s-a aşteptat niciodată să le vadă de la cei cărora le trimisese minunatul poem despre
iubire: feţe mânioase, voci ridicate, oameni pe care-i considera prieteni privind acum în altă
parte, oameni cu care cândva se rugase şi plânsese fie lipseau, fie îi spuneau în faţă că era
depăşit, că nu mai era nevoie de el. Dorea disperat să afle cum stăteau acum lucrurile. Ce va
găsi când va ajunge acolo? Şi — încă mai tulburător — ce se va alege acum de marele lui
proiect,
1 2 Corinteni 2,12.
338
colecta pentru Ierusalim? Oraşele greceşti din nord vor contribui, era sigur de asta; dar ele
erau sărace. Fără o contribuţie din Corint, ar arăta firavă, un mic gest care avea să fie atât
dispreţuit din pricina dimensiunilor lui, cât şi suspectat din pricina originilor lui.
Aşa că zorea spre Macedonia, spre Filipi şi Tesalonic. „Nu vă îngrijiţi de nimic”, le
scrisese filipenilor nu cu mult înainte.2 Lucru, o ştie, mai uşor de spus decât de făcut; o ţintă
spre care să tinzi mereu, nu o condiţie permanentă a unei spiritualităţi îngâmfate. Ajungând
acum în Filipi, era „zbuciumat în orice fel” de „bătălii din afară şi frici dinăuntru”3.
în aceste remarci chinuite, fragmentate avem sentimentul că ne uităm pe furiş în
simţămintele cele mai lăuntrice ale unui om, într-un mod egalat de puţine texte antice.
Străfulgerări ocazionale există, poate, şi în scrisorile lui Cicero sau ale lui Seneca, deşi
acestea sunt scrise cu o şlefuire şi etalare deliberate. Curtenitorul Marcus Aurelius îşi
proiectează în ele stoicismul rece şi studiat. Cel mai apropiat ar putea fi Augustin, patru sute
de ani mai târziu. Imaginea modernă normală despre Pavel ca moralist strident şi excesiv de
încrezător nu-şi are locul. Nu doar că e dărâmat fizic şi emoţional; nu-i mai pasă dacă ştiu
asta şi corintenii. Şi asta într-o lume care aştepta de la liderii ei să fie personaje exemplare şi
respectabile social.
Aşa că merge încă o dată pe cărări deja parcurse. Mergea de la Troada spre Macedonia,
refăcând călătoria întreprinsă cu atâta emoţie cu doar câţiva ani în urmă, şi tot nu găsea
uşurare sau odihnă. Revenea mereu întrebarea sâcâietoare: să fi fost totul în zadar?
Dintr-odată norii se dau deoparte şi reapare soarele, îndrăgitele sale biserici din Filipi şi
Tesalonic n-au mai fost în stare să-l mângâie. Un singur lucru o putea face. Şi în cele din
urmă el s-a întâmplat:
2
Filipeni 4, 6.
3
2 Corinteni 7, 5.
339
Dar Dumnezeu, Care-i mângâie pe cei umiliţi, ne-a mângâiat cu venirea lui Tit. Şi nu numai
cu venirea lui, ci şi cu mângâierea cu care a fost el mângâiat la voi, vestindu-ne dorinţa
voastră, plânsul vostru, zelul vostru pentru mine, ca mai mult să mă bucur.4
Veştile erau bune. Corintenii erau consternaţi gândindu-se cât de rău îl trataseră şi se
întreceau să-şi ceară iertare. Făceau tot posibilul să pună lucrurile în ordine. La bază fusese o
ticăloşie (ce anume a fost cu neputinţă să o spunem acum) şi erau dornici să pună toate la
punct. Loialitatea lor fusese contestată, dar rămăsese fermă. Aşa că, după ce fusese abătut
peste măsură aşteptând veşti, Pavel se află acum pe culmile bucuriei:
Chiar dacă v-am întristat în scrisoare, nu-mi pare rău, deşi îmi părea rău; căci văd că, fie şi
numai pentru un timp, scrisoarea aceea v-a întristat. Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi
întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat potrivit lui Dumnezeu, ca
să nu fiţi cu nimic păgubiţi de noi....
Peste mângâierea noastră ne-am bucurat peste măsură mai ales pentru bucuria lui Tit,
pentru că duhul lui a fost odihnit de voi toţi.... Mă bucur că în orice lucru vorbesc deschis cu
voi.
Cu asta se poate întoarce la lucru într-o stare sufletească foarte diferită. Următoarele două
capitole sunt despre colecta pentru Ierusalim. Bisericile macedonene îşi achitaseră deja
contribuţia remarcabil de substanţială, având în vedere suferinţa şi sărăcia lor. Acum e rândul
Corintului. Pavel îl trimite înapoi iarăşi pe Tit împreună cu alţi doi tovarăşi (e chinuitor
pentru noi, dar nu spune cine sunt). Ei au misiunea să-i instruiască pe corinteni să-şi
pregătească şi ei contribuţia aşa încât să nu mai fie nici o stinghereală când soseşte Pavel.
4
2 Corinteni 7, 6-7.
5
2 Corinteni 7, 7-9.13-16.
340
Dacă am menţionat diversitatea stilurilor din 2 Corinteni, trebuie să menţionăm — ca
revelând ceva despre personalitatea lui Pavel — că în capitolele 8 şi 9, secţiunea despre
strângerea de fonduri, întâlnim o limbă greacă foarte elaborată şi muncită. Jena apostolului
este evidentă. O măsură a acestui sentiment de jenă este că nici măcar o dată în aceste 39 de
versete nu menţionează cuvântul „bani” sau altceva apropiat. Vorbeşte de „har” şi „datorie”,
„serviciu”, „serviciul vostru în această slujire” şi desigur „părtăşie/comuniune”, koinonia.
Toate acestea ridică scena de pe care ne putem uita la scrisoare ca întreg. Aşa cum am
menţionat, ea sare sacadat de la o temă la alta. Dar tema de bază e propria slujire apostolică a
lui Pavel. Orice probleme specifice vor fi existat, ele ţâşniseră din eşecul şi neputinţa
corintenilor de a înţelege cum anume trebuia să arate slujirea apostolică. La rândul său, acel
eşec crescuse dintr-o viziune superficială sau inadecvată despre evanghelie. Avându-şi
propria slujire contestată la nivelul cel mai adânc, apostolul abordează frontal întrebarea ce
anume este şi ce anume face un apostol. Răspunsul său se centrează pe ciudatul rol pe care-l
joacă moartea lui Iisus în lucrarea apostolului. Acesta e modul în care avansează „slujirea
împăcării”, cu apostolul întrupând credincioşia divină şi demonstrând prin aceasta încă o dată
felul în care Pavel se lasă modelat pe figura „servitorului/slugii” din Isaia 49.6
Concret, Pavel contestă orice sugestie că ar avea nevoie de „referinţe oficiale” dacă vrea
să se întoarcă în Corint. „Uitaţi-vă în oglindă”, le spune. „Voi sunteţi referinţa noastră
oficială!” Biserica din Corint, aşa cum stă, locuită de Duhul, e „o scrisoare de la Mesia, cu
noi ca mesageri ai ei”7. Aceasta arată că sunt într-adevăr oameni ai legământului înnoit
făgăduit în scriptură şi, la rândul său, asta arată că apostolia lui Pavel era şi este adevărata
problemă. Pavel
6
2 Corinteni 5, 21-6, 2, cu Isaia 49, 8.
7
2 Corinteni 3, 3.
341
discută asta în capitolul 3 prin intermediul unei extinse comparaţii între auditorii lui Moise şi
ai săi. Moise nu putea vorbi deschis pentru că inimile ascultătorilor săi erau împietrite, dar
Pavel poate vorbi şi vorbeşte deschis şi îndrăzneţ (spre evidentul disconfort al corintenilor)
pentru că inimile lor au fost transformate de Duhul.
Lucru destul de limpede. Dar Pavel continuă insistând că slujirea pe care o exercită e pur
şi simplu slujirea extinsă a Domnului răstignit şi înălţat însuşi:
Dumnezeul acestui veac a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina veştii
celei bune a slavei lui Mesia care este chipul/imaginea lui Dumnezeu. Fiindcă nu ne
proclamăm pe noi înşine, ci pe Mesia Iisus ca Domn iar pe noi înşine sclavi ai voştri din
pricina lui Iisus. Fiindcă Dumnezeu Care a zis: „Să strălucească din întuneric lumină” — El a
strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Mesia.8
Suntem aici foarte aproape de cuvintele lui Pavel despre Iisus din Coloseni şi cu acelaşi efect:
Iisus e adevăratul Chip/imagine a lui Dumnezeu, Omul autentic care întrupează în sine însuşi
intenţiile iubitoare ale lui Dumnezeu, intenţii care-L implică pe Dumnezeu Creatorul însuşi
lansându-şi prin evanghelia lui Iisus şi puterea Duhului noua creaţie în inimile şi vieţile
poporului Său.
Ceea ce îl aduce pe Pavel înapoi la adevărul care-l mistuise dureros în lunile dinainte:
Dar avem comoara aceasta în vase de lut, ca astfel puterea extraordinară să fie a lui
Dumnezeu şi nu de la noi care în toate suferim presiuni, dar nu suntem striviţi, suntem în
impas, dar nu fără ieşire, prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi, purtând
8
2 Corinteni 4, 4-6.
342
totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.9
La rândul său acesta conduce la reflecţii suplimentare despre moarte şi viaţă, care dezvoltă
lucruri despre înviere pe care Pavel le spusese în scrisoarea anterioară.
Un lucru se evidenţiază ca având un interes deosebit în căutarea noastră de a afla ce
anume îl impulsiona. Aşteaptă încă întoarcerea lui Iisus şi odată cu ea scularea/învierea
morţilor. Dar în timp ce în 1 Corinteni presupunea că la acea dată va fi încă printre cei vii 10,
acum are în faţă perspectiva că ar putea muri înainte ca toate să se întâmple. Lucru anticipat
în Filipeni11 şi integrat acum în gândirea lui fără îndoială ca parte a faptului că în Efes
„primise condamnarea la moarte”12. Viziunea sa despre viitorul lui Dumnezeu nu se
schimbase. S-a deplasat însă locul în care se va afla în acel viitor. Indiferent însă de cum se
vor derula toate, scularea/învierea care va să vină cu tot ce ţine de ea e platforma pe care
Pavel îşi aşază una dintre afirmaţiile sale cele mai caracteristice şi centrale despre ce anume
însemnase de fapt chemarea sa de o viaţă. în cuvintele sale, ceea ce-l făcuse să fie persoana
care era fusese faptul că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos, ca să aducă fiecare cele pe care le-a făcut prin trup, fie bine, ori rău.
Cunoscând frica de Domnul, căutăm să convingem oamenii, dar pentru Dumnezeu
suntem deplin şi sper că suntem deplin deschişi şi în conştiinţele voastre. Fiindcă nu ne
recomandăm iarăşi pe noi înşine pentru voi, ci vă dăm prilej de glorificare pentru noi, ca să
aveţi ce să spuneţi acelora care se glorifică cu faţa, şi nu cu inima.
9
2 Corinteni 4, 7-10.
10
1 Corinteni 15, 51-52; de asemenea 1 Tesaloniceni 4,17.
11
Filipeni 1, 21-23.
12
2 Corinteni 1,12.
343
Căci, dacă ne-am ieşit din fire, e pentru Dumnezeu, iar dacă suntem cu mintea întreagă e
pentru voi. Fiindcă iubirea lui Mesia ne face să presăm pe noi care judecăm aceasta: că dacă
unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi. Şi a murit pentru toţi, ca aceia care sunt vii să nu
mai fie vii pentru ei înşişi, ci pentru Acela care a murit şi s-a sculat/a înviat pentru ei.13
„Frica de Domnul” este o frică cucernică; există însă şi iubire. Vine o zi de judecată când
orice lucrare va fi evaluată, dar în spatele ei şi motivându-l pe Pavel mult mai profund decât
orice altceva, era sentimentul unei iubiri personale, o iubire pentru el, o iubire prin el. Iubirea
de care vorbise în prima sa scrisoare („Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pe sine
însuşi pentru mine”). Iubirea pe care a văzut-o la lucru acum în Corint şi Efes, în Filipi şi
Tesalonic; iubirea care devenise apoi o bogată legătură cu prieteni şi colaboratori în ciuda
dezacordurilor şi dezamăgirilor. Iubirea care va dăinui în ciuda a toate. în şi prin toate acestea
noul legământ în Mesia şi Duhul înseamnă o nouă creaţie:
Dacă e cineva în Hristos, e o creaţie nouă; cele vechi au trecut, iată noi s-au făcut toate. Şi
toate sunt din Dumnezeu Care ne-a împăcat cu Sine însuşi prin Mesia şi ne-a dat slujirea
împăcării.14
Dacă corintenii nu înţeleseseră până acum la ce anume se referea Pavel, o ştiu cu
siguranţă acum. El nu se joacă de-a apostolul. Nu-şi adaptează mesajul sau metodele
standardelor sociale şi culturale ale oricărui oraş sau civilizaţii. Dacă oamenilor nu le place ce
văd, e problema lor; evreii cer semne, grecii caută înţelepciune şi tot ce primesc e un Mesia
răstignit.
Da, şi un apostol în suferinţă. Aceasta e tema care leagă la un loc toate celelalte în 2
Corinteni, tema cuibărită în
13
2 Corinteni 5,10-15.
14
2 Corinteni 5,17-18.
344
inima ca şi în trupul lui Pavel în ultimul an sau doi, mai mult decât până atunci. Subliniind
corintenilor că nu foloseşte retorica, ci spune simplu lucrurile aşa cum sunt, încălzindu-se
pentru tema lui trebuie să fi zâmbit neguros la perspectiva de a le oferi câteva voleuri de
artificii verbale. Iată-l pe primul:
Ci în toate recomandându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în răbdare multă, în
presiuni, în constrângeri, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în revolte, în osteneli, în
privegheri, în postiri, în curăţie, în cunoaştere, în încetineală la mânie, în bunătate, în Duh
Sfânt, în iubire neipocrită, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele
dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinstire, prin defăimare şi
elogiere, ca nişte amăgitori, deşi în adevăr, ca nişte necunoscuţi, deşi recunoscuţi, ca fiind în
pragul morţii, deşi iată suntem vii, ca nişte pedepsiţi, dar nu daţi la moarte, ca nişte întristaţi,
dar pururea bucurându-ne, ca nişte săraci, dar îmbogăţind pe mulţi, ca unii care n-au nimic,
dar deţinând toate.15
Şi sunt şi mai multe. Acum că l-a întâlnit pe Tit care l-a asigurat că într-adevăr corintenii
sunt într-o stare de penitenţă şi înflăcărare, se relaxează. Şi asta îi permite în ultimele capitole
ale scrisorii să abordeze o problemă mai profundă aflată sub zgomotul de suprafaţă. Există
unii, fie încă în Corint, fie având încă influenţă asupra corintenilor, care se lăudaseră
pretinzând un fel de superioritate asupra lui Pavel. Sunt evrei, asta e limpede. Dar ne putem
îndoi că sunt genul de evrei care să fi insistat asupra tăierii împrejur pentru convertiţii păgâni,
întrucât Pavel nu desfăşoară nici unul din argumentele pe care le foloseşte în Galateni şi
altundeva împotriva acelei poziţii.
15
2 Corinteni 6, 4-10.
345
Din ceea ce spune reiese că ei se „lăudau” cu statutul lor, cu realizările, cu metodele lor şi
poate şi cu alte lucruri. Şi sunt furioşi pentru că Pavel refuză să joace aşa cum cântă ei. Nu
va juca jocurile lor. Văzuse problema venind cu mult înainte, motiv pentru care, deşi în
nordul Greciei acceptase un sprijin financiar de la bisericile din Macedonia, a refuzat mereu
un astfel de ajutor din partea Corintului. A spus-o deja în 1 Corinteni 9 şi o reaccentuează
acum în 2 Corinteni 1116. „Lauda” lui a fost şi este aceasta: că a făcut evanghelia să fie ceea
ce este ea de fapt „fără plată”17. Iar acum este el însuşi acuzat că stă deoparte, că nu-i iubeşte
de fapt.18 Nimeni nu va putea să-l „cumpere”, să-l plătească ca pe un lăutar care cântă melodii
la cerere. Oricine a avut de-a face cu complicaţiile finanţelor bisericeşti, mai cu seamă într-o
comunitate cu diferenţe mari de venituri, ştie că amestecul de bani şi slujire poate produce
uşor tensiuni în special acolo unde în fundal se află o problemă de statut social.
Toate acestea precipită una din cele mai elegante şi hazlii salve retorice din întreg Noul
Testament. După toată bătaia de cap dinainte, în 2 Corinteni 11,16-12,10, Pavel se descrie în
cele din urmă în statură completă.
Pentru a înţelege cum anume funcţionează acest pasaj şi a dobândi o intuiţie nouă şi
precisă a felului în care par să fi operat mintea şi imaginaţia lui Pavel, trebuie să ne
transpunem în lumea unei colonii romane cum e Corintul. Atât în Roma, cât şi în provincii,
de la oficialii romani se aştepta să-şi celebreze realizările. Pe măsură ce se apropiau de
sfârşitul mandatului lor în funcţie, aceştia doreau să-şi sape în piatră sau chiar marmură lista
cu realizările lor, cu proiectele lor de lucrări publice. E ceea ce făcuse spectaculos Augustus
gravându-şi lista cu realizări în litere uriaşe pe monumente din tot imperiul. Echivalentul
roman
16
2 Corinteni 11, 7-11.
17
1 Corinteni 9,18.
18
2 Corinteni 11,11.
346
al unui CV [curriculum vitae] (ne aducem aminte că şi corintenii cereau scrisori proaspete de
recomandare pentru Pavel) se numea cursus honorum, „parcursul onorurilor”. îţi înregistrai
timpul când ai fost chestor ridicarea la rang pretor. Menţionai timpul în care ai fost
responsabil cu sistemul de aprovizionare cu apă al oraşului sau alte roluri civice importante.
După care, dacă erai norocos, îţi menţionai anul în care ai servit drept consul. Pentru cei mai
mulţi aceasta rămânea încununarea unei cariere politice, chiar pe timpul imperiului, când
oricine ştia despre consuli că ocupau locul doi după împărat. Menţionai apoi serviciul ca
proconsul: conducerea unei provincii. Mai era şi cariera militară: o listă a campaniilor
câştigate, a rănilor, a decoraţiilor primite.
Pentru un soldat exista o onoare specială. La asediul unei cetăţi se ridicau scări până în
vârful zidurilor. Fiind unul dintre gesturile cele mai periculoase şi cu adevărat nebuneşti,
prima persoană suită pe zid într-un atac (presupunând că supravieţuia) putea pretinde drept
premiu râvnita corona muralis, „coroana zidului”. Dar cu multele scări ridicate simultan era
greu de ştiut precis cine ajungea primul. Puteai, prin urmare, revendica acest premiu cu
jurăminte.
Acesta era genul de persoană în căutarea căreia se aflau corintenii. Vor fi fost încântaţi de
„cultura celebrităţii” din unele părţi ale bisericii occidentale de azi. Asta sperau să fie Pavel,
motiv pentru care erau atât de ruşinaţi de prezenţa lui ponosită, de felul său stângace de a
vorbi, de stilul contondent şi direct în care învăţa. Faptul că punctul culminant al scrisorii e o
glorioasă parodie a întregii acestei lumi de autoglorificări şi realizări imperiale, escaladări de
ziduri şi toate celelalte, spune mai multe decât volume întregi despre Pavel ca persoană,
despre ce anume este vorba în 2 Corinteni şi despre ce anume (va fi spus) este evanghelia. El
se laudă cu toate lucrurile rele. După ce i-a avertizat că va vorbi ca un nebun se lansează:
347
Sunt ei slujitori ai lui Mesia? Nebuneşte spun: eu sunt dincolo de ei! în osteneli mai mult, în
închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la evrei de cinci ori am luat
patruzeci de lovituri de bici fără una, de trei ori am fost bătut cu vergi, o dată am fost bătut cu
pietre, de trei ori am naufragiat, o noapte şi o zi am plutit pe adâncul mării; în călătorii de
multe ori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în
primejdii de la păgâni; în primejdii în oraşe, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în
primejdii între fraţii mincinoşi; chiar şi în osteneală, în privegheri adeseori, în foame şi în
sete, în postiri de multe ori, în frig şi dezbrăcat.
în afara acestora ceea ce mă stăpâneşte zi de zi e grija de toate bisericile. Cine e slab şi eu
să nu fiu slab? Cine se scandalizează şi eu să nu ard?
Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele! Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! în Damasc, liderul
local al regelui Areta păzea cu strajă cetatea Damascului ca să mă prindă, şi printr-o fereastră
am fost lăsat în jos peste zid într-un coş şi am scăpat din mâinile lui.19
„O aveţi în faţă. Iată lista cu realizările mele”, spune. „Iată CV-ul meu, aplicaţia mea
pentru slujba de apostol! Şi, peste toate, declar sub jurământ că atunci când lucrurile mergeau
prost am fost cel dintâi care am fugit peste zid.” Suntem nevoiţi să sperăm că în acest punct
marea majoritate a celor care ascultau scrisoarea în Corint zâmbeau cel puţin larg. O
magnifică piesă de retorică pentru a explica că retorica nu contează („Nu sunt orator ca
Brutus”). O listă de laude cu capul în jos, un cursuspudorum, un „parcurs al ruşinilor”, dacă
vreţi.
19
2 Corinteni 11, 23-33.
348
Şi Pavel continuă în capitolul 12 cu experienţele sale duhovniceşti, dar pare să fie
neobişnuit de reticent: „Cineva... acum paisprezece ani... a fost răpit la al treilea cer... şi a
auzit... cuvinte... care nu e îngăduite oamenilor să le reproducă.” 20 E aceeaşi idee. Da, evident
că Pavel avusese experienţe extraordinare, dar nu asta e baza pe care stă înaintea lor ca
apostol al unui Mesia răstignit. Lucrul principal e că, după toate acestea, Pavel primise „un
ghimpe în trup”. Speculaţiile sunt numeroase. A fost acesta o boală? O slăbiciune fizică? O
ispită deosebit de sâcâietoare care revenea să-l muşte încontinuu? O conştiinţă mâhnită pentru
viaţa violentă dinainte sau pentru cearta publică cu Barnaba? Nu ne spune.
Ceea ce spune, şi valorează mai mult decât orice informaţie reală pe care am putea-o
avea, e ceea ce învăţase din acea experienţă şi mai cu seamă, putem presupune, din întreg
oribilul proces al confruntării din Corint şi al prăbuşirii din Efes. „Harul meu îţi este
îndeajuns”, spusese Domnul. „Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” 21 Exact ce avea
nevoie să audă Pavel; exact ce nu voiau să audă corintenii. Dar trebuiau să o audă pentru că
venea la capătul celei mai puternice şi personale scrisori redactate până atunci de Pavel:
Deci cel mai bucuros mă voi glorifica mai ales în slăbiciunile mele, ca să stea cort peste mine
puterea lui Mesia. De aceea am bună plăcere în slăbiciuni, în insulte, în constrângeri, în
prigoniri, în strâmtorări pentru Mesia, căci când sunt slab, atunci sunt puternic.22
Aşa că Pavel se întoarce în sfârşit în Corint. Domnul îi dăduse autoritate, ne spune, nu ca
să dărâme, ci ca să clădească.23 Dacă mai e ceva de dărâmat o va face; dar,
20
2 Corinteni 12, 2-4.
21
2 Corinteni 12, 8.
22
2 Corinteni 12,9-10.
23
2 Corinteni 13,10.
349
cum le spusese filipenilor, învăţase să fie mulţumit cu orice. Deznodământul final al
îndelungatei şi complexei relaţii a lui Pavel cu Corintul îl descoperă ca pe un om în care
evanghelia Domnului răstignit şi înviat ardea ca un incendiu. După tot ce trecuse prin Corint
şi Efes poate fi acum recunoscut. E marcat, dincolo de orice contestare, ca reprezentant al
unui Mesia răstignit.
în toţi aceşti ani tulburi ceva se stârnise în mintea şi inima lui Pavel. îşi cunoştea vocaţia,
lucrul la care-l chemase Iisus pe Drumul Damascului. A fost uneori ispitit să se întrebe dacă
nu cumva îşi irosise timpul în zadar, dar de fiecare dată când revenea acel gând, îl trecea prin
bucla mentală din Isaia 49 (întrebarea servitorului/slugii dacă totul fusese în zadar şi
chemarea divină care răspundea mereu acelei întrebări). Continuase trecând prin bătăi de cap
şi prăbuşiri, dar şi prin clipe de mare încurajare şi exaltare. învăţase şi se certase, predicase şi
discutase în conversaţii scurte şi dialoguri ample cu străini şi prieteni, cu prieteni dornici şi
privitori suspicioşi. Era în preajma pistelor. Ştia în ce crezuse, cum anume funcţionau marile
naraţiuni scripturistice despre Avraam, Exod, David, exil şi Mesia. Le expusese de o mie de
ori şi discutase implicaţiile şi concretizările lor în toate variaţiunile imaginabile şi împotriva
oricărei obiecţii posibile. Acum, când se aşeza să plănuiască şi apoi să dicteze marea sa
scrisoare către Roma, nu gândea lucrurile pentru prima dată. Romani era ceva nou, dar fiecare
idee expusă în ea fusese încercată, testată şi elaborată în amănunţime.
Existau motive precise ca să scrie Romani în acel moment (probabil în primăvara sau vara
anului 57). Vom ajunge la ele de îndată. Dar de ce s-o scrie în acest fel? Romani se află într-o
altă categorie decât celelalte scrisori ale lui Pavel din numeroase motive, dar mai cu seamă
datorită structurii ei atente şi solide. Vine în patru secţiuni, fiecare cu propria ei integritate,
argument de substrat
350
şi mişcare interioară. împreună cele patru secţiuni formează o singură linie de gândire, urcând
şi coborând, dar mereu în drum spre puncte precise pe care vrea să le atingă. Rămâne o
chestiune deschisă (cel puţin pentru mine) dacă Pavel cunoştea modele sau precedente literare
pentru acest gen de lucru. Ce nu poate fi pus la îndoială e faptul că o gândise până la capăt cu
foarte multă grijă şi ştia exact ce face. Savanţi şi predicatori vorbesc şi scriu uneori de parcă
Pavel făcea toate aceste lucruri în zbor. E posibil să existe şi astfel de pasaje — să ne gândim,
de exemplu, la unele din frazele tăioase din Galateni, pe care un ochi editorial rece le-ar fi
eliminat —, dar nu în Romani. Gândise, se rugase şi predase acest material iar şi iar. Acum se
hotărâse doar să toarne această esenţă distilată în patru borcane şi să le aşeze într-un şir în
care împreună voiau să spună mai multe decât suma părţilor lor.
Aşa ceva nu are loc din întâmplare. Romani nu e ca 1 Corinteni (a doua scrisoare ca
lungime), în care, deşi există o curgere a gândirii, lucrurile se succed mai mult ca o listă.
Romani are o măiestrie literară şi artistică nicăieri altundeva încercată de Pavel şi, ar putea
adăuga cineva, de nici unul din contemporanii lui. Ar trebui ascultată ca o simfonie — nu
numai pentru următoarea melodie măreaţă, ci pentru ansamblul mai amplu la care contribuie
toate melodiile.
Unii au sugerat, destul de firesc, că Romani ar fi o „teologie sistematică” deliberată,
însumând credinţele pe care Pavel le făurise de-a lungul deceniului anterior de activitate. E
ceva mai mult decât un grăunte de adevăr în asta. Dar atunci nu numai că există omisiuni
semnificative (nici o menţiune, de exemplu, despre Euharistie, despre care ştim din 1
Corinteni că era un centru vital al cultului primilor creştini), ci, în ciuda „diviziunilor” şi
„capitolelor” din unele traduceri, fluxul gândirii din scrisoare nu e o trecere de la o „temă” la
alta. E, să o spunem din nou, un argument susţinut şi integrat, în care Pavel revine iar şi iar la
teme asemănătoare, dar de fiecare dată (pentru a continua analogia muzicală) într-o cheie
diferită sau cu o orchestraţie diferită.
351
Scrisoarea nu e doar un rezumat al tuturor lucrurilor pe care le preda Pavel. E menită să
marcheze puncte vitale pentru biserica din Roma. Pavel nu vizitase Roma, dar din salutările
care încheie scrisoarea e limpede că are acolo câţiva prieteni şi ştia destul de multe despre ce
anume se întâmpla atât în biserică, cât şi în societatea mai largă. Toate acestea sunt relevante
pentru ce spune şi de ce spune ceea ce spune.
Motivul cel mai evident e acela că intenţiona să-şi încheie acum lucrarea în colţul
răsăritean al lumii mediteraneene şi să se mute în occident. Aşa cum am sugerat mai
devreme, cred că asta era o ambiţie mai la obiect decât simplul fapt de a găsi tot mai mulţi
oameni cărora să le predice, tot mai multe „suflete” de „salvat/mântuit” (nu că Pavel ar fi
formulat-o astfel). Voia să înfigă flamura evangheliei mesianice în puncte-cheie în care
fusese fluturată altă „evanghelie”: „evanghelia” Imperiului Roman, a Cezarului şi a tuturor
operelor lui. Roma era, prin urmare, ţinta evidentă; dar, dincolo de ea, un centru major de
cultură şi influenţă romană era Spania, marginea occidentală a lumii atât cât era cunoscută
contemporanilor lui Pavel. Marele contemporan al lui Pavel, Seneca, venea de acolo. Galba,
care avea să se bucure în curând de câteva zile pe tronul de împărat, era guvernator acolo cu
baza în portul Tarragona, probabil ţinta iniţială a lui Pavel. Tarragona se mândrea cu un
amplu templu al Cezarului. Ca şi în Efes sau Corint, Pavel va fi tânjit să anunţe că Iisus era
adevăratul Kyrios chiar sub nasul Cezarului. Nu conta cu ce preţ.
Dar pentru asta, putem presupune, avea nevoie de o bază atât ca sursă de sprijin financiar
şi practic, cât şi ca o comunitate care să intre în comuniune cu el în rugăciune. Iar pentru asta
trebuia să existe o înţelegere reciprocă mai adâncă. Trebuiau să ştie cine era şi despre ce era
toată lucrarea lui. Se poate ca ei să fi auzit tot felul de zvonuri despre el. Se poate ca unii să
nu fi avut încredere în el, fie
352
pentru că era prea evreu, fie pentru că trata prea lax anumite elemente ale practicii evreieşti
(ambele acuzaţii fuseseră de altfel formulate). Un gen de schiţă a învăţăturii lui era o
necesitate fundamentală.
Dar acesta e doar un început. Exista o nevoie încă şi mai apăsătoare. Se întâmplase în
trecutul recent ceva care-i pusese pe adepţii romani ai lui Iisus într-o postură nouă şi
complicată. Ne amintim că, ajuns împărat în 41 d.Hr., Claudiu i-a izgonit pe evrei din Roma
după răzmeriţe întâmplate în comunitatea lor. Avem mai puţine informaţii despre asta decât
ne-ar plăcea, dar mărturia pe care o avem sugerează ca dată probabilă sfârşitul primului
deceniu al domniei lui Claudiu. (Mai trebuie să presupunem şi că în realitate nu vor fi plecat
toţi evreii, ci avusese loc doar o decimare a comunităţii, astfel încât evreii rămaşi vor fi fost
nevoiţi să se dea la fund ca să-şi ascundă adevărată identitate.) Prietenii lui Pavel, Priscilla şi
Acvila, se aflau între cei care plecaseră, fapt pentru care erau în Corint atunci când Pavel a
ajuns prima dată aici, probabil în anul 49. Dar odată cu moartea lui Claudiu în anul 54 şi
urcarea pe tron a lui Nero, edictul lui Claudiu a fost revocat. Evreii au avut iarăşi voie să fie
dacă nu tocmai bine primiţi, măcar îngăduiţi înapoi în oraş.
„Dacă nu tocmai bine primiţi” pentru că în toată această perioadă, ca în multe alte timpuri
şi culturi, în Roma a existat o răbufnire, şi uneori mai mult decât o răbufnire, de sentimente
antievreieşti. (Folosim termenul „antievreiesc”, nu „antisemit”, întrucât acesta din urmă
implică un gen de teorie rasială necunoscută până în secolul XIX.) Să ne gândim la învinuirea
din Filipi că Pavel şi Sila erau evrei care învăţau lucruri a căror practicare ar fi fost ilegală
pentru romani. Să ne gândim la murmurul furios atunci când evreul Alexandru s-a ridicat să
vorbească în amfiteatrul din Efes. Acelaşi lucru poate fi sesizat în marginea remarcilor unor
poeţi ca Iuvenalis sau ale unor istorici sarcastici ca Tacitus.
353
Sub prejudecata etnică exista mereu suspiciunea teologică, transferată în secolele
următoare asupra creştinilor, că evreii nu-i venerau pe zei, aşa că atunci când aveau loc
lucruri rele oamenii ştiau pe cine să arunce vina. Chiar şi în Corint, refuzul lui Gallio de a
pronunţa o sentinţă în privinţa lui Pavel a făcut ca gloata să-l ia la bătaie pe preşedintele
sinagogii şi s-au mulţumit cu asta. Hăituirea evreilor era o modă pentru mulţi din tot Imperiul
Roman. Romanii au permis poporului evreu să se închine Dumnezeului lor, să încaseze taxe
pentru Templul din Ierusalim şi să fie scutiţi de la obligaţii religioase care compromiteau
credinţele lor, inclusiv de la cultul Romei şi al împăratului. Dar asta nu însemna că romanii îi
agreau. Şi Pavel putea vedea, chiar prea bine, unde putea duce asta.
Un secol mai târziu, apostolul avea să primească o confirmare dramatică. Un lider pe
nume Marcion, originar din Sinope pe ţărmul asiatic al Mării Negre, a sosit la Roma învăţând
o versiune de creştinism în care Dumnezeul lui Iisus era opus în mod radical Dumnezeului
evreilor. Redactase o ediţie trunchiată masiv a Noului Testament cu elementele prea evreieşti
şi scripturistice omise sau corectate. Credinţa creştină pe care o învăţa — devenind foarte
populară — nu lăsa nici un loc pentru evrei şi tradiţiile lor. Devenise un fenomen cu totul
păgân.
Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a vedea acest pericol venind. Fusese mai
puţin plauzibil în bisericile pe care le întemeiase Pavel în Asia Mică şi Grecia, unde începea
mereu în sinagogă şi arăta limpede faptul că mesajul era „pentru evrei mai întâi, dar şi pentru
greci”24. Pavel nu dăduse nici un prilej pentru vreo idee a unei comunităţi a lui Iisus alcătuită
numai din păgâni. în majoritatea oraşelor în care predicase, cu posibila excepţia a marii
metropole a Efesului, comunitatea adepţilor lui Iisus n-a fost probabil niciodată foarte
numeroasă, grupând doar câteva zeci sau în Corint o sută sau două sute de creştini.
24
Romani 1,16.
354
Era mult mai greu, deşi nu imposibil, ca în astfel de comunităţi, cel puţin pentru început, să se
dezvolte poziţii teologice semnificativ diferite. Dar în Roma lucrurile stăteau diferit. Mesajul
lui Iisus sosise aici cândva după anul 40 (tradiţia spune că l-ar fi adus Petru, dar nu avem nici
o dovadă din veacul întâi în acest sens) şi în orice caz Roma era un oraş în care, ca şi astăzi în
oraşele mari, grupuri culturale şi etnice diferite se strângeau în zone proprii ale oraşului. E
foarte plauzibil, şi asta reiese din salutările adresate diferitelor biserici-case din Romani 16, să
fi existat multe grupuri diferite în Roma, toate închinându-se lui Iisus, dar fără un contact
între ele şi aproape sigur cu obiceiuri locale diferite care vor fi datorat nu puţine lucruri
culturii din care proveneau membrii lor.
Era o situaţie nouă şi care cerea nou gen de expunere. De aceea, că veni vorba, n-are nici
un sens să privim scrisorile lui Pavel drept schiţe succesive ale unei „teologii sistematice”, cu
Galateni prima schiţă şi Romani varianta finală a unui scenariu în esenţă acelaşi. Galateni şi
Romani acoperă desigur teme până la un punct similare. Dar câtă vreme Galateni e scrisă în
pripă şi în focuri ca să spună: Sub nici o formă nu trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să acceptaţi
Tora, Romani e scrisă cu mai mult răgaz şi mult mai multă grijă compoziţională ca să spună:
Trebuie să realizaţi între evreu şi grec echilibrul modelat după evanghelie.
