CAPITOLUL 5

CÂMPUL MAGNETIC STAŢIONAR (ŞI CVASISTAŢIONAR).

INTERACŢIUNI ELECTRODINAMICE ÎNTRE CIRCUITE

5.1 Câmpul magnetic. Producere, caracterizare, efecte

Câmpul magnetic reprezintă acea formă distinctă de manifestare a

câmpului electromagnetic, caracterizată local prin mărimile de stare B , H , care
are capabilitatea de a produce acţiuni ponderomotoare şi t.e.m. de inducţie cu
aplicaţii în tehnică. Producerea (apariţia) şi existenţa unui câmp magnetic se
constată experimental în următoarele situaţii:
- în vecinătatea conductoarelor parcurse de curent electric de conducţie,
continuu (regim staţionar) sau alternativ (regim cvasistaţionar);
- în vecinătatea magneţilor permanenţi sau a corpurilor feromagnetice
magnetizate;
- în vecinătatea circuitelor electrice în care are loc variaţia în timp a
câmpului electric, cum ar fi condensatoarele electrice în circuite de curent
alternativ (a se vedea legea circuitului magnetic în regim nestaţionar, termenul
 S  / dt ).
Câmpul magnetic se manifestă prin acţiuni ponderomotoare (cupluri şi
forţe) asupra: - particulelor încărcate cu sarcină electrică aflate în mişcare într-un
câmp magnetic; - conductoarelor parcurse de curent electric de conducţie; -
corpurilor feromagnetice magnetizate.
Caracterizarea câmpului magnetic în vid se face cu ajutorul mărimii
primitive B v sau B 0 - inducţia magnetică în vid, introdusă cu ajutorul forţei lui
Lorenz, forţă exercitată de câmp asupra unei particule încărcate cu sarcină
electrică şi aflată în mişcare cu viteza v :
F  q (v  B v ) (5.1.1)
unde B v este, aşa cum s-a arătat, inducţia câmpului magnetic în vid, iar v -
viteza particulei care traversează câmpul. Sensul pozitiv al forţei este dat de
regula burghiului drept (fig. 5.1.1). Pentru q < 0, sensul forţei se inversează (
F  0 ).
Astfel de forţe se numesc forţe polare.

176
 Fig. 5.1.1 Caracterizarea câmpului magnetic

Explorarea câmpului magnetic se poate face cu ajutorul buclei de curent –

o mică buclă de circuit, având aria A de ordinul cm2 (fig. 5.1.2), parcursă de un
curent constant, pentru care se poate defini un moment al buclei dat de relaţia:
mb  i  A  i  n A  A ( A  m 2 ) (5.1.2)

Fig.5.1.2 Bucla de curent

cu A  A  n A . Normala la suprafaţa buclei de curent are sensul asociat cu bucla

după regula burghiului drept.
Acţiunile exercitate de un câmp magnetic asupra buclei de curent sunt:
a. în câmp magnetic exterior omogen:
F  0 ; C b  mb  Bv (5.1.3)
b. în câmp magnetic exterior neomogen ( B v  B v (r ) ):
F  grad (m b  B v ) ; C  mb  B v ( r ) (5.1.4)
unde gradientul acţionează asupra inducţiei Bv.
Un câmp magnetic exterior exercită asupra buclei de curent un cuplu care tinde să
orienteze planul ei transversal faţă de liniile de câmp magnetic ( m B , respectiv
b v

n A Bv ).
177
 Fig. 5.1.3 Poziţionarea acului magnetic pe o linie de câmp
Un ac magnetic (o busolă), (fig. 5.1.3), se orientează în câmp magnetic al
unui conductor parcurs de curent perpendicular pe planul conductorului, având
acelaşi plasament ca şi vectorul B v . Se poate observa, deci, o perfectă analogie
cu o spiră (buclă) parcursă de curent, aceasta comportându-se ca un mic magnet,
orientat astfel încât axa polilor magnetici, perpendiculară pe planul buclei, este
paralelă cu B v .
Prin similitudine cu dipolul electric, o buclă de curent este numită şi dipol
magnetic.
Dacă se măsoară cuplul C asupra unei bucle de curent cunoscute (etalon)
introduse în câmp magnetic, se pot determina uşor inducţia B , respectiv
intensitatea H a câmpului magnetic. Caracterizarea câmpului magnetic în
corpuri se face cu ajutorul inducţiei magnetice B .
 Unităţi de măsură
Unitatea de măsură a inducţiei magnetice B se deduce din expresia forţei
lui Laplace:
F  i( l  B v ) (5.1.4)
care apare la interacţiunea dintre un câmp magnetic şi un conductor parcurs de
curent. Rezultă:
[ B ] SI  1Wb / m 2  1T (Tesla ) 1N / Am
sau:
[ B ]CGSem  1G (Gauss )
Relaţia dintre 1T şi 1G este: 1T  10 4 G .
Pentru determinarea unităţii de măsură a intensităţii câmpului magnetic
H se utilizează relaţia:
B
H v  v ,(pentru vid), sau  Hds  N  i
0
unde:  0  4  10 H / m este permeabilitatea magnetică a vidului (constantă
7

universală).
Rezultă:
178
 [ H ]SI  1Asp / m sau [ H ]SI  1A / m
1 Asp
[ H ]CGSem  1mOe 
4 m

 Efectele câmpului magnetic

Se pot diferenţia în:
a. efecte utile, care constau în magnetizarea miezurilor transformatoarelor
electrice, bobinelor cu miez de fier, maşinilor electrice, în producerea unor efecte
electrodinamice (interacţiuni câmpuri – curenţi electrici), cu multiple utilizări în
tehnică: maşini electrice, electromagneţi, relee electrice, aparate electrice de
măsurare;
b. efecte negative, care constau în: a. producerea unor fenomene de
interferenţă electromagnetică, respectiv - de producere, prin inducţie sau prin
fenomenul de saturaţie, a unor fenomene (tensiuni / curenţi) parazite, care
influenţează negativ funcţionarea unor circuite / dispozitive / echipamente /
sisteme, îndeosebi a celor electronice; b. producerea unor efecte negative asupra
organismelor vii (noul domeniu al Compatibilităţii Electromagnetice, CEM– a se
vedea cap 15).
 Explicarea producerii câmpului magnetic
Fenomenul se bazează pe analogia dintre câmpul magnetic al unei mici
spire parcurse de curent şi cel produs de curenţii atomici, care sunt asimilaţi, la
nivele microscopice, cu rotaţiile electronilor în jurul nucleelor atomice. Această
ipoteză a fost emisă de Ampere şi confirmată ulterior de fizica modernă.
Momentul magnetic orbital a fost calculat de Procopiu şi Bohr (1913-
1914) şi are valoarea:
eh
B   0.92732  10 3  JT 1
4  me
unde e şi me sunt sarcina, respectiv masa electronului, iar h - constanta lui
Plank.
Momentul magnetic atomic este dat de suma momentelor magnetice
orbital şi de spin al electronilor, cel de al doilea caracterizând magnetic rotaţia
electronilor în jurul axelor proprii.

5.2 Forţa electrodinamică (forţa lui Ampere)

A.M. Ampere a constatat experimental (1820) că două conductoare

filiforme, rectilinii, paralele, teoretic infinit de lungi, parcurse de curenţii I 1 şi
I 2 în acelaşi sens, se atrag printr-o forţă electrodinamică dată de relaţia:

179
  0 I1  I 2
F12  u12   l [N ] (5.2.1)
2 R12

În această relaţie R12 este distanţa dintre cele două conductoare, iar  l –
lungimea pe care se analizează interacţiunea dintre cele două conductoare
parcurse de curenţi – de obicei de 1 m (fig. 5.2.1).

Fig. 5.2.1 Forţa electrodinamică

Pe baza acestei relaţii a fost definit Amper-ul, ca unitate de măsură a

intensităţii curentului electric de conducţie: un Amper (1A) este intensitatea
curentului electric care, menţinut constant în două conductoare rectilinii, paralele,
de lungime foarte mare şi de secţiune neglijabilă, aflate în vid, la distanţa de 1 m
unul de celălalt, produce între ele o forţă de 2  10 7 N pe metrul de lungime.

5.3 Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de unele circuite electrice

simple
În cadrul acestui subcapitol vor fi calculate:
a. câmpul magnetic produs în vecinătatea unui conductor rectiliniu,
filiform, teoretic - infinit, parcurs de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar
(c.alt.sin.);
b. câmpul magnetic produs în vecinătate de o spiră de formă oarecare,
parcursă de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.), cu aplicaţii la o
spiră circulară şi un solenoid.

a. Calculul câmpului magnetic produs de un conductor filiform parcurs

de curent, în vecinătate (respectiv-la o distanţă egală cu multiplul razei
conductorului)
Se presupune că se aduce în vecinătatea conductorului (1), al cărui câmp
magnetic se calculează, un al doilea conductor (2), similar, la distanţa R12 ,
parcurs de acelaşi curent i.

180
 Fig. 5.3.1 Câmpul magnetic în vecinătatea unui conductor rectiliniu

Între cele două conductoare se pot lua în calcul două scenarii alternative de
interacţiune:
- Forţa lui Ampere, F 12 , de atracţie:
0 i 2
F 12  u12   l (5.3.1)
2 R12
- Forţa lui Laplace,  F , cu care câmpul magnetic produs de conductorul (1)
acţionează asupra conductorului (2), parcurs de acelaşi curent:
 F  i( l  B v ) (5.3.2)
Se observă că cele două forţe sunt egale şi au aceiaşi direcţie şi acelaşi sens de
acţiune în punctul P. Ca urmare, renunţând la vectori se poate
scrie:
F12  F
sau:
0 i 2
 l  i  l  Bv  sin(l , Bv )  i  l  Bv
2 R12
deoarece sin(l , Bv )  1 , unghiul dintre l şi Bv fiind de 90 de grade.
Rezultă:
 i
Bv  0  (5.3.3)
2 R12
respectiv:
B i
Hv  v  (5.3.4)
 0 2R12
Sub formă vectorială:
 i i
B v  uB 0  ; H v  u H 2R
2 R12 12

181
Relaţia (5.3.4) poartă numele de formula lui Biot – Savart – Laplace pentru
conductoare rectilinii.
Dacă se notează R12  d , atunci relaţia (5.3.4) ia forma frecvent utilizată în
practică:
i
Hv 
2  d

b. Calculul câmpului magnetic produs de o spiră de formă oarecare

parcursă de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.)
Se consideră un conductor în circuit închis, de formă oarecare, constituit
dintr-un conductor filiform, parcurs de curentul i (fig. 5.3.2). Câmpul magnetic
produs de acesta într-un punct exterior oarecare P poate fi determinat pe baza
relaţiei lui Biot – Savart – Laplace:
i ds R
Hv 
4 
 R3
(5.3.5)
'
unde R  (r  r ) este distanţa de la circuit la punctul P, punct în care se
calculează câmpul H. Punctul M ' ( r ' ) este punctul în care este localizat elementul
de arc d s , faţă de care se măsoară distanţa R.
Relaţia (5.3.5) este valabilă atât pentru câmpuri magnetice staţionare (produse de
c.c.) cât şi cvasistaţionare (produse de c.a. sinusoidal), în vid sau în medii
omogene din punct de vedere magnetic.
Ca urmare, se poate scrie:
i dsR
H 

4  R 3
(5.3.6)

Fig. 5.3.2 Câmpul magnetic produs de o spiră de formă oarecare

Această formulă a fost obţinută pe baza principiului superpoziţiei,

admiţând că intensitatea H este dată de suma unor câmpuri elementare d H ,
produse de fiecare element de circuit ds în parte:
182
 H   d H (5.3.7.)

Formula lui Biot – Savart – Laplace poate fi utilizată pentru calculul
intensităţii câmpului magnetic produs de o spiră circulară sau un solenoid.

b1. Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de o spiră circulară

parcursă de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.)
Se consideră o spiră circulară (fig. 5.3.3), filiformă, de rază a, dispusă în
planul xOy, parcursă de curentul i.