Nu că Pavel e „anti-Lege” în Galateni şi „pro-Lege” în Romani. Acest gen de analiză
superficială a avut momentele ei de succes. Mai degrabă apostolul vede un gen de pericol în
Galatia şi-şi dă seama că trebuie împiedicat numaidecât. Şi vede un alt pericol pe termen mai
lung în Roma şi decide să se inspire din reflecţia sa biblică şi pastorală de o viaţă pentru a
construi un meterez menit să ţină la distanţă absurdul extrem al unei mişcări a lui Iisus
dornice acum să lase în urmă rădăcinile evreieşti şi scripturistice. Ştia prea bine din
experienţă personală că evreii îl vor privi ca pe un trădător, nu mai bun decât un păgân, şi că
păgânii
355
îl puteau privi ca pe unul dintre acei evrei enervanţi, cu câteva elemente iritante proprii în
plus. Vinul nou al evangheliei era prea dulce pentru unii şi prea sec pentru alţii. Dar nu avea
de ales. „Iubirea lui Mesia”, scrise Corintului, „ne presează.”25
Pavel a văzut deci pericolul constând în faptul că, în absenţa evreilor, între anii 49 şi 54
crescuse o nouă generaţie de adepţi romani ai lui Iisus mândră la gândul că, deşi începuse
„accidental” în lumea evreiască, noul cult devenise acum un fenomen complet păgân. Ispita
unei astfel de noi generaţii era să privească spre puternicele comunităţi ale sinagogilor din
Roma prosperând şi funcţionând iarăşi după cinci ani de suspendare şi să presupună că
Dumnezeul lui Iisus o terminase cu evreii o dată pentru totdeauna. Mândrul şi vitalul cuvânt
„Mesia” urma să devină doar un nume propriu. Cultul adus lui Iisus nu avea să mai rezoneze
cu ecourile din Psalmi şi profeţi, potrivit cărora Mesia lui Israel va fi Domnul lumii întregi.
Mişcarea lui Iisus urma să se transforme ea însăşi într-un gen de spiritualitate privată, mai
puţin preocupată de împărăţia lui Dumnezeu pe pământ ca şi în cer, şi interesată mai mult de
cultivarea interiorităţii spirituale a fiecăruia. Nu avea să mai fie o mişcare bazată pe o
eshatologie mesianică. Urma să devină o „religie” care se vedea ca diferită de „religia
evreilor”, o religie privată care nu mai era o ameninţare la adresa domniilor şi puterilor,
stăpâniilor şi autorităţilor.
E exact ce s-a întâmplat de altfel în a doua jumătate a veacului II odată cu apariţia aşa-
numitului gnosticism, o religie a descoperirii sinelui interior mai degrabă decât a unei salvări,
a unei devoţiuni private mai degrabă decât a unei mărturii publice. Dar deşi eroul lui Marcion
era un Pavel răstălmăcit şi făcut să spună că Dumnezeu a terminat-o cu evreii şi Legea lor,
adevăratul Pavel şi mai cu
25
2 Corinteni 5,14.
356
seamă vasta lui scrisoare către romani stau ferm în calea întregii acestei scheme false.
Dacă biserica romană era ispitită să creadă că Dumnezeu a terminat-o pentru totdeauna cu
poporul evreu — şi puteau gândi asta nu numai creştinii din păgâni; pe aceeaşi cale puteau s-
o apuce şi unii creştini evrei, sătui de confraţii lor evrei recalcitranţi —, o problemă egală
avea să existe între diversele biserici-case din Roma. Foarte probabil Romani 14 şi 15, unde
Pavel abordează problema practicilor din interiorul diferitor cercuri creştine, se adresau unor
mici grupuri instalate în căile lor, legate de respectarea fie a legilor dietei (sau hotărârea de a
nu le respecta), fie a sabaturilor şi altor zile sfinte (şi de chestiunea dacă acestea mai contau).
Problema e în mod evident înrudită cu cea tratată de Pavel în 1 Corinteni 8-10, dar nu e
exact aceeaşi. în 1 Corinteni n-avem nici o sugestie că Pavel avea de-a face cu grupuri
separate care se adunau pentru cult în locuri diferite, în biserici-case diferite. Se adresa unor
adepţi ai lui Iisus care aveau opinii diferite, dar aparţineau cu toţii bisericii una din Corint; în
această situaţie diferenţele legate de practică puteau avea un impact nemijlocit asupra unităţii
şi comuniunii acelei biserici. în Roma lucrurile stăteau altfel. Grupurile erau deja separate. îşi
dezvoltaseră deja diferite reguli practice. Şi se priveau acum cu suspiciune. Nu erau în stare
să se adune împreună pentru cult. Foloseau probabil cântări diferite; vorbeau greaca cu
accente foarte diferite care reflectau ţările lor de origine. (Latina era limba elitei; un mare
număr de locuitori ai Romei acelui timp erau de fapt vorbitori de greacă.)
Venind în Roma pentru prima dată, dar sperând s-o folosească drept bază pentru misiunea
lui mai departe spre apus, nu putea construi pe o fundaţie ca aceasta. Pur şi simplu nu se
putea alătura uneia sau mai multora din bisericile-case romane şi să le ignore pe restul.
Unitatea pentru care pleda atât de pătimaş nu era doar un ideal plăcut. Era vitală pentru
coerenţa propriei sale misiuni.
357
Era, aşa cum spusese în Efeseni, modul în care înţelepciunea lui Dumnezeu în toată bogata ei
varietate urma să se facă cunoscută stăpânitorilor şi autorităţilor din locurile cereşti. Dacă
Cezarul şi puterile întunecate care stăteau în spatele lui urmau să fie confruntate cu „vestea
bună” că există „alt rege, Iisus”, comunitatea care trăia potrivit acestui mesaj trebuia să fie
unită. Desigur, o unitate diferenţiată („înţelepciunea lui Dumnezeu în toată bogata ei
varietate”; şi putem compara aici vioaia listă a slujirilor din 1 Corinteni 12 şi Efeseni 4). Dar
dacă exista doar diferenţiere şi nici o unitate, Cezarul nu era nevoit să ia act decât de câteva
culte răsăritene mai ciudate venite în oraş.
Cu aceste chestiuni cu muchii tăioase drept sunetecheie de atins în punctele culminante
ale scrisorii, mesajul de substrat din Romani e fireşte domnia lui Iisus ca Mesia lui Israel şi
plecând de aici suveranul de drept al lumii. Grandioasa introducere oficială a scrisorii face
deja limpede asta: învierea lui Iisus răstignitul l-a arătat a fi Mesia, „Fiul lui Dumnezeu”, iar
psalmii mesianici, mai ales Psalmul 2, îi convoca pe regii lumii să vină umili înaintea lui şi să
înveţe înţelepciune. Din timpul lui Augustus încoace, Cezarii lăsaseră să se înţeleagă că
evenimentele stăpânirii lor, inclusiv ascensiunea lor, zilele lor de naştere ş.a.m.d. erau „veşti
bune”, evangelia în greacă, întrucât odată cu Cezarul drept Kyrios („Domn”) şi Sotér
(„Salvator”) venise pe lume un nou veac de aur, caracterizat îndeobşte de „justiţie/dreptate”
(dikaiosyne), „salvare/mântuire” (soteria) şi „pace” (eiréne) realizate şi menţinute de puterea
(dynamis) atotcuceritoare a Cezarului. Răspunsul potrivit din partea supuşilor săi era
„loialitate” sau „credincioşie” (pistis), „ascultare credincioasă”, am putea spune.
Evangelion-ul lui Pavel întrebuinţa aceeaşi termeni, dar ei voiau să spună ceva destul de
diferit. Diferenţele erau marcate nu în cele din urmă în poeme ca Filipeni 2, 6-11 şi în
varianta proprie lui Pavel de cursus pudorum, „parcurs al ruşinilor”, opusă romanei cursus
honorum, „parcurs al onorurilor”,
358
scară, cu Cezarul la capătul greşit şi Iisus la cel corect. Acesta l-ar fi tras în jos pe Iisus la
nivelul Cezarului, ceea ce ar fi putut fi în sine o eroare dezastruoasă dacă biserica din Roma
sau de aiurea ar fi crezut că fidelitatea faţă de Iisus însemna o nesupunere din principiu faţă
de stăpânitorul civil numit de Dumnezeu. Ar fi fost o păgânizare a viziunii monoteiste
esenţialmente evreieşti despre stăpânitorii pământeşti articulată de Iisus, Pavel şi Petru. 26
Ceea ce nu însemna, desigur, că stăpânitorii pământeşti nu puteau face rău. Departe de asta.
Ca de obicei, Pavel rezistă reducţiilor superficiale şi simpliste. în schimb, principalul
argument teologic al scrisorii e încadrat de o introducere şi concluzie care-l priveşte pe Cezar
în faţă şi declară că Iisus e nu numai adevăratul Domn, ci şi un alt gen de Domn:
Pavel, sclav al Regelui Iisus, chemat de El apostol, pus deoparte pentru vestea bună a lui
Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai înainte prin profeţii Lui în Scripturile sfinte, despre Fiul
Său, născut din sămânţa lui David după trup, şi însemnat Fiu al lui Dumnezeu în putere
potrivit Duhului sfinţeniei de învierea morţilor, Iisus Regele, Domnul nostru,
prin Care am primit har şi apostolie ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei
toate naţiunile....
Fiindcă nu-mi este ruşine de vestea cea nouă, pentru că este o putere a lui Dumnezeu spre
mântuirea oricărui crede, pentru evreu mai întâi, dar şi pentru grec. Fiindcă dreptatea din
legământ a lui Dumnezeu se descoperă în ea din credincioşie spre credincioşie.27
Aici le avem pe toate — adevăratul fiu al lui David însemnat şi marcat ca atare de învierea sa
şi de aceea înălţat ca Domn peste toate autorităţile omeneşti, inaugurând o domnie a
adevăratei dreptăţi şi salvări/mântuiri pentru toţi care-i vor fi loiali.
26
Ioan 19,11; Romani 13,
27
Romani 1,1-5.16-17.
1-7; Coloseni 1,15-20; 1 Petru 2, 13-14.
359
La fel şi în încheierea marelui argument:
Mesia s-a făcut slujitor al tăierii împrejur pentru a arăta adevărul lui Dumnezeu, pentru ca să
confirme făgăduinţele date părinţilor şi să facă naţiunile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru
mila Lui, precum stă scris: Pentru aceasta Te voi lăuda între naţiuni şi voi cânta numele Tău.
Şi iarăşi zice:
Veseliţi-vă, naţiuni, cu poporul Lui.
Şi iarăşi:
Lăudaţi pe Domnul toate naţiunile;
Să-L laude toate popoarele.
Şi încă o dată Isaia zice:
Şi Se va arăta rădăcina lui Iesei,
Cel care se ridică să domnească peste naţiuni; în el vor nădăjdui naţiunile.28
De observat că această peroraţie finală e introdusă de imperativul limpede adresat
bisericilor-case romane: „De aceea, primiţi-vă unii pe alţii aşa cum Mesia v-a primit, spre
slava lui Dumnezeu. ”29 Unitatea poporului lui Mesia dincolo de diviziunile tradiţionale face
parte vitală din modul în care adepţii lui Iisus urmează să fie un semn al stăpânirii Sale
mondiale deja inaugurate. „Rădăcina lui Iesei” (adevăratul moştenitor al lui David, cu alte
cuvinte) e cel care se scoală/învie să stăpânească naţiunile. învierea lui Iisus e fundamentul
autenticei teologii politice şi sociale pauline — ca şi al tuturor celorlalte pe care le credea
despre El Pavel.
Romani este deci o scrisoare cu multe aspecte, dar cu o singură linie de gândire. Ar fi naiv
să încercăm să oferim un rezumat adecvat al ei într-o carte cum e cea de faţă. Cei care doresc
să-şi facă de lucru cu Pavel omul, Pavel gânditorul, Pavel păstorul şi predicatorul vor fi
obligaţi mai
28
Romani 15, 8-12.
29
Romani 15, 7.
360
devreme sau mai târziu să se aşeze şi să încerce să o descoasă pentru ei înşişi. Puţini cititori
moderni mai încearcă poate să citească marea scrisoare de la început până la sfârşit într-o
singură şedinţă, deşi cu siguranţă. Aşa a fost auzită mai întâi, atunci când Febe din Chenhreai,
încredinţată cu aceasta de Pavel, a citit-o cu glas tare în adunările din Roma. Probabil că tot
ea a şi explicat-o răspunzând întrebărilor ivite în chip firesc. Apoi va fi fost copiată şi citită
iar şi iar, în mod normal de la început până la sfârşit. Putem presupune apoi că era studiată pe
secţiuni mai scurte de către unii cel puţin, mai ales de dascăli, în adunările romane, precum şi
în celelalte biserici cărora le vor fi fost trimise copii (avem mărturia timpurie a unei copii în
Efes din care a fost omisă lunga listă a salutărilor către cei din Roma). Disciplina de a o citi
de la început până la sfârşit şi apoi de a o studia secţiune după secţiune, toate scăldate în
rugăciunea şi viaţa liturgică a comunităţii, rămâne esenţială până astăzi.
Dar un lucru cel puţin trebuie spus ca punct de plecare. Dumnezeu a făcut ce spunea
întotdeauna că va face, ne spune Pavel, şi asta vrea să spună acest lucru astăzi.
Evenimentele evangheliei — răstignirea şi învierea lui Iisus şi darul Duhului — năvăliseră
într-o lume nepregătită, şi într-o lume evreiască care privea în altă parte. Dar prin aceasta
Dumnezeu şi-a dezvăluit credincioşia faţă de legământul Său, legământul cu Avraam şi Israel
prin care intenţionase întotdeauna să pună în sfârşit întreaga creaţie în ordine. Creaţia lui
Dumnezeu fusese pângărită de idolatria şi păcatul oamenilor şi până şi poporul Său ales a
părut incapabil să facă ceva în privinţa asta. Dar acum (e una din formulele preferate ale lui
Pavel, de exemplu, în Romani 3, 21) Dumnezeu a descoperit că scopurile legământului Său
implicaseră dintotdeauna „punerea înainte” a lui Iisus Mesia ca mijloc de instaurare a unei
noi realităţi, o singură familie ale cărei păcate sunt iertate, o familie a legământului din evrei-
plus-păgâni, precum făgăduise
361
dintotdeauna lui Avraam. Aceasta e linia primei părţi, capitolele 1-4.
Aici scoate în sfârşit Pavel zicerea pe care o ştia din tradiţiile „zelului” studiate în
copilărie. Finees omorâse bărbatul idolatru şi asta i s-a socotit ca dreptate; cu alte cuvinte,
Dumnezeu încheiase un legământ cu el. Probabil, crede acum Pavel, dar, potrivit cu Facerea
15, 6, Avraam a crezut lui Dumnezeu — a crezut, adică, făgăduinţei că va fi tată al unei
familii nenumărate care va moşteni întreaga lume — şi i s-a socotit ca dreptate. Această
credinţă, această încredere, această loialitate era însemnul legământului lui Avraam. Un
legământ, ne spune Pavel, faţă de care Dumnezeul Unu fusese credincios în evenimentele
răstignirii şi sculării/învierii lui Iisus. Un legământ la care sunt acum membri deplini toţi care
cred în „Cel care L-a sculat/înviat pe Iisus Domnul nostru”.
Prin urmare, acum credinţa loială prin care un evreu sau păgân se întind să ia făgăduinţa,
crezând „în Dumnezeul Care înviază morţii”, va fi unul şi singurul însemn al calităţii de
membru al familiei lui Avraam. Această familie n-a putut fi creată nici prin tăierea împrejur
(adăugată după Facerea 15), nici prin urmarea Legii (adăugată după sute de ani), ci numai
printr-o lucrare proaspătă a harului lui Dumnezeu primit prin credinţă. Utilizarea secţiunii din
Romani 1-4 din învăţământul popular de azi pentru a proclama păcătoşenia omenească
universală şi „îndreptarea” numai prin har şi prin credinţă e bună atât cât merge. Trist este
însă că rutina ei îngustează de regulă ce spune de fapt Pavel în aceste capitole şi nu reuşeşte
să vadă că ele sunt doar o parte dintr-un argument mai amplu şi nu au sens deplin fără tot ce
urmează mai apoi. Romani n-a fost scrisă să explice cum anume pot fi mântuiţi oamenii.
Descrie asta, fireşte, în chip viu şi convingător, dar o face pentru a evidenţia credincioşia lui
Dumnezeu şi, odată cu asta, provocările care stau înaintea oamenilor legământului. Acelea
erau temele pe care biserica romană avea nevoie urgentă să le înţeleagă.
362
Care era la urma urmei sensul apartenenţei la familia lui Avraam? Pur şi simplu acesta
(expus de Pavel în sinagogă după sinagogă de-a lungul Asiei Mici şi Greciei): potrivit
Facerii şi multor tradiţii evreieşti ulterioare, chemarea lui Avraam fusese răspunsul divin la
păcatul lui Adam. Ce avem în Avraam e aşadar făgăduinţa că Dumnezeu se va ocupa o dată şi
pentru totdeauna de păcatul şi moartea pe care acesta o aduce în urma sa. Aşa funcţionează
primele patru capitole din Romani. Şi cu asta Pavel face o trecere naturală spre cea de a doua
secţiune principală a scrisorii, capitolele 5-8.
De data asta el spune mai explicit povestea neamului omenesc de la Adam până la Mesia
şi până la făgăduinţa finală a unei creaţii înnoite. Aceste capitole oferă o relatare uimitor de
bogată şi pluristratificată a noului Exod, o temă atât de puternică în creştinismul timpuriu.
întreaga secţiune e atent structurată în paragrafe şi aproape toate duc spre Iisus Mesia. După
declaraţia de bază „de la Adam la Mesia” din 5,12-21, Pavel repovesteşte naraţiunea
Exodului. Trecerea prin apele Botezului (capitolul 6) e asemenea trecerii prin Marea Roşie,
lăsând în urmă sclavia şi descoperind libertatea. După care Israel ajunge la Muntele Sinai şi i
se dă Tora — care declară prompt că Israel a păcătuit deja. într-adevăr, aşa cum arată limpede
Deuteronomul, Tora l-a dus pe Israel doar spre locul exilului, al unui nou gen de sclavie.
Privită cu retrospectiva evangheliei, lamentaţia din finalul capitolului 7 e lamentaţia
„evreului” care celebrează pe drept cuvânt Tora şi tânjeşte să-i fie loial, dar află acea
loialitate zădărnicită de întunecata dâră adamică care trece prin toţi oamenii, inclusiv prin
evrei.
E complexa problemă — problema lui Adam, dacă vreţi, amplificată enorm în revolta
propriului popor al lui Dumnezeu — al cărei răspuns fără pereche e Romani 8. Moartea lui
Mesia şi darul Duhului împreună fac „ceea ce Legea n-a fost în stare să facă” 30, şi anume să
dea viaţa pe care
30 Romani 8, 3.
363
Legea a făgăduit-o, dar n-a putut-o aduce din pricina păcatului omului (şi al lui Israel). Pe tot
parcursul capitolului 8 Pavel trimite spre o temă-cheie a Exodului şi a creştinismului timpuriu
ca întreg: aşa cum slăvita prezenţă divină i-a călăuzit pe copiii lui Israel prin pustiu, venind să
locuiască într-un Cort31, tot aşa Duhul călăuzeşte oamenii lui Mesia spre moştenirea lor care
se dovedeşte a fi nu un singur „pământ al făgăduinţei”, ci întreaga creaţie înnoită.32
Dat fiind că întreaga creaţie înnoită este „moştenirea” lui Mesia şi a poporului Său, ca în
Psalmul 2, oamenii sunt în sfârşit, ca în Psalmul 8, „încununaţi cu slavă şi cinste” şi li se dă
autoritatea peste creaţie care le fusese făgăduită la origini. Ca în toată gândirea lui Pavel, şi
mai ales în 2 Corinteni scrisă doar cu puţin înainte de Romani, manifestarea paradoxală în cel
mai înalt grad a acestei „slave” e de fapt suferinţa şi rugăciunea smulsă din acea suferinţă „în
suspine fără cuvinte”33. Dar în toate acestea, conchide triumfător, „suntem absolut victorioşi
prin Cel care ne-a iubit”34. E lucrul la care Pavel revine mereu atunci când vorbeşte din
adâncul inimii şi minţii: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru
mine”; „iubirea lui Mesia ne face să presăm”. Acum nimic din toată creaţia „nu va mai putea
să ne separe de iubirea lui Dumnezeu în Regele Iisus Domnul nostru”35. Legământul lui
Dumnezeu a fost întotdeauna legătura iubirii şi promisiunea că acea iubire are efect deplin.
Acum, în Mesia şi prin Duhul, acea iubire a legământului e văzută victorioasă. Romani 8 e
punctul culminant cel mai bogat, cel mai adânc şi cel mai puternic afirmat din toată literatura
mişcării creştine timpurii şi poate de pretutindeni.
31
Ieşirea 40.
32
Romani 8,17-30.
33
Romani 8, 26.
34
Romani 8, 37.
35
Romani 8, 39.
364
Romani 5-8 (şi Romani 1-8) au fost adeseori singularizate ca şi cum ar constitui
„evanghelia”, iar restul scrisorii ar fi o simplă succesiune de anexe sau „aplicaţii practice”. E
adevărat că putem lua aceste două secţiuni? mai ales 5-8, şi să le lăsăm să aibă propriul lor
impact. Poate e chiar bine să facem asta din când în când pentru a fi siguri că ne dăm seama
de aroma lor deplină. Dar dacă vrem să-l înţelegem pe Pavel în acest moment al carierei lui,
într-un moment emoţionant, dar fatal, suntem obligaţi să conchidem că, deşi aceste două
prime secţiuni îşi au propria lor integritate, sunt de fapt menite să fie temelii pentru o clădire
de un cu totul alt gen. Romani 9-11 şi 12-16 sunt parte a apelului direct adresat de Pavel
audienţei sau, cum ar trebui de fapt să spunem, audienţelor sale romane. Faptul că el ştia că se
îndrepta aici colorase şi configurase şi capitolele 1-4, precum şi 5-8. Până nu privim scopul
ultim, nu vom aprecia deplin aceste secţiuni drept ceea ce sunt ele cu adevărat.
Romani 9-11, secţiunea a treia şi în multe privinţe decisivă a scrisorii, e unul dintre cele
mai atente şi susţinute discuţii din toate scrisorile lui Pavel. Oamenii vorbesc uneori de parcă
în acest pasaj Pavel ar improviza, ar bâjbâi prin întuneric şi ar încerca idei doar pentru a le
modifica sau respinge şi a propune altceva în schimb. Nimic nu e mai departe de adevăr.
Pentru început, secţiunea e atent încadrată, într-o manieră clasic evreiască, într-o rugăciune.
Asemenea multor psalmi, se deschide cu o lamentaţie şi se încheie cu o laudă răsunătoare.
Lunga secţiune de deschidere (9, 6-29) e egalată de lunga secţiune de încheiere (11,1-32);
între ele, miezul argumentului se găseşte în 9, 30-10, 21, pasaj centrat el însuşi pe un text
vital pentru întreaga perioadă a celui de-al doilea Templu: capitolele finale ale
Deuteronomului, care vin în punctul în care Pavel tocmai a terminat povestea lui Israel aşa
cum e prezentată în Tora. Cele Cinci Cărţi ale lui Moise, care spun povestea lui Israel de la
Avraam până la ameninţarea exilului şi făgăduinţa restaurării, rămân etalonul de aur. Pavel
respune
365
acea poveste aşa cum au făcut şi aveau să facă din nou mulţi scriitori evrei ai timpului său. în
punctul vital insistă, cum făcuse în sinagogile din Antiohia până în Corint, că scopul Torei,
ţinta şi ţelul ultim al întregii ei măreţe naraţiuni era Mesia. Telos gar nomou Christos, „Mesia
e scopul Legii”36, aşa încât calitatea de membru al legământului poate fi acum deschisă
tuturor celor care cred în El.
Este deci povestea lui Israel, povestea credincioşiei lui Dumnezeu faţă de legământul cu
Israel, având drept punct culminant pe Mesia lui Israel. Nu este şi nu poate fi vreodată o
poveste desprinsă de povestea lui Israel, cum va susţine mai târziu Marcion şi cum credeau
poate deja unii în Roma. Pavel vrea ca ei să cunoască această „mare mâhnire şi durere
necurmată” a lui37, nu chinul suferit în Efes, ci o tortură a inimii mult mai îndelungată:
începută cu privirile de respingere odată întors acasă în Tars pentru cei zece ani de tăcere,
continuată pe măsură ce din sinagogă în sinagogă interesul se preschimba în mânie şi
culminând în intrigile şi violenţa venite chiar din partea celor care ar fi trebuit să-l primească
pe Mesia lor odată ce Pavel le-a explicat atât de limpede baza scripturistică pentru înţelegerea
evenimentelor privitoare la Iisus. (Pavel nu era fost singur în această tristă reflecţie: „La ai
Săi a venit”, scria Ioan despre Iisus, „dar ai Săi nu L-au primit.” 38) Aceasta e substanţa
lamentaţiei lui Pavel, ca şi a rugăciunii „pentru salvarea lor”39. Iar calea spre aceasta din
urmă e afirmată în termenii cei mai limpezi în însuşi centrul acestei secţiuni: „Dacă
mărturiseşti cu gura ta că Iisus este Domn şi crezi din toată inima că Dumnezeu l-a sculat din
morţi vei fi salvat.”40
Iisus nu pornise o „nouă religie” şi nici Pavel nu oferea una. Fie Iisus era Mesia lui Israel
— ceea ce însemna, cum
36
Romani 10, 4.
37
Romani 9, 2.
38
Ioan 1,11.
39
Romani 10,1.
40
Romani 10, 9.
366
ştia orice evreu în veacul întâi, că Dumnezeu reconstituia „Israelul” în jurul său — fie era un
impostor şi adepţii lui blasfemiau. Nu exista teren de mijloc. Şi în virtutea acestei viziuni
evreieşti întemeiate pe scriptură despre legământul împlinit, despre realitatea mesianică care
se năştea, exista şi apostolia; cu alte cuvinte, Pavel spune bisericii din Roma: „De aceea fac
ceea ce fac şi de aceea vreau să mă susţineţi când o voi face până în Spania.” Cum vor ajunge
naţiunile să-L invoce pe Mesia fără să creadă în el? Şi cum vor crede dacă nu vor auzi? „Şi
cum vor auzi fără ca cineva să le-o anunţe? Şi cum vor face aceştia anunţul dacă nu sunt
trimişi?”41 Pavel leagă încă o dată chemarea sa de pasajele „servitorului/slugii” din Isaia şi
apoi se întoarce pentru a arăta din Psalmii, Isaia şi Deuteronomul (Scrieri, Profeţi şi Tora) că
Dumnezeu făcuse ceea ce spusese întotdeauna că va face, oricât de şocant şi neaşteptat arată
acum acest lucru. Şi asta ne duce în locul în care ne aflăm azi.
Romani 11 formează apoi o susţinută discuţie care gândeşte anticipat acest moment nou şi
fără precedent din povestea lui Dumnezeu şi a lui Israel. Pavel scrie aici, ne aducem aminte,
pentru a împiedica orice sugestie în biserica romană că ar fi sosit timpul ca adepţii lui Iisus să
se desprindă de contextul lor evreiesc şi să se privească drept o comunitate creştină de origini
pur şi simplu păgâne. Noi, care cunoaştem forţele diabolice echivalente din Europa secolelor
XIX şi XX, ne putem imagina de îndată cât de uşor s-ar fi potrivit asta cu presiunile sociale şi
culturale din Roma. Pavel nu voia să audă de aşa ceva. El însuşi era evreu; există o rămăşiţă,
marcată de har şi credinţă, şi el e reprezentantul acestui grup. Dar dacă rămăşiţa este ce este
prin har şi credinţă mai degrabă decât printr-un privilegiu naţional, atunci în loc să se
restrângă devenind nimic, o astfel de rămăşiţă poate să crească şi va creşte. „Dacă nu rămân
în necredinţă, vor fi altoiţi înapoi.”42 (Să observăm
41
Romani 10,14-15.
42
Romani 11, 23.
367
că aici „necredinţa” e un termen mai mult sau mai puţin tehnic pentru „nerecunoaşterea lui
Iisus ca Mesia lui Israel”; Pavel e foarte conştient că evreii de care vorbeşte au o credinţă
puternică şi zel pentru Dumnezeul Unu, cum avusese el însuşi.43)
Romani 11 a fost sondat în căutarea unor făgăduinţe precise despre ce anume va însemna
pentru evrei renunţarea la această „necredinţă”, cu alte cuvinte, când şi cum ar putea ajunge
să-L vadă pe Iisus ca Mesia. Miturile populare abundă, unele din ele sugerând chiar că
Romani 11 prevesteşte întoarcerea poporului evreu în patria lui strămoşească (pe care la
momentul scrierii n-o părăsiseră încă). Nu asta e însă ideea. Pavel nu încearcă să ghicească ce
anume are de gând Dumnezeu. Spune, cu câtă putere poate, unei biserici în pericol de
marcionism, de respingere a moştenirii ei evreieşti: „Nu vă glorificaţi împotriva ramurilor” 44,
a ramurilor tăiate din măslinul originar pentru neascultare. Dumnezeu le poate altoi înapoi.
Ba mai mult, soarta de faţă a Israelului necredincios este ea însăşi lungul rezultat, ca într-o
umbră, al chemării mesianice înseşi:
Prin căderea lor vine salvarea pentru naţiuni, ca să le stârnească zelul. Dar dacă greşeala lor a
ajuns bogăţie pentru lume şi micşorarea lor bogăţie pentru naţiuni, cu cât mai mult va fi
întreg numărul lor!
Vorbesc cu voi, naţiunile păgâne: în măsura în care sunt apostol al naţiunilor păgâne
slăvesc slujirea mea, doar voi stârni cumva zelul celor ce sunt „carnea” mea şi îi voi salva pe
unii din ei. Căci dacă înlăturarea lor înseamnă o împăcare pentru lume, ce va fi atunci
primirea lor dacă nu o viaţă din morţi?45
Nu cred că Pavel încearcă aici să lege mâinile lui Dumnezeu. Nu spune precis ce anume se va
întâmpla şi cum
43
Romani 10, 1-3.
44
Romani 11,18.
45
Romani 11,11-15.
368
anume. Nu spune nici măcar: „Voi, cei din Roma, trebuie să-i evanghelizaţi pe membrii
sinagogilor locale” — deşi declaraţia din deschiderea scrisorii, că evanghelia este „pentru
evrei mai întâi, iar apoi şi pentru greci”, vrea probabil să spună că, odată sosit în Roma,
intenţionează să urmeze tiparul obişnuit şi, presupunând că existau comunităţi evreieşti în
Spania, va face şi acolo la fel. Spune că evreii au să fie mereu parte din familia credincioasă a
lui Dumnezeu şi că Dumnezeu poate şi îi va aduce „pe unii dintre ei” la acea credinţă. 46 Dar,
ca peste tot în Romani, esenţială e credincioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost loial faţă de
ceea ce făgăduise. Tiparul mesianic împlântat acum în istorie arată că „Dumnezeu a închis
toţi oamenii în neascultare, ca să aibă milă de toţi” 47. Dacă se poate ţine de asta, biserica
romană va fi în stare să trăiască adevăratul secret mesianic.
Secţiunea finală din Romani, capitolele 12-16, se deschide cu ample instrucţiuni generale
privitoare la viaţa comunitară şi individuală a bisericii, începând cu o temă pe care o ştim
dragă inimii lui Pavel: apostolul vrea ca ei să înveţe să se închine adevăratului Dumnezeu cu
toată fiinţa şi în acest scop să înveţe să gândească asemenea unor oameni care trăiesc într-o
lume nouă. „Transformaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să puteţi lucra voinţa lui Dumnezeu, ce
este bine primit şi desăvârşit.”48 Ca de atâtea ori la Pavel, îndemnurile generale se axează în
cele din urmă pe iubire, echilibrată de susţinerea unei etici, constante pe tot parcursul
scrierilor lui Pavel, a unei vieţuiri acum în lumina zilei care a răsărit deja şi într-o zi va răsări
cu totul.49 încadrată în ea este scurta, dar importanta reamintire a viziunii evreieşti normale
despre autorităţile
46
Romani 11,14; de reţinut asemănarea cu „unii” din 1 Corinteni 9, 22.
47 Romani 11, 32.
48
Romani 12, 2.
49 Romani 13, 8-10.11-14.
369
civile.50 Un monoteism robust cunoaşte că e voinţa Creatorului să existe astfel de autorităţi şi
că acestea, că o ştiu sau nu, sunt responsabile în faţa lui Dumnezeu însuşi. Evanghelia nu
sancţionează nici spiritualitatea apolitică a gnozei, nici revoluţia politică unidimensională
pentru care se pregăteau chiar atunci mulţi dintre compatrioţii lui Pavel. Apostolul nu vrea ca
mişcarea lui Iisus să fie confundată cu zelotismul Ierusalimului. Acea „loialitate”
superficială, să o spunem iarăşi, „nu e întemeiată pe cunoaştere” 51. Creştinii din Roma
trebuiau să crească în gândirea lor dincolo de acele reducţionisme dezastruoase.
Ceea ce pavează calea pentru ideea centrală a secţiunii finale, care e apelul lui Pavel la
unitate între bisericile-case din Roma, împrăştiate şi posibil destul de suspicioase unele faţă
de altele. De observat că până la sfârşitul aceste secţiuni (14,1-15,13) nu menţionează
problema de substrat: că unele din bisericile-case sunt evreieşti şi altele păgâne. (Fireşte, se
poate ca lucrurile să fi fost mai complicate decât atât. Se poate ca unii creştini din păgâni,
asemenea celor din Galatia, să fi fost dornici să adopte Tora evreilor; iar unii dintre creştinii
evrei, asemenea lui Pavel însuşi, să fi îmbrăţişat poziţia „tare”.) Dar Pavel nu va pune
problemele în acei termeni. „Unii dintre noi preferă să facă aşa... alţii preferă să facă altfel”,
spune el.
Vrea ca membrii bisericilor romane să se respecte unii pe alţii dincolo de aceste diferenţe.
(Pentru a preîntâmpina o problemă foarte diferită din Bisericile occidentale contemporane de
azi, să menţionăm că această presupusă „toleranţă” nu se extinde la toate zonele
comportamentului, cum arată limpede din plin rândurile finale ale capitolului 13 şi secţiunile
echivalente ale celorlalte scrisori.) Şi, încă o dată, le reaminteşte să vieţuiască după tiparul lui
Mesia. Moartea şi scularea/învierea lui Iisus sunt pentru Pavel nu doar o realitate istorică care
crease o situaţie
50
Romani 13,1-7.
51
Romani 10, 2.
370
nouă, ci un tipar care trebuie ţesut în fiecare aspect al vieţii bisericeşti. Importantă pentru
Pavel e viaţa de rugăciune şi închinare care leagă acum în Duhul pe Iisus cu Dumnezeu Tatăl
însuşi. Acesta e cultul care, atunci când e unit dincolo de barierele tradiţionale, zguduie până
în temelii ideologia Cezarului:
Câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi încurajarea
care vin din Scripturi să putem avea speranţă. Iar Dumnezeul răbdării şi încurajării să vă dea
să gândiţi acelaşi lucru unii cu alţii potrivit lui Mesia Iisus, pentru ca într-un suflet şi cu o
singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Mesia.52
Scrisoarea se încheie cu planuri de călătorie şi reflecţii asupra misiunii lui Pavel în
ţinuturile Mediteranei răsăritene. „De la Ierusalim până în Iliric”, spune53; situat la nord-vest
de Tesalonic, în Balcanii de astăzi, Iliricul nu e menţionat în Faptele Apostolilor şi n-avem
nici un alt indiciu altundeva în scrisorile lui, deşi Faptele Apostolilor spun în general că „a
trecut prin acele ţinuturi”54 care puteau include cu uşurinţă nord-vestul Greciei. Centrală în
aceste planuri de călătorie este vizita pe care urmează să o facă la Ierusalim pentru a duce
colecta. Le cere adepţilor romani ai lui Iisus să se roage pentru siguranţa sa şi pentru ca
„serviciul meu pentru Ierusalim să fie primit bucuros de sfinţii/oamenii lui Dumnezeu de
acolo”55. Indiciu, cu alte cuvinte, al unor noi nelinişti iminente.
Febe va călători spre vest cu scrisoarea în timp ce el va călători spre est cu banii. Salută în
jur de treizeci de persoane din Roma — acoperind, putem presupune, bazele tuturor
diferitelor biserici-case — şi transmite salutări de
52
Romani 15, 4-6.
53 Romani 15,19.
54 Faptele Apostolilor 20, 2.
55 Romani 15, 31.
371
la opt prieteni, inclusiv „Erast, trezorierul oraşului” şi „eu, Terţiu, scribul acestei scrisori” 56.
Putem detecta un suspin de uşurare din partea lui Terţiu, pentru care ceasurile anterioare vor
fi fost solicitante nu doar într-o singură privinţă.
Un ultim avertisment împotriva celor care creează separaţii şi probleme urmat de o
binecuvântare de încheiere57, care continuă şi funcţionează cumva ca finalul unei simfonii de
Beethoven. în sfârşit scrisoarea e gata. E una dintre cele mai extatice şi entuziasmante, dense
şi dificile, provocatoare intelectual şi spiritual, dar şi răsplătitoare scrieri din orice perioadă a
istoriei Bisericii şi, ar putea susţine unii, din oricare altă istorie.
56
Romani 16, 22.
57
Romani 16, 25-27.
13
Ierusalim din nou
Era în sfârşit timpul ca Pavel să pornească cu banii spre Ierusalim. Acest mare proiect al
colectei, plănuit atât de îndelung, unea două pasiuni călăuzitoare, două fire de speranţă şi
ambiţie centrale încă de la sfârşitul anilor 40. Prima — „Aduceţi-vă aminte de săraci!” A
doua — „Nu mai este evreu sau grec... în Mesia, Iisus” 1. Pavel fixase raţiunile acestui proiect,
complex şi periculos, cum trebuie să fi fost, în 2 Corinteni 8-9 şi Romani 15. Generozitatea
era unul din însemnele urmării lui Iisus, nu în cele din urmă întrucât întreaga dramă a
evangheliei implica generozitatea ultimă a lui Iisus însuşi:
Cunoaşteţi harul Domnului nostru Regele Iisus: fiind bogat s-a făcut sărac pentru voi, ca prin
sărăcia Lui voi să vă faceţi bogaţi.2
O singură propoziţie redă întreaga viziune a lui Pavel despre Iisus, ca în Filipeni 2 şi
Coloseni 1, configurată ca un îndemn la a acţiona cu „entuziasm şi iubire” şi a servi scopului
vital al unităţii dincolo de cea mai mare dintre diviziunile tradiţionale:
Dacă naţiunile au ajuns părtaşe ale binecuvântărilor duhovniceşti ale lor [evreilor], datoare
sunt şi ele să slujească nevoilor lor trupeşti.3
1
Galateni 2,10; 3, 28.
2
2 Corinteni 8, 9.
3
Romani 15, 27.
374
Cu alte cuvinte, colecta era menită să reamintească bisericilor alcătuite (în mare parte) din
creştini proveniţi din păgâni obligaţia lor adâncă şi durabilă faţă de poporul evreu în general
şi faţă de Biserica din Ierusalim în particular. Şi mai era menită să comunice Bisericii din
Ierusalim şi poate unei audienţe evreieşti mai ample faptul că bisericile din păgâni nu se
socoteau o „nouă religie” şi n-aveau intenţia să se separe şi să creeze un gen diferit de
comunitate. Sunt parte din aceeaşi familie şi ca atare fac ceea ce oameni dintr-o „familie” fac
mereu — se ajută unul pe altul atunci când se iveşte o nevoie.
Unii au sugerat încă un motiv. Potrivit acestei viziuni, în Romani 11 Pavel intuia că într-o
bună zi un mare număr de evrei acum necredincioşi se vor întoarce la Mesia şi că acest
eveniment va grăbi ziua de pe urmă, venirea parusiei lui Iisus însuşi, scularea/învierea
morţilor, salvarea vechii creaţii din sclavia descompunerii, unirea la un loc, în Mesia, a
cerului şi pământului. „Ce va însemna primirea lor”, scrisese el, „dacă nu o viaţă din morţi?” 4
Pavel sperase într-adevăr toate aceste lucruri. Le-a legat oare de colectă?
Aproape cu certitudine nu. El n-a spus în Romani 15 „mă duc la Ierusalim cu colecta,
rugaţi-vă s-o primească, pentru ca un mare număr din evreii acum necredincioşi să se întoarcă
la Iisus ca Mesia, ca apoi Iisus să se întoarcă”. Le-a cerut să se roage pur şi simplu să fie
izbăvit din mâinile necredincioşilor şi ca Biserica din Ierusalim să primească cu bunăvoinţă
cele făcute de el. în orice caz, plănuia ca, de îndată ce putea, să se ducă la Roma şi apoi în
Spania. Deşi putem fi siguri că toate planurile lui Pavel aveau ca notă de subsol „Cu voia
Domnului” şi toate afirmaţiile lui despre intenţiile lui Dumnezeu aveau ataşate de ele
cuvântul „poate” sau „probabil”, ca în Filimon 15, nu pare plauzibil să fi crezut că Dumnezeu
voia ca el să se ducă simultan la Roma şi apoi în Spania şi să ducă banii la Ierusalim, ca să
poată avea loc în sfârşit parousia. în
4 Romani 11,15.
375
realitate nu e doar extrem de îndoielnic să sugerăm că în Romani 11 ar propune o convertire
la scară mare a evreilor care să grăbească întoarcerea Domnului, dar legătura sugerată cu
colecta n-a fost niciodată făcută de Pavel şi, date fiind celelalte planuri ale lui, cu siguranţă n-
ar fi făcut-o.
Pavel nu era singurul evreu care colecta bani pentru Ierusalim de la comunităţile din
diaspora. Taxa evreiască destinată susţinerii funcţionării Templului din Ierusalim era încasată
în comunităţile evreieşti din întreaga lume. Era fixată la două drahme de bărbat adult. Nu era
doar o necesitate practică pentru mentenanţa unei clădiri uriaşe şi a desfăşurării normale a
cultului. Voia să spună că până şi cei care nu puteau ajunge în persoană la Ierusalim pentru
închinare se alăturau prin ea de la distanţă cultului de la Templu. Există dovezi că sub
stăpânirea Romei oficialităţile civice se îngrijeau de livrarea în siguranţă a banilor şi că
pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim călătoreau de regulă în grupuri considerabile. 5 în
lipsa acestora un transport anual bine cunoscut de bani ar fi fost o ţintă evidentă pentru
jafurile de pe rutele de transport sau pentru delapidări.
Acestea erau probleme de care Pavel era în mod evident foarte conştient, dar înainte să ne
ocupăm de asta merită să ne întrebăm dacă şi-a înţeles în vreun sens colecta ca o variantă
modelată pe Iisus a taxei evreieşti. Nu putea să nu fi fost conştient de această paralelă. Ţinând
cont că liderii din Ierusalim erau cunoscuţi drept „stâlpii” — oricât de mult ar fi ridicat Pavel
din sprâncene la auzul acestui cuvânt! —, trebuie să-şi fi dat seama că trimiterea de bani în
sprijinul Bisericii din Ierusalim însemna, într-un sens, un ajutor dat pentru ţinerea în picioare
a „noului Templu”. Dar dacă făcea ceva mai mult, nu găsim nimic de acest fel în scrisorile
lui.
Atenta organizare de către el a unui grup care să preia responsabilitatea pentru bani şi
livrarea lor în siguranţă e mai aproape de realitate. Am văzut mai devreme problema
5
A se vedea Iosif Flavius, Antichităţi 14.190-216; 17.313.
376
care se ivea atunci când cineva era însărcinat cu livrarea unor bani; Epafrodit îi adusese lui
Pavel darul filipenilor în Efes, dar a fost împiedicat de boală să se întoarcă la timpul aşteptat,
stârnind suspiciuni. Aşa că la începutul planului său, Pavel i-a asigurat pe corinteni că va
scrie scrisori oficiale care se însoţească persoanele aprobate de ei să fie trimise cu darul lor la
Ierusalim. La acel moment nu era limpede dacă şi el va merge împreună cu ei. 6 Când scria 2
Corinteni a înţeles şi mai limpede necesitatea unei transparenţe totale în fiecare etapă a
proiectului. Tit şi însoţitorul nenumit îl vor asista în lucrare, spune Pavel, „atât spre slava
Domnului, cât şi pentru a arăta buna noastră credinţă”, pentru că „încercăm să eliminăm
posibilitatea să facă cineva acuzaţii neplăcute cu privire la minunatul dar pe care-l
administrăm”?. Oricine ştie astăzi şi oricine ştia şi atunci că banii au lipici; oamenii care îi
ating au tendinţa să iasă cu unii din ei pe mâini. Nu doar că nu trebuia să se întâmple asta;
trebuia să se vadă că nu s-a întâmplat aşa ceva.
Iniţial Pavel intenţionase să navigheze direct spre Siria.8 Ceea ce ar fi făcut mai uşoară
transportarea banilor. Dar a aflat de un complot împotriva lui şi s-a hotărât să meargă încă o
dată pe uscat prin nordul Greciei. La momentul plecării (probabil la sfârşitul verii anului 57)
echipa crescuse. Nordul Greciei era reprezentat de Sopatru (poate Sosipatru din Romani 16,
21) din VeriaBeroea şi de Aristarh şi Secundus din Tesalonic. Bisericile din Galatia erau
reprezentate de Gaius din Derbe. Asia, cu alte cuvinte Efesul şi ţinutul din jur, era reprezentat
de Timotei, Tihic (mesagerul lui Pavel spre Colose şi Laodiceea cu un an şi ceva în urmă) şi
Trofim. Aristarh fusese cu Pavel în timpul întemniţării lui în Efes. 9 Timotei era fireşte
originar din
6
1 Corinteni 16,3-4.
7 2 Corinteni 8,19-20.
8
2 Corinteni 1,16; Faptele Apostolilor 20, 3.
9
Coloseni 4,10; Filimon 24.
377
Lystra în Galatia, dar până atunci lucrase constant în Efes şi putea fi socotit un reprezentant al
Asiei. Din acel „noi” al relatării din Faptele Apostolilor presupunem că Luca era în echipă cel
puţin de la Filipi; întrucât nimeni altul din acea importantă biserică nu e menţionat în listă,
preluase el probabil acest rol.10 Ne surprinde faptul că, în ciuda a 1 Corinteni 16, nu e nici un
reprezentant oficial din sudul Greciei. Poate îi cunoşteau destul de bine pe unii dintre aceşti
bărbaţi pentru a avea încredere în ei. Rostul unui grup atât de consistent este evident.
Numărul nu doar le sporea siguranţa; întorşi înapoi, cei şapte puteau relata bisericilor lor că
banii fuseseră livraţi în siguranţă.
Dar cum anume i-au transportat? E o chestiune dificilă, în acea epocă nu exista sistem
bancar unificat care să-i permită lui Pavel şi prietenilor săi să depoziteze o sumă mare în
Corint sau Efes sau altundeva şi apoi să retragă o sumă echivalentă în Cezareea sau Ierusalim.
Acest fapt ar fi fost posibil în Egipt, unde o reţea de bănci regale sau de stat dezvoltase filiale
locale. Sisteme similare funcţionau în unele părţi ale Italiei. Şi chiar dacă ar fi existat un
sistem internaţional integrat în interiorul Imperiului Roman, activitatea bancară implica
depozite, împrumuturi şi credite, nu transferuri de credite la distanţă. Aşadar, cum s-a
procedat? Cum anume au dus banii?
Chiar presupunând că, aşa cum sugerează Iosif Flavius, oficialii romani supravegheau cu
atenţie transportarea anuală a taxei Templului, Pavel nu s-ar fi putut baza ca ei să facă acelaşi
lucru pentru proiectul lui. Dacă toţi banii colectaţi erau puşi în cufere sau genţi mai mari —
presupunând că puteau fi cărate probabil pe asini — ele erau o ţintă evidentă în fiecare port,
în fiecare han de la marginea drumului, pe orice porţiune necirculată a drumului. Călătorind
în grup (şi poate recrutând tovarăşi de călătorie din zonele locale prin care treceau, să-i ajute
la paza lor pe acel segment al călătoriei) se poate să se fi simţit în destulă
10
Faptele Apostolilor 20, 4.
378
siguranţă. îmbarcaţi pe corăbii, călătorii trebuiau să doarmă pe punte şi să-şi poarte de grijă
singuri de hrana lor, aşadar putem presupune că se va fi format şi menţinut un grup strâns. Se
poate ca nişte prieteni să fi convertit banii într-un număr relativ mic de monede sau lingouri
de mare valoare de aur sau argint, care puteau fi apoi transportate mai puţin vizibil. într-un fel
sau altul, era o întreprindere periculoasă chiar admiţând neprevăzutul firesc al călătorilor
antice. Trebuie să fi fost bucuroşi când au ajuns în cele din urmă în Ierusalim, deşi asta e altă
poveste la care trebuie să revenim.

Călătoria a fost notabilă mai ales pentru două momente. Primul e faimoasa scenă, tragi-
comică, întâmplată când grupul a ajuns în Troada. în ajunul plecării spre Assos, în următorul
segment al călătoriei lor, Pavel vorbise unei adunări înţesate. Continua şi continua, târziu, tot
mai târziu în noapte, iar un tânăr pe nume Eutihie şedea pe fereastra de la etaj într-o cameră
călduroasă...
Anecdota era menită, presupunem, să reamintească cititorilor lui Luca puterile
vindecătoare ale lui Pavel, dar descrierea ei precisă ne ţine pe traseul viziunii noastre despre
Pavel. Ne aducem aminte că tocmai scrisese Romani, o relatare extrem de comprimată a unor
lucruri pe care le-ar fi putut formula mult mai pe larg. Ni-l putem uşor imagina păşind iarăşi
prin argumente: Adam, Avraam, Exod, David, exil, Isaia, Psalmii, Mesia — cu ruptura
şocantă în poveste din acel punct: nimeni nu se aştepta ca Mesia să fie răstignit şi sculat din
morţi! Va fi trecut apoi la făgăduinţa unei moşteniri mondiale şi la învierea trupurilor într-o
creaţie nouă ultimă; la necesitatea ca adepţii lui Iisus să fie uniţi, să renunţe la idoli şi
imoralitate sexuală; la modurile în care Legea evreiască a fost atât integral împlinită, cât şi
radical depăşită în Iisus şi Duhul. Tot mai mult şi mai mult. întrebări vor fi zburat încoace şi
încolo, cu răspunsuri care străbăteau scriptura, povestiri şi anecdote
379
misionare. Ne putem imagina întreruperi, discuţii şi stilul de dezbatere vie folosit în unele
părţi din Romani („Ce vom spune atunci?” „Dar presupunând că...” „Sau Dumnezeu este
numai al evreilor?” ş.a.m.d.) Ni-i putem imagina pe cei prezenţi oprindu-se pentru rugăciune,
pentru a cânta un imn sau ca să permită cuiva să caute unul din pasajele scripturistice pe care
Pavel îl cita din memorie şi să-l citească cu voce tare iarăşi spre folosul întregului grup. Şi
Pavel mai începe o dată...
Şi pe măsură ce apostolul continuă tot mai mult, Eutihie, tânărul de la fereastră e copleşit
de somn. Cade de la fereastră, se prăbuşeşte la pământ şi pare că a murit. Pavel se grăbeşte în
jos pe scări, se opreşte deasupra tânărului şi-l ridică, readucându-l la viaţă. Frâng pe urmă
pâinea şi mănâncă împreună. Apoi îşi continuă discursul până în zori, aproape ca şi cum nu s-
a întâmplat nimic.11 Apoi e timpul să plece. Reflectând asupra pasajului, unii dintre cititorii
lui Luca şi l-ar fi putut imagina pe Pavel ca pe un al doilea Socrate, discutând filozofie toată
noaptea şi întorcându-se apoi la treburile obişnuite.12
Al doilea moment semnificativ al călătorie a venit când echipa a ajuns în Milet, la sud de
Efes. (La fel ca Efesul, Milet se află acum la ceva distanţă de mare; odată cu trecerea
timpului, gurile ambelor râuri s-au colmatat.) Aşa cum am văzut, Luca explică decizia lui
Pavel de a ocoli Efesul cu motivul că era dornic să fie la Ierusalim la timp pentru
Cincizecime. Se poate ca şi asta să fi fost o parte din motiv, dar la fel de plauzibil, cred, e
faptul că Pavel era neliniştit să nu fie atras într-o situaţie dificilă sau periculoasă şi îşi făcea
probabil griji să-şi ducă mica echipă care păzea o sumă consistentă de bani într-un oraş plin
de viaţă. Aceste pericole potenţiale sunt, într-adevăr, reflectate în cuvântarea pe care a ţinut-o
atunci în Milet bătrânilor bisericii veniţi din Efes să-l întâlnească. Distanţa va fi fost
11
Faptele Apostolilor 20, 7-12.
12
Platon, Banchetul 223D.
380
de aproximativ cincizeci de kilometri în linie dreaptă, mai lungă însă pe drum, două sau poate
chiar trei zile de călătorie în ambele direcţii.
Discursul pe care Luca îl atribuie lui Pavel cu acest prilej, la fel ca foarte diferita
cuvântare din Areopagul Atenei, ar ţine mai puţin de trei minute. Ca şi cu celălalt prilej,
trebuie să presupunem că Pavel va fi vorbit mult mai îndelung. Dacă bătrânilor le-a luat
aproape o săptămână să călătorească la Milet şi înapoi, vor fi dorit probabil să aibă cel puţin o
zi întreagă de discuţii cu Pavel. Ceea ce va fi inclus din partea apostolului spunerea genului
de lucruri pe care le găsim aici, numai că mult mai pe larg.
Pavel îşi ia rămas-bun şi discursul are alura unui testament final. încă speră şi se roagă să
ajungă la Roma şi apoi în Spania. Dar gândindu-se la călătoria la Ierusalim are o bănuială
puternică, pe care o socoteşte dată de Duhul, că trebuie să se pregătească pentru tulburări într-
o formă sau alta. Era deci potrivit să privească atât înapoi, spre propria sa lucrare în Efes, cât
şi înainte spre ce fel de lucruri va putea întâmpina acum biserica de acolo. Vrând fără
îndoială să rotunjească tabloul lucrării lui Pavel, Luca avea propriile motive să acorde acestui
discurs un astfel de spaţiu. Şi din el obţinem un portret viu al unui Pavel în acţiune.
îl vedem la treabă mai cu seamă pe Pavel păstorul vizitând casele adepţilor lui Iisus dar şi
învăţând în public. îşi aminteşte de suferinţa adusă asupra lui de intrigile comunităţii evreieşti
locale şi se referă la aceleaşi chinuri care l-au făcut să deznădăjduiască în îngrozitoarele luni
din urmă cu un an sau mai bine. Dar, ca întotdeauna, mesajul lui e acelaşi, mesajul evreiesc
reconfigurat în jurul lui Iisus: oamenii trebuie să se întoarcă de la idoli şi să slujească
Dumnezeului Celui viu făcut cunoscut acum în Iisus. Acel mesaj nu se schimbase şi rămânea
încă ceea ce avea nevoie să audă un mare oraş păgân. De la criza galatiană fusese sensibil la
posibila învinuire că ar fi putut să prescurteze acest mesaj, că le-ar fi putut oferi doar o parte a
adevărului,
381
nu lucrul întreg. Nu, spune, în această privinţă e fără reproş. Nu s-a zgârcit când a fost vorba
să le declare şi explice întregul plan divin.
După ce ne-am croit o cale prin scrisorile principale văzând modul în care se desfăta
Pavel aşternându-le cu plăcere pe toate, făcând conexiuni între diferite teme biblice şi
legându-le la un loc cu Iisus şi Duhul, orice sugestie că va fi omis anumite bucăţi sau părţi ni
se pare uşor ridicolă. E ca şi cum l-am acuza pe un Gustav Mahler că a compus simfonii prea
scurte. Dar nu era vorba doar de bucuria lui Pavel atât pentru tabloul mare, cât şi pentru
micile lui detalii. Modul în care se exprimă implică faptul că ascunderea vreunui lucru îl
făcea vinovat de periclitarea mântuirii oamenilor. Era nevinovat; le-a spus povestea întreagă.
Şi, ca un refren, le reaminteşte ostenelile neobosite în mijlocul lor şi cum a lucrat cu propriile
mâini să-şi susţină predica şi învăţătura. Au avut timp din belşug să-l observe, zi şi noapte, şi
ştiau bine că-şi câştigase singur hrana şi nu alergase după tratamente sau favoruri speciale.
Dar Pavel nu medita doar la timpul în care s-a aflat în Efes. îi avertiza pe bătrâni şi cu
privire la ceva iminent care-i aştepta. I-a avertizat, spune, adeseori cu lacrimi asupra
pericolelor care se ridicau tot mai ameninţătoare. Lumea idolatriei şi a imoralităţii era
puternică şi insidioasă şi mulţi, inclusiv poate unii care mărturisiseră odinioară credinţa
creştină, erau atraşi de ea. Se întâmplase în Corint şi avea să se întâmple din nou în diverse
locuri. Pavel deplânge pe oricine a apucat pe acel drum şi îi îndeamnă cu o puternică emoţie
să se întoarcă. Doar le-a dat un exemplu prin refuzul de a se lăsa atras în cursele unei culturi
materialiste. N-a intrat în slujirea predicii şi învăţăturii pentru bani şi nici ei nu trebuie să facă
altfel.
Această mărturie personală pare menită să elimine sau să împiedice, înainte să se extindă,
genul de critici pe care le simţise pe la spatele lui după ce părăsise Corintul. Totodată, Pavel
ştia şi ce dificultăţi stau înainte. Bătrânii din Efes erau ca nişte păstori puşi să păzească o
turmă şi
382
întrucât turma cu pricina era „Biserica lui Dumnezeu, pe care o cumpărase cu însuşi sângele
Său” — una dintre cele mai izbitoare afirmări creştine timpurii a sensului răstignirii lui Iisus
— trebuie să aibă mare grijă.« Vor exista lupi. Mereu există. Unii dintre ei vor fi chiar foşti
păstori — poate chiar unii dintre cei care-l ascultau acum! — care vor deforma adevărul şi-i
vor atrage pe oameni după ei. Jumătate din scrisorile lui Pavel au fost scrise pentru că tot
acest gen de lucruri se întâmplase deja în Galatia, în Corint şi aiurea. Nu era o problemă
nouă. Rămăsese acută.
Dar această cuvântare de rămas-bun nu era doar despre Pavel şi despre pericolele care
confruntau Biserica. Era despre Dumnezeu şi despre Iisus. N-ar fi fost Pavel dacă acestea n-ar
fi fost punctele de focalizare ultime. „Vă încredinţez lui Dumnezeu”, spune, „şi cuvântului
harului Său, în stare să vă zidească şi să vă dea moştenirea cu toţi cei pe care i-a sfinţit
Dumnezeu.” 14 Cuvântul harului lui Dumnezeu era cuvântul puternic al crucii, cuvântul
transformator de viaţă al evangheliei, cuvântul care începuse în vechile scripturi şi spunea
povestea ajunsă până la evenimentul nou şi exploziv al lui Iisus însuşi. Şi la final Pavel îl
invocă pe Iisus însuşi. Aşa cum liderii din Ierusalim îl îndemnaseră să „îşi aducă aminte de
săraci”, tot aşa Pavel i-a îndemnat pe efeseni să „lucreze spre ajutorarea celor slabi”, întrucât
Iisus însuşi spusese (într-o zicere neînregistrată altundeva): „Mai fericit este a da decât a
lua”15. Aşa urma să fie cunoscută Biserica — drept comunitatea devenită modelul harului
generos revărsat al lui Dumnezeu. Aşa urma să înfrunte stăpâniile şi puterile care făceau tot
posibilul pentru a-şi atinge scopurile. De aceea, fără îndoială, lupii urmau să vină să răpească
ce pot; o comunitate de acest gen era vulnerabilă prin însăşi natura ei, şi vulnerabilă avea să
fie mereu. Loialitatea va ajunge contestată.
13 Faptele Apostolilor 20, 28.
14
Faptele Apostolilor 20, 32.
15
Faptele Apostolilor 20, 35.
383
Dar harul lui Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu erau mai puternice şi, asemenea unei
alimentaţii sănătoase, vor susţine tăria Bisericii, hrănindu-i pe credincioşi şi pe liderii lor ca
să „moştenească într-adevăr împărăţia”, moştenirea mondială făgăduită lui Mesia şi poporului
său.
Pavel le-a explicat că asta avea să fie ultima lui vizită. Avea acum alte planuri şi ele nu
prevedeau vreo revenire în Asia Mică. Ei s-au întristat tulburaţi, dar hotărârea sa era luată. Ca
şi cea a Stăpânului său, faţa apostolului era întoarsă spre Ierusalim, şi apoi, spre deosebire de
Iisus, spre Roma.
Au îngenunchiat să se roage. Şi după alte îmbrăţişări l-au condus la corabie.

Pavel nu putuse spune niciodată că n-a fost avertizat. Oamenii nu încetau să-i spună că în
Ierusalim urma să dea de necazuri şi tulburări. Călătorii au schimbat corăbiile în Patara, pe
coasta Lyciei în sud-vestul Asiei Mici, după care s-au îndreptat spre Tyr aflat pe coasta Siriei.
Adepţii lui Iisus de acolo l-au implorat pe Pavel să nu meargă la Ierusalim, dar el nu s-a lăsat
împiedicat. Au continuat via Ptolemais, aflată ceva mai la sud, şi s-au oprit la Cezareea
găzduiţi de Filip şi fiicele lui. Acolo Agav, un profet din Ierusalim, l-a prevenit pe Pavel că în
Ierusalim cei din Iudeea îi vor lega mâinile şi picioarele şi-l vor preda păgânilor. Cu toţii au
stăruit ca Pavel să nu se ducă. Dar nu suntem surprinşi, cunoscându-l acum bine, că a rezistat.
I se frângea inima de cât erau de afectuoşi şi preocupaţi de el, dar era pregătit nu numai să fie
legat, ci şi să moară pentru numele lui Iisus, dacă asta se va dovedi voinţa lui Dumnezeu. Şi
s-au lăsat înduplecaţi. Călătorii şi-au reluat drumul ajungând în cele din urmă la Ierusalim.
Era cel mai probabil începutul toamnei anului 57.
Nimeni dintre cei care făceau acea călătorie în Antichitate sau în epoca modernă n-aveau
cum să o uite. Oraşul Sfânt. Ierusalimul de aur. Locul în care Dumnezeul Cel viu
384
făgăduise să-Şi pună numele, să-Şi instaleze regele ca stăpânitor al naţiunilor. Locul în care,
credea Pavel, aceste făgăduinţe deveniseră realitate — cu Iisus întronizat în afara zidurilor
oraşului, făcând o dată pentru totdeauna ceea ce numai Dumnezeul Unu al lui Israel putea
face şi fiind apoi înălţat ca Domn al lumii. Cum putea să nu meargă încă o dată acolo?
Dar cum putea să meargă la Ierusalim în văzul tuturor, când atât de mulţi din oraş,
inclusiv atât de mulţi adepţi ai lui Iisus „zeloşi pentru Lege” — cum fusese Pavel însuşi! —
aveau să audă de venirea lui şi să reacţioneze cu mânie şi poate cu violenţă? Era o problemă
la fel de mare pentru liderii din Ierusalim ca şi pentru Pavel. Exista speranţa colectei de a fi
un semn bine-venit de acceptare reciprocă, dar, spre frustrarea noastră, Luca n-o menţionează
deloc. Pur şi simplu nu ştim ce s-a întâmplat cu banii. Citind scrisorile lui Pavel, observând
cât de atent organizase colecta şi transportarea ei la fel de atentă, semănăm cu cei care
vizionează la televizor un mare eveniment sportiv, mai puţin ultimele zece minute când o
neaşteptată pană de curent ne împiedică să aflăm cine a câştigat.
Luca nu scrie ca să răspundă întrebărilor noastre. Poate că dorea să abată atenţia de la
întregul episod. Poate că Pavel şi prietenii lui prezentaseră banii doar pentru a fi refuzaţi apoi
pe motiv că veneau din surse păgâne „pătate”. Sau poate că au fost acceptaţi, dar au însemnat
prea puţin pentru percepţia publică a lui Pavel şi a activităţii sale misionare. Poate, cum se
întâmplă uneori, acest dar neprevăzut şi generos a divizat Biserica locală între cei care voiau
să-l primească în duhul în care a fost dăruit şi cei care se temeau că sunt mituiţi ca să treacă
cu vederea sau să consimtă la faimoasa atitudine laxă a lui Pavel faţă de Tora. (Existau poate
încă amintiri ale vizitei anterioare când Pavel şi Barnaba veniseră la Ierusalim cu bani — dar
şi cu Tit pe care unii doriseră să-l taie împrejur.) în orice caz, dat fiind că pentru informaţii
despre toată această perioadă depindem în întregime de Luca, iar el a ales să
385
nu menţioneze deloc colecta, nu putem să spunem. Putem doar să sperăm. (Luca nu-l
menţionează nici pe Tit. E o bine cunoscută problemă pentru care nu există o rezolvare
evidentă, dar ea nu e mai problematică decât enigmele la scară mică pe care le întâlnim de
multe ori în istoria antică.)
Când Pavel şi prietenii lui au sosit în sfârşit în Ierusalim, au găzduit la Mnason; la fel ca
Barnaba, acesta era originar din Cipru. Deşi au primit bine vestea despre ce făcuseră Pavel şi
colegii lui în anii scurşi de la ultima întâlnire, liderii din Ierusalim au venit cu un plan care să
aplaneze orice potenţial sentiment antipaulin în Ierusalim înainte chiar să se fi declanşat. Au
propus ca Pavel să se alăture altor patru inşi care făcuseră o făgăduinţă şi urmau să se supună
unui ritual de curăţire în Templu. Era o variaţiune pe o temă anterioară în care Pavel, după
prima sa vizită la Corint, făcuse o făgăduinţă. Ca şi anterior, e perfect rezonabil să
presupunem că Pavel va fi continuat, şi ca adept al lui Iisus, diversele practici devoţionale
evreieşti menite să îndrepte mintea şi inima spre închinare, umilinţă şi slujire.
Liderii din Ierusalim sperau ca planul lor să înduplece „zeloşii” dintre adepţii locali ai lui
Iisus. Acei „zeloşi” erau ferm convinşi că, datorită lui Iisus, Dumnezeu urma să-şi încheie
acum planul Său pe termen lung de a scăpa de stăpânitorii păgâni detestaţi şi de a elibera pe
Israel o dată pentru totdeauna. Dacă însă alţii care pretind că urmează lui Iisus îşi vor atenua
devoţiunea faţă de Dumnezeu şi Legea Lui şi-i vor învăţa şi pe alţii să o atenueze, întreg acest
scop divin va fi periclitat. Pavel era nevoit deci să-şi demonstreze loialitatea faţă de Lege
alăturându-se unui grup care făcuse o făgăduinţă de curăţire. Putea să ia parte la această
făgăduinţă şi să le plătească cheltuielile (o bună întrebuinţare a unor bani din colectă?). Şi
atunci va fi limpede că zvonurile şi bârfele despre el, toate acuzaţiile că îi învăţa pe oameni să
ignore Legea, erau neadevărate.
Acest plan are aceeaşi naivitate şi lipsă de realism ca scrisoarea redactată după conferinţa
de la Ierusalim cu
386
aproape un deceniu în urmă. Liderii din Ierusalim nu reuşesc să vadă cum anume
complicaţiile vieţii reale puteau ruina ideile clare.
Şi, într-adevăr, liderii din Ierusalim îi reamintesc acum lui Pavel că le scrisese păgânilor
care cred în Iisus să se abţină de la orice are de-a face cu idolatria şi imoralitatea, inclusiv de
la carnea sacrificată la templele păgâne. Vă puteţi imagina inima lui Pavel frângându-se la
auzul menţionării documentului menit de fapt să fie, la fel ca presupusa „diviziune a muncii”
din Galateni 2, 9, un aranjament care să permită o recunoaştere reciprocă în timp ce lucrurile
mergeau înainte. Din anii de înfruntare a unor situaţii pastorale reale în Corint, Efes şi
altundeva — şi din făurirea primelor principii teologice legate de acele situaţii, mai ales în 1
Corinteni 8-10 şi Romani 14-15 — ştia că lucrurile sunt mult mai complicate decât admitea
„scrisoarea apostolică”. A rămas fidel interdicţiei absolute a idolatriei şi imoralităţii. Dar, pe
bune temeiuri biblice, ajunsese la concluzia că orice carne e în fapt „curată” şi că nimic nu e
„necurat” dacă nu e făcut aşa de conştiinţa strâmbă a cuiva. 16 „Scrisoarea” fusese bine
intenţionată, dar realităţile din teren voiau să spună că putea fi doar un punct de plecare.
Acest plan nou, trebuie să se fi întrebat Pavel, avea să fie un amestec asemănător de intenţii
bune şi aşteptări nerealiste?
Propria sa poziţie în chestiunile acoperite de „scrisoare” nu era, la urma urmei, un simplu
compromis pragmatic. Era declaraţia unui principiu teologic viguros. Unii din primii creştini
vor fi fost de acord cu el, cu trimitere la faptul că linia adoptată de el avea susţinerea lui Iisus
însuşi, sau măcar a viziunii lui Marcu despre ce anume a vrut să spună Iisus într-un moment
dat. La Marcu, remarca criptică a lui Iisus despre lucruri care trec prin stomac şi ies din trup
fără să pricinuiască pângărire e luată cu sensul
16
Romani 14,14. 20.
387
de „toate mâncărurile sunt curate” 17. în orice caz, după conferinţa de la Ierusalim Pavel
străbătuse o cale lungă. Bisericile lui fuseseră învăţate să gândească teologic la profunzimi
aflate mult dincolo de ceea ce implica o „scrisoare” mai degrabă simplistă. Trebuie să se fi
simţit ca un muzician serios care, după ce cântase în cele mai prestigioase săli de concert din
lume, s-a întors acasă şi era invitat să admire pe cineva cântând câteva melodii vechi într-o
bodegă la marginea drumului. Putea înţelege şi respecta ce spuneau ei, dar cunoscuse o lume
mai largă.
Dar poate, doar poate, că noul plan avea şanse să funcţioneze. Merge deci înainte cu
ritualul de purificare. Face declaraţia. (Cei care presupun că „adevăratul Pavel”, ca un bun
protestant, nu va fi făcut niciodată aşa ceva, au ratat ideea. Evanghelia lui Pavel nu făcuse din
el un adversar al Templului şi al sistemului său sacrificial. Doar pentru că credea că Iisus e
jertfa ultimă nu însemna că urmarea codului levitic era acum un păcat.) Ritualul purificator
durează o săptămână — pentru Pavel şi prietenii lui neliniştiţi trebuie să fi părut o săptămână
foarte lungă — după care apostolul şi ceilalţi bărbaţi intră în Templu. Şiretlicul funcţionase?
Au scos-o la capăt cu asta? Avea să fie scutită oare biserica din Ierusalim de momentul
penibil — şi mai mult decât penibil — de a fi asociată cu figura unui trădător notoriu? Avea
să fie scutit Pavel de protestul zgomotos care putea urma atât de uşor?
Răspunsul e nu. Numai că acum e chiar mai rău decât se temuseră. îşi făcuseră griji că
Pavel avea să fie acuzat de instigare la încălcarea Legii printre evreii din diaspora. Adevărata
acuzaţie e una mai gravă. E acuzat acum de pângărirea deliberată a Templului însuşi.
încercând să evite un accident de maşină, călcaseră pedala de acceleraţie, nu frâna. Ar fi făcut
mai bine dacă-l ţineau pe Pavel cu totul departe de Templu. Dovezile acuzaţiei de tentativă de
pângărire sunt desigur indirecte şi subţiri, dar asta nu va
17
Marcu 7,19.
388
opri o mulţime furioasă. Tulburarea a început, explică Luca, cu unii evrei din Asia, care ştiau
de Pavel din Efes. (Oricine în Efes, ne amintim, ştia cine era Pavel.) Cam atât s-a ales, se va
fi gândit încruntat Pavel, de întoarcerea sa pentru praznic. Mulţi alţi evrei avuseră aceeaşi
idee venind la Ierusalim din întreaga lume a diasporei. Unii dintre ei, ostili deja lui, se
gândeau la ce-i mai rău. Cam atât s-a ales de încercarea de a calma poporul intrând în Templu
cu oricâtă atenţie şi oricâtă curăţie rituală.
Aceşti evrei din diaspora formulează acum acuzaţia care va răsuna în următoarele cinci
capitole din Faptele Apostolilor. Iată-l, spun ei; acesta-i individul care cutreieră lumea
învăţând pe oricine să nu se supună Legii şi să dispreţuiască Templul! (Cum trebuie să fii
tânjit Pavel să le explice diferenţa dintre abolire şi împlinire. Dar atunci, ca şi acum, când
sunt mânioşi, oamenii citesc lucrurile în felul în care le convine.) Iată-l în persoană, spun ei.
Nemulţumit să înconjoare lumea răspândind această erezie antievreiască, a venit în Ierusalim
şi şi-a adus prietenii păgâni în Templu ca să-şi dovedească ideea spurcând locul nostru sfânt...
Ce anume făcuse Pavel? Luca explică şi spune că bărbaţii din Efes îl văzuseră în oraş
împreună cu Trofim, alt efesean şi păgân, şi au presupus că Pavel l-a luat cu el în Templu,
trecând de semnul care avertiza păgânii să nu intre. Presupunerea era falsă, dar răul fusese
făcut. Pavel, putem presupune, îşi strângea mâinile ostenit, ştiind la ce să se aştepte,
asemenea cuiva care înoată în mare şi observă prea târziu că un val uriaş îl va acoperi şi nu
poate face absolut nimic. Oamenii din gloată pun repede mâna pe el şi încep să-l bată.
încasează şuturi şi pumni, palme şi zgârieturi. Scăpă cu viaţă numai pentru că tribunul roman
de serviciu, auzind hărmălaia, a intervenit rapid şi l-a arestat. Tribunul nu-şi putea da seama
care era problema (aici, ca şi în revolta din Efes, cei mai mulţi din mulţime ştiau prea puţin ce
se întâmplă de fapt), aşadar dă ordin ca Pavel să fie dus în cazarmă. Soldaţii îl poartă pe Pavel
389
deasupra capetelor mulţimii furioase. Ajung întrucâtva în siguranţă. Auzim uşa închizându-se
în urma lor, strigătul gloatei se aude încă, dar acum domolit.
Cum anume a mai putut Pavel vorbi coerent după toate acestea nu e limpede, dar ajunsese
prea departe pentru a se retrage acum în pasivitate. Vrea, în fond, să aibă posibilitatea de a
vorbi poporului. Sunt ei zeloşi pentru Dumnezeu şi Lege? el e zelos pentru Dumnezeu şi Fiul
Său — şi îşi aminteşte foarte bine timpul când şi el gândea aşa cum gândesc ei. Sunt poporul
lui, genul de oameni pentru care s-a mâhnit18, pentru care s-a rugat19, oamenii care, credea, nu
puteau „rămâne în necredinţă”20 pentru totdeauna. Dacă el nu le poate vorbi, atunci cine? La
urma urmei, numai de curând stătuse Pavel treaz toată noaptea explicând unui grup dornic din
Troada ce anume voiau să spună de fapt scripturile, cum se potriveau la un loc toate, de ce
propria lui misiune făcea parte din planul întins înapoi până la Adam şi Avraam şi înainte
până la înnoirea ultimă a cerului şi pământului. Tocmai scrisese acestea, cu câteva săptămâni
înainte, cu mare grijă şi măiestrie, în ceea ce trebuie să fi ştiut că era o operă de iscusinţă
literară, dar şi de forţă şi pasiune teologică şi pastorală. Vrea, tânjeşte, doreşte mai presus de
orice să i se acorde un moment să spună toate acestea mulţimii furioase.