Fig. 5.3.3 Câmpul magnetic produs de o spiră circulară

Se pune problema determinării câmpului magnetic într-un punct P

exterior, aflat pe axa spirei (Oz). Conform relaţiei lui Biot – Savart – Laplace, se
poate scrie:
i ds R i ds  R  sin 
Hv 
4 
 R 3

4 
 R3
u H (5.3.7)
Vectorul H v este perpendicular (vezi produsul d s  R ) pe d s şi R ,
respectiv pe planul haşurat din figură. Se translează H v în punctul M ' . Vectorul
H v are două tipuri de componente:
- în planul spirei (perpendiculare pe Oz), care se anulează două câte două
pentru elementele de spiră d s diametral opuse;
- în lungul axei Oz, nenule.
Ca urmare, se poate scrie:
H vP  k  H z (5.3.8)

183
unde H  H  cos  , iar   ( R , a ) . Unghiul dintre H v şi Oz în punctul O
z v

este  , lucru care se observă dacă se translatează H v în punctul O. Unghiurile

POM şi OM ' P sunt egale, având laturile perpendiculare între ele. Cum
OM ' P   , rezultă că şi POM este egal cu  (latura OM este cuprinsă în
planul POM ' , fiind perpendiculară pe PM ' ; H v este perpendicular pe planul
dat de d s şi R , deci pe oricare dreaptă din acest plan, respectiv şi pe PM ' ).
În aceste condiţii se poate scrie:
i  cos  i a
2 
H z  H v  cos   ds    2  a (5.3.9)
4  R  4  R R
2

deoarece:
a
cos  
R
, iar  ds  2  a

(5.3.10)
Rezultă că:
i  a2
Hz  (5.3.11)
2R3
Cum R  a 2  z 2 , se obţine în final:
i  a2
Hz  (5.3.12)
2( a 2  z 2 )3 / 2
de unde:
i a2
H vP  k H z  k (5.3.13)
2( a 2  z 2 )3 / 2
Dacă punctul P se află chiar în centrul spirei O, atunci expresia lui H v
devine:
i
Hv  k , deoarece z = 0 (5.3.14)
2a
Câmpul magnetic H v , într-un punct oarecare P, aflat pe axa spirei, este
orientat în lungul axei Oz, deci perpendicular pe planul spirei. Dacă acest punct
este situat chiar în centrul spirei, câmpul H v va avea punctul de aplicaţie în
punctul O.

184
 Fig. 5.3.4. Câmpul magnetic H v în centrul spirei

b2. Calculul intensităţii câmpului magnetic produs, în vid, de un

solenoid circular parcurs de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar
(c.alt.sin.), într-un punct din interior, situat pe axa acestuia
Se consideră un solenoid realizat din N spire circulare filiforme având
lungimea l, mult mai mare decât raza spirei, a (fig. 5.3.5).

Fig. 5.3.5 Câmpul magnetic produs de un solenoid circular

Într-un punct interior O, situat pe axa Oz, câmpul magnetic poate fi

calculat prin însumarea câmpurilor elementare d H v , produse de elemente
infinitezimale de solenoid:
z1
Hv  dHv (5.3.15)
z2

unde câmpurile elementare d H v sunt de forma:

a2
dHv   di  u H (5.3.16)
2 R3

185
Această expresie provine din cea a câmpului magnetic al unei spire circulare
(solenoidul fiind o înseriere de astfel de spire) în care s-a înlocuit curentul i cu di
– curentul elementar în solenoid.
Cum procesul (respectiv H v ) se dezvoltă numai pe direcţia Oz, se
poate renunţa la lucrul cu vectori, astfel că:
a2
dH v   di (5.3.17)
2R 3
Curentul elementar di este dat de expresia:
N i
di   dz (5.3.18)
l
unde N  i / l reprezintă curentul pe unitatea de lungime a solenoidului.
Ca urmare, câmpul elementar în solenoid devine:
a2 N i N i a2
dH v    dz   dz (5.3.19)
2R 3 l 2l (a 2  z 2 ) 3 / 2
Făcând schimbarea de variabilă:
a2
sin   (5.3.20)
a2  z 2
rezultă:
a  dz
d   (5.3.20.1)
a2  z 2
Ca urmare:
N i N i
dH v   sin   d   d (cos ) (5.3.21)
2l 2l
Câmpul H v devine, în final:
1
N i
H v   dH v  (cos 1  cos 2 ) (5.3.22)
2
2l
În cazul unui solenoid de lungime teoretic infinită (l >> a), câmpul
magnetic într-un punct din interior, depărtat de cele două capete la distanţele z1
>> a şi z2 >> a, devine:

N i
Hv  (5.3.23)
l
Astfel, făcându-l pe a  0 în raport cu z1 şi respectiv z 2 , se observă imediat că:
z1  z2
cos 1   1 şi cos 2   1 (5.3.24)
2 2
a 2  z1 a 2  z2
Câmpul H v mai poate fi scris sub forma:
186
 N
Hv  i  NS i (5.3.25)
l
unde N S este numărul de spire pe unitatea de lungime a solenoidului.

Notă
Calculul diferenţialei d
a2 a2
sin      arc sin
a2  z 2 a2  z 2
a2
d   d (arc sin )  d ( f (( z )))  f '()   '( z )dz
a2  z 2
1 a2
d   ' ( z )dz
1   2( z ) unde  ( z ) 
a2  z2
Se calculează pe rând:
1 1 1 a2  z2
  
1   2 ( z) a2 z2 z
1
a2  z2 a2  z2
a2  a( a 2  z 2 )'
' ( z )  ( )' 
a2  z2 ( a2  z 2 )
1
( a 2  z 2 )'  [( a 2  z 2 )1 / 2 ]'  f ' (  ( z ))  ' ( z )  ( a 2  z 2 )1 / 2  2 z
2
z
( a 2  z 2 )' 
a  z2
2

Ca urmare, se poate scrie:

a z  az
' ( z )    2
(a  z ) a  z
2 2 2 2 ( a  z 2 )3 / 2
iar :
a2  z 2  az  a  dz
d   2 dz 
z (a  z )
2 3/ 2
a2  z2

5.4 Câmpul magnetic în interiorul corpurilor magnetizate. Materiale

feromagnetice. Ciclul de histerezis. Circuite magnetice

În interiorul corpurilor magnetizate câmpul magnetic se caracterizează, în

orice punct, prin perechea de mărimi:
- inducţia magnetică (mărime primitivă), B ;
- intensitatea câmpului magnetic (mărime derivată), H .

187
 Majoritatea materialelor sunt izotrope şi liniare din punct de vedere
magnetic. Ele nu pot avea magnetizaţie permanentă, iar magnetizaţia temporară
este proporţională cu intensitatea câmpului magnetic H , care o determină:
M t  m  H (5.4.1)
conform legii magnetizaţiei temporare.
După cum s-a arătat în cap. 2, legea de mai sus nu se foloseşte în practică sub
această formă, ci sub forma tehnică, dată de expresia liniară:
B  H (5.4.2)
 fiind independent de H în cazul materialelor liniare din punct de vedere
magnetic.
Aceste materiale se împart în:
a. materiale diamagnetice, cu  r  1;  m  0 ( de exemplu cuprul);
b. materiale paramagnetice, cu  r  1;  m  0 (de exemplu aluminiul).
Practic, pentru aceste materiale se ia  r  1 .
Există şi o a treia categorie de materiale - cele feromagnetice, pentru care
relaţia B   H este valabilă numai pe porţiunea (aproximativ) liniară a curbei de
primă magnetizare a ciclului de histerezis; în acest caz, r  1 ( r  10 2  106 ) .
Pentru materialele para– şi diamagnetice (practic nemagnetice) este
valabilă relaţia B  0 H , având în vedere că în cazul acestora    0 .
Alte mărimi caracteristice corpurilor magnetizate sunt mărimile derivate:
- tensiunea magnetică între două puncte din câmp magnetic sau de pe un
circuit magnetic deschis:
B
(5.4.3)
u m   H  d s , [ A] SI sau [ ASp ] SI
A
- tensiunea magnetomotoare pe un circuit închis în câmp magnetic sau pe
circuit magnetic închis:

umm   H  d s , [ A] SI sau [ ASp ] SI (5.4.4)



- fluxul magnetic printr-o suprafaţă:

   B  dA, [ Wb ]SI ( Weber ) (5.4.5)
S

Fluxul magnetic printr-o suprafaţă se defineşte ca integrala de suprafaţă a

componentei normale a vectorului inducţie relativă la o suprafaţă deschisă S, care
se sprijină pe o curbă închisă  .

188
 În sistemul CGSem, unitatea de măsură a fluxului magnetic este Mx
(Maxwell), existând relaţia de legătură: 1Wb  10 8 Mx .

 Teorema lui Ampere

Această teoremă reprezintă un caz particular al legii circuitului magnetic

 S
pentru regimului staţionar (şi cvasistaţionar, neglijând termenul ) şi se
t
exprimă sub forma:
H ds 

(5.4.6)

unde  H ds  u

mm reprezintă tensiunea magnetomotoare de-a lungul unei linii
(închise) de flux magnetic sau unui circuit magnetic închis (  ), iar   N  i -
solenaţia curenţilor care produc câmpul magnetic în circuit (sursa de tensiune
magnetomotoare, respectiv – bobina parcursă de curent).
Sub formă locală, teorema se exprimă prin relaţia:
rot H  J (5.4.7)
reprezentând prima ecuaţie a lui Maxwell pentru regimuri staţionare.
Teorema lui Ampere poate fi utilizată pentru determinarea câmpului
magnetic produs de circuite de forme diferite, geometric regulate, parcurse de
curent electric de conducţie. În acest sens vor fi prezentate două exemple.
1. Cazul unui conductor rectiliniu, infinit, parcurs de curentul i
 H d s   Hds  H  ds  H  2r  i ; H  2i r (5.4.8)
2. Cazul unui solenoid drept, foarte lung, uniform bobinat, având N spire şi
lungimea l:
N i
 H d s   Hds  N  i ;

H  ds  N  i ; H l  N i ; H 
l
(5.4.9)
S-au regăsit astfel relaţiile calculate în capitolul anterior.

 Materiale feromagnetice
După cum s-a arătat, materialele feromagnetice sunt materiale neliniare
din punct de vedere magnetic, respectiv materiale a căror caracteristică de
magnetizare, B (H ) , este neliniară. În cazul acestor materiale permeabilitatea
magnetică  r este o funcţie de câmpul exterior aplicat:  r   r ( H ) .
La scoaterea de sub influenţa câmpului, aceste materiale rămân cu o
magnetizaţie permanentă, M p .
Din categoria materialelor feromagnetice fac parte: Fe, Co, Ni, feritele,
aliajele fierului cu Co sau Ni şi altele.
189
 Caracteristica B(H), trasată pentru materialele magnetice, poartă numele
de ciclu de magnetizare sau ciclu de histerezis (fig. 5.4.1), iar curba OM
reprezintă curba de primă magnetizare. Această caracteristică pune în evidenţă o
saturaţie intensă a fierului după atingerea punctului M, respectiv în zona de
maximă neliniaritate.

Fig. 5.4.1 Ciclul de histerezis

La 7600 C (punctul Curie), proprietăţile magnetice ale fierului dispar.

Fenomenul de histerezis, vizibil pe ciclul de histerezis prin întârzierea
inducţiei B în raport cu câmpul H (vezi inducţia remanentă Br), se datorează
inerţiei magnetice a materialului. Intensitatea câmpului magnetic la care are loc
anularea inducţiei se numeşte câmp coercitiv, Hc.
 Clasificarea materialelor feromagnetice
Materialele feromagnetice se pot clasifica în:
1. materiale magnetice moi, cu Hc mic, ciclu de histerezis îngust,
permeabilitatea magnetică foarte mare, inducţie remanentă de nivel redus.
Exemple: fierul moale sau fierul cu adaos de siliciu (4%) pentru reducerea
pierderilor în c.a. (fig. 5.4.2);
2. materiale magnetice dure, cu Hc mare, inducţie remanentă mare,
permeabilitatea magnetică redusă, ciclul de histerezis lat.
Exemple: oţelul (fier-carbon), oţelul aliat cu crom sau cu
wolfrant (fig. 5.4.2).