Cere, aşadar, tribunului permisiunea. De fapt, începe prin a cere permisiunea de a vorbi
pentru tribunul însuşi, ceea ce declanşează un dialog mic şi ciudat. Tribunul crezuse că Pavel
era egipteanul instigator la răzmeriţă menţionat de Iosif Flavius şi alte tradiţii evreieşti,
bărbatul care luase cu el în pustiu o ceată de capete înfierbântate cu promisiuni că va realiza
eliberarea viitoare a lui Dumnezeu. Nu e chiar limpede dacă, auzindu-l pe Pavel vorbind în
greceşte, tribunul şi-a confirmat suspiciunea (era de
18
Romani 9,1-5.
19
Romani 10, 1.
20
Romani 11, 23.
390
aşteptat ca un egiptean să vorbească greceşte) sau dacă, auzindu-l pe Pavel vorbind mai bine
greceşte, îşi revizuieşte acum suspiciunea iniţială. Dar îi oferă lui Pavel prilejul de a se
prezenta, de a spune că e un evreu din Tars. Nu-i de mirare că poate vorbi bine greceşte.
Oraşul său natal e un renumit loc de cultură. Odată lămurite aceste lucruri, cere şi i se acordă
permisiunea de a vorbi mulţimii care cu un minut în urmă înseta după sângele lui.

A fost un efort nobil, dar sortit eşecului. Discursul lui Pavel de pe treptele cazărmii
romane a captat atenţia atunci când mulţimea şi-a dat seama că vorbea acum în limba locului,
aramaica. Au ascultat politicos, cu un amestec de suspiciune şi uimire, cum îşi rederula viaţa
anterioară, nu în cele din urmă zelul său pentru Lege în Ierusalim. Povestea întâlnirii sale cu
Iisus era fireşte spectaculoasă, ca şi urmarea ei nemijlocită în care cucernicul împlinitor al
Legii, Anania, venise la porunca Domnului să-l ajute să-şi deschidă ochii. Până acum toate
bune.
Vine apoi momentul critic în care Pavel era nevoit să expună împlinirea făgăduinţelor
scripturistice în venirea tuturor naţiunilor la închinarea Dumnezeului lui Israel. Tânjea să le
explice mai ales asta şi apoi să le explice modurile în care această includere a
neamurilorpăgânilor era adevărata împlinire a Torei prezisă de Moise şi profeţi, îl rodea să
explice şi modul în care, aşa cum făgăduise Dumnezeu regelui David, Iisus Mesia a fost
ultimul mijloc prin care marile făgăduinţe ale Templului s-au adeverit, cum slava divină a
locuit în El trupeşte şi prin Duhul său locuieşte acum în adepţii lui. Pavel nu încălcase cu
cinism Legea. Cu siguranţă nu pângărise Templul. Le respecta şi preţuia adânc pe ambele.
Fusese loial. Dar când Dumnezeu îi trimite lui Israel un Mesia răstignit...
Asta dorise să spună Pavel dar n-a avut ocazia. Trăsese prea devreme cuiul grenadei
spunând că Iisus înviat a zis că-l trimite pe Pavel la păgâni. Era de ajuns. Mulţimea
391
gata să vadă în el un om al compromisului şi-a văzut acum suspiciunile confirmate. Era genul
care renunţase la Tora, care n-avea timp pentru Templu, care fraternizase cu duşmanii lor, cu
monştrii care oprimau poporul lui Dumnezeu. Se spurcase pe sine însuşi, spuneau, şi acum
vrea să ne spurce şi pe noi. îşi va primi, fără îndoială, răsplata când Dumnezeu va judeca
lumea, dar trebuie s-o primească chiar acum! „Jos cu el de pe faţa pământului! Unul ca el n-
are dreptul să trăiască!”21
Confruntat cu un prizonier buclucaş, un tribun roman ar fi folosit în mod normal tortura
pentru a afla ce anume se întâmpla. Se pleca de la presupunerea că nimeni nu spune adevărul,
sau întreg adevărul, dacă nu e smuls cu forţa. Dar încă o dată tribunul avea să se dovedească
o surpriză. La fel ca atunci când îi înfruntase pe magistraţii din Filipi, Pavel şi-a dezvăluit
secretul unui ofiţer din apropiere: „E legal oare să biciuiţi un cetăţean roman fără să aflaţi mai
întâi vina lui?”22
întrebarea era retorică. Pavel ştia răspunsul, la fel şi ofiţerul. Amândoi ştiau că nu era doar
ilegal; era foarte neînţelept. Dacă un cetăţean ar fi raportat aşa ceva, rolurile se puteau uşor
inversa şi ofiţerii implicaţi ar fi înfruntat ei înşişi pedepse severe.
Ceea ce ridică fireşte o altă întrebare. Cum anume putea dovedi Pavel pretenţia sa la
cetăţenie? O afirmaţie falsă mai ales în asemenea împrejurări era o infracţiune serioasă, poate
chiar un delict capital. în Roma, cetăţenii ar fi purtat togă, dar e foarte puţin plauzibil ca Pavel
să fi purtat aşa ceva cu acest prilej (chiar presupunând că hainele lui ar mai fi putut fi
recunoscute după linşajul aproape reuşit dinainte). Cealaltă marcă, pe care putem fi siguri că
Pavel o păstra cu sine tot timpul, pe un lanţ sau poate o sfoară, era o mică insignă de lemn
(cunoscută drept diploma) şi care, ca un paşaport, oferea detalii oficiale despre cine
21
Faptele Apostolilor 22, 22.
22
Faptele Apostolilor 22, 25.
392
anume era şi unde era înregistrată cetăţenia lui. Tribunul a ridicat o sprânceană: „M-a costat o
grămadă de bani să cumpăr această cetăţenie”, a spus. „Ah”, a răspuns Pavel, „dar eu o am
din naştere.”23 Era îndeajuns. Torţionarii au primit ordin să se retragă. Dar tribunul nu avea
încă nici o idee despre ce anume se întâmpla de fapt. Nereuşind să afle nici de la mulţime,
nici de la Pavel, a chemat căpetenia preoţilor şi întreg Sanhedrinul.
Ar trebui să ştim de acum la ce să ne aşteptăm. Pavel credea ferm că Dumnezeul Unu
crease toate structurile de putere ale lumii — şi că atunci când acestea încalcă linia, trebuie să
li se aducă aminte acest fapt. Nefiind cel care să opteze pentru o abordare blândă (a meditat
oare vreodată la Proverbele 15,1, care sfătuiesc că un răspuns blând potoleşte mânia?), Pavel
era mult mai înclinat să-şi ia mai întâi revanşa. Aşadar fără să aştepte ca cineva să-l acuze de
ceva, a insistat că toată viaţa lui îşi păstrase o conştiinţă curată înaintea Dumnezeului Unu al
lui Israel. Fusese loial. La auzul acestora, marele preot a ordonat să fie lovit peste gură. Ca şi
în procesul lui Iisus24, era un mod standard, dar violent de a spune simbolic „nu se cuvine să
vorbeşti în apărarea ta, pentru că eşti în mod evident vinovat. Ar trebui să-ţi închizi gura şi
dacă nu, ţi-o închidem noi”.
Pavel nu era omul să tacă. „Te va lovi Dumnezeu pe tine, perete văruit!”, a răspuns. „Tu
şezi să mă judeci după Lege şi totuşi porunceşti să fiu lovit, călcând Legea?” 25 Dacă o parte
din învinuire era că nu fusese suficient de zelos pentru Tora, va arăta chiar de la început că
ştia că Tora cere un tratament corect pentru acuzat. Nu luase în seamă însă că persoana care i
se adresa era însuşi marele preot; cei din jur l-au informat rapid asta. Aşadar, acum el era în
greşeală pentru că vorbea astfel cu cineva aflat într-o funcţie înaltă. Pavel ştia însă că atunci
când faci un rău
23
Faptele Apostolilor 22, 28.
24
Ioan 18, 22.
25
Faptele Apostolilor 23, 3.
393
fără intenţia de a-l face — păcat „fără voie” sau „din neştiinţă” —, era nevoie doar de o scuză
şi în final de o ofrandă pentru păcat. „N-am ştiut”, a spus, „că era marele preot.” 26 Iarăşi,
Pavel ştia la fel de bine ca ei că scriptura cerea respect pentru funcţie.27
Ceea ce a făcut bizarul schimb de insulte şi acuzaţii să înceteze, dar Pavel nu avea de
gând s-o lase aşa. A preluat dintr-odată iniţiativa. Ajunsese la maturitate în Ierusalim;
studiase cu Gamaliel; ştia foarte bine unde va ajunge situaţia inflamabilă. Ştia că, deşi
adunarea ar fi vrut să facă un front unit, existau diferenţe ideologice adânci, reprezentate în
mare de saducheii aristocraţi şi grupul populist de presiune al fariseilor, cu visul revoluţionar
al speranţei învierii lui Israel. Acum era momentul să arunce o mică bombă în mijlocul
acestei auguste companii. „Fraţii mei”, a strigat întregii adunări. (Fraţilor! Iată un gând
interesant.) „Sunt fariseu, fiu de farisei. Acest proces e despre speranţă, despre
scularea/învierea morţilor!”
Faptul a băgat literalmente vulpea în coteţul găinilor, cum ştia că se va întâmpla. Dintr-
odată fariseii din adunare s-au raliat în apărarea lui. Nu înţeleseseră chiar bine ce voia să
spună, dar dacă meciul era acum farisei versus saduchei (mai degrabă decât Sanhedrin versus
eretici), ştiau de care parte erau. Motivul confuziei lor intra în miezul diferenţei dintre ceea ce
crezuse tânărul Saul din Tars şi ceea ce a ajuns să creadă Pavel apostolul.
în ce-i privea, „scularea/învierea” era ceva ce avea să se întâmple cu oricine la sfârşitul
timpului, dar asta voia să spună că în intervalul până la acest eveniment final cei care au
murit sunt încă vii într-o formă anume. Lipsindu-le, cum ne lipseşte nouă, un limbaj corect şi
neconfuz pentru această stare intermediară, vorbeau uneori despre morţi ca având o existenţă
„angelică”, iar uneori despre ei ca fiind acum „duhuri”; în ambele cazuri, oamenii erau încă
26
Faptele Apostolilor 23, 5.
27
în cazul acesta, Ieşirea 22, 7.
394
vii, dar aşteptau un trup al învierii în ziua de pe urmă. E ceea ce le-a permis fariseilor să-i
facă concesii lui Pavel; poate, se gândeau, în întâlnirea cu Iisus pe drumul spre Damasc a
văzut şi auzit de fapt un „înger” sau un „duh”, pe cineva încă viu în această stare
intermediară.
Primii adepţii ai lui Iisus au înţeles într-o clipă că nu asta era ideea. Pentru ei, care-l aveau
drept cel mai articulat reprezentant pe Pavel, esenţialul era că, spre uimirea lor, Iisus o luase
înainte şi a fost deja sculat din morţi, înaintea oricui. Dar iniţiativa lui Pavel reuşise să facă
imposibilă continuarea adunării. învinuirile privind respectarea Legii şi pângărirea Templului
au fost uitate, cel puţin pentru moment. Adunarea s-a dizolvat în dezordine. încă o dată
tribunul roman îl salvase pe Pavel dintr-o adunare furioasă, numai că acum aceasta era înalta
curte din Ierusalim, nu gloata oraşului.
Cum reacţionează Pavel la acel mic triumf? Observăm cum oamenii tribunului îl duc cu
forţa înapoi la cazarmă şi-l închid pe timpul nopţii. Pavel era fireşte obişnuit cu asta, şi cel
puţin el şi tribunul par să fi stabilit un gen de relaţie. Pavel ar fi vrut să-i fie mai înţelegători
compatrioţii săi evrei, dar acum va fi înţeles că, la fel ca în Corint, un oficial roman rămas în
afara controversei putea fi un aliat mai bun. îşi spune rugăciunile de seară. Patul e tare, dar
avusese o zi epuizantă. Adoarme...
Şi următorul lucru pe care-l ştie e că Iisus stă chiar lângă el. Ultima dată când se
întâmplase asta a fost în Corint, şi i-a spus să rămână acolo şi să nu se teamă. Acum îi spune
că va trebui să plece. Şi-a dat mărturia în Ierusalim. Acum va trebui să facă acelaşi lucru în
Roma. Deci, gândeşte Pavel, aşa are să se întâmple. în ultimul an sau doi avusese un
simţământ puternic că trebuie să se îndrepte spre Roma, dar lucrurile arătau de parcă vizita la
Ierusalim urma să pună capăt acestui plan, precum şi tuturor celorlalte lucruri. Dar acum vede
cum anume ar putea fi făcut. Nu era modul în care plănuise, dar poate, doar poate, trebuise să
se întâmple aşa. De două ori până acum tribunul
395
îl salvase de violenţă. Poate că era un semn. Poate că, în ciuda birocraţiei sale care scârţâia şi
a atitudinii păgâne indiferente faţă de viaţă, sistemul roman ca întreg avea să fie acum
mijlocul prin care se va salva de ameninţările care atingeau un crescendo.
Acest gând care-i trecuse prin minte avea să fie confirmat a doua zi de un alt incident
ciudat. Patruzeci de evrei zeloşi pentru Tora juraseră solemn să nu mănânce, nici să nu bea
nimic până când nu-l vor fi omorât pe Pavel. Complotul lor era simplu. îl vor chema înapoi
pe Pavel în faţa Sanhedrinului şi-l vor asasina pe drum. Din nefericire pentru ei, vestea
complotului a transpirat. Spre surprinderea noastră, aceasta fiind singura menţiune a familiei
lui Pavel din întreaga naraţiune, fiul sorei lui Pavel a auzit aceasta. (Ceea ce ne deschide într-
o străfulgerare fereastra spre alte întrebări: Câte rude avea Pavel în Ierusalim? Erau unele
dintre ele adepţi ai lui Iisus? Nu ştim.) Băiatul a venit să-i spună lui Pavel, iar Pavel l-a trimis
să-l anunţe pe tribun.
Tribunul, care trebuie să se fi întrebat ce să facă în continuare, ştia exact cum să
întâmpine această provocare. Doi centurioni, fiecare cu o sută de soldaţi, şaptezeci de călăreţi
şi o gardă suplimentară de două sute de pedestraşi cu arme uşoare au primit ordinul să-l ducă
pe Pavel la Cezareea, locul cel mai bun pe o rază de o sută şaizeci de kilometri, unde se afla
sediul guvernatorului. în noaptea aceea au ajuns până la Antipatrida, aproximativ la jumătatea
drumului; iar complotiştii trebuie să-şi fi dat seama că au pierdut ocazia. Soldaţii s-au întors
atunci la Ierusalim, iar călăreţii şi gărzile l-au dus pe Pavel la Cezareea.
Tribunul Claudius Lysias îi scrisese guvernatorului o scrisoare în care formula un punct
de vedere nu departe de cel adoptat de Gallio în Corint. Acest ins, spunea, a fost acuzat în
legătură cu dispute privitoare la Legea evreiască, nu însă de vreo infracţiune pentru care să
merite să moară sau să fie întemniţat. Din punctul de vedere al romei, totul pare să ţină de
dispute interne ale evreilor. Deci nimic care
396
să-i preocupe cu excepţia faptului că erau nevoiţi să asigure pacea şi dintr-un motiv oarecare
acest lucru pare să devină tot mai greu când se află în preajmă acest om.
Aşadar, Pavel e predat guvernatorului de atunci al provinciei, Antonius Felix. La origine
sclav eliberat sau libert, Felix era fratele lui Pallas, ajuns mâna dreaptă a lui Claudius şi care
urcase rapid scara socială ca favorit al împăratului. Funcţionar corupt şi crud, Felix zdrobise o
revoltă, instigase la asasinarea unui mare preot şi, asemenea lui Gallio când gloata îl luase la
bătaie pe Sostene în Corint, rămăsese pe margine atunci când evreii din Cezareea fuseseră
atacaţi de o gloată de localnici. Era însă căsătorit cu o prinţesă evreică (cea de-a treia sa
soţie), Drusila, fiică a lui Irod Agrippa. Exista cel puţin o mică şansă să asculte favorabil o
pledoarie din partea ierarhiei evreilor.
Când liderii evrei au sosit, iritaţi fără îndoială că fuseseră nevoiţi să străbată drumul până
la Cezareea, şi-au depus acuzaţiile folosind un avocat profesionist, angajat să formuleze
lucrurile într-un mod care să atragă atenţia guvernatorului: „Pe insul ăsta l-am găsit”, spune
avocatul, „că e o pacoste publică. Stârneşte vrajbă civilă între evreii în toată lumea. E un lider
de frunte al sectei nazoreilor. A încercat chiar să pângărească Templul!” 28 Era o tactică
obişnuită, care lua o învinuire la origine evreiască „traducând” apoi într-o acuzaţie de
tulburare publică. Liderii evrei ştiau că n-are nici un rost să încerce să-l facă pe guvernator
să-şi asume judecarea unei chestiuni specific evreieşti. Pângărirea Templului însă era ceva
uşor de înţeles pentru oricine în lumea antică; oameni din orice oraş, din orice subcultură, se
vor fi înfiorat la acest gând.
Fireşte, Pavel nu recunoaşte asta. Neagă pur şi simplu acuzaţia de bază, instigarea la
agitaţie publică. Nu intrase în dispute în Templu, nu stârnise o mulţime. în orice caz, în
Ierusalim stătuse mai puţin de două săptămâni. Au dreptate însă atunci când spun că e un
adept al Căii, pe
28
Faptele Apostolilor 24, 5-6.
397
care o numesc „sectă”; dar asta pentru că e convins că tot ceea ce se întâmplase cu Iisus a fost
împlinirea, nu abrogarea Legii şi profeţilor. Va exista o înviere atât a drepţilor, cât şi a
nedrepţilor (nici una dintre scrisorile lui Pavel nu spune asta, concentrându-se doar pe
învierea drepţilor). Din acelaşi motiv, aşa cum a spus înaintea Sanhedrinului, Pavel şi-a
păstrat mereu o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. A fost un evreu
loial chiar dacă — în realitate ar spune tocmai pentru că — acea loialitate se reconfigurase în
jurul lui Mesia al lui Israel.
Aşadar, ce avea de făcut Pavel? Ce relatare despre sine însuşi avea să ofere, nu doar ca să
respingă învinuirile, ci şi ca să explice de ce venise la Ierusalim? începe cu un fapt puternic.
Departe de a dori să stârnească tulburare în poporul evreu, călătoria lui fusese motivată de
dorinţa de a ajuta: timp de câţiva ani colectase fonduri pe care să le aducă „neamului său”.
Asta l-a adus în oraş şi apoi în Templu, purificat cum se cuvenea şi cucernic, fără nici o
mulţime sau zarvă. Tulburarea a fost pricinuită, spunea, de „unii evrei din Asia” 29; la fel ca în
Filipeni 1 şi în scena din Efes, avem impresia că unii din cei mai aprigi şi hotărâţi adversari ai
lui Pavel veneau, din motive necunoscute, din comunitatea evreiască din Efes. Pavel ştie că
aceştia vor fi avut plângeri mult mai precis evreieşti decât învinuirea generală de instigare la
agitaţie civilă pe care o prezentase avocatul, aşa că propune ca ei înşişi să vină şi să-şi aducă
acuzaţiile împotriva lui.
Sau poate, adaugă, problema reală are de-a face cu ce spusese în Sanhedrin. Asta e însă o
glumă bună şi ierarhia evreilor ştie asta şi nu va avea ce să facă în privinţa ei. Da, desigur, le
strigase Pavel, miza era speranţa evreiască a unei învieri. Şi întreaga sa raţiune de a fi era
aceea că această speranţă evreiască, cel puţin aşa cum o priveau fariseii, se realizase în Iisus.
Cu alte cuvinte, nu se opunea evreilor şi modului lor de vieţuire. Celebra împlinirea acestuia.
29
Faptele Apostolilor 24,19.
398
Felix amână judecata. El şi Drusila îl invită pe apostolul ponosit şi-i dau voie să
vorbească. Iar el le explică încă o dată — dar Pavel nu se plânge că mai are un prilej de a
anunţa vestea bună — cine anume este Iisus, de ce anume potrivit scripturii el este Mesia lui
Israel şi ce anume înseamnă asta cu referire la judecata finală care va veni, cu dreptatea lui
Dumnezeu şi chemarea evangheliei la o viaţă de autocontrol. De multă vreme Felix nu
practicase vreun autocontrol, dacă o făcuse vreodată, şi era de părere că orice judecată ultimă
ţine de justiţia Romei, deschisă manipulării în schimbul unei atenţii corespunzătoare. Felix îl
opreşte, aşadar, pe Pavel. De ajuns pentru acum, spune. Speranţa lui însă — ţinând cont că
Pavel părea să aibă acces la nişte fonduri — era să obţină de la el o mită. Aşa că îl cheamă iar
şi iar. Iar după doi ani în care n-a primit nici o mită, Felix ajunge la sfârşitul mandatului.
Ar fi putut să-l elibereze atunci pe Pavel. Deşi motivul său principal fusese mereu
interesul propriu, speranţa unei mite dispăruse şi atenţia i se mutase acum spre neliniştea
firească a unui guvernator de provincie care se întorcea la Roma — nu voia să intre în bucluc.
(Patronul său iniţial, Claudius, fusese acum succedat de Nero.) Voia, prin urmare, un raport
favorabil din partea supuşilor evrei. Aşa că l-a lăsat pe Pavel în închisoare la mila — sau nu
— următorului guvernator, Portius Festus.
încă o dată Luca prezintă toate astea ca o dramă în ritm alert, cu acţiune compactă şi
destule personaje colorate. O putem citi în câteva minute. Dar nu trebuie să pierdem din
vedere faptul că totul durase doi ani. Pavel îşi redactase scrisoarea către Roma în anul 57,
ajungând la Ierusalim la sfârşitul aceluiaşi an. Era acum anul 59 (sosirea ca guvernator a lui
Festus poate fi datată în acel an). Pentru moment scăpase de moarte. Dar custodia romană era
totuşi custodie romană şi, chiar dacă e limpede că i s-a permis să fie vizitat de prieteni care
să-i aducă cele necesare, există sentimentul unui timp irosit, al unei paranteze neplăcute şi
nedorite. Ştia că întotdeauna credinţa în providenţă
399
constituie o chemare la răbdare, dar chiar şi aşa, lucrurile deveneau ridicole. Iisus îi făgăduise
că va merge la Roma. Intuise că asta putea însemna că Roma însăşi avea să-l ducă acolo. Dar
cum avea să se întâmple asta dacă Roma nu înceta să trimită funcţionarii corupţi, neinteresaţi
să pună în mişcare lucrurile?
Răspunsul a venit — şi Pavel trebuie să se fi gândit de ceva timp la asta — când noul
guvernator Festus a ţinut o scurtă audiere în Cezareea. Vorbitorii evrei au aruncat încă o dată
asupra lui Pavel tot felul de acuzaţii. El a răspuns insistând din nou asupra a trei puncte de
maximă importanţă: nu adusese nici o ofensă împotriva Legii evreilor sau Templului; nici
împotriva Cezarului. De ce anume l-a menţionat în acel moment pe Cezar nu e limpede,
întrucât după tot ce ştim nimeni nu sugerase că ar fi fost vinovat de vreun gen de trădare
împotriva împăratului. Urmarea ne arată însă ce anume avea în minte Pavel.
Vedem însă mai întâi o mişcare tipică. Neinteresat de justiţie, dar dornic să facă o favoare
evreilor, Festus sugerase că aceştia trebuiau să ţină un proces în Ierusalim. Amintindu-şi de
complotul anterior, Pavel ştia foarte bine unde urma să ducă asta. Sosise timpul să joace asul
pe care-l ţinuse în mânecă în tot acest timp:
Stau în tribunalul Cezarului, de care trebuie să fiu judecat. Evreilor nu le-am făcut nici o
nedreptate, ştii şi tu mai bine. Dacă am comis o nedreptate şi am făcut ceva vrednic de
moarte, nu mă feresc de moarte; dar dacă n-am făcut nimic din cele de care mă acuză, nimeni
nu poate să mă dea pe mâna lor. Fac apel la Cezar.30
Un apel de acest gen nu era un apel împotriva unei sentinţe. Nu fusese pronunţată nici o
sentinţă întrucât nu se ajunsese la nici un verdict. Era un apel ca întregul caz să fie transferat
în faţa celui mai înalt tribunal posibil. Era,
30
Faptele Apostolilor 25,10-11.
400
fireşte, o mişcare riscantă. Cezarul ar fi putut să aibă tot soiul de motive ca întregul caz să
urmeze o cale sau alta şi putea foarte bine să nu trateze cu blândeţe un evreu a cărui reputaţie
de individ cutreieră-lume şi producător de tulburări ar fi ajuns înaintea lui. Dar dacă singura
alternativă era să înceapă din nou în Ierusalim cu toate riscurile aferente, atunci asta era calea,
oricât de neaşteptată, prin care avea să ajungă în sfârşit la Roma. Festus şi-a consultat
consilierii, dar cu siguranţă ştia deja răspunsul. Pavel făcuse apel la Cezarul şi va merge la
Cezarul.
Dar nu putea fi trimis fără o relatare a cazului, o declarare a faptelor. Dar cum să
descopere Festus „faptele” în acest caz? Un prilej s-a ivit de la sine. Irod Agrippa II, un
personaj stilat cu o soţie la fel de stilată, Berenice, venise să-l salute pe Festus ca guvernator
nou sosit. (Relaţia dintre guvernatorii romani şi aristocraţia locală era complicată, dar ambele
părţi erau de obicei conştiente că era mai bine să aibă un fel de înţelegere reciprocă. Mulţi
evrei de rând îi dispreţuiau pe amândoi, deşi acest Irod era mai puţin nepopular decât fuseseră
cei mai mulţi din familia lui.) Festus i-a explicat lui Agrippa cine era Pavel şi natura
problemei cu acest grăitor comentariu:,„Aveau cu el diverse neînţelegeri legate de religia lor
şi un anume om mort Iisus, despre care Pavel spune că e viu.” 31 Seamănă foarte mult cu
răspunsul lui Gallio la învinuirile împotriva lui Pavel în Faptele Apostolilor 18 şi cu
declaraţia similară a tribunului care-i scrisese lui Felix din Faptele Apostolilor 23: din punct
de vedere evreiesc Pavel introducea elemente noi şi periculoase în formulări tradiţionale, ceea
ce din punct de vedere roman arăta doar ca o ceartă pentru cuvinte. Cel puţin Festus sesizase
ideea centrală aflată în dispută, faptul că toate priveau învierea lui Iisus, deşi spunea că nu
înţelege de ce Pavel nu voia să meargă la Ierusalim şi de ce în loc de asta făcuse apel la
Cezarul. Aşadar, în chip firesc, Agrippa a cerut să-l audieze el însuşi pe Pavel.
31 Faptele Apostolilor 25,19.
401
O opinie comună susţine că Luca a scris Faptele Apostolilor pentru a oferi material
apărării lui Pavel. Că Luca scrie înaintea procesului în faţa lui Nero, sau că scrie la mult timp
după asta, dar pentru a susţine acelaşi lucru în retrospectivă, înţelegerea noastră despre Pavel
aici nu este afectată. E ultima dată când îl vedem dând propriul său răspuns la întrebările
noastre de ansamblu: Care era resortul care-l făcea să funcţioneze şi, mai ales, ce anume s-a
întâmplat pe drumul spre Damasc ca să ducă la toate acestea? Şi cum anume, ţinând cont de
toate, am putea explica felul în care mişcarea lansată de acest bărbat ciudat, enigmatic, dar
energic, avea să aibă un asemenea succes într-un timp atât de scurt?
Discursul lui Pavel înaintea lui Agrippa, Berenice, Festus şi suita lor e mai lung decât
cuvântarea din Areopag sau decât cuvântarea de rămas-bun către bătrânii din Efes. Dar ca şi
ele, trebuie să fie cu mult mai scurt decât ce anume a spus de fapt Pavel cu acest prilej. Dar
acest discurs apasă atât de multe butoane pe care le-am văzut iar şi iar în scrierile lui Pavel,
încât putem fi siguri că rezumă destul de precis ce a spus cu acel prilej. Concluzia principală
— şi acesta e motivul pentru care o generaţie anterioară de cititori, hotărâtă să-l împiedice pe
Pavel să fie „evreu”, a respins portretul din Faptele Apostolilor! — e că Pavel fusese un
evreu loial din capul locului. Acţionase ca un evreu loial în timpul în care l-a întâlnit pe Iisus
pe drum; misiunea sa în lumea largă fusese din partea Dumnezeului lui Israel Care revendica
acum întreaga lume ca a Sa; pur şi simplu îşi dădea toată silinţa să spună acum lumii ceea ce
Moise şi profeţii au spus dintotdeauna, şi anume: „că Mesia urma să pătimească şi să fie
primul care să se scoale din morţi şi să vestească lumină poporului şi naţiunilor” 32. Pavel a
fost şi a rămas întotdeauna un evreu loial. Despre asta era vorba.
32
Faptele Apostolilor 26, 23.
402
Asta voise să-i transmită lui Irod Agrippa II care ar fi putut să exercite o anumită
influenţă asupra unei ambianţe evreieşti mai largi. Era ceea ce voia să susţină în faţa
acuzaţiilor de lipsă de loialitate, de tratare prea laxă a Torei şi de complot pentru profanarea
Templului. Era ceea ce Luca voia să transmită şi el ori de câte ori scria — şi anume că, în
ciuda acuzaţiilor repetate, Pavel nu încercase să răstoarne tradiţia, cultura şi modul de vieţuire
ale evreilor. Doar că, aşa cum au presupus din când în când alţi evrei loiali, credea că Mesia
lui Israel se arătase, că ştia numele şi calificativele lui şi că acest Mesia făcuse ceva mult mai
puternic decât o simplă înfrângere a unei armate păgâne: răsturnase puterile întunecate care
ţineau în captivitate naţiunile; clădise noul „Templu”, o comunitate mondială în care slava
divină venise să locuiască prin Duhul; şi acum trimitea mesageri care să spună naţiunilor ceea
ce evreii cucernici au vrut să le spună dintotdeauna, şi anume să se întoarcă de la idoli şi să
slujească Dumnezeului Celui viu. Toate acestea sunt încorporate în relatarea de către Pavel
despre ce anume i-a spus Iisus la prima lor întâlnire şi în propria sa relatare despre ceea ce
făcuse el drept urmare.
 Inima discursului e desigur cea de-a treia şi ultima relatare din Faptele Apostolilor a
arătării lui Iisus lui Saul din Tars pe drumul spre Damasc. De data asta povestirea are forma
cea mai deplină. Editând cele trei versiuni, Luca le-a aranjat fără îndoială într-un crescendo.
Şi această versiune mai deplină ne oferă încă un unghi asupra întrebărilor noastre de bază
despre ce anume făcuse din Pavel bărbatul care a fost, ce anume îi făcuse evenimentul din
Drumul Damascului şi de ce anume lucrarea lui a rodit dincolo de toate visele lui.
Provocarea din deschidere a devenit proverbială. Ca şi în celelalte două versiuni, Iisus îl
întreabă pe Saul de ce îl persecută, de data asta adăugând un comentariu înţepător: „Greu îţi e
să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.”33 E o aluzie
33
Faptele Apostolilor 26,14.
403
la un bine cunoscut proverb grec despre oameni care încearcă să reziste voinţei divine, exact
lucrul împotriva căruia avertizase Gamaliel, dascălul lui Saul. 34 în mintea de atunci a lui Saul
din Tars şi cea a lui Pavel din acest discurs e deja o profundă ironie: mandatându-l să meargă
şi să vorbească naţiunilor politeiste despre Dumnezeul Unu, Iisus îl avertizează cu privire la
comportamentul său prezent folosind o zicală chiar din tradiţiile foarte păgâne de la care
oamenii trebuiau să se întoarcă! în acest context proverbul e menit să evidenţieze tensiunile
interne dinăuntrul „zelului” tânărului Saul. Momentul corespunde exact cu ceea ce Pavel
scrise în Romani despre confraţii săi evrei într-o lamentaţie cu puternice ecouri
autobiografice:
Pot da mărturie pentru ei: au zel pentru Dumnezeu, dar nu bazat pe cunoaştere. Deoarece,
ignorând fidelitatea faţă de legământ a lui Dumnezeu şi căutând să-şi statornicească un statut
de legământ al lor, nu s-au supus credincioşiei lui Dumnezeu. Fiindcă Mesia e ţelul Legii ca
statutul de membru al legământului să fie accesibil pentru oricine crede.35
La fel ca discursul de faţă al lui Pavel, acest pasaj continuă arătând că, întrucât
Dumnezeul Unu şi-a dezvăluit scopul ultim al legământului Său în acest Mesia — acest
neaşteptat, nedorit şi într-adevăr scandalos Iisus răstignit —, atunci naţiunile sunt chemate la
un nou gen de comunitate. Moartea Sa a învins puterile întunecate care ţineau captive
naţiunile, aşa încât stigmatul idolatriei, al necurăţiei şi imoralităţii, care forma zidul dintre
Israel şi păgâni, poate fi dat deoparte. Ele pot avea acum „iertarea păcatelor
34
Faptele Apostolilor 5, 39.
35 Romani 10, 2-4. [Traducere interpretativă a textului paulin, care literal sună aşa:
„... deoarece, ignorând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând-o pe cea proprie, nu s-au
supus dreptăţii lui Dumnezeu. Fiindcă Hristos e scopul Legii spre dreptate pentru
oricine crede. (N. ed.)
404
şi moştenire printre cei care sunt făcuţi sfinţi de credinţa lor” în Iisus.36
Savanţii din ultima generaţie s-au luptat cu întrebarea dacă în centrul evangheliei lui
Pavel era o iertare personală, sau includerea păgânilor. Fidel celor afirmate de Pavel în
fiecare scrisoare de la Galateni până la Romani, acest verset arată că e vorba de amândouă —
şi că ele se definesc reciproc. întrucât puterile păgâne au fost înfrânte, asemenea lui Faraon
din Exod, toţi oamenii sunt liberi să se închine Dumnezeului Unu. întrucât înfrângerea
puterilor a fost realizată de moartea lui Iisus, prin care au fost iertate păcatele (păcate care-i
ţineau pe oameni aserviţi puterilor de la bun început), bariera în calea includerii păgânilor
într-un nou popor „sfinţit” a dispărut. „Iertarea păcatelor” atrage astfel după sine „includerea
păgânilor”, iar includerea păgânilor se întâmplă tocmai datorită „iertării păcatelor”. Acest
fapt e central pentru înţelegerea de către Pavel a evangheliei începând de la experienţa de pe
Drumul Damascului şi pentru tot restul vieţii sale. Va spune că el a fost motivul principal din
spatele oricărui „succes” pe care-l va fi avut mişcarea lui.
Pentru moment, desigur, Pavel ştia cât de nepopular era sortit să fie şi cât de nedorit era în
practică. Ideea că păgânii se puteau căi şi deveni închinători adevăraţi ai Dumnezeului Unu
— dar fără să devină evrei prin tăiere împrejur, idee implicită aici dar lăsată în chip înţelept
nerostită — fusese motivul principal pentru care întâmpinase atât de des opoziţie în diaspora.
Fusese motivul pentru care cu doi ani în urmă gloata pornise după el în Templu, declanşând
succesiunea de evenimente care l-au adus în cele din urmă faţă în faţă cu Irod Agrippa.
Dar Pavel era ferm. Tot ce făcuse era să-i explice pe Moise şi pe profeţi. Ei erau cei care
spuseseră — şi dacă ar fi avut şansa, Pavel i-ar fi oferit bucuros lui Agrippa capitolul şi
versetul — îndeosebi două lucruri. întâiul, că Mesia
36
Faptele Apostolilor 26,18.
405
„va fi primul din scularea/învierea morţilor” 37. E pe scurt teologia învierii în două etape a lui
Pavel, ca în 1 Corinteni 15, în care învierea lui Mesia inaugurează o nouă perioadă a istoriei,
iar învierea întregului său popor urmează mai târziu. Al doilea, că Mesia „va vesti lumină
poporului şi naţiunilor”38.
Cel puţin în mintea lui Luca, aici ar putea fi un ecou îndepărtat al cântării lui Simeon de
la începutul Evangheliei lui, în care Simeon îl numeşte pe Iisus „lumină spre descoperire
pentru naţiuni şi slavă pentru poporul Israel”39. Dar cel mai important ecou este Isaia 49, text
care însemna atât de mult pentru Pavel: servitorul/sluga Domnului nu doar va „ridica triburile
lui Iacob şi va restaura pe supravieţuitorii din Israel”; Dumnezeu îl va da drept „lumină
naţiunilor, ca mântuirea [lui Dumnezeu] să poată ajunge la capătul pământului” 40. E un pasaj
deosebit de potrivit pentru Pavel stând înaintea lui Agrippa, întrucât versetul următor
continuă astfel:
Aşa grăieşte DOMNUL
Răscumpărătorul lui Israel şi Sfântul lui, celui dispreţuit şi urâciunea naţiunilor, sluga
tiranilor:
„Regi Te vor vedea şi se vor ridica, căpetenii se vor închina din pricina DOMNULUI care e
credincios, Sfântul lui Israel Care Te-a ales!”41
Iar aceasta avea rezonanţe evidente în reflecţia lui Pavel asupra slujirii sale în Romani,
scrisă nu cu mult înainte. El citează sfârşitul textului din Isaia 52,15:
37
Faptele Apostolilor 26, 23.