190
 Fig. 5.4.2 Cicluri de histerezis

Feritele sunt o categorie specială de materiale feromagnetice şi anume

combinaţii ale oxizilor de fier (Fe2O3) cu oxizi ai unor metale bivalente (MnO).
Aceste materiale se obţin prin sinterizare, în prezenţa unor câmpuri magnetice
puternice şi se caracterizează prin Br de valori joase, ciclu de histerezis îngust,
câmp coercitiv mic, rezistivitate mare. Spre deosebire de materialele
feromagnetice obişnuite, sunt preferate la frecvenţe înalte şi utilizate în aparatura
electronică, datorită pierderilor reduse prin curenţi turbionari.
 Explicaţia fizică a fenomenului de magnetizare
La nivel macroscopic, magnetizaţia corpurilor este nulă ( M p  0 ) dacă
orientările momentelor magnetice atomice ale acestora sunt distribuite dezordonat
(starea naturală). Odată ce corpurile au fost aduse într-un câmp magnetic exterior,
structurile feromagnetice elementare (atomice) capătă o componentă ordonată.
În teoria lui P. Weiss (teoria domeniilor Weiss, 1907), corpurile
feromagnetice conţin domenii care se magnetizează spontan, având dimensiuni
liniare cuprinse între 10-3 şi 10-2 cm, numite domenii magnetice. Aceste domenii
iau naştere prin orientarea în acelaşi sens a dipolilor magnetici elementari
(atomici).
O dovadă a existenţei acestor domenii o constituie caracterul discontinuu
al curbei de magnetizare a materialelor feromagnetice în domeniul câmpurilor
magnetice slabe (efectul Barkhausen), sau distribuirea neuniformă a piliturii de
fier pe suprafaţa unui material feromagnetic.
În absenţa câmpului, domeniile sunt orientate la întâmplare, pe când în
prezenţa acestuia ele se orientează pe măsură ce H creşte, fenomenul încetând la
saturaţie.
În cazul materialelor paramagnetice, numite şi materiale polare, aşezării
ordonate a domeniilor Weiss în câmp li se opune agitaţia termică.
 Circuite magnetice
Un “circuit magnetic” este un dispozitiv în care liniile de câmp magnetic
produse de bobine (solenaţii) străbat o succesiune de tronsoane (trasee) contigue
191
din material feromagnetic, separate, eventual, de spaţii dielectrice (aer, ulei de
transformator), numite „întrefieruri”.
La baza funcţionării unui circuit magnetic stau, în principal, legea-fluxului
magnetic, teorema refracţiei liniilor de câmp magnetic la suprafaţa de separaţie a
două medii cu permeabilităţi magnetice net diferite şi teorema conservării
componentelor tangenţiale ale câmpului magnetic la suprafaţa de separaţie a două
medii cu permeabilităţi magnetice net diferite.
Conform legii fluxului magnetic, , liniile de câmp magnetic

sunt curbe închise într-un circuit magnetic, deoarece .

În conformitate cu teorema refracţiei liniilor de câmp magnetic,

, rezultă că dacă ( de exemplu la trecerea liniilor de câmp din aer ( ) în

fier ( )), rezultă că şi şi, în consecinţă, câmpul H1 din fier se va orienta

tangenţial la acest corp/circuit magnetic (fig.5.4.3).

Aer
S

Fe

Fig.5.4.3 Teorema refracţiei la un circuit magnetic

Rezultă că orice corp din material feromagnetic este capabil „să conducă”
în mod eficient fluxul magnetic.
În practică, în mod obişnuit . Rezultă că unghiul tinde către 90° şi
liniile de câmp magnetic pătrund în fier şi circulă tangent la suprafaţa acestuia.
O motivaţie în plus cu privire la capabilitatea unui circuit magnetic de a
conduce liniile de câmp o oferă teorema conservării componentelor tangenţiale ale
câmpului magnetic la suprafaţa de separaţie a două medii : .
 Reluctanţa unui laturi neramificate de circuit magnetic

192
 La trecerea fluxului magnetic printr-un circuit magnetic, acesta întâmpină
din partea circuitului o “rezistenţă”, care poartă numele de reluctanţă.
Pentru a deduce expresia reluctanţei se va considera un tronson neramificat de
circuit magnetic, având fluxul uniform repartizat pe secţiune. Se consideră că
circuitul magnetic este nesaturat, respectiv punctul de funcţionare al dispozitivului
din care face parte (de exemplu un electromagnet) este situat pe porţiunea
aproximativ liniară a curbei de magnetizare (fig.5.4.4).

(2)

(C) (1)
Fig. 5.4.4 Tronson oarecare de circuit magnetic
parcurs de flux

Tensiunea magnetică între capetele (1) şi (2) este dată de relaţia :

2 2 2
B
U m12   H  ds   H  ds    ds (5.4.10)
1 C  1 C  1 C 


sau:
(5.4.11)
În rel. (5.4.11) mărimea „Φf” reprezintă fluxul fascicular prin tronsonul de
circuit magnetic, respectiv fluxul produs de o singură spiră a bobinajului, iar
mărimea „Rm” se numeşte „reluctanţa magnetică” a tronsonului/laturii de circuit
magnetic între punctele 1 şi 2.
Aşadar, reluctanţa este mărimea dată de relaţia:

193
 2
ds
Rm  
1 C 
A
(Asp/Wb) (5.4.12.)

Pentru o porţiune de circuit geometric regulată, având lungime şi

secţiune constantă :
l
Rm  (5.4.13.)
A
unde:
l – lungimea medie a tronsonului de circuit magnetic (m);
μ – permeabilitatea magnetică absolută a materialului: μ=μoμr ;
A – aria secţiunii transversale a tronsonului de circuit (m2).
Ca urmare, relaţia (5.4.11) devine :

Um = Rm ∙ Φf (5.4.14)
şi exprimă „legea lui Ohm” pentru circuite magnetice.
Inversul reluctanţei magnetice poartă numele de permeanţă:
Λ = 1/Rm , (Wb/Asp (5.4.15)
Similitudinea relaţiei (5.4.14) cu expresia legii lui Ohm pentru circuite
electrice permite stabilirea unei analogii şi pentru teoremele lui Kirchhoff între
circuite electrice liniare şi circuite magnetice liniare.

 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

Se consideră un circuit magnetic ramificat (cu ochiuri şi noduri), liniar,

respectiv nesaturat magnetic (practic, se alege punctul de funcţionare pe porţiunea
aproximativ dreaptă a curbei de magnetizare), având solenaţii (surse de tensiune
magnetomotoare) pe unele laturi sau pe toate.
Calculul fluxului magnetic din fiecare latură a circuitului magnetic se
poate face utilizând teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice.

a. Teorema intâi


kb
fk  0; b  (1, N  1) (5.4.16)

Suma algebrică a fluxurilor magnetice fasciculare din laturile concurente

într-un nod independent „b” al unui circuit magnetic este nulă. Ca şi în cazul
circuitelor electrice, numărul nodurilor independente este „ N-1 ”. Se păstrează şi
convenţia de semne: fluxurile care ies din nod sunt pozitive.

b. Teorema a doua

194
 (5.4.17)

Suma algebrică a solenaţiilor (  ) din laturile unui ochi „p” de circuit

magnetic (unde Θ = N∙i ) este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune
magnetică pe acel ochi. Sumele algebrice se fac în acord cu un sens de parcurs pe
ochi, arbitrar ales, numit, şi aici, sens de referinţă.
În relaţia de mai sus „Rmk” reprezintă reluctanţa laturii „k”, iar „Φfk” –
fluxul fascicular prin acea latură.
Se presupune, pentru simplificare, că circuitul magnetic nu are dispersie
(pierderi) de flux.

 Pentru calculul reluctanţelor echivalente (serie, paralel) se folosesc relaţii

similare rezistenţelor echivalente :

; (5.4.18)

. (5.4.19)

 Circuite magnetice neliniare

În realitate, circuitele magnetice sunt neliniare, fiind confecţionate din

materiale feromagnetice (Fe, Ni, Co, aliaje ale acestora, precum şi cu oxizi de
fier), pentru care permeabilitatea magnetică relativă nu mai este constantă, ci
dependentă de câmp: .
Pentru rezolvarea acestora se folosesc teoremele lui Kirchhoff pentru
circuite neliniare:
a. Teorema întâi
  fk  0; b  (1, N  1)
kb
(5.4.20)
b. Teorema a doua
(5.4.21)
cu: U mk  U mk (  fk ) (5.4.22)
Relaţia (5.4.22) este neliniară, se numeşte caracteristica magnetică a
circuitului magnetic şi se trasează punct cu punct pe baza curbei B = B(H), numită
curba de magnetizare sau ciclul de histerezis al materialului feromagnetic.

195
 Legendă:

1- Jug (armătură
fixă)
2- Armătura mobilă
3- Miez (coloană)
4,5- Poli
6 - Întrefier
  N  I - solenaţia

Fig. 5.4.5 Un circuit magnetic tipic

5.5 Inductivităţi proprii şi mutuale

Introducerea noţiunii de inductivitate (inductanţă) a fost impusă de cerinţa

calculului fluxului magnetic printr-un circuit produs de curentul prin acel circuit,
respectiv - din alte circuite vecine; de asemenea, de cerinţa calculului t.e.m.
induse într-un circuit prin variaţia de timp a fluxului magnetic care îl străbate sau
a unor fluxuri vecine (util la studiul fenomenului de (auto)inducţie).
Se consideră montajul din fig. 5.5.1, constituit din două circuite inelare,
unul, C1, alimentat de sursa E1 printr-o rezistenţă variabilă Rv1, iar celălalt, C2,
aflându-se în câmpul magnetic a lui C1. Regimul de lucru este staţionar (curent
continuu) sau cvasistaţionar (curent altrenativ sinusoidal).

196
 Fig. 5.5.1 Inductivităţi proprii şi mutuale
Fie curentul I1 iniţial constant prin spira C1.
Fluxul  21 , produs de acest curent prin spira C2, este dat de relaţia:
 21   B1  d A2  B1 A2 (5.5.1)
A2

forma şi poziţia celor două circuite fiind fixate, iar curentul I1 fiind constant (deci,
şi inducţia B1 produsă de acesta).
Fluxul  21 este proporţional cu I1 (a se vedea expresia câmpului H produs de
o spiră într-un punct oarecare exterior) şi prin urmare se
poate scrie:
 21
 K 2 , K 2  ct. (5.5.2)
I1
Se presupune acum că I1 variază lent în timp (de exemplu cu 1A/s), astfel
încât în orice moment şi în orice punct din vecinatatea lui C1 (zona în care se află
C2) câmpul B1 şi curentul I1 să rămână în corelaţie ca pentru un curent staţionar.
Fluxul  21 va avea o variaţie lentă, odată cu variaţia curentului I1.
În spira C2 se induce o t.e.m.:
d 21 di
e21    K2 1 (5.5.3)
dt dt
care se mai scrie sub forma:
di1 di
e21   L21   M 21 1 (5.5.4)
dt dt
unde:
 21
L21  M 21   K2 (5.5.5)
I1
Dacă C2 are N2 spire, atunci:

197
 N 2   f 21
L21  M 21  .
I1
Parametrul L21 (respectiv M 21 ) poartă numele coeficient de inducţie
mutuală sau inductanţă mutuală şi depinde de geometria circuitelor,
caracteristicile magnetice ale mediului/materialului (  r ), dimensiunile şi forma
circuitelor cuplate, numărul de spire ale acestora. Mărimea  f 21 reprezintă fluxul
fascicular, respectiv fluxul produs de o singură spiră a circuitului C1 prin C2. Se
poate spune că inductanţa reprezintă o mărime geometrică, topologică,
constructivă şi de material.
La variaţia curentului I1 prin spira C1, urmare a variaţiei fluxului magnetic
propriu, şi în această spiră se induce o t.e.m.:
d 11
e11   (5.5.6)
dt
Cum raportul:
 11
 K 1 , K1  ct. (5.5.7)
I1
datorită variaţiei lente în timp a curentului, rezultă:
di1 di
e11   K 1   L11 1 (5.5.8)
dt dt
unde:
 11
L11   K1 (5.5.9)
I1
Dacă C1 are N1 spire, L11 devine:
N   f 11
L11  1 , cu  11  N1   f 11 (5.5.10)
I1
Mărimea L11 sau L1 poartă numele de coeficient de inducţie proprie sau inductanţă
proprie a circuitului (spirei, buclei) C1.

 Autoinducţia
Fenomenul de autoinducţie apare într-un circuit electric ca urmare a
variaţiei fluxului magnetic prin înfăşurarea proprie a circuitului, cea care a produs
acest flux.
T.e.m. de autoinducţie este dată de expresia:
d dI
e  L
dt dt
şi are sensul opus variaţiei fluxului, respectiv curentului prin acel circuit. La
creşterea curentului, t.e.m. tinde să-i reducă viteza de creştere, iar la scăderea
curentului, t.e.m. tinde să se opună acestei scăderi, întârziind-o.

198
Revenind la schema 5.5.1, se constată că dacă C2 ar fi străbătut de un curent I2,
lent variabil în timp, în mod similar s-ar putea scrie relaţiile:
 N
L12  M 12  12 ; L12  1 f 12 (5.5.11)
I2 I2
şi
 22 N 1 f 22
L22  L2  ; L22  (5.5.12)
I2 I2
circuitul C1 nefiind parcurs de curent.
În relaţiile mărimilor L11, L12, L21, L22 apar fluxurile  ij , numite fluxuri
fasciculare, deoarece sunt produse de o singură spiră, de exemplu a unei bobine.
În aceste condiţii, fluxul magnetic total al bobinei va fi dat de produsul dintre
fluxul fascicular şi numărul de spire al bobinei.

 Teorema reciprocităţii bobinelor cuplate magnetic

În cazul a oricare două bobine cuplate magnetic se
demonstrează că:
L12  L21  M (5.5.13)
Această relaţie exprimă teorema reciprocităţii în cazul bobinelor cuplate
magnetic (Maxwell).