38
Faptele Apostolilor 26, 23.
39
Luca 2, 32; a se vedea şi 1,78-79.
40
Isaia 49, 6.
41
Isaia 49, 7.
406
Cei cărora nu li s-a vestit despre El îl vor vedea; şi cei ce n-au auzit vor înţelege.42
Dar jumătatea versetului anterior declară:
Tot aşa va uimi multe naţiuni;
regi îşi vor închide gura din pricina lui.
Stând înaintea reprezentantului Cezarului, pe de-o parte, şi a „regelui evreilor” în funcţie, pe
de altă parte, Pavel va fi simţit că scriptura se adeverea, chiar dacă nobilimea care-l asculta nu
putea sau nu voia s-o vadă.
Reprezentantul Cezarului, mai cu seamă, n-avea nici o intenţie să i se lase închisă gura de
mesajul lui Pavel. Cei care-l cunosc pe Pavel vor înţelege că, fie şi în forma comprimată
livrată de Luca, acest discurs prezintă o viziune despre lume gândită limpede, izvorâtă din
scripturi şi coerentă. Lui Festus însă îi părea pur şi simplu o harababură de idei ciudate. Pavel
ştiuse întotdeauna că mesajul său avea să fie scandalos pentru evrei şi nebunesc pentru greci,
îl provoca pe Agrippa să privească dincolo de scandal şi trebuie să fi ştiut că Festus nu va
auzi în aşa ceva decât o nebunie. Ca la un semnal, Festus răspunde.
„Pavel”, răcneşte acesta cu toată puterea vocii, „eşti nebun! Multa ta învăţătură te duce la
nebunie!”43 E doar încă un exemplu a ceea ce se întâmplase în Atena, ceea ce îşi amintea
Pavel din Corint şi din alte părţi. Pavel însă, informându-l calm pe Festus că nu e deloc
nebun, foloseşte momentul pentru a se adresa direct lui Agrippa. Regele ştie despre Iisus şi
adepţii lui — „La urma urmei, toate aceste lucruri nu se întâmplaseră într-un ungher.” Aşa că
Pavel pune reflectorul pe el: „îi crezi pe profeţi, rege Agrippa? Ştiu că îi crezi.”44
E o mişcare inteligentă. Dornic să-şi păstreze popularitatea pe care o are în poporul evreu,
Agrippa n-are de
42 Isaia 52,15, citat în Romani 15, 21.
43 Faptele Apostolilor 26, 24.
44 Faptele Apostolilor 26, 27.
407
gând să spună că nu-i crede pe profeţi. Dar vede foarte bine care avea să fie următoarea
mutare: „Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!”45 Că a fost o ironie sau un
comentariu prietenesc — dat fiind că, altfel decât Festus, Agrippa trebuie să-şi fi dat seama
de coerenţa adânc întemeiată a tot ce spusese Pavel plecând de la revelarea lui Iisus înviat —
Pavel răspunde calm. E ultima dată când îl vedem pe apostol faţă în faţă cu o autoritate înaltă
şi, conformându-se uzanţelor, respectă funcţia şi se adresează omului: „Mă rog lui Dumnezeu
ca nu numai tu, ci şi toţi care mă ascultă azi să devină aşa cum sunt eu” — şi apoi, cu un
zâmbet şi arătând spre semnele vizibile ale statutului său — „în afară, desigur, de aceste
lanţuri.”46 Părţile regale şi oficiale se ridică şi pleacă. Sunt văzuţi clătinând din cap şi
comentând că acest bărbat nu merită nici să moară, nici să fie legat. Ar fi putut fi lăsat liber,
dacă nu s-ar fi dus şi făcut apel la Cezarul. Luca e conştient de multiplele ironii de aici. Dacă
Pavel n-ar fi apelat la Cezarul, Festus îl va fi trimis pentru judecată în Ierusalim şi cine ştie ce
s-ar fi întâmplat atunci. Pentru că făcuse apel, punându-l pe Festus în situaţia de a fi nevoit să
scrie un raport oficial asupra cazului (şi încă nu pare să ştie ce urmează să spună), Festus l-a
adus pe Agrippa să-l audieze pe Pavel, dându-i lui Pavel prilejul să împlinească ceea ce
spusese Isaia. Şi acest apel, chiar dacă îl va trimite pe Pavel la Roma în lanţuri, cel puţin îl va
trimite la Roma. Va sta înaintea regelui pământesc suprem şi va face asta ca un prizonier
neajutorat. Când este slab, atunci va fi tare.
45 Faptele Apostolilor 26, 28.
46
Faptele Apostolilor 26, 29.
Partea a treia
Marea, marea
De la Cezareea la Roma
14
De la Cezareea la Roma — şi mai departe?
Cu adevărat uimitor în călătoria lui Pavel la Roma este felul în care Apostolul însuşi pare
să preia conducerea. E un prizonier sub pază. Nu e nici proprietarul corăbiei, nici căpitanul ei.
E desigur un călător sezonier şi, cum aflăm din 2 Corinteni 11, trecuse deja de trei ori prin
naufragiu, o dată rămânând pe mare în bătaia valurilor o noapte şi o zi. Dar asta cu greu
justifică, am putea crede, felul în care dă sfaturi şi instrucţiuni în repetate rânduri pe tot
parcursul călătoriei. Cred că Luca intenţiona un portret pozitiv al lui Pavel. Nu asta mă
frapează însă. Dă impresia că face pe şeful.
Deşi navigase îndeajuns de mult pe Mediterana şi Egee, Pavel era încă moştenitorul unei
tradiţii evreieşti în care marea reprezenta forţele întunecate ale haosului covârşite de creaţia
bună a lui Dumnezeu, precum şi forţele la fel de întunecate care ameninţaseră pe copiii lui
Israel înainte ca Marea Roşie să se deschidă lăsându-i să treacă. Psalmii, cum ar fi Psalmul
93/94, evocau aceeaşi idee. în cartea lui Daniel, una dintre cele mai populare cărţi în lumea
evreiască pe timpul lui Pavel, „monştrii” care reprezintă imperiile păgâne rele se ivesc din
mare.1 Marea era simbolul haosului, sursa pericolului, forţa neîmblânzită care putea riposta în
orice clipă împotriva Dumnezeului Unu şi a intenţiilor Sale în creaţie şi noua creaţie. Pavel o
trata cu
1
Daniel 7, 3.
412
precauţie, planificându-şi călătoriile astfel încât să nu fie nevoit să călătorească pe timpul
iernii.2 Dacă erau pericole pe pământ — rebeliuni, tâlhari, sau orice altceva — putea fi aleasă
ruta pe mare. Dar era întotdeauna un risc calculat.
Luca îşi construieşte Faptele Apostolilor în aşa fel încât capitolul 27, marele voiaj şi
naufragiul, să funcţioneze ca un gen de paralelă la culminaţia Evangheliei lui, care e în mod
evident procesul şi răstignirea lui Iisus. Acesta fusese momentul în care „puterile
întunericului” au comis răul maxim.3 Acesta e acum şi momentul în care Pavel e nevoit să
înfrunte atacul cel mai rău cu care puterile se puteau arunca asupra lui înainte să ajungă la
Roma să-L anunţe pe Iisus ca Domn. Salvarea lui şi sosirea sa în Roma au astfel caracterul
unei „mântuiri”, o temă majoră a capitolului; într-adevăr, cuvinte greceşti înrudite cu
„salvare/mântuire” apar de şapte ori într-o succesiune rapidă. 4 Luca pare să vadă întregul
episod ca un gen de punere în scenă dramatică a bătăliei duhovniceşti descrise de Pavel în
Efeseni 6. Adoptarea prea rapidă a punctului de vedere potrivit căruia, fiind prieteni apropiaţi
şi confraţi de călătorie, Luca şi Pavel trebuie să fi avut aceleaşi viziuni despre toate temele e
întotdeauna riscantă, dar în această privinţă cred că erau apropiaţi. Luca nu va fi ignorat nici
el faptul că naufragiul, cu întregul echipaj al corăbiei în pericol de înec, era un fel de versiune
dramatică, chiar dacă distorsionată, a trecerii prin Marea Roşie — un moment al Paştelui, o
imagine baptismală.
Pavel a avut noroc cu ofiţerul în grija căruia fusese dat. Iulius, centurion din cohorta
imperială, angajase o corabie de la Cezareea până pe coasta Sidonului, unde l-a lăsat pe Pavel
să-şi viziteze prietenii. Şi-a dat deja seama că acest prizonier ciudat era chiar fericit să fie dus
la Roma şi n-avea de gând să fugă. Au navigat astfel prin nord-estul
2
1 Corinteni 16, 5-8; a se vedea şi 2 Timotei 4, 21.
3 Luca 22, 53.
4
Faptele Apostolilor 27, 20. 31. 34. 43. 44; 28,1, 4.
413
Mediteranei până la Myra pe coasta Lyciei, destinaţia corăbiei pe care se suiseră. Aşa că au
găsit o altă corabie, de data asta aflată în drum din Alexandria spre Italia. La bordul ei, ne va
spune mai târziu Luca, se aflau 276 de persoane, dintre care un număr semnificativ vor fi fost
sclavi. O mulţime de oameni doreau să ajungă la Roma. Ne putem imagina doar diversitatea
vieţilor oamenilor înghesuiţi în acest loc atât de restrâns. Dacă viaţa într-un oraş antic
îngăduia puţină intimitate, aceasta nu exista deloc pe o corabie aglomerată.
Era târziu pentru o astfel de călătorie. în Antichitate navigaţia pe Mediterana era
îndeobşte considerată primejdioasă după jumătatea lui septembrie şi mai mult sau mai puţin
imposibilă din noiembrie până în februarie sau martie. Roma avea însă nevoie de provizii
regulate şi îmbelşugate de grâu din Egipt, iar Claudiu luase măsuri speciale pentru a încuraja
continuarea transporturilor navale cât mai mult cu putinţă. Lucrurile arată ca şi cum
proprietarul corăbiei cu pricina era unul din cei pregătiţi să-şi asume riscuri în speranţa unui
profit mai mare.
Prima parte a călătoriei a fost mai lentă decât se aştepta. Când au ajuns în cele din urmă în
Creta, intraseră deja în octombrie, aventurându-se în perioada primejdioasă. (Luca
menţionează că era după Ziua Ispăşirii, care în anul 59 d.Hr. cădea în 5 octombrie.)
Acostaseră la Limanuri Bune, mică aşezare de pescari în partea de sud a Cretei, aflată la
câţiva kilometri de oraşul Lasea. Nu era un loc bun pentru a trece iarna. Portul nu era sigur
împotriva furtunilor şi oraşul era prea departe de port pentru cei care urmau să fie nevoiţi să
rămână la bord ca să păzească corabia. Aşadar, au dorit să pornească mai departe ştiind că o
găzduire mai bună îi va aştepta în Fenix, aflat la optzeci de kilometri distanţă de-a lungul
coastei.
Acesta e momentul în care Pavel — prizonierul! — îşi oferă sfatul. Ceea ce nu e atât de
neverosimil cum ar putea presupune unii. Pavel era un cetăţean roman care nu fusese acuzat
în mod formal, cu atât mai puţin găsit vinovat
414
de vreo infracţiune. Având un mic alai de prieteni care călătoreau cu el şi fiind în mod
evident un om integru şi inteligent, trebuie să fi impus respect. Există destule dovezi, oricum,
că în astfel de împrejurări deciziile privitoare la călătorie erau luate după o discuţie între
părţile interesate. L-a avertizat că navigaţia nu va aduce altceva decât necaz; erau previzibile
pierderi masive, nu doar în ce priveşte încărcătura şi corabia, dar chiar şi vieţile omeneşti. Era
o evaluare rezonabilă. Dar centurionul care, ca reprezentant al imperiului, pare să fi preluat
conducerea peste capul căpitanului corăbiei şi al proprietarului, a ales să urmeze sfatul
acelora. Aceştia aveau interesele investiţiei şi par să fi crezut că meritau riscul.
în realitate, n-au meritat. Bine cunoscutul vânt dinspre nord-est i-a prins în timp ce
înaintau lent de-a lungul coastei şi, cu excepţia unei scurte perioade în care au fost feriţi de
vânt lângă mica insulă Cauda, au fost forţaţi să fugă din calea furtunii. Ne putem imagina
uşor scena. Aproape trei sute de oameni de toate felurile erau înghesuiţi pe o ambarcaţiune
mică şi vulnerabilă, cu vânturi care deveneau tot mai puternice şi valuri tot mai furioase. Toţi
cei aflaţi la bord cunoşteau modul în care fusese luată decizia; va fi existat un element de
iritare şi de nelinişte. Dar rămânerea în portul nefavorabil era mai bună decât înecul.
Marinarii alergau agitaţi încoace şi încolo făcând tot ce puteau pentru a împiedica să fie
traşi spre bancurile de nisip aflate la ceva distanţă de ţărmul nord-african. Şi-au dat toată
silinţa să uşureze vasul, să-l ajute să plutească mai sus printre valurile mari. Mai întâi au
aruncat încărcătura peste bord (atât s-a ales de bunurile menite să aducă cuiva nişte bani la
sosirea în Roma), după care au scăpat şi de ustensilele navei. Văzând toate astea, pasagerii şi-
au dat foarte bine seama ce însemna. Dacă marinari experimentaţi iau măsuri extreme, ce
speranţă mai putea fi? Nopţile erau înfricoşătoare, iar zilele de furtună nu cu mult mai bune.
Erau uzi până la piele, îngheţaţi până-n măduvă, chirciţi la un loc, mâncând puţin sau deloc
într-o încercare
415
de a păstra proviziile pe care le aveau, unii fără îndoială cu rău de mare. Nenorocirea şi frica
îi reducea pe toţi, soldaţi şi sclavi, comercianţi şi apostoli deopotrivă, la aceeaşi condiţie.
Ni-l imaginăm pe Pavel şi tovarăşii lui murmurând între ei despre cartea lui Iona. Ceea ce
nu făcea decât să ridice întrebarea sumbră cine anume era „Iona” pe această corabie — cine i-
a adus în această situaţie disperată? Sau poate îşi vor fi amintit despre Iisus potolind furtunile
în Galileea, întrebându-se de ce nu făcea asta şi acum, cum s-au rugat fără îndoială fierbinte
să o facă. Vântul urla tot mai mult, zgâlţâind ambarcaţiunea şi aruncându-i pe nefericiţii
ocupanţi încoace şi încolo, fără nici o încetinire, fără să întrezărească soarele ziua sau stelele
noaptea. Somnul va fi fost dificil sau imposibil; coşmarul era real. Zile întunecate se
transformau în nopţi şi mai întunecate şi iarăşi de la cap, fiindcă furtuna nu dădea nici un
semn de domolire. A continuat două săptămâni întregi. Erau motive întemeiate de a nu naviga
în mod normal pe Mediterana în acea perioadă a anului. în final, spune Luca, „ni se luase
orice nădejde de scăpare”5. Salvare? Puţin probabil.
S-a întâmplat însă atunci ceva. Nu acalmia în furtuna după care tânjeau trupurile şi
minţile lor buimăcite. Nu o operaţiune de salvare, chiar dacă aşa ceva era posibil. Mai
degrabă un cuvânt — un mesager cu o încurajare. Am putea crede, şi mă aştept ca mulţi
dintre cei aflaţi la bord să fi crezut asta, că mintea lui Pavel era şi ea buimăcită de furtună, dar
el primise o descoperire şi simţea nevoia s-o împărtăşească. A făcut asta în modul lui
obişnuit, lipsit de tact. în lumea noastră a spune „v-am spus-o” într-un asemenea moment n-ar
fi cel mai bun mod de a atrage bunăvoinţa şi a câştiga un auditoriu. Dar acesta e Pavel pe
care-l cunoaştem, care nu s-a reţinut niciodată să vorbească răspicat. Toată viaţa lui fusese
condusă de vedenii şi descoperiri, de ce să se oprească acum? Aşa că a spus ce a auzit:
5
Faptele Apostolilor 27, 20.
416
Trebuia, bărbaţi, ca ascultându-mă, să nu fi plecat din Creta şi să aveţi drept câştig această
vătămare şi pagubă. Dar acum vă îndemn să fiţi voioşi, deoarece dintre voi nu va pieri nici un
suflet, ci numai corabia. Căci a venit la mine în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al
Căruia sunt şi Căruia mă închin zicând: „Nu-ţi fie frică, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea
Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei care plutesc împreună cu tine.” De aceea,
bărbaţi, fiţi voioşi, căci am încredere în Dumnezeu că va fi aşa după cum mi s-a spus. Şi
trebuie să dăm de o insulă.6
Toate sunau foarte bine. Dar marinarii mai aveau de navigat (fără ajutorul ustensilelor de
navigaţie); mai erau însă decizii de luat. Păreau că se apropie de uscat şi marinarii îşi făceau
griji că se vor izbi de stânci, aşa că au făcut ceea ce marinarii din acele timpuri făceau
adeseori: rugându-se să se facă ziuă, au coborât patru ancore de la pupa. Arheologia maritimă
a lămurit modul în care funcţiona acest sistem. Corabia fiind trasă de vânt şi de valuri,
ancorele erau coborâte una câte una, pentru a încetini nava pe cât era cu putinţă. Când fiecare
din acestea ameninţa să se rupă sub presiune, era abandonată şi se cobora următoarea.
Corabia se mai clătina înainte poate cincizeci de metri, după care se oprea cu o smucitură; şi
apoi din nou şi din nou. Se apropiau astfel de uscat puţin câte puţin în loc să accelereze spre
posibilul dezastru. După ce au încheiat această manevră, marinarii au încercat un plan egoist
— voiau să scape cu mica barcă a corăbiei şi să lase restul oamenilor în plata lor. Dar Pavel i-
a zărit — de ce trebuia să fie mereu el? — şi le-a spus centurionului şi soldaţilor să-i
oprească. Dacă nu dobândise deja o reputaţie de şef, marinarii au ajuns la acea concluzie
acum. Dar el a continuat cu o propunere foarte diferită.
6
Faptele Apostolilor 27, 21-26.
417
Toţi ocupanţii navei îşi păstraseră mâncarea, abţinându-se de la ea timp de două
săptămâni. Era timpul, a spus, să mănânce. Salvarea („mântuirea” pentru Luca) era la
îndemână. Aşa că Pavel a frânt pâinea spunând o rugăciune de mulţumire în faţa tuturor. S-au
înveselit şi au mâncat. Apoi au uşurat corabia şi mai mult aruncând peste bord restul grânelor.
întreg rostul călătoriei din perspectiva proprietarului navei nu mai exista acum, dar măcar
erau aproape de uscat.
Ceea ce nu promitea şi siguranţă. Multe corăbii naufragiau cu pierderi de vieţi având sub
ochi un ţărm aparent primitor. Dar nimeni de la bord nu recunoscuse linia de coastă din faţa
lor. Nimeni nu ştia atunci posibilele locuri în care nava să poată fi adusă dacă nu într-un
refugiu efectiv, cel puţin la o acostare sigură. Un amestec de speranţă şi teamă domnea
deopotrivă printre marinari şi pasageri. Puteau să fi dat de un golf şi atunci tot ce vor fi avut
de făcut era să îndrepte barca în acea direcţie! Au lăsat să cadă ancorele, au lăsat cârma moale
şi au ridicat o velă ca vântul să-i preia.
Socoteala n-a inclus însă şi un recif aflat chiar la suprafaţă. Parcă auzim cu urechea minţii
oribilul scrâşnet şi scârţâit în timp ce corabia, gonind din faţa vântului, se îndrepta cu viteză
direct spre stânci. Simţim toată zbaterea şi zdruncinarea oprindu-se dintr-odată, în timp ce
vântul continuă să urle în pânză. Auzim apa năvălind prin carena spartă, strigătul marinarilor,
pasagerii ţipând de panică. Corabia înţepenise moartă, iar valurile şi bătaia neînduplecată a
apei începeau să sfărâme în bucăţi pupa. Deodată la tot acest haos se adaugă un element
sinistru: în derută şi zgomot, soldaţii îşi dau seama (ca şi temnicerul din Filipi) ce li s-ar putea
întâmpla dacă lasă prizonierii să le scape. Nu era mai bine să-i ucidă decât să rişte să fie
învinuiţi că i-au lăsat să fugă? Pentru o clipă cumplită soarta lui Pavel atârnă între mare şi
sabie. Avea să se ajungă la asta?
418
Din fericire centurionul deprinsese un profund respect şi poate chiar o afecţiune pentru
strălucitul său prizonier cu aptitudini de şef. (Poate că momente ca acesta l-au făcut pe Luca
să dea în scrierile sale centurionilor prezumpţia de nevinovăţie.) în orice caz, el dă un ordin
diferit: cei care ştiu, să înoate, iar cei care nu ştiu, să apuce o scândură şi să se descurce.
Corabia, casa lor din ultimele câteva săptămâni terifiante, se sfărâma în bucăţi sub bătaia
valurilor. Două sute şaptezeci şi şase de bărbaţi înfricoşaţi — comercianţi, oameni de afaceri,
proprietari de corăbii, soldaţi, apostoli, marinari, sclavi şi prizonieri deopotrivă, într-un subit
egalitarism al urgenţei — îşi croiesc, gâfâind şi împroşcând, cale spre ţărm. Nu mai există
nici o diferenţă: toţi sunt uzi, speriaţi, îngheţaţi şi epuizaţi. Rang şi bogăţie nu mai înseamnă
nimic în timp ce se târăsc împleticindu-se spre uscat. Dar încercarea apei se încheiase. Toţi au
fost salvaţi.
Puterile întunecate făcuseră cel mai mare rău de care erau în stare. încă o dată Pavel şi-a
pus credinţa în Dumnezeul Care înviază morţii, Dumnezeul care biruie asupra forţelor răului,
Dumnezeul Exodului. Deşi atât el, cât şi tovarăşii săi sunt la fel de obosiţi şi uzi ca toţi
ceilalţi, sunt cel puţin în viaţă. Şi, în ciuda a toate, sunt încă în drum spre Roma.
Cu greu ar fi putut fi acesta primul lor gând în minutele de uşurare după ce se târâseră pe
ţărm. Era rece şi ploua, dar localnicii care văzuseră naufragiul au sărit în ajutor, spunând
tuturor că erau pe insula Malta. Primul lucru necesar era un foc care să-i încălzească pe toţi şi
au început să adune vreascuri. Niciodată leneş, Pavel a dat o mână ridicând un braţ de
vreascuri. în timp ce le punea pe foc o viperă s-a furişat afară cu repeziciune scăpând de
flăcări şi, înainte ca Pavel să se ferească din calea ei, şi-a înfipt colţii în mâna lui. Marea,
soldaţii şi acum un şarpe! Alert ca întotdeauna la sensurile adânci din evenimentele cotidiene,
Pavel şi-ar fi putut aduce aminte de vechea profeţie antică despre un om care scăpase de un
leu numai pentru
419
a întâlni un urs, apoi repezindu-se într-o casă unde, sprijinindu-se de un perete pentru a-şi
trage răsuflarea, a fost muşcat de un şarpe.7
Dar ce s-a întâmplat în continuare e mai mult sau mai puţin opusul a ceea ce se
întâmplase cu Pavel în Lystra. Acolo, localnicii începuseră să creadă că Pavel era un zeu şi au
sfârşit lapidându-l. Din contră, locuitorii Maltei au început crezând că trebuie să fie un
ucigaş: fusese salvat din mare, spuneau, dar cu toate acestea o „Justiţie” divină oarbă l-a
ajuns. Pavel nu credea în forţa unei „justiţii” divine oarbe, ci doar în „justiţia” Dumnezeului
Celui viu; chiar şi aşa, trebuie să fi fost un moment urât. Reacţia instantanee a fost să-şi
scuture şarpele de pe mână în foc, dar cu siguranţă, credeau privitorii, într-un minut sau două
otrava îi va invada trupul. Ne imaginăm cum nu numai localnicii, dar şi prietenii lui Pavel s-
au adunat împrejurul său, cu Luca doctorul examinându-l neliniştit, să vadă dacă mai e ceva
de făcut. Pesimiştii murmurau că în curând va începe să transpire sau pur şi simplu să se
prăbuşească. Treptat şi-au dat seama că nu asta avea să se întâmple; apostolul se simţea bine,
fără nici un efect fatal. „Ah”, spuneau localnicii, „ne-am înşelat. Nu e un ucigaş. Trebuie să
fie un zeu!”
 După ce lucrurile s-au potolit şi s-au făcut pregătiri pentru călători, Pavel şi tovarăşii lui
au fost primiţi de „conducătorul insulei”, un anume Publius, al cărui tată era bolnav de febră
şi dizenterie. (Publius nu era magistratul roman însărcinat cu stăpânirea insulei; un astfel de
personaj n-ar fi deţinut terenuri în regiune, nici nu ar fi avut tatăl trăind împreună cu el.)
Pavel şi-a pus mâinile peste tatăl său şi s-a rugat, iar febra şi boala l-au lăsat. Cum era
previzibil, vestea a adunat o mulţime de bolnavi din toate colţurile insulei. Pavel i-a vindecat
pe toţi, primind în schimb din belşug gesturi de recunoştinţă care s-a revărsat
7
Amos 5,19.
420
asupra întregii echipe; localnicii se îngrijeau acum bine de ei şi la plecare le-au dat provizii
generoase.
Aşa cum o povesteşte Luca, scena e fără îndoială comprimată şi idealizată. Dar explică ceea
ce altminteri ar putea nedumeri, şi anume modul în care întregul grup, presupunând că erau
acum fără bani sau alte mijloace pentru a închiria un loc de găzduire, a putut supravieţui în
lunile de iarnă dintre anii 59 şi 60 înainte să fie reluată navigaţia. Pavel şi prietenii lui trebuie
să fi avut sentimentul unui timp irosit, dar şi un sentiment de uşurare, recunoştinţă şi speranţă
înnoită.

Şi aşa din nou spre Roma. Călătorii au stat în Malta trei luni, de la sfârşitul lui octombrie sau
începutul lui noiembrie 59, până în ianuarie sau februarie 60. Următorul segment al călătoriei,
traversarea mării din Malta spre Sicilia, e scurt şi de aici călătoria până la coasta italiană e
mai uşoară decât traversarea Mediteranei. în ultimele etape ale călătoriei, Pavel nu arată ca un
prizonier în drum spre tribunalul suprem al lumii cunoscute. Dă impresia că se află într-un
gen de procesiune festivă. Corabia acostează la Puteoli, la unsprezece sau doisprezece
kilometri nord de Napoli. Veche colonie romană din zilele Republicii, Puteoli devenise acum
un important port pentru grâul care sosea din răsărit. Dacă se mai aflau în această etapă
alături de echipa lui Pavel, proprietarul corăbiei şi colegii lui trebuie să fi meditat cu tristeţe
la ce ar fi putut să fie.
în Puteoli, Pavel şi echipa lui a găsit un grup de creştini. Există mărturii din acest timp despre
grupuri de creştini în Pompei, aflat mai spre interior în aceeaşi regiune. E limpede că
evanghelia rodise deja pe toată întinderea coastei. Călătorii au primit permisiunea să se
oprească şi să rămână acolo o săptămână înainte să-şi reia drumul spre călătoria finală, care
avea să mai dureze până la o săptămână. Vestea sosirii lor iminente a adus adepţi ai lui Iisus
din Roma la Forum Appiani, la şaizeci şi patru de kilometri sud-est de Roma, şi Trei Taverne,
şaisprezece kilometri mai aproape. Faptul trebuie să fi fost o mare încurajare pentru Pavel.
Era acum începutul anului 60 d.Hr., aproape trei ani de când o trimisese pe Febe la Roma cu
remarcabila lui scrisoare. La fel ca un artist care-şi trimite cel mai reuşit tablou la o galerie
îndepărtată pentru o expoziţie majoră, trebuie să se fi întrebat de o mie de ori cum a fost
primită. Aceste mici primiri festive îl vor fi reasigurat. Arătau că pentru mulţi din Roma cel
puţin era privit ca un oaspete onorabil şi respectat. în mod normal numai pentru nişte nobili
sau generali victorioşi oamenii obişnuiau să iasă câţiva kilometri înaintea lor, întâmpinându-i
şi
421
escortându-i până la destinaţie.
Era, desigur, încă sub pază. Dar nu era un criminal condamnat. La urma urmei el însuşi
iniţiase apelul către Cezar. în chip ciudat, avea încă iniţiativa. I s-a permis să-şi ia o gazdă în
oraş cu un soldat care-l avea în grijă.
Arheologii cred că au aflat unde anume a trăit în acest timp. Există o locuinţă din veacul
întâi cu decoraţiuni care par să sugereze o astfel de posibilitate. Casa cu pricina, sub nivelul
străzii moderne, e chiar lângă Corso, strada principală care străbate Roma de la nord-vest la
sud-est, aproximativ la jumătatea drumului dintre Forum şi Panteon. Se află în subsolul unei
biserici în partea inferioară a clădirii care găzduieşte acum Palazzo Doria Pamphili. Dacă e
corect locul, îl plasează pe Pavel chiar în mijlocul oraşului antic. în mod normal se
presupunea că majoritatea grupurilor de creştini trăiau dincolo de râul Tibru în cartierul mai
sărac Trastevere. Dar din indicaţiile că în Roma exista o serie de biserici-case care se poate să
nu fi avut nimic de-a face una cu alta, e destul de posibil ca unele din ele să fi fost localizate
în partea principală a oraşului şi Pavel să fi trăit aproape de una sau mai multe dintre ele.
 Ca de atâtea ori în istoria antică, am vrea acum să ştim câteva lucruri despre care sursele
noastre sunt tăcute. În primul rând, a avut scrisoarea către Roma efectul scontat? Credincioşii
de aici au avut trei ani la dispoziţie să mediteze
422
asupra ei. Făceau oare acum ceea ce-i îndemnase Pavel? învăţase oare Biserica romană
alcătuită în mare parte din păgâni să respecte comunitatea sinagogii şi să se roage pentru ei,
cum se rugase Pavel în Romani 10? Bisericile-case divizate găsiseră oare o cale să se
„primească una pe alta”, ca să poată „slăvi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus
Mesia cu o singură minte şi o singură gură” 8? Cu alte cuvinte, se rugau şi se închinau
împreună? Erau oare astfel în stare să-l susţină într-o lucrare viitoare? Sau scrisoarea sa i-a
alarmat, ba chiar înstrăinat? Micile sărbători de bun venit arată că unii erau entuziaşti. Dar
ceilalţi? Nu ştim.
în al doilea rând, ce anume s-a întâmplat cu Pavel după arestul de doi ani la domiciliu
atunci când, presupunem, a fost dus înaintea lui Nero? Să fi fost oare încă o scenă măreaţă ca
şi cea înaintea lui Festus şi Agrippa, ba chiar mai mult? Sau a fost ceva meschin? L-a văzut
oare Nero pe apostol în persoană sau a delegat această sarcină fadă şi trivială unui funcţionar
minor? Iarăşi, nu ştim.
Mai precis, în al treilea rând, a fost oare Pavel trimis la moarte atunci sau a scăpat din nou
cu viaţă şi a fost eliberat — fapt neînregistrat de nici o sursă contemporană — ceea ce i-a
permis să călătorească şi poate să scrie mai departe? Dacă a fost aşa, când şi cum anume a
murit în cele din urmă? Cititorilor moderni le-ar putea părea ciudat că ştim atât de multe
despre Pavel, atât de multe detalii intime despre gândurile lui, speranţele lui, temerile lui,
bucuriile lui, dar nu şi despre cum anume s-au sfârşit toate. Putem specula puţin, dar mai întâi
trebuie să vedem ce anume alege Luca să ne spună în loc de toate acestea.
Până în acest punct cartea Faptele Apostolilor se centrase asupra modului în care era
perceput Pavel în Ierusalim şi asupra învinuirilor care au fost aduse împotriva lui în legătură
cu subminarea Torei şi pângărirea Templului. Erau, cu alte cuvinte, învinuiri de lipsă de
loialitate radicală
8
Romani 15, 6-7.
423
faţă de lumea evreiască şi moştenirea ei strămoşească, învinuiri pe care Pavel le-a respins atât
în scrisorile lui, cât şi în diversele sale audieri legale. Dar în Roma exista o mare comunitate
sinagogală. Revenită după izgonirea din timpul lui Claudiu, această comunitate poate foarte
bine să fi fost sensibilă cu privire la cineva care în afară arăta ca şi cum vorbea pentru
poporul evreu, dar în realitate submina vechea lor cultură şi le ameninţa securitatea naţională.
întrebarea lor va fi fost una care răsună până astăzi: a fost Pavel într-adevăr un evreu loial?
Sosind în Roma, Pavel îşi va fi făcut o prioritate din abordarea acestui subiect.
Presupunem, fireşte, că şi-a contactat prietenii cât mai repede cu putinţă. Dar întrebarea-
cheie, care putea hotărî de fapt totul, inclusiv deznodământul procesului înaintea lui Nero,
avea de-a face cu comunitatea evreiască însăşi (distinctă de diverşii adepţi evrei ai lui Iisus,
dintre care unii puteau face parte încă din comunitatea sinagogii, dar alţii nu). Ca în toate
celelalte oraşe din călătoriile sale anterioare, Pavel s-a îndreptat direct spre sinagogă sau cel
puţin spre „locul de rugăciune” (proseuche) şi, aşa cum în deschiderea scrisorii către romani
declarase că evanghelia era „pentru evreu mai întâi, şi apoi şi pentru grec”, s-a ţinut şi acum
de principiile şi deprinderile lui şi — presupunând că se afla încă sub arest la domiciliu şi nu
putea fi el însuşi prezent în sinagogă — i-a invitat pe liderii comunităţii evreieşti să vină la el.
Motivul primei lor întâlniri nu va fi fost o discuţie scripturistică sau teologică. înainte să
poată ajunge la aşa ceva, Pavel dorea să clarifice un lucru pe care de la distanţa la care ne
aflăm se poate să nu-l fi ghicit din povestirea anterioară. îşi dăduse seama, după hărţuirea
juridică prelungită din Ierusalim şi Cezareea, că apelul său la Cezarul ar fi putut fi văzut nu
atât ca un mod de a ieşi el însuşi din bucluc, ci ca un mod de a întoarce sorţii şi a aduce
contraînvinuiri împotriva compatrioţilor săi evrei. Iar asta putea avea implicaţii semnificative
în mai multe direcţii.
424
începutul anilor 60 a fost, la urma urmei, o perioadă tot mai tensionată pentru relaţiile
romano-evreieşti. Nu era doar amintirea neplăcută a expulzării de pe timpul lui Claudiu.
Chiar în Iudeea, un şir de guvernatori incapabili şi corupţi, între care Felix şi Festus au fost
doar cei mai recenţi, îi înfuriaseră pe localnici. Roma reprimase şi eliminase cu intermitenţă
mişcările potenţiale de revoltă din ultima sută de ani. Dar asta nu reuşise decât să strângă
capacul pe o oală care, încălzită până la punctul de fierbere de „zelul” alimentat de scriptură
de genul pe care Pavel îl cunoştea prea bine, era acum gata să explodeze. Toate acestea vor fi
fost bine cunoscute comunităţilor evreieşti din Roma. Nu arătau oare lucrurile ca şi cum
apostolul era acum parte a problemei, venind ca evreu să depună mărturie împotriva neamului
său?
Ba mai mult, faptul că Cezarul primea un cetăţean roman (care se întâmpla să fie evreu)
venit să se plângă de tratamentul său din Iudeea, nu putea alimenta oare dorinţa romană de a
se ocupa o dată pentru totdeauna de aceşti evrei scandalagii? Nu putea trezi ecouri ale
decretului lui Claudiu? Nu s-ar fi putut trezi evreii încă o dată că sunt nedoriţi în Roma la
doar câţiva ani după revenirea la casele şi traiul lor? Şi n-ar fi putut aprinde genul de reacţie
antievreiască pe care am văzut-o atunci când gloata l-a luat la bătaie pe Sostene în Corint, sau
când Alexandru încercase să vorbească mulţimii din Efes? Pavel va fi fost foarte conştient de
acest pericol. Şi era dornic să-l curme înainte să înceapă.