 Unitatea de măsură pentru inductivităţi

Unitatea de măsură pentru inductivităţi depinde de alegerea unităţilor
pentru t.e.m., curenţi şi timp:
[ L]SI  1H ( Henry ) ; 1mH  10 3 H ; 1H  10 6 H

 Asocierea sensurilor mărimilor  şi I

Mărimile  şi I sunt asociate, în circuitele care conţin bobine
(inductivităţi), după regula burghiului drept.
Mărimile  11 şi  22 sunt întotdeauna pozitive:
 11  0 ;  22  0
Mărimile  21 şi  12 pot fi pozitive sau negative. Semnul lui  21 este,
prin convenţie, pozitiv sau negativ, după cum se asociază, în acelaşi sens sau în
sens opus, fluxul propriu al spirei C2 cu fluxul produs în C2 de I 1 (respectiv
 21 ).
Ca urmare, inductivităţile vor avea semnele:
L11  0; L22  0; L12  L21  x 0
Notă

199
 Primul indice indică circuitul străbătut de flux, iar al doilea – curentul
care produce acest flux, indicii fiind luaţi de la stânga la dreapta.
 Relaţii dintre inductivităţile proprii şi mutuale
Dacă se neglijează dispersia de flux, respectiv fluxul de pierderi al
bobinelor, se poate scrie (fig. 5.5.1):
 f 11   f 21 (5.5.14)
Înmulţind ambii membri ai relaţiei (5.5.14) cu N1N2, se obţine:
N 1 N 2 f 11  N 1 N 2 f 21

respectiv:
N 2 11  N1 21 (5.5.15)
deoarece:
N 1 f 11   11 şi N 2 f 21   21
Relaţia (5.5.15) se mai poate scrie sub forma:
N
 21  2  11 (5.5.16)
N1
În mod asemănător, rezultă:
N
 12  1  22
N2
Înmulţind cele două relaţii (5.5.16) şi (5.5.17), se obţine:
N N
 21   12  2  11  1  22   11   22
N1 N2
sau:
L21 I1  L12 I 2  L11 I1  L22 I 2 , cu L12  L21 (5.5.17)
de unde rezultă:
2
L12  L11 L22 sau M 2  L11  L22 (5.5.18)
Relaţia (5.5.18) pune în evidenţă legătura dintre inductivităţile proprii şi cele
mutuale în cazul a două circuite cuplate, fără pierderi de flux magnetic (fără
dispersie).
Dacă se ia în consideraţie şi dispersia, atunci se obţine
expresia:
M 2  k 2  L11  L22 (5.5.19)
unde k poartă numele de coeficient de cuplaj şi are valori între 0 şi 1. Astfel,
pentru k = 0 bobinele (spirele) sunt decuplate, iar pentru k=1 cuplajul acestora
este perfect (fără pierderi de flux).
Coeficientul de cuplaj este dat de relaţia:

200
 M
k  0 1 (5.5.20)
L11  L22

 Calculul inductivităţilor
Valoarea unei inductivităţi se poate calcula în următoarele etape:
1. Se presupune bobina (spira, inelul) parcursă de curentul cunoscut I.
2. Se calculează inducţia B în diferite puncte din spaţiul înconjurător al
bobinei (spirei).
3. Se calculează fluxul bobinei:   N   f   B  d A , cunoscând
A

suprafaţa spirei.
4. Se calculează inductivitatea (inductanţa) bobinei, cunoscând pe I şi pe
.
Exemple
a. Calculul inductivităţii unei spire circulare
Se consideră spira circulară din fig. 5.5.2, parcursă de curentul I. Spira are
raza a.

Fig. 5.5.2 Calculul inductivităţii unei spire circulare

Pentru calculul inductivităţii spirei se parcurg etapele arătate mai înainte:

1.Se presupune că spira este străbătută de curentul (staţionar/
cvasistaţionar).
2.Inducţia B în centrul spirei este:
I
B  H   0 H  0
2a
(a se vedea expresia câmpului magnetic al unei spire parcurse de curent, în centrul
acesteia).
3. Se calculează fluxul total:   N   f   f  B  A ; N  1 . Rezultă:
201
 I  I a
  0   a 2  0
2a 2
4. Inductivitatea (proprie) devine:
  a
L  0 (H)
I 2

În cazul unui pachet cu N spire, se reiau etapele 2,3 şi 4:

N I
2. B1  0
2a
NI N 2  I  a
3. 1  N   f  N  B1  A  N   0   a 2  0
2a 2
  N 2 a
4. L1  0 (H )
I 2
Se observă că inductivitatea L este o mărime geometrică (prin a),
constructivă (prin N ) şi de material (prin  0 ).
b. Calculul inductivităţii unui solenoid foarte lung (l >> a)
Se parcurg pe rând etapele 1-4:
1. Solenoidul se presupune parcurs de curntul I.
2. Inducţia B este dată de relaţia:
N I
B  0  H  0
l
obţinută din expresia câmpului magnetic al unui solenoid în interiorul acestuia(în
axă).
N I N2 I A
3.   N   f  N  B  A  N   0  A  0
l l
unde A este aria secţiunii transversale a solenoidului de rază a ( A    a 2 )
 N2  A N 2    a2
4. L   0  0
I l l
c. Calculul inductivităţii mutuale a două spire concentrice (fig.
5.5.3).

202
 Fig. 5.5.3 Calculul inductivităţii mutuale a două spire concentrice
Se parcurg etapele 1-4:
1. Inelul C1 este parcurs de curentul I 1 .
2. Inducţia produsă de inelul C1 în centrul O:
I
B1   0  H 1   0
2R1
Fie R2  R1 , astfel ca B1 să fie considerată uniformă pe toată suprafaţa spirei
C2 .
I   R22  I1
3.  12  B1  A2  N  0 1  R2  0
2

2 R1 2 R1
 21   R22
4. L21   0
I1 2 R1
Dacă C1 şi C 2 au N 1 şi respectiv N 2 spire, se calculează:
N1  I 1
2. B1   0
2R1
N1  I1   N1  N 2  I 1  R22
3.  f 21  B1  A2  0  R22 ;  21  N 2   f 21  0
2 R1 2 R1
 21   N1  N 2  R22
4. L21   0  L12 (H)
I1 2 R1
Observaţie
Deşi L21  L12 , inductivitatea L12 nu se obţine prin simpla inversare a
indicilor, fiind vorba de o simetrie magnetică în acest caz şi nu una geometrică.
 Calculul inductivităţii cu ajutorul reluctanţei
Se consideră un circuit magnetic pe care se află o bobină de inductivitate
L. Circuitul magnetic este neramificat. Se neglijează dispersia circuitului.
Expresia inductivităţii bobinei este (fig. 5.5.4):