N-ar fi fost primul evreu care să facă o călătorie la Roma pentru a depune un protest cu
privire la starea lucrurilor de acasă din Iudeea. Arhelau, moştenitorul lui Irod cel Mare,
venise la Roma cu şaizeci de ani în urmă ca să primească regatul acestuia. Augustus i-a
împlinit dorinţa, deşi într-o formă modificată, instalându-l pe Arhelau ca „etnarh” mai
degrabă decât ca „rege”. Nu foarte mult timp după asta o delegaţie mixtă de evrei şi
samarineni a venit la Roma să
425
protesteze, şi în anul 6 d.Hr. Arhelau a fost exilat. 9 Această poveste, cu o întorsătură diferită,
se reflectă probabil în parabola lui Iisus despre un rege plecat departe, primind autoritate
regală şi întorcându-se înapoi pentru a întâmpina opoziţia locală, deşi Iisus se gândea atunci
la un alt gen de împărăţie şi la o opoziţie diferită.10
Urma deci să aibă loc şi acum o nenorocire? Apelul lui Pavel la Cezar avea oare să facă
să se prăbuşească acoperişul peste comunitatea evreiască din Roma şi Iudeea? Nu putea
submina oare toate lucrurile pe care încercase să le realizeze în scrisoarea lui? Doar scrisese
ce a scris anume pentru a-şi pregăti cu atenţie sosirea în sfârşit în Roma. Dar delicatul
echilibru a ceea ce spusese cu trei ani mai devreme putea fi acum periclitat dacă se afla că
venise pentru că făcuse apel la Cezarul.
Aşa că Pavel a insistat pe lângă bătrânii din Roma, aşa cum insistase în fiecare discurs pe
care-l ţinuse în Ierusalim şi Cezareea, că era un evreu loial şi întreaga sa misiune era despre
„speranţa lui Israel”. Aceste lucruri se potrivesc atât de bine cu Pavelul pe care-l cunoaştem
din scrisori, nu în cele din urmă Galateni, 1 Corinteni, Filipeni şi, desigur, Romani, încât
putem fi siguri că ne aflăm pe un teren istoric solid. E exact genul de lucru pe care va fi vrut
să-l spună. Desigur, pentru el „speranţa lui Israel” însemna atât moştenirea mondială (regele
lui Israel urma să fie regele lumii), cât şi învierea morţilor. Pavel le vedea pe amândouă în
Iisus şi de aceea socotea că urmarea lui Iisus era calea, singura cale, prin care avea să fie
realizată această veche aspiraţie naţională.
Spre uşurarea lui, fără îndoială, liderii evreilor i-au spus că nu primiseră nici un mesaj
despre el din Iudeea. Nimeni nu le-a transmis avertismente în ce-l priveşte. Ştiau însă de
această sectă mesianică, poate pentru că ea fusese cauza expulzării lor de către Claudiu din
urmă cu doisprezece ani
9
Iosif Flavius, Antichităţi 17.219-249; Războiul iudaic 2.80-100.
10
Luca 19,11-27.
426
şi mai bine. Tot ce ştiau era că toată lumea spunea lucruri vulgare despre această nouă şi
nebunească mişcare antisocială. Şi erau cu adevărat vulgare. Scriind despre această perioadă
şi această mişcare de pe poziţia sigură a începutului secolului II, istoricul roman Tacitus
spune cu un rânjet despre creştini că sunt un grup de oameni care urăsc întreg neamul
omenesc. „La ce să te aştepţi?” spune. „Tot jegul şi nebunia lumii sfârşesc mai devreme sau
mai târziu la Roma.”11 Da, Pavel va fi crezut că auzea comentariul: nebunie pentru păgâni,
scandal pentru evrei. Nimic nu se schimbase — deşi Tacitus sugerează totuşi că persecuţia lui
Nero mersese puţin prea departe. (Ceea ce seamănă mai degrabă cu modul în care împăratul
Traian îl sfătuia pe Pliniu cel Tânăr că, deşi creştinii trebuie bineînţeles ucişi, nu doreşte ca
oamenii să-şi spioneze sau să dea informaţii despre vecinii lor. Trebuiau păstrate standardele
unui comportament civilizat!12)
Aşa că bătrânii evreilor au fixat o zi în care să se poată întâlni cu Pavel cu mai mult răgaz
şi să exploreze mesajul său. Cunoaştem scenariul. Subiectul avea să fie speranţa lui Israel:
Dumnezeul Unu devenind regeîmpărat al întregii lumi. Pentru Pavel, asta însemna spunerea
povestirii pe care l-am văzut rostind-o oraş după oraş: Facerea, Ieşirea, Numerele (ne
amintim de Finees), Deuteronomul, Psalmii, Isaia, Ieremia, Iezechiel şi mult, mult mai multe.
Patriarhi, Moise, David, exil, Mesia. Răstignire, înviere. Putem ghici şi ce avea să urmeze.
Unii vor crede; alţii, nu. Pavel vedea cu mâhnire că şi acest lucru era parte a făgăduinţei şi
avertismentului scripturii. Cita Isaia 6, cum o făcuse şi Iisus înainte: inima poporului se
împietrise.13 Toate acestea le gândise până la capăt şi le aşternuse în scrisoarea pe care a
trimis-o la Roma cu trei ani în urmă. Acum, în Roma însăşi, le avea aievea în faţa ochilor.
11
Tacitus, Anale 15.14.
12
Pliniu cel Tânăr, Epistole 10.97.
13 Faptele Apostolilor 28, 27.
427
Exista însă speranţa. în ochiul minţii îşi va fi adus aminte de rugăciunea pe care o făcuse
în scrisoare („Rugăciunea mea către Dumnezeu... e pentru salvarea lor”), posibilitatea pe care
o păstra („dacă nu rămân în necredinţă, vor fi altoiţi înapoi”) şi făgăduinţa de care se agăţa
(„tot Israelul va fi salvat... când va intra plinătatea naţiunilor”). Dar pentru moment continua
tiparul întregii cariere de până atunci a lui Pavel. Evanghelia era „pentru evrei mai întâi”, dar
când evreii au respins-o, întrucât cei mai mulţi l-au respins pe Iisus, „această salvare de la
Dumnezeu a fost trimisă păgânilor”. Acest rând din Faptele Apostolilor 28, 28, e un ecou
direct la Romani 11, 11 („prin căderea lor salvarea a ajuns la naţiuni”). Pavel însuşi se putea
face în inima sa ecoul cuvintelor cu care se încheie acest ultim verset, „pentru a-i face
geloşi”, mergând poate până la 11,14 „doar voi stârni, dacă e cu putinţă, gelozia celor de un
neam cu mine şi să salvez pe unii”. Dar ar fi fost lipsit de tact să spună asta cu voce tare
vizitatorilor lui, cel puţin cu această primă ocazie. La urma urmei, ceea ce i-ar fi putut face
„geloşi” nu era un cuvânt de învăţătură din partea lui, ci priveliştea unor neevrei prăznuind
vechea speranţă evreiască a împărăţiei, a lui Mesia şi a învierii. Asta era, în parte, motivul
pentru care era important pentru Pavel ca bisericile-case din Roma să-şi găsească cu orice
preţ un drum spre un cult şi o comunitate unite. Toate aceste chestiuni erau strâns împletite.
Pavel a aşteptat doi ani sub arest la domiciliu ca în sfârşit cazul său să ajungă înaintea
împăratului. Un prizonier evreu ciudat nu se va fi aflat prea sus pe lista de priorităţi a lui
Nero. Pavel era însă liber să primească oameni în locuinţa sa şi să continue să-şi facă anunţul
regal, adevărata „evanghelie” faţă de care „veştile bune” imperiale erau, cum credea, pur şi
simplu o parodie. Nimeni nu l-a oprit; spunea oricui şi fiecăruia care dorea să asculte că
Dumnezeul Unul al lui Israel era adevăratul rege al lumii
14 Romani 10,1; 11, 23. 25-26.
428
şi îşi instalase Fiul Iisus, Mesia lui Israel, ca Domn al lumii. Pavel învăţa, spune Luca, „cu
toată îndrăznealalibertatea cuvântului”15. Nu suntem surprinşi; „îndrăzneala” fusese nota-
cheie în autodescrierea lui Pavel chiar şi în atmosfera plină de tensiuni şi contestări din 2
Corinteni 3, în care „îndrăzneala” proclamării sale apostolice fusese o temă majoră. Nu
încercase niciodată să ascundă lucrurile. Nu încercase niciodată să linguşească. (Aici e, fără
îndoială, o rădăcină a ceea ce în relatarea călătoriei pe mare apare drept atitudine de şef şi
intervenţie; Pavel era obişnuit să spună ce gândea.) Se temea mai mult să nu fie fidel
evangheliei decât de orice fel de consecinţe ar fi putut avea o proclamare „plină de
îndrăzneală”. Era loial tradiţiilor lui Israel aşa cum le văzuse adunându-se la un loc în Mesia.
Era loial, în ultimă instanţă, lui Mesia însuşi, credincios celui care fusese El însuşi credincios
până la moarte.
Dar ce putem spune despre moartea lui Pavel? Dacă a sosit în Roma în anul 60 d.Hr. cum
pare cel mai plauzibil, aceşti doi ani de arest la domiciliu ne duc până în anul 62. Ce s-a
întâmplat atunci?

Două scenarii posibile, foarte diferite unul de altul, urmează din acest punct. În mic ele se
leagă de întrebarea de ce anume Faptele Apostolilor se încheie acolo unde se încheie. O
datare timpurie a Faptelor Apostolilor o plasează ca document de întrebuinţat în procesul lui
Pavel, ceea ce ar însemna că Luca a scris-o în perioada acelor doi ani, spunând povestea unor
„audieri” care se succedau una după alta. întreaga întreprindere era atunci acumularea de
dovezi în vederea viitoarei înfăţişări înaintea lui Nero cu un puternic accent pe nevinovăţia lui
Pavel, pe atitudinea lui de evreu loial (chiar dacă mesianic) şi, prin urmare, pe dreptul lui ca
cetăţean evreu al Romei, cel puţin aşa cum îl văzuse Gallio în Corint, de a-şi urma chemarea
15
Faptele Apostolilor 28, 31; parrhesia.
429
după cum îi plăcea. O datare mai târzie a Faptelor Apostolilor ar putea sugera că Luca ştia
rezultatul procesului, dar nu dorea să atragă atenţia asupra lui — mai ales dacă Pavel fusese
condamnat de îndată — pentru că strica povestea în care autorităţile păgâne susţin, spre
propria lor surpriză poate, acest ciudat evreu rătăcitor. Sau ar putea sugera că Luca ştia că
Pavel fusese eliberat de Nero şi fusese în măsură să se lanseze într-o altă activitate, dar că
scopul său (al lui Luca) fusese atins şi evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu ieşise acum din
Ierusalim şi Iudeea până în Samaria şi de aici până la marginile pământului. 16 Evanghelia, nu
Pavel, e adevăratul erou al povestirii lui Luca. Şi atunci va fi fost de ajuns asta.
încercarea de a ghici motivele pentru care Luca s-a oprit aici nu ne duce atunci prea
departe. Rămânem, ca unii romancieri postmoderni, cu posibilitatea de a scrie două sau chiar
trei finaluri ale povestirii şi de a-i lăsa pe cititori să hotărască. Există, desigur, tradiţii că
Pavel a fost martirizat în Roma; lanţurile lui pot fi văzute încă, aşa cum se afirmă, lângă
mormântul unde se presupune că odihneşte, în bazilica romană Sfântul Pavel din Afara
Zidurilor. în octombrie 2008, am ascultat aici Orchestra Filarmonicii din Viena interpretând
magnifica „Simfonie a VI-a” a lui Bruckner la cererea papei Benedict şezând în mijloc pe
tron înconjurat de un mare număr de cardinali. Muzica a fost impresionantă, dar nu mi-a
oferit desigur nici un indiciu că Pavel era realmente îngropat acolo.
Aşadar, opţiunile se împart, după care se mai împart o dată. Prima şi cea mai evidentă e
că Pavel a fost ucis în persecuţia creştinilor care a urmat marelui incendiu al Romei din anul
64 d.Hr. întrucât, aşa cum am menţionat, majoritatea creştinilor trăiau pe malul sud-vestic
mai sărac al râului şi focul s-a mărginit la partea nord-estică mai bogată, au fost o ţintă uşoară
— s-a spus că trebuie să-l fi pornit ei înşişi întrucât casele lor au rămas neatinse! (în
16
Faptele Apostolilor 1, 8.
430
orice caz, întrucât nu se închinau zeilor, orice dezastru era probabil din vina lor.) E perfect
posibil ca Pavel şi poate Petru să fi fost printre liderii capturaţi şi pedepsiţi pentru un dezastru
ale cărui origini reale au rămas necunoscute până în ziua de astăzi. Ca cetăţean, Pavel va fi
fost condamnat la moarte rapidă prin decapitare cu sabia, mai degrabă decât la torturile lente
şi îngrozitoare pe care Nero le-a aplicat multora, sau decât răstignirea cu capul în jos pe care
tradiţia o atribuie lui Petru. Dar chiar şi atunci, dacă Pavel a fost ucis în anul 64, mai rămân
doi ani după cei doi menţionaţi de Luca. Vor fi fost îndeajuns pentru o vizită în Spania?
Destul de posibil. între Roma şi Tarraco existau comunicaţii regulate, destule pentru a
justifica, dacă nu pentru a face dreptate în cele din urmă entuziastei pledoarii a unora din
oraşul istoric catalan al Tarragonei. (Tarraco era capitala provinciei Hispania Tarraconensis
întinsă, de la Augustus, din nordul Peninsule Iberice până pe coastele Atlanticului.) Putem
înţelege de ce anume va fi dorit să ajungă acolo. Templul original al lui Augustus fusese
înlocuit în epoca lui Pavel cu un spectaculos complex în terase pentru cultul imperial, în care
templul principal putea fi văzut uşor de la câţiva kilometri depărtare pe mare, cum este
catedrala de faţă amplasată pe acelaşi loc. Dacă e corectă sugestia mea potrivit căreia Pavel
era dornic să-l anunţe pe Iisus ca regeîmpărat şi Domn în locuri în care Cezarul revendica
acele titluri alături de altele, atunci Tarraco, situat în provincia aflată în părţile cele mai
îndepărtate ale lumii, va fi fost o ţintă firească.
înclin acum să dau mai multă greutate decât altădată mărturiei lui Clement, unul din
primii episcopi ai Romei. Scriind despre Pavel la sfârşitul veacului întâi, acesta spune:
După ce a purtat de şapte ori lanţuri, a fost exilat şi lapidat şi a ajuns un crainic atât în răsărit,
cât şi în apus, a câştigat o nobilă faimă pentru credincioşia lui învăţând dreptatea în toată
lumea locuită şi ajungând
431
până la marginile cele mai îndepărtate ale apusului, după care a dat mărturie în faţa
stăpânitorilor şi aşa s-a eliberat de această lume şi s-a dus în locul cel sfânt, devenind o foarte
mare pildă de răbdare.17
„Marginile cele mai îndepărtate ale apusului” ar desemna desigur Spania. Clement putea
extrapola pur şi simplu referinţa din Romani 15 în intenţia de a oferi impresia extensiunii
mondiale a activităţii lui Pavel. Dar el era o figură centrală în biserica romană la o generaţie
după Pavel. Scriind la cel mult treizeci de ani după moartea apostolului Pavel e plauzibil că
avea cunoştinţă de tradiţii mult mai solide şi demne de încredere despre Pavel decât am putea
inventa noi minimalizându-l.
Cealaltă alternativă susţine că, recâştigându-şi libertatea după o audiere în 62, Pavel şi-a
schimbat hotărârea de care vorbise în Milet (că nu-şi va mai arăta faţa în regiune) şi mai
concludent în Romani 15, 23 (că nu mai are de lucru în răsărit). Şi acest lucru e posibil. Pavel
face mare caz în 2 Corinteni de dreptul său de a se răzgândi. Doar pentru că a spus înainte că
va face una sau alta, nu înseamnă că n-ar putea face altceva dacă ar veni timpul său. Va urma
atunci călăuzirea lui Dumnezeu. Toate planurile lui purtau după ele cuvântul „poate”.
Dar cu ce scop? De ce anume să se întoarcă în răsărit? Dacă a reuşit într-adevăr să ajungă
până în Spania, nu putea să meargă apoi spre nord? Nu e posibil să avem şansa unei versiuni
pauline a celebrului poem al lui Blake, „Ierusalim” („Şi oare în timpuri antice acele picioare
să nu fi păşit iarba munţilor Angliei?”) Dacă stăm să reflectăm bine e posibil şi să nu fi fost
aşa ceva. Cum să potrivim atunci la un loc amănuntele călătoriei cu cele mai spinoase piese
pauline, aşa-numitele scrisori pastorale?
Le-am păstrat la urmă până acum pentru că, în opinia mea, sunt mult mai greu de potrivit
nu doar planurile de
17
1 Clement 5, 6-7.
432
călătorie ale lui Pavel, ci stilul scrisului lui Pavel decât orice alt material relevant. (Unele
generaţii anterioare au crezut că Pavel a scris Epistola către Evrei. Obiecţia-standard
împotriva acestei opinii — că teologia scrisorii e atât de diferită de a lui Pavel — e exagerată
considerabil; dar nu există nici o dovadă că avem în ea mâna sa.) Ţinem cont, cum am spus
mai devreme, de faptul că scriitorii îşi pot schimba uşor stilul de la o săptămâna la alta, de la
o lucrare la alta. Dar schimbările care ni se cer ca să-i putem atribui confortabil lui Pavel
scrisorile pe care le numim 1 Timotei şi Tit sunt de alt gen decât cele cerute pentru a accepta
Efeseni şi Coloseni; mult mai multe decât cele cerute pentru a recunoaşte ca fiind scrise de
aceeaşi mână cele două scrisori foarte diferite 1 şi 2 Corinteni.
Dacă vrem să pornim de undeva, acel loc trebuie să fie 2 Timotei. Dacă ar fi singura
scrisoare „pastorală” pe care am avea-o, bănuiesc că n-am fi întâmpinat niciodată aceeaşi
punere sub semnul întrebării pe care a îndurat-o prin asocierea ei evidentă cu 1 Timotei şi Tit.
2 Timotei pretinde că a fost scrisă din Roma între două audieri judiciare; Pavel e lăsat singur
şi în lipsuri, deşi Onisifor, un prieten din timpul cât a stat în Efes, venise la Roma unde l-a
căutat şi l-a găsit.18 Onisifor contrastează trist cu „toţi cei din Asia” care, spune Pavel, i-au
întors spatele probabil către ceva asemănător cu mesajul care s-a vrut inoculat galatenilor la
sfârşitul anilor 40. Dar unde e Timotei? Nu poate fi acum în Efes dacă are nevoie de Pavel,
care e în Roma, să-i spună ce se întâmplă acolo. Şi unde anume e Pavel?
Apostolul vorbeşte de o mantie pe care a lăsat-o în Troa. 19 Ceea ce s-ar potrivi destul de
uşor cu călătoria anterioară de la Corint la Ierusalim; Pavel putea fi neatent după o predică de
toată noaptea animată de căderea cuiva de la fereastră. Dar dacă dorea să trimită pe cineva să-
i recupereze
18
2 Timotei 1,16-18.
19 2 Timotei 4,13.
433
mantia, e mult mai plauzibil să fi făcut asta în timpul întemniţării de doi ani în Cezareea decât
să aştepte până a ajuns în Roma. într-adevăr, dacă n-ar fi fost menţiunea lui Onisifor
căutându-l pe Pavel în Roma din 2 Timotei 1,17, s-ar putea construi ipoteza că scrisoarea a
fost scrisă din Cezareea, deşi alte detalii vor rămâne enigmatice. Spune că-l va trimite pe
Tihic la Efes, ceea ce ar funcţiona dacă Efeseni şi Coloseni ar fi scrise din Roma, nu din Efes,
deşi după cum am spus mai devreme asta ridică alte probleme. Trimite salutări lui Priscilla şi
Acvila; poate că aceştia s-au mutat încă o dată de la Roma înapoi în Efes, dar în acest caz n-
au stat prea mult în Roma. Spune că Erast a rămas în Corint, în timp ce în Faptele Apostolilor
19, 22 el merge înaintea lui Pavel în Macedonia. Menţionează că l-a lăsat pe Trofim bolnav în
Efes, în timp ce în Faptele Apostolilor 21, 29 acesta e cu Pavel în Ierusalim. Nici una dintre
aceste situaţii, luate individual sau la un loc, nu sunt imposibile din punct de vedere istoric.
Se poate ca relativ uşoara convergenţă pe care am văzut-o între celelalte scrisori ale lui Pavel
şi naraţiunea Faptelor Apostolilor să ne fi moleşit făcându-ne să credem că ştim mai multe
decât ştim de fapt. Dar mi se pare că, dacă 2 Timotei e autentică, atunci ea implică cu
siguranţă, în ciuda planurilor anterioare ale lui Pavel, o activitate suplimentară înapoi în
răsărit după audierea iniţială din Roma. Şi mai implică de data asta, spre deosebire de situaţia
reflectată în Filipeni 1, că Pavel crede realmente că se confruntă în sfârşit cu moartea:
Că eu de-acum mă scurg ca o libaţie de jertfă şi vremea desfacerii mele de cele de aici s-a
apropiat. Lupta cea bună am luptat-o, alergarea am încheiat-o, credinţa am păzit-o. Mă
aşteaptă pusă deoparte cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul
Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.20
20
2 Timotei 4, 6-8.
434
Ni-l putem uşor imagina pe Pavel scriind aşa ceva — ca şi în pasajul următor unde apare
obosit, neliniştit, sătul de cei care l-au dezamăgit („Dimas... e îndrăgostit de lumea
aceasta!”21)dacă 2 Timotei e autentică, atunci ea reflectă o călătorie complicată — şi o
întoarcere la Roma — de care nu ştim nimic altceva.
1 Timotei pare mai luminoasă, asemănătoare contrastului pe care-l vedem atunci când ne
mişcăm înapoi de la 2 la 1 Corinteni. Timotei e în Efes22 şi Pavel îi dă instrucţiuni cu privire
la lucrarea lui acolo. în conţinutul lor de bază, mare parte din instrucţiunile din această
scrisoare pot să fi fost date în orice interval din primele două secole; sunt prea puţine lucruri
care să le lege direct de Pavel sau de Timotei. Imeneu şi Alexandru sunt menţionaţi ca
blasfemiatori care „au fost predaţi Satanei”23, cum recomandase Pavel cu bărbatul incestuos
din 1 Corinteni24. Imeneu apare în 2 Timotei 2,17, de data asta în compania lui Filet cu o
învinuire mai precisă: „spune că scularea/învierea a avut deja loc”. Suntem lăsaţi cu mici
fragmente dintr-un puzzle complicat din care avem mult prea puţine piese şi nici o imagine
călăuzitoare pentru a vedea unde anume se potriveşte fiecare piesă.
Cât despre scrisoarea către Tit, problemele sunt încâlcite. Se poate ca voiajul de la Milet
la Ierusalim din Faptele Apostolilor 21 să o fi luat pe un traseu mult mai ocolit decât arată
Luca, şi ca echipa să fi trecut prin Creta, lăsându-l în drum aici pe Tit. Faptele Apostolilor
21,1-3 oferă o descriere apropiată a evenimentelor şi ni s-a spus deja că Pavel era grăbit
pentru că voia să fie la Ierusalim pentru Cincizecime.25 Singurul detaliu geografic de posibilă
semnificaţie e că Pavel îi spune lui Tit că s-a hotărât
21
2 Timotei 4,10.
22
1 Timotei 1, 3.
23
1 Timotei 1, 20.
24
1 Corinteni 5, 5.
25
Faptele Apostolilor 20,16.
435
să ierneze în Nicopole, un oraş mic (cu puternice asocieri imperiale romane) de pe coasta
nord-vestică a Greciei. Iarăşi n-avem nici un indiciu la Pavel sau în Faptele Apostolilor că s-
ar fi dus în acea direcţie care — pentru a mai repeta o dată — nu înseamnă că e nici
imposibilă, nici neplauzibilă, doar că ne lipseşte tabloul mai larg în interiorul căruia s-ar
potrivi un mic detaliu ca acesta.
Aşadar, ca şi cu presupusa călătorie a lui Pavel în Spania, am ajuns să fiu mai deschis faţă
de posibilitatea unei întoarceri în răsărit după audierea iniţială din Roma. Problema ar putea fi
atunci că acestea două, Spania şi Orientul, par să se anuleze între ele. Dacă Pavel urma să fie
înapoi în Roma în timpul persecuţiei lui Nero, înfruntând audieri suplimentare în împrejurări
dificile, doi ani ar fi ajuns cu greu pentru călătorii relevante, atât în apus, cât şi în răsărit. Dar
poate că asta e ideea. Poate că persecuţia nu necesita alte capcane legale. împăratul aruncase
vina incendiului asupra creştinilor şi asta era îndeajuns. Poate că atunci una sau ambele
călătorii puteau fi la urma urmei fezabile; Pavel ar fi putut fi plecat fie în răsărit, fie în apus
atunci când Nero îi strângea pe creştini. Poate că Pavel s-a întors cândva după 63 pentru a
afla că totul se terminase, dar că atmosfera socială se schimbase şi că, cetăţean sau nu,
apelând sau nu la Cezarul, intra direct în proces ca un agitator periculos. Poate Pavel fusese
nevoit să trăiască toată viaţa cu mulţi astfel de „poate”. Poate că şi biografii lui trebuie să facă
la fel.
înainte să aruncăm o privire, în cele din urmă, asupra felului în care Pavel se va fi
apropiat de moartea sa iminentă, e important să facem un pas în spate şi să observăm tabloul
mai larg al omului şi al lucrării sale.
Lumea lui Pavel
15
Provocarea lui Pavel
Ce anume încerca Pavel să facă? Ce anume l-a făcut să facă asta? De ce continua să se
întoarcă la sinagogă, chiar dacă ei continuau să-l bată? De ce a continuat să-şi recomande
mesajul unor neevrei, chiar dacă aceştia credeau că era un evreu nebun şi-l doreau scos afară
din oraş? De ce a mers înainte atât de neînduplecat, cu dorinţa aparentă de a fi în trei locuri
deodată, scriind către cinci biserici deodată, explicând şi linguşind, învăţând şi proclamând,
călătorind, călătorind şi călătorind tot mai mult? Ce anume a fost, atât în evenimentul iniţial
de pe drumul spre Damasc, cât şi în simţământul ulterior al unei constrângeri lăuntrice
decurgând din acesta, ceea ce îl făcea să tot meargă? Şi, singura dată când chiar a rămas fără
resurse, ce anume i-a regenerat în cele din urmă credinţa şi speranţa? Cum putem evalua
această minte strălucită şi inimă aprinsă? Ce anume l-a motivat în ultimă instanţă şi cum
anume a pus asta în mişcare evenimentul de pe Drumul Damascului? Şi, în sfârşit, şi în afară
de toate acestea, de ce a funcţionat totul? De ce, împotriva tuturor evidenţelor, mişcarea pe
care o pornise a ajuns într-un timp relativ scurt Biserica pe care o vedem în secolele IV şi V?
Ce anume a făcut ca acest bărbat ocupat şi vulnerabil să fie în ciuda a toate atât de eficient?
Ne-ar putea ajuta să explicăm de ce anume Pavel n-a avut un drum uşor în Biserica şi
lumea modernă dacă ne amintim momentul celei mai mari crize din Efes, în care a
438
experimentat o depresie cumplită şi apoi o renaştere a credinţei şi speranţei. Cei cărora le
place o metafizică sau filozofie simplă şi cu contururi clare vor descoperi, la fel ca Festus în
Cezareea, că atunci când îl ascultă pe Pavel toate sunt atât de derutante şi complicate încât
doresc să le dea deoparte mânioşi — e chiar prea multă nebunie. Festus a avut o mulţime de
urmaşi în lumea modernă. Cei care preferă ca religia sau prieteniile lor să le fie servite la
temperatura camerei, vor găsi personalitatea lui Pavel greu de înghiţit: în acelaşi timp
înflăcărat şi vulnerabil, atât îndrăzneţ, cât şi predispus apoi la o serioasă îndoială de sine
(„Oare totul a fost pentru nimic?”).
Dar oare acestea sunt întrebările corecte? De ce trebuie ca ideile şi personalitatea lui
Pavel să fie puse pe patul procustean al preferinţelor şi nepreferinţelor noastre? S-ar putea ca
el să aibă o replică tăioasă la orice astfel de sugestie. De ce să nu pună el sub semnul
întrebării criteriile noastre, ideile noastre, tipurile de personalitate pe care le preferăm? De
unde să începem măcar să punem astfel de întrebări?
Pentru Pavel problema punctului de plecare nu se punea. Era întotdeauna Iisus: Iisus ca
împlinire şocantă a speranţelor lui Israel; Iisus ca omul autentic, „chipul” divin adevărat; Iisus
întruparea Dumnezeului lui Israel — aşa încât, fără să părăsim monoteismul evreiesc, să-l
venerăm şi invocăm pe Iisus ca Domn înăuntrul, nu alături de slujirea „Dumnezeului Celui
viu şi adevărat”. Iisus de dragul căruia să renunţăm la toţi idolii, la toţi „domnii” rivali. Iisus
care venise pentru împărăţia sa, adevărata domnie a lumii, în felul în care-l evidenţiau
prieteni ai lui Pavel care începeau să scrie pe atunci povestea lui Iisus: murind sub greutatea
păcatului lumii pentru a frânge puterea forţelor întunericului care-i aserviseră pe toţi oamenii,
inclusiv pe Israel.
Iisus, care prin aceasta împlinise vechea făgăduinţă, fiind „predat pentru greşelile noastre
şi ridicat pentru îndreptarea
439
noastră”1. Iisus, care fusese ridicat cu trupul din morţi a treia zi şi prin aceasta anunţat lumii
ca adevăratul Mesia, „Fiul lui Dumnezeu” în toate sensurile lui (Mesia, reprezentantul lui
Israel, întruparea Dumnezeului lui Israel). Prin urmare, Iisus Cel în Care „toate făgăduinţele
lui Dumnezeu îşi au da-ul lor”, „ţinta Legii”, adevărata sămânţă a lui Avraam, ultima
„rădăcină a lui Iesei”2. Iisus, Domnul în al Cărui nume să se plece fiecare genunchi. Iisus,
Care se va arăta iar într-un măreţ eveniment viitor care va combina sentimentul unui rege
adevărat venind să revendice şi să instaureze împărăţia lui şi sentimentul Dumnezeului lung
timp ascuns care Se face în sfârşit văzut. Iisus, al Cărui mesaj puternic a putut transforma şi a
transformat într-adevăr vieţi în timpul de acum, înaintea momentului final în care îi va scula
pe ai Săi din morţi. Şi, în şi cu toate astea, Iisus nu doar ca o etichetă de pus pe o idee, un fapt
teologic, dacă vreţi, ci ca o prezenţă vie, inspiratoare, mângâietoare, ameninţătoare şi
încurajatoare, Cel a Cărui iubire „ne face să presăm”, Cel „care m-a iubit şi S-a dat pe sine
pentru mine”, Cel a Cărui cunoaştere, declara Pavel, valora mai mult decât toate privilegiile
pe care le poate oferi lumea, inclusiv vechea lume biblică. Iisus era punctul de plecare. Şi
ţinta.
Ţinta? Da, pentru că Pavel n-a şovăit în sentimentul că Iisus va apărea din nou. Va
„coborî din cer”, deşi pentru a sesiza nuanţa acestui fapt trebuie să ne reamintim că „cerul”
nu e „dincolo de nori”, ci mai degrabă dimensiunea Dumnezeu a realităţii prezente. Iisus va
veni din cer pe pământ nu — ca în majoritatea fanteziilor populare — să-i extragă pe ai Săi şi
să-i ducă înapoi în „cer”, ci ca să încheie sarcina deja inaugurată de colonizare a
„pământului”, sfera umană, cu viaţa „cerului”, sfera lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu a
fost întotdeauna să unească toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ în Iisus, ceea ce, din
punct de
1
Romani 4, 25.
2
2 Corinteni 1, 20; Romani 10, 4; Galateni 3,16; Romani 15,12.
440
vedere evreiesc, voia să spună că Iisus era Templul ultim, locul cerului-şi-pământului. Acest
fapt, deja realizat în persoana lui, era acum sădit prin Duhul său. Pavel a crezut mereu că
noua creaţie a lui Dumnezeu venea curând poate. Pe când şi-a redactat scrisorile târzii şi-a dat
seama că, contrar intuiţiilor lui anterioare, s-ar putea ca el însuşi să moară înainte să se
întâmple asta. Dar că această lume coruptă şi căzută va fi într-o bună zi salvată din această
stare de sclavie şi moarte şi va ajunge la o nouă viaţă sub slăvita domnie a poporului lui
Dumnezeu, noua umanitate a lui Dumnezeu — de asta nu s-a îndoit niciodată.
Mai mult, aceasta a dat lucrării lui o urgenţă aparte. în ultimul secol a existat aici o
serioasă răstălmăcire. în măsura în care în zilele lui Pavel exista o viziune pe care am putea-o
eticheta „apocaliptică”, el o împărtăşea. Credea că Dumnezeul lui Israel, Care abandonase
Templul în timpul exilului babilonian nemaiîndeplinindu-şi făgăduinţa de a Se întoarce într-o
slavă văzută şi cu putere, Se descoperise dintr-odată, în chip şocant şi devastator în Iisus,
năvălind într-o lume nepregătită şi peste un popor nepregătit. Pavel credea că asta se
întâmplase nu numai în evenimentele morţii şi învierii lui Iisus şi a dării Duhului, ci în
propriul său caz şi poate şi în alte cazuri, într-un moment de slavă orbitoare şi
transformatoare de viaţă. Credea într-o nouă creaţie deja începută şi care urma să fie
desăvârşită în viitor. Credea că o mare transformare avusese loc în întregul cosmos atunci
când Iisus a murit şi s-a sculat, şi mai credea că o mare transformare viitoare avea să aibă loc
la „întoarcerea” sau „reapariţia” Sa, timpul în care cerul şi pământul vor veni în sfârşit la un
loc.
Ultimele câteva generaţii de studenţi şi clerici au fost însă adeseori învăţaţi că Pavel, dar
şi Iisus şi primii lui adepţi, credeau despre toate acestea două lucruri: mai întâi, că acest mare
eveniment viitor va implica (într-un sens sau altul) sfârşitul lumii cunoscute, şi apoi că acest
eveniment viitor va avea loc într-o generaţie. Aşadar, dat fiind
441
că lumea nu se sfârşise după prima generaţie creştină, a devenit o monedă curentă, mai cu
seamă printre cei care doreau să se distanţeze de ideile creştinismului timpuriu în general şi
de cele ale lui Pavel în particular, să spună uneori blând, alteori cu superioritate că „aşteptau
sfârşitul lumii, dar s-au înşelat, aşa că poate s-au înşelat şi în multe alte lucruri”. Ironia
acestei poziţii e că ideea „sfârşitului lumii” nu e nici biblică, nici evreiască, nici timpuriu
creştină. Vine din lumea seculară a Europei secolului XIX, alimentată de vise de revoluţii
trecute şi urmând încă să vină. Când spre sfârşitul acelui secol unii autori au început să ia în
serios contextele evreieşti ale limbajului împărăţiei folosit de Iisus şi primii lui adepţi, ei nu s-
au acordat şi la modul în care funcţiona un astfel de limbaj în lumea evreiască a veacului
întâi, ci la modul în care un astfel de limbaj funcţiona înăuntrul ideologiilor europene curente.
Au proiectat asta înapoi asupra lui Iisus, a lui Pavel şi a celorlalţi. Era o poveste bună în
timpul acela, mai ales când Europa s-a cufundat mai apoi într-un secol cumplit, „apocaliptic”,
cu războaie, zvonuri de războaie şi mult mai rău. Dar n-a ajutat la întrebarea eminamente
istorică privitoare la ce anume îl motivase pe Pavel.
Ce anume generase tonalitatea de urgenţă din eshatologia lui Pavel? Esenţialul e că
îndelung aşteptatul eveniment putea să aibă loc oricând, nu că urma să aibă loc înăuntrul unui
cadru temporal anume. Evenimentul care urma să aibă loc într-o generaţie era nu sfârşitul
lumii ci, după Marcu 13 şi paralelele din Matei şi Luca, căderea Ierusalimului. Acest fapt era
adânc ţesut în structura creştinismului timpuriu într-un mod care până recent, odată cu
apariţia studiilor contemporane despre lumea evreiască a epocii, n-a fost îndeobşte apreciat.
Dar Ierusalimul şi mai precis Templul a fost mereu văzut drept locul unde se întâlnesc cerul
şi pământul până acolo încât atunci când Isaia vorbeşte de „ceruri noi şi pământ nou” unii
comentatori vor spune acum, fără să simtă nevoia să dezvolte prea
442
mult, că acest lucru se referă la reclădirea ultimă a Templului, clădirea cerului-şi-pământului.3
Fireşte, acest fapt va trimite la rândul său spre cerul şi pământul înnoite şi în cele din
urmă unite ele însele. Dar Templul şi înaintea lui Cortul din pustiu au avut întotdeauna acest
sens, de indicator avansat trimiţând spre intenţia ultimă a Creatorului. Era destul de limpede
în tradiţiile evangheliei: Iisus avertizase că Templul se afla sub judecată; că nu va rămâne
piatră peste piatră. Asta va însemna într-adevăr „sfârşitul lumii”, dar nu în sensul modern
superficial al colapsului universului spaţio-temporal, ci în sensul evreiesc că edificiul care
ţinea la un loc cerul şi pământul va fi distrus. Aşa cum avertizase Ieremia, haosul se va
întoarce din nou.
Am sugerat mai sus că în 2 Tesaloniceni Pavel văzuse venind acest moment foarte
probabil printr-un împărat roman care să facă ceea ce Caligula aproape reuşise să facă.
Monştrii — probabil ultimul monstru ivit din mare, Roma — se vor ridica la înălţimea lor
deplină, demolând structura cer-şi-pământ care ajunsese (potrivit lui Iisus) să găzduiască
„peştera de tâlhari” a lui Ieremia. Iisus, ca adevăratul Domn, va instaura atunci o împărăţie de
alt gen, o împărăţie care să nu poată fi clătinată. Dar dacă asta urma să se întâmple într-o
generaţie — dacă Ierusalimul avea să cadă sub romani —, atunci Pavel făcea bine să se
grăbească, pentru că ştia, mai bine poate decât oricare din contemporanii lui, ce reacţii avea
să producă un eveniment atât de teribil.
Adepţii din păgâni ai lui Iisus vor fi spus că Dumnezeu i-a tăiat şi exclus în sfârşit pe acei
evrei, lăsând „Biserica” ca un corp neevreiesc. Şi creştinismul avea să devină „o religie” în
contrast (favorabil, desigur) cu ceva numit „iudaism”. în sens invers, adepţii evrei ai lui Iisus
îşi vor acuza colegii păgâni — şi mai ales pe adepţii acelui nenorocit om al compromisurilor,
Pavel — că au grăbit acest
3 Isaia 65,17; 66, 22.
443
dezastru imaginându-şi că cineva ar putea să se închine adevăratului Dumnezeu fără să fie
tăiat împrejur şi fără să urmeze întreaga Tora. Şi evreii care au respins mesajul lui Iisus nu
vor avea nici o îndoială: toate astea s-au întâmplat din cauza acelui fals profet Iisus şi a
ticăloşilor săi adepţi, mai cu seamă Pavel, care au dus în rătăcire pe Israel.
Toate astea sunt supoziţii, dar înrădăcinate în fiecare punct în ceea ce ştim despre Pavel şi
evanghelia lui. Era, prin urmare, hotărât să înfiinţeze şi să menţină comunităţi de evrei-plus-
păgâni, închinându-se Dumnezeului Unu în şi prin Iisus Fiul Său şi în puterea Duhului,
înaintea acestei catastrofe. Numai aşa putea fi evitată această potenţială sciziune —
distrugerea „noului Templu” din 1 Corinteni 3 şi Efeseni 2. De aceea insista Pavel scrisoare
după scrisoare asupra unităţii Bisericii dincolo de orice graniţe tradiţionale. Nu era
înfiinţarea unei „religii” noi. N-avea nimic de-a face — întâlnim încă din când în când şi
această calomnie prost informată — cu Pavel ca un „evreu care se ura pe sine însuşi”. Pavel
afirma ceea ce socotea că sunt trăsăturile centrale ale speranţei iudaismului: Dumnezeul Unu,
Mesia lui Israel şi învierea. Pentru el contau eshatologia mesianică şi comunitatea care o
încorpora. într-un mod atât de neaşteptat încât majoritatea păzitorilor acestor făgăduinţe n-au
reuşit s-o recunoască, Dumnezeul Unu împlinise nu doar un şir de făgăduinţe individuale, ci
întreaga naraţiune a vechiului popor al lui Dumnezeu. Asta era, la urma urmei, ceea ce
spunea Pavel în sinagogă după sinagogă. Şi în virtutea acestei împliniri păgânii erau aduşi
acum într-o singură familie.
Se scrie adesea că Pavel credea despre sine însuşi că trăia zilele de pe urmă, şi într-un
anume sens e adevărat, în Mesia Dumnezeu pusese capăt vechii lumi a haosului, idolatriei,
ticăloşiei şi morţii, luase asupra Lui oroarea ei şi lansase în schimb ceva diferit. Dar asta voia
să spună şi că Pavel era conştient că trăia în primele zile, scenele de deschidere ale noii drame
a istoriei lumii, cu cerul şi pământul ţinute acum la un loc nu de Tora sau Templu, ci de
444
Iisus şi Duhul, trimiţând înainte spre timpul în care slava divină avea să umple întreaga lume
şi să o transforme de sus până jos. Nu veţi găsi această viziune în lumea neevreiască din
epoca lui Pavel. E evreiască de la un capăt la altul, inclusiv în faptul că fusese reconfigurată
în jurul celui crezut a fi Mesia lui Israel.
Motivaţia şi echipamentul mental al lui Pavel au fost configurate central şi radical de
către Iisus însuşi ca Mesia răstignit şi înviat şi Domn şi de noua formă pe care o avea ca
urmare speranţa iudaismului. De aceea loialitatea lui apărea mereu contestată. Şi acesta e
locul unde putem înţelege, în contextul său propriu, ce anume a avut de spus despre oameni,
despre mizeria şi salvarea lor. Acest aspect a fost central în majoritatea relatărilor despre
Pavel din secolul XVI până în prezent şi când privim înapoi asupra vieţii lui e important să
afişăm această temă în adevăratele ei culori plasând-o în contextul ei istoric.
Pavel crezuse întotdeauna că Dumnezeul Unu va pune în sfârşit în ordine întreaga lume.
Psalmii au spus asta; profeţii au respus-o; Iisus anunţase că se întâmplă (deşi într-un mod pe
care nimeni nu-l văzuse venind). Pavel declara că s-a întâmplat în Iisus — şi că se va
întâmpla la întoarcerea Lui. între acestea două, împlinirea proiectului de punere în ordine mai
întâi în Cruce şi înviere şi împlinirea finală de la întoarcerea lui Iisus, Dumnezeu îşi dăduse
propriul Său Duh în cuvântul puternic şi transformator de viaţă al evangheliei. Neînţeleasă şi
nebunească pentru greci, blasfemiatoare şi scandaloasă pentru evrei, evanghelia lucra cu toate
acestea puternic în inimi şi minţi. Ascultătorii ei descopereau că avea sens şi că sensul
dobândit îi transforma dinăuntru înspre afară. Aceasta e marea realitate „evanghelică” pentru
care e faimos Pavel şi sunt faimoase scrisorile lui.
Problema noastră a fost şi este că am pus acea puternică realitate a evangheliei în cadrul
eronat. în linii mari, Bisericile occidentale au pus mesajul lui Pavel înăuntrul unei noţiuni
medievale care respingea viziunea biblică a unui
445
cer şi pământ venind în sfârşit la un loc. Evul Mediu a mutat centrul atenţiei de pe „cer” spre
două idei radical diferite, „cer” şi „iad”, adeseori cu o etapă intermediară temporară
(„purgatoriu”) înaintea „cerului”. Evanghelia schimbătoare de vieţi şi transformatoare de
lume a lui Pavel a fost pusă apoi în serviciul acestei agende destul de diferite, şi pentru care
credinţa în evanghelie era calea de a scăpa de toate acestea şi „a merge în cer”. Dar asta nu
era esenţialul pentru Pavel. „Aţi fost salvaţi de har prin credinţă”, scrie în Efeseni. „Nu s-a
întâmplat din iniţiativa voastră; e darul lui Dumnezeu. Nu e pe baza unor fapte, ca nimeni să
nu se poată mândri.”4 Aşa cum arată, afirmaţia poate fi uşor încadrată în schema de gândire
mergem-în-cer, dar o privire aruncată asupra contextului mai amplu va arăta că Pavel are idei
foarte diferite. în primul capitol din Efeseni insistă că planul divin întreg „era să însumeze
întregul cosmos în Regele — da, toate lucrurile din cer şi de pe pământ, în El” 5. în capitolul al
doilea al scrisorii explică scopul faptului că suntem „salvaţi de har prin credinţă”:
Suntem făptura Lui fiind creaţi în Regele Iisus pentru faptele bune pe care El le-a pregătit
mai dinainte drept cale pe care să umblăm.6
Dumnezeu ne-a făcut ce suntem; sau, ca să redau o nuanţă diferită, dar la fel de validă, a
textului grecesc, noi suntem poezia lui Dumnezeu, opera de artă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a
realizat şi va realiza întreaga creaţie nouă în Mesia şi prin Duhul. Când cineva crede în
evanghelie şi descoperă puterea ei transformatoare de viaţă, acea persoană devine un model
de lucru mic dar semnificativ, al acelei noi creaţii.
Menirea oamenilor, la urma urmei, n-a fost niciodată doar aceea de a fi nişte locuitori
pasivi al lumii lui Dumnezeu.
4 Efeseni 2, 8-10.
5
Efeseni 1,10.
6
Efeseni 2,10.
446
în ce-l priveşte pe Pavel, menirea omului era de a fi purtător de chip/imagine, de a reflecta
înţelepciunea şi ordinea lui Dumnezeu în lume şi de a reflecta înapoi spre Dumnezeu laudele
creaţiei. Prin urmare, oamenii au fost făcuţi să stea în pragul dintre cer şi pământ — ca „un
chip/o imagine” într-un templu — şi să fie conducta prin care viaţa lui Dumnezeu să vină pe
pământ şi laudele pământului să urce la Dumnezeu. Aici e atunci esenţialul viziunii lui Pavel
despre salvarea şi înnoirea oamenilor („mântuire”, în limbaj tradiţional): cei cuceriţi de har în
evanghelie şi care dau mărturie de asta în credinţa lor loială în Dumnezeul Unu centrată
asupra lui Iisus sunt nu doar beneficiari, primitori ai milei lui Dumnezeu; sunt şi agenţi. Sunt
poeme în care Dumnezeu se adresează lumii Lui şi ca poeme sunt menite să deschidă noi
moduri de a exista şi de a privi lucrurile şi să aprindă mintea să imagineze un mod diferit de a
fi oameni.
Despre asta e vorba în evanghelia şi etica lui Pavel, în miezul lor. Dumnezeu va pune în
sfârşit în ordine dreaptă întreaga lume. A realizat opera principală a acestei drepte ordonări
în Iisus, în moartea şi învierea Lui. Şi, prin evanghelie şi Duh, Dumnezeu îi pune acum în
ordine dreaptă pe oameni, astfel încât să fie atât exemple a ceea ce face evanghelia, cât şi
agenţi de transformare ulterioară în lumea lui Dumnezeu.
Asta e în inima faimoasei „învăţături despre îndreptare” a lui Pavel, atât de importantă în
Galateni, Filipeni şi Romani, deşi remarcabil de greu de observat (până când ne dăm seama
cum anume se integrează cu toate celelalte lucruri) în celelalte scrisori. încă o dată problema
a fost şi este cadrul eronat. Dacă venim cu întrebarea „Cum să ajungem în cer” sau, în
termenii lui Martin Luther, „Cum pot dobândi eu un Dumnezeu milostiv?” şi dacă încercăm
să stoarcem un răspuns la acele întrebări din ceea ce Pavel spune despre îndreptare, vom găsi
probabil unul. Se poate ca el să nu ducă cu totul în eroare. Dar vom rata despre ce anume e de
fapt „îndreptarea” lui Pavel. Ea nu priveşte un
447
cadru moralist în care singura întrebare care contează e dacă noi oamenii ne-am comportat
bine şi aşa am acumulat un depozit de merite („dreptate”) şi, dacă nu, unde anume putem găsi
un astfel de depozit, stocat de altcineva pentru noi. Ea priveşte cadrul uocaţional în care
oamenii sunt chemaţi să reflecte chipul lui Dumnezeu în lume şi operaţiunea de salvare prin
care Dumnezeu prin Iisus i-a eliberat pe oameni să facă tocmai asta.
Pentru Pavel deci problemele legate de „păcat” şi „mântuire” sunt vitale, dar funcţionează
înăuntrul unei viziuni despre lume diferită de cea presupusă în mod normal de creştinii
occidentali. Pentru Pavel, ca pentru toţi evreii cucernici, problema majoră a lumii era
idolatria. Oamenii se închinau idolilor şi drept urmare se comportau în moduri mai puţin
umane, mai puţin purtătoare de chip. Era o credinţă evreiască centrală şi Pavel o împărtăşea.
Ce nu împărtăşea, pe măsură ce şi-a gândit până la capăt tradiţia în lumina lui Iisus şi a
Duhului, era ideea că poporul lui Israel, aşa cum se afla, constituia răspunsul la această
problemă — de parcă tot ce avea cineva de făcut era să devină evreu şi să încerce să ţină Tora
şi totul avea să fie bine nu doar cu Israel, ci cu lumea. Pavel cunoştea această viziune şi a
respins-o cu fermitate.
Nu în cele din urmă pentru că o vedea atât de limpede în scripturi, Pavel credea că şi
Israel era în Adam. Şi Israel avea propriul stil de idolatrie. Dar ideea morţii salvatoare a lui
Iisus, pe care Iisus însuşi o văzuse ca pe nou Paşte, era că puternicii „zei” şi „domni” cărora
oamenii le cedaseră propria lor autoritate au fost învinşi. O dovedise învierea şi prin asta
lansase o lume nouă şi un popor nou care să reflecte adevăratul Dumnezeu în acea lume nouă.
De aceea misiunea la păgâni a lui Pavel nu avea o idee diferită de cea a „iertării păcatelor”
sau „curăţirii inimii”. Datorită faptului că evanghelia plină de putere anunţa şi efectua acele
realităţi, vechile bariere dintre evrei şi păgâni erau desfiinţate în Mesia. Datorită faptului că
în Mesia se adeveriseră făgăduinţele Psalmului 2 — că Dumnezeu va pune
448
un rege uns peste stăpânitorii naţiunilor, extinzând astfel în fiecare colţ al lumii făgăduinţele
făcute lui Avraam despre „moştenirea” lui — Pavel putea să cheme oameni din toate mediile
la „ascultarea credinţei”. Acesta e motivul pentru care lucrarea lui Pavel trebuie privită ca
fiind tot atât de „socială” sau „politică” pe cât de „teologică” sau „religioasă”. De fiecare dată
când Pavel expunea „îndreptarea”, ea forma o parte a argumentului său că în Mesia există o
singură familie compusă din evrei care cred şi păgâni care cred, o familie care demonstra
lumii că exista un nou mod de a fi oameni. Pavel se privea pe sine însuşi ca un model de
lucru tocmai al acestui fapt. „Prin Lege am murit pentru Lege, aşa încât să pot fi viu pentru
Dumnezeu.”7
Chemarea specială a lui Pavel, apoi, a fost să întemeieze şi să menţină biserici de evrei-
plus-păgâni pe sol păgân şi să facă asta cât timp „reţinătorul” ţinea încă pe loc cataclismul
care urma să vină foarte curând. Şi întrucât nu putea fi în mai multe locuri în acelaşi timp şi
nu putea scrie nici pe aproape, nici chiar în scrisorile lui cele mai lungi, atât cât şi-ar fi dorit
în mod ideal (să ne gândim din nou la lunga şi torida noapte din Troa, la Eutihie căzând de la
fereastră), şi-a dat devreme seama că sarcina lui era să-i înveţe pe oameni nu numai ce anume
să gândească şi creadă, ci şi cum anume să facă toate acestea. Cum să gândească limpede,
scripturistic şi rugător. Cum să aibă minţile înnoite şi transformate aşa încât credincioşii să-şi
rezolve ei înşişi miile de lucruri pentru care nu avuse timp să le vorbească. Cum să gândească
cu „mintea lui Mesia”, mai cu seamă aşa cum fusese aceasta modelată în jurul povestirii
Crucii: „Iată cum trebuie să gândiţi despre voi — cu mintea pe care o aveţi pentru că sunteţi
ai lui Mesia, Iisus.”8 E singurul mod în care Biserica are să fie sau unită, sau sfântă, şi
întrucât ambele erau obligatorii — dar foarte
7
Galateni 2,19.
8
Filipeni 2, 5.
449
dificile — era vital, recunoştea Pavel, ca aceia care sunt „în Mesia” să dobândească disciplina
minţii creştine. în această căutare exploata toate resursele pe care le putea găsi, inclusiv idei
şi formule din filozofia contemporană lui. „Noi luăm prizonier orice gând”, scrie, „şi-l facem
să se supună lui Mesia.”9 E o parte a remarcabilului succes al lucrării lui.
Toate astea ar putea sugera că Pavel era în principal şi poate doar un „gânditor” — o cutie
cu creier detaşată, un computer pe picioare. Nu. Aşa cum am văzut în repetate rânduri, el se
definea pe sine în termeni de iubire: iubirea lui Dumnezeu în Mesia, datoria acelei iubiri pe
care numai iubirea o poate răsplăti, iubirea care-l lega într-o bogată relaţie personală cu Iisus
însuşi („cunoscându-L, cunoscând puterea învierii Lui şi cunoscând părtăşia la suferinţele
Lui”10). Iubirea care se revărsa constant în ceea ce am putea numi activitate „pastorală”, dar
care pentru Pavel era pur şi simplu iubire în acţiune. Vedem această iubire puternică, dar şi
vulnerabilă, în neliniştile foarte explicite pentru Biserica tesaloniceană în primele zile de
după întemeierea ei şi în reacţia lui adânc tulburată faţă de biserica din Corint în timp ce
făcea călătoria finală de la Efes pentru a-i înfrunta încă o dată pe corinteni. Vedem acea
iubire în acţiune în chip puternic şi subtil în mica scrisoare către Filimon.
Din acea iubire şi grijă pastorală au curs atunci în acelaşi timp întrebarea statornică dacă
nu cumva „alergase în zadar” şi la fel de statornicul răspuns scripturistic: Eşti
servitorul/sluga Mea. Isaia 49 se rotea iar şi iar în capul său — alături de multe alte pasaje,
desigur, dar acesta şi mai ales câteva expresii din el formaseră o deprindere mentală de o
viaţă. Viziunea lui Isaia despre servitorul/sluga care va duce lumina lui Dumnezeu naţiunilor
păgâne şi despre necazurile pe care va trebui să le sufere acest servitor/slugă — inclusiv
îndoiala dacă lucrarea lui
9
2 Corinteni 10, 5.
10
Filipeni 3,10.
450
făcea vreun bine — l-a însoţit permanent pe Pavel. A fost unul din resorturile care l-au făcut
să funcţioneze.
Dinăuntrul chemării de servitor/slugă putem înţelege cel mai bine conceptul central al lui
Pavel, acela de pistis; aşa cum am văzut, el înseamnă atât „credinţă” (în sensurile variate ale
acestui cuvânt actual, toate acestea intrând în joc în diverse momente), cât şi „loialitate” sau
„încredere”. Ceea ce ne ajută să punem una dintre întrebările centrale despre Pavel ridicate în
zilele noastre, ca şi în multe alte zile dinainte: A fost, s-a gândit pe sine însuşi ca pe un evreu
loial?
Dacă pistis poate însemna „loialitate” şi „credinţă”, am putea oare formula cea mai
faimoasă învăţătură a lui Pavel ca „îndreptare prin loialitate”? Ar putea fi o extindere prea
mare, dar pentru Pavel „îndreptarea” voia să spună ceva foarte diferit de sensul ei occidental
normal, încadrat de o viziune moralistă („Am făcut oare toate lucrurile pe care vrea
Dumnezeu să le fac?”) legată de o eshatologie platonică („Cum pot ajunge în cer?”). Pentru
Pavel, îndreptarea privea declaraţia lui Dumnezeu că această persoană sau alta era membră a
singurei familii făgăduite lui Avraam — ceea ce voia să spună că, deşi „lipsiţi de Dumnezeu”
pentru că erau păgâni, astfel de oameni au fost „făcuţi drepţi”, declaraţi că sunt în ordine, că
sunt înăuntrul familiei legământului lui Dumnezeu, prin răsturnarea de către Dumnezeu a
puterilor aservitoare, prin iertarea păcatelor şi prin lucrarea curăţitoare plină de putere a
Duhului. Ceea ce s-a spus despre Finees şi înainte de el despre Avraam se va spune şi despre
ei: „Şi li s-a socotit ca dreptate.” Vor fi membri ai legământului. „Zelul” lui Finees, „zelul”
lui Saul din Tars, a fost tradus în zelul pentru evanghelie. Esenţial era că atunci membrii
familiei puteau fi recunoscuţi după credinţa (pistis) lor, care poate fi exprimată astfel:
„crezând în Dumnezeul Care l-a sculat pe Iisus din morţi” sau mărturisind pe Iisus ca Domn
şi crezând că Dumnezeu l-a sculat din morţi. Tit împărtăşea acea pistis; de aceea Pavel şi
Barnaba au insistat ca el să nu fie tăiat împrejur. Credincioşii
451
păgâni din Antiohia împărtăşeau acea pistis; de aceea Pavel l-a înfruntat pe Petru când prin
comportamentul său părea să sugereze altceva. Ş.a.m.d.
„Credinţa” de care este vorba e astfel răspunsul întregii persoane la întreaga evanghelie.
în formulele latine tradiţionale poate fi fides qua, credinţa prin care cineva crede, încrederea
concretă a omului, răspunsul personal la mesajul evangheliei. Sau poate fi fides quae,
credinţa pe care cineva o crede, adică lucrurile la care îţi dai încuviinţarea. Dar
„încuviinţarea” e numai una dintre părţile ei. Evanghelia nu produce o simplă reacţie mentală,
un calcul şi o concluzie. Acest aspect contează dar nu se întâmplă niciodată singur şi numai
un anumit tip de filozof medieval târziu şi-a putut imagina că se poate. Minte şi inimă sunt
legate inextricabil. De aceea „loialitatea” e şi ea o parte vitală din pistis. „Ascultarea
credincioasă” — ascultarea credinţei în multe traduceri comune — e răspunsul de loialitate
din toată inima, din toată persoana, faţă de mesajul despre Iisus. O loialitate contestată,
desigur, dar totuşi loialitate.
Pentru evreii din zilele lui Pavel, această „loialitate” era exprimată zi de zi, de câteva ori
pe zi, în rugăciunea pe care l-am văzut pe Pavel folosind-o în zilele tinereţii lui şi apoi, în
forma ei radical nouă, în urmarea matură a lui Iisus. La fel ca în cazul câtorva psalmi, al
profeţilor, al întregului stil al cultului şi liturghiei iudaismului, Pavel a prelucrat aceste acte şi
cuvinte în jurul evenimentelor evangheliei. Şi acest lucru a fost şi a rămas central pentru
percepţia sa de sine, pentru percepţia interioară adâncă a ce anume l-a făcut ceea ce era. Era
un evreu loial.
Acest lucru e accentuat iar şi iar în capitolele care încheie Faptele Apostolilor şi trebuie
să rezistăm oricărei încercări de a pune în joc acest tablou din Faptele Apostolilor împotriva
scrisorilor lui Pavel însuşi. Desigur, el redefinise ceea ce va însemna loialitate. Nu însemna
că, atunci când va mânca împreună cu prieteni păgâni, va evita genul lor de mâncare. Nu
însemna că avea să ţină sabaturile
452
şi sărbătorile în felul în care le ţinuse când era tânăr. Atunci când vine realitatea, indicatoarele
nu mai sunt necesare, nu pentru că ar indica greşit, ci pentru că şi-au făcut treaba. Pavel n-a
luat poziţia pe care a luat-o acum pentru că era un „liberal” — orice ar fi putut să însemne
asta în zilele lui! —, nici pentru că făcea compromisuri pragmatice încercând să ademenească
păgâni în comunităţile lui, nici, să o spunem din nou, pentru că ura în secret propria lui
cultură şi identitate. Totul era din pricina lui Mesia: „Am fost răstignit cu Mesia, şi sunt încă
viu — dar nu mai eu sunt eu; ci Mesia este viu în mine.” 11 Dacă Mesia a venit şi dacă
Dumnezeu l-a marcat în învierea Lui, atunci a fi un evreu loial înseamnă a fi loial acestui
Mesia şi Dumnezeului Care a acţionat în şi prin El.
Dar dacă Mesia a fost răstignit şi înviat, atunci întrebarea ce anume vrea să însemne de
fapt a fi un evreu loial era şi ea redesenată radical. Voia să spună acum — va fi insistat Pavel
— urmând acest tipar al răstignirii şi învierii, reflectând tiparul scripturilor lui Israel.
însemna, descoperind adevărul profund al Botezului, că acum suntem „în Mesia”, membri ai
familiei Lui extinse şi multinaţionale şi ce e adevărat despre Mesia (răstignire şi înviere) e
adevărat despre noi. Aici e locul actului de „calculare”, care poartă cu el rezonanţele
dogmatice ulterioare ale „imputării”. Calculaţi-vă/socotiţi-vă pe voi înşivă ca morţi pentru
păcat, spune celor din biserici, şi vii pentru Dumnezeu în Mesia, Iisus. 12 Ceea ce e adevărat
despre el, spunea Pavel, e acum adevărat despre ei şi de aceea trebuie să vieţuiască
corespunzător. Au fost deja înviaţi „în El”; vor fi într-o zi înviaţi trupeşte de Duhul Lui; prin
urmare, întreaga lor viaţă trebuie trăită în această lumină. Aceasta cere credinţă, în toate
sensurile ei obişnuite, şi când e prezentă acea credinţă nu poate fi deosebită de loialitate:
loialitate faţă de Mesia, loialitate faţă de Dumnezeul Unu
11
Galateni 2,19-20.
12
Romani 6,11.
453
prin el. Asta a învăţat în cele din urmă Pavel pe drumul spre Damasc şi în reflecţia de o viaţă
asupra acelui eveniment zguduitor şi orbitor.

Toate acestea ne trimit spre răspunsul pe care cred că îl va fi dat Pavel şi spre răspunsurile
pe care noi înşine am dori să le dăm întrebării noastre „suplimentare”: De ce anume a
funcţionat? De ce lucrarea lui a fost în cele din urmă atât de rodnică?
Există două moduri destul de diferite de abordare a acestei întrebări şi cred că Pavel va fi
dorit să le pună în joc pe ambele. Ştia totul despre diferitele niveluri de explicaţie. Ştia fără
îndoială ce spunea 4/2 Regi despre îngerul Domnului care-i stârpise pe asirienii care asediau
Ierusalimul şi ştia şi versiunea din Herodot, în care şoarecii au ros arcurile asediatorilor
obligându-i să se retragă.13 Cu siguranţă ştia că puteau fi spuse povestiri destul de diferite
despre acelaşi eveniment, toate la fel de adevărate în felul lor. Relatarea de către Luca a
înfăţişării lui Pavel înaintea lui Agrippa şi Berenice va fi semnificativ diferită de ce-i va fi
spus Pavel însuşi temnicerului său în acea noapte şi la fel de diferită de ceea ce Agrippa şi
Berenice şi-ar fi spus unul altuia vorbind între ei a doua zi.
Aşadar, ce ar putea fi spus, din diferite unghiuri, despre motivele surprinzătorului succes
pe termen lung al lucrării lui Pavel? Făcând un pas mai departe care ne ajută să surprindem
un sens al semnificaţiei lucrării apostolului, să ne întrebăm: Cum anume ar fi evaluat Pavel
însuşi acest succes dacă l-ar fi putut vedea?
Va fi început probabil cu un răspuns teologic. Există Dumnezeul Unu şi acest Dumnezeu
a înfrânt puterile întunericului prin Fiul Său; trebuie să ne aşteptăm ca prin Duhul Său să facă
astfel ca lumina cunoaşterii slavei Lui
13
2 Regi 19, 35; Herodot, Istorii 2.141.
454
să se răspândească pretutindeni în lume — prin mărturia credincioasă, suferindă şi rugătoare
a adepţilor lui Iisus. Sau, altfel spus, Dumnezeul Unu a clădit deja noul Său Templu, noul Său
microcosmos; Biserica din evrei-plus-păgâni e locul în care Duhul dumnezeiesc este viu deja
în mijlocul nostru, descopere deja slava Lui ca semn a ceea ce se va întâmpla într-o zi în
întreaga lume. Aşa că, mai devreme sau mai târziu, această mişcare e sortită să prospere.
Fireşte, Pavel nu se va fi aşteptat ca toate acestea să se întâmple lin şi uşor. La urma
urmei, era un realist. N-ar fi presupus niciodată că transformarea unor comunităţi mici şi
adeseori învălmăşite într-un corp mult mai larg, formând o majoritate în lumea romană, se va
produce fără suferinţe teribile şi căderi cumplite. Da, va fi fost întristat, dar nu surprins, de
greşelile care aveau să fie făcute în secolele următoare şi de bătăliile care vor fi duse. Dar va
insista că tot ce contează este Iisus şi Duhul. Ceva s-a întâmplat în Iisus, ar insista, ceva cu o
semnificaţie cosmică. Această mişcare nu merge doar cu propulsie proprie. Nu e doar
produsul secundar accidental al unei lucrări energice şi al unei şanse istorice. Dumnezeu e la
lucru în mijlocul poporului Său, producând voinţa şi energia. Mai devreme sau mai târziu şi
prin orice mijloace acest fapt e sortit să aibă un efect mai amplu.
Va fi crezut oare Pavel suficientă această explicaţie teologică? într-un sens da şi în altul
nu. Pavel era foarte receptiv la toţi factorii pe care, spre deosebire de teolog, vrea să-i
studieze istoricul. Va fi fost conştient de modul în care demitologizase Herodot relatarea din
4/2 Regi. Ştia că alţii din zilele lui făceau acelaşi gen de explicare cu povestirile din Homer.
Dar numai pentru că nu voia să-l copieze pe Herodot şi să dea o explicaţie pur naturalistă,
cu siguranţă n-ar fi vrut să atribuie întreg acest lucru unei puteri divine sau angelice operând
fără agent uman. Pavel credea că atunci când harul se afla la lucru, urmarea era că agenţii
umani erau chemaţi de obicei să lucreze din greu ei înşişi, nu în
455
cele din urmă în rugăciune. Spune asta despre sine însuşi. 14 Creatorul lucrează într-o mie de
moduri, dar un mod central este prin oameni — oameni care cred, care se roagă, care iau
decizii dificile, care lucrează din greu, mai ales în rugăciune. Face parte din ce anume
înseamnă că suntem purtători de chip. Problema acţiunii divine şi a activităţii umane e
arareori un joc cu sumă nulă. Dacă lumile cerului şi pământului zoriseră la un loc în Iisus şi
Duhul, era de aşteptat ca diferite niveluri de explicaţie să locuiască împreună consolidându-se
unul pe altul.
Aşadar, ce anume din Pavel şi lucrarea lui a putut, omeneşte vorbind, face diferenţa? Mai
precis, ce anume din omul Pavel a făcut din el — s-o spunem pe faţă — unul dintre cei mai
de succes intelectuali publici din toate timpurile? Ce anume l-a făcut în stare să profite de
împrejurări (o limbă comună, libertate de mişcare, cetăţenie romană) şi să instaureze
neverosimila lui mişcare nu numai pentru răstimpul vieţii lui, ci şi după aceea?
Primul lucru care vine până la noi din istoria lui este energia lui pură. O simţim vibrând
prin scrisori. îl vedem cum răspunde la violenţa dintr-un oraş plecând de îndată spre
următorul, în care spune şi face aceleaşi lucruri. El e genul de persoană căreia oamenii îi
spun: „Tu nu dormi niciodată?” Lucrează ore întregi, mâinile îi sunt bătătorite de croitul
corturilor, spatele îi e înţepenit de la aplecarea peste bancul de lucru. Dar e gata în fiecare
clipă pentru un oaspete care întreabă, pentru un tânăr aiurit dat afară de părinţi, pentru un
oficial local îngrijorat pentru statutul său dacă află oamenii că îi urmează lui Iisus. E gata să
lase jos uneltele o oră sau două şi să meargă din casă în casă încurajând, avertizând, rugându-
se, plângând. E insistent. Oamenii ştiu că nu vor scăpa de el, că nu-l vor putea trage pe sfoară
cu scuze uşuratice. în tot acest timp se gândeşte ce va spune în lecţia de după-amiază din casa
lui Titius Iustus din Corint, sau în sala lui Tyrannus din Efes. îşi face
14
1 Corinteni 15,10; Coloseni 1, 29.
456
timp să cheme un scrib şi să dicteze o scrisoare. E neobosit. Se opreşte să-şi spună
rugăciunile de seară cu prietenii apropiaţi. Lucrează până târziu în noapte, rugându-se în taină
pentru cei pe care-i întâlnise, pentru oficialităţile oraşului, pentru adepţii lui Iisus din alte
oraşe, pentru ziua următoare de lucru, pentru faza următoare a proiectului.
Al doilea lucru, muchia ascuţită a acestei energii, e obiceiul său de a spune direct şi brutal
cum vede lucrurile indiferent pe cine are în faţă. O spune verde în faţă oricui şi oricând.
Există un motiv pentru care, în primele sale zile în Damasc, Saul din Tars e cel care intră în
bucluc, aşa cum există un motiv pentru care apostolii din Ierusalim au hotărât atunci să-l
trimită acasă în Tars. îl înfruntă pe Petru în Antiohia. Am sugerat că singurul motiv pentru
care nu spune mai multe la conferinţa din Ierusalim este pentru că Barnaba îl va fi convins să
se abţină.
E genul de om pe care l-ai vrea de partea ta într-o dezbatere, dar care poate să îndepărteze
suflete mai sensibile, îi înfruntă pe magistraţii din Filipi; are mâncărime la limbă să vorbească
marii mulţimii în Efes; încearcă să se justifice în faţa gloatei din Ierusalim care încercase să-l
linşeze; îl mustră pe marele preot. Ştie cum să întoarcă una împotriva alteia facţiunile
Sanhedrinului. Ţine în faţa guvernatorului roman însuşi o prelegere despre justiţie,
autocontrol şi judecata ce va veni. Spune proprietarului corăbiei unde trebuie şi unde nu
trebuie să-şi petreacă iarna, după care când totul ajunge cumplit de rău spune: „V-am spus
eu.” Zăreşte marinarii care încearcă s-o ia la goană şi îi spune centurionului să-i oprească. Ca
tovarăş de drum trebuie să fi fost entuziasmant când lucrurile mergeau bine şi exasperant
atunci când nu mergeau. Ca adversar îi putea face pe unii să vadă în crimă singurul recurs
posibil.
Oamenii scriu astăzi teze de doctorat şi cărţi de afaceri despre felul în care se pun pe
picioare companii şi organizaţii nonprofit de succes. în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri în
fiecare există cineva asemenea lui Pavel trudind
457
de la început, ridicând lucrurile din temelii, înfruntând autorităţile locale, împrumutând bani,
convingându-şi colaboratorii ce anume trebuie făcut, fără să piardă niciodată viziunea.
Cineva care va lua taurul de coarne. Cineva care va continua şi va insista mereu pe ce e de
făcut şi cum anume, până când se întâmplă.
Cu toate acestea, există şi ceva dezarmant în partea vulnerabilă a lui Pavel, care explică
de ce anume, în ciuda energiei sale neînduplecate şi făţişe, oameni îl iubeau, voiau să lucreze
cu el şi plângeau când pleca. Când spune că inima i s-a deschis larg, că nu există piedici în
afecţiunea pentru bisericile lui, sună adevărat15. Sinceritatea străluceşte. La Pavel ce iese pe
gură e tot una cu ce are în inimă, chiar dacă nu asta e ceea ce ţi-ai dori. Ştii unde eşti. Ştii că
va face totul pentru tine, pentru că (va spune) Dumnezeu a făcut totul pentru el în Mesia.
Nu va cere niciodată cuiva să se confrunte cu ceva ce nu s-a confruntat el însuşi, mergând
până la şi incluzând suferinţe şi greutăţi îngrozitoare — de care se va folosi apoi ca
propagandă vizuală în proclamarea evangheliei. De aceea sunt atât de credibile afirmaţiile
despre sine însuşi. Când spune că a fost duios ca o doică în Tesalonic, îl credem. Când scrie
poemul despre iubire ştim că în el corintenii vor fi recunoscut un autoportret. Când le spune
filipenilor, o dată şi încă o dată, să se bucure şi să sărbătorească, ei ştiu cu siguranţă că viaţa
şi sufletul sărbătorii lor vor fi el. întrupa tot ce învăţa, iar ceea ce învăţa era iubirea totală,
exuberantă şi dăruitoare de sine a lui Mesia.
Unii vor fi dorit uneori să nu le dea atât de mult din el însuşi — viaţa nu mai era ternă
când era în preajmă, dar nu era nici deosebit de relaxantă —, dar recunoşteau că atunci când
erau cu el vedeau mai limpede adevărul pentru că-l vedeau pe faţa lui şi simţeau mai fierbinte
iubirea lui Dumnezeu pentru că ştiau că ea îl mâna înainte. Era genul de persoană care
schimbă alţi oameni, şi aceştia erau
15
2 Corinteni 6,12.
458
atât de schimbaţi, încât întreprindeau ei înşişi aceeaşi lucrare cu tot atâta energie câtă puteau
capta. Dacă loialitatea faţă de Dumnezeul Unu şi Mesia lui era cuvântul de ordine al lui
Pavel, unul dintre motivele pentru care ciudata mişcare a început să prospere în zilele care
urmau a fost pentru că asociaţii lui erau, în cea mai mare parte, loiali cu înverşunare lui Pavel
însuşi. îi iubea şi îl iubeau. Aşa se fac lucrurile. Aşa reuşesc mişcările.
Toate astea ne ajută să explicăm la un anume nivel de ce s-au întâmplat lucrurile aşa cum
s-au întâmplat. Dar în decursul a două sau trei generaţii (cum se întâmplă şi cu întemeietorii
companiilor şi organizaţiilor de caritate) această amintire personală se va estompa. Ce anume
a păstrat vie influenţa lui Pavel atunci şi după aceea au fost evident scrisorile lui. Râul de
cuvinte din învăţătura lui zilnică, disputele, rugăciunea şi lucrarea pastorală sunt toate prinse
pentru noi în aceste documente mici, strălucite şi provocatoare. Ele (această concluzie nu e
originală, dar cu toate acestea e importantă) sunt adevăratul răspuns la întrebare,
transportându-i pe cititori în sala de conferinţe a lui Pavel, în micul şi aglomeratul său atelier,
în cercul său intim, în inima lui. Şi nu doar conţinutul lor, oricât de izbitor de original şi plin
de putere. El nu doar sintetiza, cum au sugerat greşit mulţi, lumile Israelului, Greciei şi
Romei; tabloul său era unul ferm evreiesc, înrădăcinat în vechea poveste a lui Israel, în centru
cu Mesia lui Israel şi naţiunile lumii şi ideile lor cele mai bune aduse într-o nouă coerenţă în
jurul Lui. Nu era nici un dascăl de „religie” sau „teologie”; dacă ar fi să-i facem astăzi
dreptate lui Pavel, ar trebui să-l predăm în departamentele de politică, istorie antică,
economie şi/sau filozofie tot aşa de mult ca şi în şcolile de teologie şi departamentele de
religie.
Ce contează, cred, e modul în care scrisorile acoperă atât de multe stări emoţionale şi
situaţii, modul în care, la fel ca marea muzică a tradiţiei noastre clasice, ne pot găsi în fiecare
etapă a vieţii, în fiecare bucurie şi mâhnire, şansă sau provocare. îmi vine în minte unul din
cei mai buni
459
jurnalişti britanici din ultima generaţie, Bernard Levin, care vorbea despre modul în care
marii compozitori l-au însoţit de-a lungul vieţii sale: „Beethoven mai întâi, pentru băiatul care
voia să pună lumea în ordine; apoi Wagner, pentru bărbatul incapabil să se pună pe el în
ordine; şi la urmă, când umbrele se alungesc, Mozart care să confirme credinţa crescândă că
există un tărâm «în care totul se ştie şi totul e iertat».”16
Tot aşa am putea spune despre Pavel: Galateni, pentru tânărul reformator nerăbdător să-şi
apere evanghelia şi să-i atace pe eretici; 2 Corinteni pentru adultul ajuns la conştiinţa tristă că
lucrurile sunt mai complicate şi tulburătoare decât crezuse; şi la urmă Romani să ne readucă
aminte, în ciuda a toate, că nimic „nu ne va putea despărţi de iubirea lui Dumnezeu în Regele
Iisus, Domnul nostru”17. Asemenea psalmilor pe care-i ştia atât de bine, scrisorile lui Pavel ne
aşteaptă gata să ne ia de braţ şi să ne şoptească un cuvânt de încurajare când ne confruntăm
cu o sarcină nouă, să ne readucă aminte de obligaţii şi să ne avertizeze de şerpii din iarbă, să
ne arate unghi după unghi ce ar putea însemna să vieţuim ca oameni într-un mod nou, modul
lui Iisus, să ne dezvăluie iar şi iar iubirea credincioasă, puternică a Dumnezeului Creator.
Când ne întrebăm de ce anume, cu cele şaptezeci sau optzeci de pagini de text cu numele
lui într-o Biblie normală, Pavel a reuşit mult dincolo de marii autori de scrisori ai Antichităţii
— cum au fost Cicero, Seneca —, dar şi de marii intelectuali publici şi întemeietorii de
mişcări din zilele lui şi ale noastre, o parte centrală răspunsului trebuie să fie această paletă a
scriiturii mergând de la urgent la atrăgător, de la profetic la poetic, de la rigoare intelectuală
la pledoarie înfocată. Bărbatul care a putut scrie una lângă alta Filimon şi Romani era un om
pentru toate momentele.
16
Bernard Levin, Enthusiasms, Crown, New York, 1983, p. 195.
17
Romani 8, 39.
460
Da, într-o generaţie doar oamenii se văicăreau deja că uneori era greu de înţeles şi unii
inşi îl răstălmăceau. Se întâmplă. Dar nu e o întâmplare că multe dintre marile momente
recunoscute din istoria Bisericii — să ne gândim la Augustin, Luther, Barth — au apărut
printr-o abordare proaspătă a operei lui Pavel. Vor recunoaşte asta chiar şi cei care cred că
până şi acei mari bărbaţi l-au răstălmăcit. Pavel insistase că tot ce conta era nu numai ce
anume gândeşti, ci cum anume gândeşti. întrupa lucrurile pentru care pleda, şi generaţie după
generaţie a învăţat cum să gândească într-un mod nou luptându-se să-i gândească gândurile.
Moştenirea lui a generat încontinuu dividende noi. E o provocare care nu încetează să ne
provoace.
Toate acestea se află în miezul a ceea ce a fost Pavel şi a motivului pentru care a reuşit.
Desigur, Pavel însuşi va spune că în spatele a toate s-a aflat Dumnezeul Unu. Scepticii ar
putea replica, desigur, spunând că întrucât Alexandru făcuse ca lumea lui Pavel să vorbească
greceşte, iar romanii făcuseră mai uşoare călătoriile decât înainte, condiţiile erau potrivite.
„Şi ce dacă?” ar fi spus Pavel. Dacă Mesia a fost trimis „când a sosit plinătatea timpului” 18,
Grecia şi Roma erau poate parte a pregătirii ca şi a problemei. Nu cred însă că Pavel ar fi fost
atât de dispus să fie de acord cu cei care spuneau că oamenii se săturaseră de vechile filozofii
şi de religiile păgâne şi erau gata pentru ceva nou. Problema în Efes n-a fost că oamenii
încetaseră să se mai închine Artemidei şi, prin urmare, erau gata pentru mesajul lui Pavel, ci
că mesajul lui Pavel despre Dumnezeul Unu năvălise în scenă şi oprise cultul Artemidei.
Condiţiile sociale şi culturale ne pot ajuta să explicăm modul în care au funcţionat lucrurile,
dar nu le pot explica cu totul.
O explicaţie mai bună poate fi găsită în noul mod de vieţuire, noul gen de comunitate în
favoarea căruia Pavel nu doar pleda, ci pe care-l făcea cu putinţă prin scrierile lui. Scrisoare
după scrisoare Pavel subliniază viaţă de familie
18
Galateni 4, 4.
461
a credincioşilor, ceea ce el începe să numească, iar generaţiile ulterioare vor numi îndeobşte
„biserica”, ekklesia. Nu degeaba accentuează în mod repetat unitatea şi sfinţenia Bisericii.
Nici nu e irelevant faptul că evidenţiază şi în aparenţă chiar celebrează suferinţa pe care el şi
ceilalţi o vor îndura şi chiar au îndurat-o pentru loialitatea lor faţă de Iisus. Acestea spun o
poveste diferită de cea cu foştii păgâni plictisiţi uitându-se după ceva diferit pentru latura lor
„religioasă”. E vorba de un nou gen de comunitate, un nou gen, îndrăznim să spunem, de
„politică”.
Politica e despre polis — oraşul, comunitatea — şi despre modul în care funcţionează,
modul în care îşi duce viaţa. în zilele lui Pavel fuseseră avansate teorii sofisticate, adeseori de
teoreticieni (precum Cicero sau Seneca) în acelaşi timp membri ai elitei dominante.
Principala trăsătură a peisajului politic al lui Pavel era desigur Roma. Pe atunci Roma
unificase lumea — sau pretindea asta. Dar acea unitate, o uniformitate de sus până jos în care
diversitatea era acceptată câtă vreme nu ameninţa suveranitatea absolută a Cezarului, scârţâia
mereu şi era adeseori urâtă. Diversitatea era la urma urmei privită încă în termeni strict
ierarhici: bărbaţii deasupra femeilor, oameni liberi deasupra sclavilor, romanii deasupra
tuturor ceilalţi. Rebelii erau suprimaţi cu cruzime. „Ei fac întâi un pustiu”, suspina britonul
Calgacus, „şi apoi îl numesc «pace».”19
Prin lucrarea energică a acestui bărbat ciudat, Pavel, în această lume imperială apăruse în
grupuri de câte şase aici, zece sau douăzeci acolo, o viziune despre un gen diferit de
comunitate datorând fidelitate unui Kyrios diferit, oferind o altă viziune despre unitate,
găzduind un gen diferit de diversitate. Unitatea şi diversitatea erau puncte de presiune pentru
Pavel, atât pentru comunităţile concrete (ca, de pildă, biserica din Corint, provocată de
viziunea lui Pavel despre „corpul” unic, dar foarte divers al lui Mesia), cât şi pentru „familia”
mondială (cum erau bisericile
19
Tacitus, Agricola 30.6.
462
din păgâni şi evrei, ambele provocate de proiectul colectei lui Pavel). Dar ceea ce făcea Pavel
era fără îndoială „politic” în sensul că întemeia şi menţinea o reţea interconectată de
comunităţi pentru care, cum am văzut mai devreme, singurele analogii erau comunităţile
sinagogale, pe de-o parte, şi armata romană şi serviciul civil, pe de altă parte. Dar
comunităţile lui Pavel erau foarte diferite atât de una, cât şi de alta.
Aveau însă — şi lucrarea lui Pavel şi realizarea sa durabilă sunt de negândit în lipsa lor
— cele mai adânci rădăcini. Comunităţile lui Mesia înfiinţate de Pavel nu erau pur şi simplu
o inovaţie de sine stătătoare. Roma îşi urmărea povestea de aproape o mie de ani: Augustus
se îngrijise să aibă poeţi şi istorici de curte care să explice că domnia lui inovatoare era
punctul culminant al îndelungatei istorii şi al nobilelor tradiţii ale Romei. Sinagoga spunea şi
respunea povestea încă şi mai îndelungată care mergea înapoi până la David şi Solomon, la
Moise şi Iosua, la Avraam, Isaac şi Iacob. Şi Pavel spunea şi el acea poveste şi explica
membrilor comunităţilor sale că fuseseră altoiţi pe acea măreaţă tradiţie. Comunităţile lui
puteau fi o noutate într-o anume privinţă. în alte privinţe, ele susţineau — şi el îi învăţa să
susţină — că sunt familia lui Avraam. în lucrarea lui Pavel, acest lucru era atât o tărie socială
şi comunitară, cât şi una teologică.
Cu alte cuvinte, se poate să fi existat un gen diferit de vid în care şi-a croit drumul
mesajul lui Iisus. Nu era vorba însă atât de oameni renunţând la vechea „religie” şi apoi
găsind alta nouă. Nici nu era explicabil ca insatisfacţie faţă cu filozofiile existente şi
descoperire a celei noi pe care o învăţa Pavel. Mai degrabă oameni obişnuiţi cu un gen de
realitate politică, cu propria ei istorie şi variaţiunile ei, întrezăreau o viziune despre o lume
mai largă, unită şi totuşi diversă — şi apoi, pe măsură ce se uitau în jurul lor, descopereau în
acelaşi timp că Roma nu putea de fapt satisface promisiunile pe care le făcea. Când noile
comunităţi vorbeau de un Kyrios diferit, a cărui suveranitate
463
fusese dobândită prin umilinţă şi suferinţă mai degrabă decât prin bogăţie şi cucerire, mulţi
trebuie să fi fost atraşi nu pur şi simplu de ceea ce am numi motive „religioase”, ci tocmai de
ceea ce am putea numi raţiuni „politice”. Semăna cu ceva real mai degrabă decât cu fumul şi
oglinzile retoricii imperiale.
Fireşte Pavel n-a avut timpul sau nevoia să dezvolte tabloul unităţii diferenţiate a corpului
lui Mesia într-o expunere mai amplă a Bisericii ca întreg. N-a articulat o teorie care să
rivalizeze cu cea a lui Aristotel sau a urmaşilor lui. Dar — dezvoltând un nou mod de a vieţui
împreună — bisericile din secolele II şi III încercau acel gen de experiment social. Şi când
erau întrebate ce anume le inspira să facă ceea ce făceau, liniile răspunsului mergeau până la
Pavel. Insistenţa lui Pavel pe unitate, să fim siguri, creştea din viziunea lui teologică. Nu era
un simplu pragmatism. Dar avea, iar Pavel îşi dăduse probabil seama de asta, şi puterea de a
genera o realitate socială şi culturală alternativă, care să anunţe lumii care privea că Iisus era
Domnul, şi nu Cezarul. Ceea ce articula Pavel în scrisorile lui, adeseori în grabă şi pentru a
întâmpina crize particulare, era refolosit pentru a-i încuraja pe adepţii lui Iisus să
întrezărească şi să practice un gen nou şi proaspăt de societate umană.
Dacă faptul unui gen diferit de diversitate-în-unitate socială şi transculturală a exercitat o
puternică seducţie, acelaşi lucru e valabil şi pentru sfinţenie. Acest lucru contravine intuiţiei
occidentalilor moderni, ostili în general de la o vârstă fragedă moralismului cicălitor de acasă,
din şcoală şi din biserică: cum putea să devină vreodată atractiv un standard nou şi exigent de
comportament? în lumea antică el însemna veşti bune pentru mulţi, mai ales pentru cei care
— femei, săraci, minorităţi etnice, sclavi, copii — erau cei mai vulnerabili potrivit tiparelor
normale ale comportamentului păgân. Această percepţie pare să stea în spatele admiraţiei
viclene (amestecate, să fim siguri, cu amuzament) din partea faimosului medic antic Galen
din
464
veacul întâi. În singura lui menţiune a mişcării creştine, el comentează două idei care după
părerea lui îi făceau pe adepţii acestui ciudat cult nou să pară că sunt nebuni: cred în învierea
trupului şi nu dorm.20 Cele două mergeau împreună. Corpul uman dobândea o demnitate
nouă, o valorificare nouă. Nimeni nu-şi imaginase acel gen de vieţuire, îl învăţase Pavel; iar
primii creştinii îi dădeau o formă, forma lui.
Cei care au studiat viaţa Bisericii din secolele II, III şi IV au accentuat, iarăşi împotriva
aşteptărilor zilelor noastre, că mesajul creştin oferea o perspectivă mult mai bună pentru
femei decât o putea face lumea păgână. Din capul locului existau mai multe femei. Păgânii
practicau curent infanticidul pentru copii nedoriţi în general şi pentru fetiţe în particular, dar
creştinii urmau evreilor în renunţarea la un astfel de comportament. Deficitul de fete de
măritat în lumea păgână, produs astfel, şi surplusul lor între creştini au dus la multe căsătorii
între femei creştine şi bărbaţi păgâni, care puteau apoi fie să se convertească, fie cel puţin să
încuviinţeze creşterea lor ca creştini. Şi, încă o dată împotriva percepţiilor comune veacului
nostru, deşi venea în ultimă instanţă de la Iisus însuşi, evaluarea proaspătă a rolului femeii
venea nu în cele din urmă prin Pavel — Pavel care număra printre colegii şi colaboratorii săi
câteva femei (inclusiv un „apostol”), care văzuse de timpuriu că în familia lui Mesia nu există
în cele din urmă „nici parte bărbătească nici parte femeiască”, şi care încredinţase diaconiţei
Febe responsabilitatea de a livra şi aproape cu siguranţă şi de a explica scrisoare sa către
romani.
Trebuie să urmăm acum un traseu de gândire paralel. Dacă ne centrăm pur şi simplu pe
unitate şi sfinţenie putem rata faptul că toate comunităţile lui Pavel priveau
20
Galen, Summary of Platos Republic, în Mary Beard, John North §i Simon Price,
Religions of Rome, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, 2.338.
465
esenţialmente în afară, iar faţa pe care o întorceau astfel era faţa unei griji active. în lumea
antică medicina era aproape în întregime rezervată celor care şi-o puteau permite; în câteva
generaţii creştinii înfiinţau spitale şi aveau grijă de toţi cei aflaţi în zona lor. Când o molimă
lovea un oraş sau sat, şi cei bogaţi şi respectabili se retrăgeau la casele lor de la ţară departe
de riscul infecţiei, creştinii rămâneau şi tratau bolnavii, adeseori cu riscul vieţii proprii.
Nimeni nu visase vreodată să trăiască aşa înainte. Pavel nu menţionează acest gen de
imperativ social, dar el ţine de lucrarea de vindecare care a caracterizat propria sa slujire, cel
puţin din când în când, şi decurge nemijlocit din lucrurile pe care le spune despre viaţa
comunităţii ai cărei membri erau ca nişte lumini strălucind într-o lume întunecată.
La fel, educaţia în lumea antică era aproape în întregime rezervată elitei. Băieţii evrei erau
învăţaţi să citească şi să scrie; trebuia, la urma urmei, să studieze Tora. Dar un mare număr de
păgâni de rând erau fie analfabeţi funcţional, fie în stare doar să citească ce li se cerea pentru
sarcinile zilnice. Unii estimează nivelul alfabetizării între 20 şi 30 de procente; unele oraşe
vechi şi insule greceşti aveau o tradiţie de educaţie elementară pentru cetăţeni, dar pentru
mulţi, iarăşi mai ales femei şi sclavi, era doar ceva minimal. Primii creştinii însă erau
entuziasmaţi de educaţie, şi mai ales de citire. Când ne întrebăm ce anume învăţau „dascălii”
din comunităţile lui Pavel, bănuiesc că o parte a răspunsului era „citirea”, întrucât faptul că-i
învăţau pe convertiţi (ceea ce făceau cu siguranţă) scripturile vechiului Israel implica
aptitudini de bază pe care mulţi din acei convertiţi nu le aveau.
După cum ştim, primii creştini au fost pionieri în materie de tehnologie când venea vorba
de cărţi, renunţând la sul cu limitările lui şi dezvoltând în schimb codicele, strămoşul cărţii
legate moderne. Făceau doar asta pentru că voiau ca tot mai mulţi oameni să fie în stare să
citească cărţile produse de comunitate. Această insistenţă pe educaţie şi mai ales pe citire
poate fi urmărită direct până la
466
Pavel. La urma urmei, Pavel e cel care spune bisericilor sale să se maturizeze în gândirea lor,
să fie transformate prin înnoirea minţilor lor. Voia ca adepţii lui Iisus nu doar să gândească
lucrurile drepte, ci să gândească în mod drept. Deşi el însuşi n-a întemeiat (pe cât ştim) ceea
ce numim astăzi „şcoli”, atunci când astfel de lucruri au apărut trebuiau să-i mulţumească lui
pentru imboldul aflat la baza lor.
Toate acestea ajung până la imperativul fundamental pe care-l vedem ca normă asumată
chiar în primele scrisori ale lui Pavel şi care devine apoi o trăsătură majoră şi atractivă a
Bisericii din secolele următoare. „Aduceţi-vă aminte de săraci”, l-au îndemnat pe Pavel
apostolii din Ierusalim. „Da”, a răspuns, „e chiar ceea ce sunt cel mai nerăbdător să fac.”
Ulterior pentru Pavel această preocupare a primit o centrare specială, şi anume colecta pentru
Ierusalim, dar sunt toate semnele că fiecare comunitate locală a lui Iisus avea aceeaşi
prioritate, desigur datorită lui Iisus însuşi. Pavel i-a felicitat pe tesaloniceni pentru „iubirea”
lor practică, agape, şi i-a îndemnat să lucreze la ea din ce în ce mai mult. „Faceţi bine oricui”,
scria galatenilor, „şi mai ales celor din casa credinţei.” „Prăznuiţi cu cei ce prăznuiesc, jeliţi
cu cei ce jelesc.” „Străluciţi ca nişte luminători în lume.” Evanghelia însăşi era menită să
genereze un nou gen de popor, un popor „zelos al faptelor bune”; şi într-adevăr noul gen de
umanitate născut prin evanghelie a fost creat anume în scopul „faptelor bune”. 21 Acest lucru a
fost şi este adeseori ratat atunci când oamenii au citit şi citesc formula „fapte bune” doar cu
sensul de „îndeplinire a unor reguli morale”, mai ales atunci când, la rândul lui, aceste fapte
au fost puse în joc împotriva „îndreptării numai prin credinţă”. Morala contează, credinţa
contează, dar nu acesta e esenţialul aici. Toată insistenţa lui Pavel aici priveşte comunităţile
prin a căror viaţă practică de zi cu zi lumea înconjurătoare să devină un loc mai bun.
21
Galateni 2,10; 1 Tesaloniceni 4, 9-10; Galateni 6,10; Romani 12,15; Filipeni 2,15;
Tit 2,14; Efeseni 2,10.
467
O privire aruncată spre secolele II şi III e îndeajuns să confirme că toate aceste lucruri,
mai ales când le vedem la un loc, oferă bune explicaţii pentru răspândirea comunităţilor
creştine. Oricât de ciudate vor fi părut viziunile lor pentru cei din jur, oricât de antisociali îi
vor fi socotit, aceşti adepţi ai lui Iisus făceau lucruri care au transformat realmente societatea
mai largă. La sfârşitul veacului întâi, oficialii romani nu erau deosebit de conştienţi de
nuanţele învăţăturii creştine, dar ştiau ce anume însemna cuvântul „episcop” — cineva care
nu înceta să se agite pentru nevoile săracilor. Şi toate aceste fire ale vieţii comunitare
mergeau înapoi până la Pavel. El plantase aceste seminţe. Şi a murit cu mult înainte să
înceapă să odrăslească cele mai multe dintre ele, dar atunci când au făcut-o luase fiinţă o
comunitate care provoca lumea antică cu o viziune şi posibilităţi proaspete. Era viziunea unei
societăţi în care fiecare lucra pentru toţi şi toţi pentru fiecare. Era posibilitatea de a scăpa de
balastul zdrobitor al vechiului păgânism şi de practicile lui sociale, culturale şi politice, şi de
a găsi un nou gen de comunitate, o koinonia, o „părtăşie”. O familie.
întrucât întrebarea istorică o cheamă înapoi pe cea teologică, nu e de mirare că, vorbind
despre răstignirea lui Iisus, teologii secolelor II şi III au accentuat adeseori credinţa lor că pe
Cruce acesta câştigase victoria împotriva tuturor puterilor întunericului. Nu era doar o teorie
teologică despre o „ispăşire” abstractă. Era fundaţia necesară pentru vieţile comunităţilor în
care vieţuiau şi lucrau. Comunităţile puteau exista numai pentru că vechii zei, oricât de mult
puteau încerca să riposteze, fuseseră într-adevăr răsturnaţi. Mamona, Marte şi Afrodita
fuseseră demascaţi ca impostori. Cezarul însuşi nu era Domnul definitiv. Teologia se
ascundea sub realitatea istorică, realitatea politică. Aceste comunităţi demonstrau, pe stradă,
acasă, în piaţă, ce anume însemna urmarea unui Domn diferit, venerarea Dumnezeului Unu.
Tot Pavel oferise unele dintre infrastructurile intelectuale majore pentru această
comunitate. încă o dată vedem
468
aici că asta nu s-a întâmplat pentru că celelalte construcţii intelectuale ale lumii antice au
rămas fără suflu. Stoicii, epicureii şi medio-platonicienii în revenire aveau mulţi purtători de
opinie serioşi, articulaţi şi atractivi în multe feluri. Privind însă în retrospectivă, viziunea lui
Pavel despre Dumnezeul Unu centrată pe Iisus putea intra în luptă cu toate aceste filozofii şi
să le învingă în propriul lor joc. Erau toate, în ultimă analiză, moduri de înţelegere a lumii şi
moduri de găsire înăuntrul aceleia a unei căi umane coerente şi pline de sens. Când generaţii
ulterioare au dorit să articuleze versiunea creştină a aceluiaşi lucru (care era, să spunem încă
o dată, versiunea evreiască în reconfigurarea ei bazată pe Iisus), tot lui Pavel i-au cerut
ajutorul. Desigur, au rămas vitale şi alte surse. Prologul Evangheliei după Ioan, o piesă de
scriitură care cred că l-ar fi pus în genunchi pe Pavel, e un exemplu evident. Dar viguroasele
angajări ale lui Pavel în triplele tradiţii ale lui Israel, Greciei şi Romei şi traducerea lor în
forma lui Iisus şi a Duhului (Iisus ca Mesia lui Israel şi Duhul ca agent al învierii, speranţa
ultimă a lui Israel) au oferit platforma pentru marii gânditori din generaţiile următoare.
Cu toate că gânditorii au fost rareori cei care au făcut să se răspândească evanghelia —
acea cunună aparţine comunităţilor locale care trăiau imperativele evangheliei adeseori sub
ameninţarea sau realitatea persecuţiei —, Biserica n-ar fi supravieţuit sau prosperat fără
lucrarea lor. Teologia e coloana vertebrală a unei Biserici sănătoase. Dar corpul mai are
nevoie şi de membre şi de organe, de încheieturi şi de ţesuturi. Cu imaginea lui despre corpul
lui Mesia, Pavel era primul care să insiste asupra acestui fapt. Dar fără o coloană vertebrală
corpul nu va supravieţui. Supravieţuirea şi înflorirea Bisericii în secolele următoare au privit
mereu spre realizarea lui Pavel care-i învăţa pe adepţii lui nu doar ce anume să gândească, ci
cum anume să gândească. Ştim prea bine cât îl va costa asta, dar credea că e modul uman
autentic, mod menit să învingă tocmai
469
prin puterea acelei umanităţi autentice. Şi cu asta, am încheiat răspunsul nostru.
Există deci câteva linii de explicaţie care converg spre Pavel însuşi. Lui îi aparţine
viziunea unei Biserici unite, sfinte şi orientate înspre afară. El a fost pionierul ideii unui
apostolat al suferinţei prin care mesajul lui Iisus cel răstignit să fie nu doar afişat, ci şi eficient
în lume. Nu putea să prevadă modurile în care aveau să se dezvolte aceste comunităţi. S-ar
putea să nu fi fost de acord cu tot ce s-a făcut. Dar istoricul şi biograful pot privi în urmă şi
detecta în lucrarea grăbită şi adeseori contestată a lui Pavel rădăcinile adânci ale unei mişcări
care a schimbat lumea. Nu aceasta e însă cartea în care să abordăm întrebarea următoare, şi
anume ce schimbare ar putea aduce o reevaluare a politicilor şi priorităţilor Bisericii din zilele
noastre în lumina lucrării lui Pavel. Am fost martori ai modului în care revoluţia electronică a
produs o situaţie globală la fel de dramatic nouă, în felul ei, ca şi cea pe care lumea veacului
întâi o experimentase cu apariţia bruscă a Romei. Care ar putea fi răspunsul şi
responsabilitatea Bisericii într-un astfel de timp?
Dar viziunea lui Pavel despre o comunitate unită şi sfântă, rugătoare, înrădăcinată în
povestea scripturistică a vechiului Israel, întâmpinând ostilitate socială şi politică, dar
insistând să facă bine tuturor oamenilor, mai ales săracilor, va fi mereu centrală. Energia
personală neobosită, limpezimea şi vulnerabilitatea lui, şi uşurinţa cu cuvintele au oferit
motorul care i-a propulsat viziunea, şi fiecare generaţie are nevoie de câţiva care pot să-l
imite. Realizarea lui intelectuală impozantă, o viziune teologică despre Dumnezeul Unu
reconfigurată în jurul lui Iisus şi a Duhului şi asumând lumea mai largă a filozofiei, va
furniza cadrul robust necesar pentru toate acestea. Când Biserica abandonează sarcina
teologică, cu rădăcinile ei exegetice în opera lui Pavel şi a colegilor săi, să nu fim surprinşi
dacă unitatea, sfinţenia şi grija pentru săraci sunt date la o parte şi ele.
470
Mai e un lucru asupra căruia vor insista Pavel şi succesorii lui, şi acesta e rugăciunea. Pe
măsură ce sondăm acum precaut ultimele zile ale lui Pavel, ne întoarcem la tiparul rugăciunii
pe care l-a învăţat din copilărie şi l-a dezvoltat apoi în lumina lui Iisus şi a Duhului.
Pavel a ştiut dintotdeauna că ostenelile lui l-ar putea costa viaţa. Nu se aştepta să moară
acasă în patul său, presupunând că după ce a părăsit Antiohia la sfârşitul anilor 40 ar fi avut
un loc pe care să-l poată numi „casă”. Fie că a înfruntat moartea după cei doi ani de arest la
domiciliu de la sfârşitul Faptelor Apostolilor, fie că a mai făcut călătorii înainte de a doua
arestare şi de procesul final, cred că trebuie să privim pregătirea sa pentru moarte şi însuşi
acest eveniment atunci când a venit în legătură cu viaţa pe care a trăit-o şi mai cu seamă cu
rugăciunile pe care le-a rostit pe tot parcursul ei.
Există o faimoasă povestire despre rabbi Akiba, unul din cei mai mari dascăli evrei din
toate timpurile, care a continuat să se roage Shema, declarându-şi loialitatea faţă de
Dumnezeul Unu şi hotărârea de a sta de partea împărăţiei Lui în timp ce torţionarii romani,
care i-au prins pe rebelii evrei după revolta lui Bar Kochba din anul 135 d. Hr., îi înfigeau în
trup piepteni de fier producându-i o moarte oribilă şi lentă. 22 A continuat să se roage: „Shema
Yisrael, Ascultă, Israele: DOMNUL Dumnezeul nostru, DOMNUL este unul. Să iubeşti pe
DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta...”
(„sufletul” înseamnă aici „viaţa”). Stând, ca prietenii lui Socrate în timp ce acesta bea cucuta,
învăţăceii lui l-au întrebat cu uimire şi groază cum de putea să continue să rostească
rugăciunea chiar şi atunci. înregistrat mult mai târziu, dar reflectând fidel ceea ce ştim despre
acest bărbat, răspunsul
22
Talmudul babilonian, Berakoth 61b; Talmudul ierusalimitean, Berakoth 9:14b.
471
său este un model de gândire evreiască înţeleaptă, umilă. Toată viaţa lui, a explicat, fusese
nedumerit de cuvintele din rugăciune „şi cu tot sufletul tău”. Se întreba ce voia să spună asta
şi dacă va avea vreodată prilejul să împlinească acea parte a rugăciunii. Acum că găsise în
cele din urmă prilejul, avea de gând să se folosească de el. însemna să-L iubeşti pe
Dumnezeul Unu cu viaţa ta. Akiba a murit având pe buze cuvântul echad, „unu”: „Ascultă,
Israel, DOMNUL Dumnezeul nostru, DOMNUL este unu”. Echad. O declaraţie de loialitate. De
loialitate chiar până la moarte.
 Cu ochii minţii îl văd pe Pavel, înconjurat poate şi de prieteni, în aşteptarea călăului. Şi el
se va fi rugat cu rugăciunea de loialitate şi iubire, de loialitate în stil evreiesc, de loialitate
configurată de Mesia, faţă de monoteismul împărăţiei inaugurate:
Pentru noi este Un Dumnezeu —
Tatăl, din Care sunt toate şi noi în El; şi Un Domn —
Iisus Mesia, prin Care sunt toate şi noi prin El, şi să-L iubeşti...
în greacă curge mai bine:
Heis Theos,
ho Pater, ex hou ta panta kai hemeis eis auton,
kai heis Kyrios, Iesous Christos,
di hou ta panta kai hemeis di autou.
Asta l-a făcut să fie ceea ce a fost. Asta e realitatea care năvălise asupra lui pe drumul
spre Damasc. Asta, va fi spus, explică în cele din urmă de ce lucrarea lui atât de contestată,
atât de chinuitoare, atât de exigentă, atât de inevitabil deschisă răstălmăcirilor, n-a fost în
zadar, ci avea să crească şi să genereze nu doar „o religie”, ci un nou gen de umanitate — un
popor nou, o comunitate nouă, o lume nouă. Un polis nou. Un nou gen de iubire. Va face
lucruri pe care cu greu ar fi putut îndrăzni cineva să şi le imagineze.
472
Rosteşte rugăciunea iar şi iar. O rosteşte în ritmul respiraţiei. O rosteşte cu suflarea
Duhului în sinea lui cea mai lăuntrică. îşi declară credinţa, loialitatea, iubirea încă o dată. Un
Dumnezeu, Un Domn. Unul. Lucrarea vieţii lui fusese să dea mărturie, deschis şi
neîmpiedicat, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi domnia lui Iisus, şi asta face şi acum în
rugăciune în timp ce călăul îşi trage sabia. Iubind acest Dumnezeu Unu cu toată inima,
mintea şi tăria lui. Şi la final cu viaţa lui.
Tabel cronologic
La fel ca în toată istoria antică cele mai multe date sunt aproximări. în câteva puncte ele
se bazează pe argumente proprii reflectate în textul acestei cărţi.
4 î.Hr.? Naşterea lui Iisus din Nazaret
5-10 d.Hr.? 30 Naşterea lui Saul din Tars Răstignirea şi învierea lui Iisus din Nazaret
33? Descoperirea lui Iisus către Pavel pe drumul spre Damasc
33-36
36 Pavel în Damasc, Arabia, Damasc iarăşi Prima vizită a lui Pavel la Ierusalim (Ga 1,18-24)
36-46 Pavel în Tars; adus în Antiohia de Barnaba
40 Planul lui Caligula de a-şi ridica statuia în Ierusalim
41
46-47 Asasinarea lui Caligula; Claudiu împărat „Vizita foametei” la Ierusalim (FAp ii, 30; Ga
2,1-10)
47-48 Pavel şi Barnaba în PRIMA CĂLĂTORIE MISIONARĂ: CIPRU ŞI SUDUL
GALATIEI
48 Petru în Antiohia (Ga 2,11-21); criza din Galatia
48
48-49 Epistola către Galateni Conferinţa din Ierusalim (FAp 15)
474
49? Claudiu expulzează evreii din Roma
49 Pavel şi Sila în A DOUA CĂLĂTORIE MISIONARĂ: GRECIA
50-51 Epistolele 1 şi 2 către Tesaloniceni
51 (început)- 52 (sfârşit) Pavel în Corint
52-53 Pavel în Ierusalim, Antiohia; A TREIA CĂLĂTORIE MISIONARĂ: EFES
53-56 Pavel în Efes
53? Epistola 1 către Corinteni
53-54 Vizită scurtă şi dureroasă în Corint
54 Moartea lui Claudiu; Nero împărat
55-56? întemniţare în Efes
55? Epistola către Filipeni
55-56? Epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni
56 Eliberare din închisoare; CĂLĂTORIE DE LA EFES LA CORINT
56 Epistola 2 către Corinteni
57 Epistola către Romani
57 CĂLĂTORIE DE LA CORINT LA IERUSALIM
57-59 “Audieri” şi întemniţare în Ierusalim şi Cezareea
59, toamna CĂLĂTORIA SPRE ROMA; NAUFRAGIU ÎN MALTA
60, început SOSIRE ÎN ROMA
60-62 Arest la domiciliu în Roma
62-64? Călătorii ulterioare, fie în Spania sau în Răsărit, fie amândouă?
după 62? Epistolele 1 şi 2 către Timotei, Tit?
64 Incendiu în Roma; persecuţie a creştinilor
64? sau după Moartea lui Pavel
66-70 Războiul romano-evreiesc
68 Moartea lui Nero
70 Căderea Ierusalimului
Lista hărţilor
Lumea lui Pavel 10
1. De la Tars la Ierusalim 38
2. De la Ierusalim la Damasc 52
3. întoarcerea în Tars 74
4. De la Tars la Antiohia 99
5. în şi din Galatia 120
6. De la Antiohia la Ierusalim 151
7. De la Antiohia la Atena 192
8. Atena 215
9. De la Atena la Corint 233
10. Călătorii prin Asia Minor 262
11. Efes 300
12. De la Efes la Corint 333
13. De la Corint la Ierusalim 372
14. De la Cezareea la Roma 410
15. Lumea lui Pavel 436
Cuprins
Prefaţă 7
Introducere 11
Partea întâi
începuturile
1. Zelul 39
2. Damasc 53
3. Arabia şi Tars 75
4. Antiohia 101
Partea a doua
Crainic al Regelui
5. Cipru şi Galatia 121
6. Antiohia şi Ierusalim 153
7. În Europa 193
8. Atena 217
9. Corint I 235
10. Efes I 263
11. Efes II 301
12. Corint II 335
13. Ierusalim din nou 373
478
Partea a treia
Marea, marea
14. De la Cezareea la Roma — şi mai departe?.... 411
15. Provocarea lui Pavel 437
Tabel cronologic 473
Lista hărţilor 475
Apostolul Pavel e unul din puţinii oameni din lumea antică ale cărui cuvinte încă au puterea
de-a sări din paginăşi de-anestaînainte.
într-o traducere modernă standard scrisorile lui ocupă mai puţin de optzeci de pagini. Chiar
luate ca întreg, sunt mai scurte decât aproape oricare dintre dialogurile lui Platon sau tratatele
lui Aristotel. Dar, pagină cu pagină, aceste scrisori au generat mai multe comentarii, mai
multe predici şi seminarii, mai multe monografii şi disertaţii decât oricare alte scrieri din
lumea antică.
Acest lucru ridică o serie de întrebări pentru orice istoric sau orice biograf: cine era în
realitate Pavel, ce anume credea că face, care a fost natura transformării pe care a suferit-o pe
drumul spre Damasc. Cum anume s-au întâmplat lucrurile? Ce a avut în plus faţă de alţii
acest om mic, hiperactiv? Cum a ajuns să vorbească, să călătorească şi să scrie în acest fel
cineva din mediul şi cu educaţia sa, care a produs sfinţi şi erudiţi, dar pe nimeni ca el?
Aceasta e provocarea cărţii de faţă: să intre înăuntrul minţii, înţelegerii, ambiţiei (dacă acesta
e cuvântul corect) lui Pavel Apostolul, cunoscut anterior drept Saul din Tars. Ce anume l-a
motivat în adânc?
Pavel stă în faţa lumii noastre, aşa cum a stat şi în faţa lumii lui: cu întrebări şi provocări.
Această carte, o biografie a lui Pavel, e o încercare de a aborda aceste întrebări. Sper că va
limpezi şi provocările.
N.T. Wright
ISBN 978-606-740-021-2