203
  
L N f
i i

Fig. 5.5.4 Calculul inductivităţii cu ajutorul reluctanţei

Conform teoremei a doua a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice liniare, se

poate scrie:

  Rm   f ;  f 
Rm
deci:
  N 
L N f 
i i Rm  i
N  N i N 2
L   N2 (5.5.21)
Rm  i Rm
Aici  este solenaţia circuitului magnetic (   N  i ), Rm este reluctanţa
1
acestuia, iar  - permeanţa circuitului magnetic (  ).
Rm
 Inductivitate echivalentă
Se consideră un ansamblu de două bobine cuplate
magnetic, conectate în serie, formând un circuit magnetic
neramificat (fig. 5.5.5).

204
 Fig. 5.5.5 Ansamblu de două bobine cuplate magnetic

Se numeşte inductivitate echivalentă a ansamblului, inductivitatea

calculată cu fluxul întregului circuit neramificat.
Scriind relaţiile lui Maxwell pentru inductivităţi în cazul celor
două bobine, se obţine:
 1  L11 I 1  L12 I 2

 2  L21 I 1  L22 I 2 , unde L12  L21 (5.5.22)
Dacă bobinele sunt înseriate, I 1  I 2  I , iar fluxul total al ansamblului
se scrie ca flux echivalent:
 e  1   2 (5.5.23)
Se defineşte inductivitatea echivalentă a ansamblului de
bobine cu relaţia:
 e 1   2
Le    L11  L22  2 L12 (5.5.24)
I l
fluxul de dispersie nefiind luat în calcul.
Semnele (  ) din faţa inductivităţii mutuale L12 se datorează faptului că
fluxul unei bobine prin cealaltă (flux de cuplaj) poate avea acelaşi sens (+) sau
sens opus (-) faţă de fluxul propriu al acelei bobine. De exemplu, în fig. 5.5.5.a
fluxul  21 , produs de bobina 1 prin bobina 2, are acelaşi sens cu fluxul propriu al
bobinei 2,  22 , produs de curentul I prin această bobină, pe când în fig. 5.5.5.b
cele două fluxuri au sensuri opuse.
Ca urmare, în cazul a se spune că bobinele sunt în concordanţă şi
L12  L21  0 , iar în cazul b se spune că bobinele sunt în opoziţie şi L12  L21  0 .
Inductivitatea echivalentă se mai scrie sub forma:
Le  L1  L2  2M (5.5.25)
care ,pentru ansamblul din fig. 5.5.5.a , este:
Le  L1  L2  2 M (5.5.25.a.)

205
iar pentru cel din fig. 5.5.5.b are expresia :
Le  L1  L2  2 M (5.5.25.b.)
Notă
Inductivităţile L12 (şi L21 ) sunt mărimi pozitive în valoare absolută (au
semnificaţie fizică), semnul (-) atribuindu-se, aşa cum s-a arătat, prin convenţie.
Pentru simplificarea reprezentării circuitelor, se introduce convenţia de
notare evidenţiată în fig. 5.5.6.a şi b.

Fig. 5.5.6.a Fig. 5.5.6.b

Astfel, se notează cu (*) bornele polarizate ale bobinelor, convenindu-se

ca L12 > 0 dacă cei doi curenţi au acelaşi sens faţă de bobinele polarizate şi L12
< 0 dacă curenţii au sensuri opuse faţă de aceste borne; sensurile curenţilor faţă de
bornele polarizate exprimând relaţiile dintre fluxuri, aşa cum s-a arătat la definirea
inductanţei.
 Flux de dispersie. Inductivităţi de dispersie
În mod normal, numai o parte din fluxul fascicular propriu produs de o
bobină străbate o altă bobină cuplată magnetic cu prima. Acest flux se numeşte
flux fascicular util. Restul fluxului este flux de dispersie sau flux de scăpări.
În acest context se poate scrie:
 f 11   f 21   fd 21
 f 22   f 12   fd 12
(5.5.26)
Corespunzător acestor fluxuri se pot defini inductivităţi de dispersie pentru bobine
cuplate, astfel:
L11  Lu 21  Ld 21
(5.5.27)
L22  Lu12  Ld 12
În general, dacă se iau în calcul scăpările (dispersia) de flux, L12  L21 , deci
teorema reciprocităţii nu se mai respectă.
 Exprimarea t.e.m. cu ajutorul inductivităţii
Fie un ansamblu de două bobine cuplate magnetic. Fluxul care străbate
bobina (1) este, conform relaţiei lui Maxwell şi neglijând dispersia, dat de
relaţia:
206
  1 L11 i 1  L12 i 2
Dacă acest flux este variabil în timp, t.e.m. indusă în bobina (1) devine:
d 1 di di
e1    L11 1  L12 2  e11  e12 (5.5.28)
dt dt dt
unde:
di di
e11   L11 1   L1 1
dt dt
reprezintă t.e.m. de autoinducţie, iar:
di
e12   L12 2
dt
reprezintă t.e.m. de inducţie mutuală (t.e.m. indusă prin variaţia fluxului din
circuitul 2 în circuitul 1).
 Inductivitatea echivalentă a n bobine necuplate magnetic, legate în
serie şi în paralel
a. Serie: Le  L1  L2  ....  Ln (5.5.29)
1 1 1 1
b. Paralel: L  L  L  ....  L (5.5.30)
e 1 2 n

 Teorema lui Neumann

Inductivitatea mutuală a două spire de formă oarecare cuplate magnetic,
filiforme, aflate într-un mediu liniar, omogen şi izotrop este dată de relaţia
generală:

L12  M  1 d s1 2 d s 2
4R12 
(5.5.31)

unde R12 este distanţa medie geometrică dintre cele două circuite, respectiv
dintre elementele de circuit d s 1 şi d s 2 (distanţa medie geometrică poate fi
calculată cu relaţiile lui Maxwell (a se vedea, de exemplu, cartea Interferenţe
Electromagnetice Perturbatoare. Baze teoretice, autor – A. Sotir, Ed. Militară,
Bucureşti, 2006).
 Decuplarea unei bobine de la reţeaua de alimentare
La decuplarea rapidă a unei bobine (se consideră, pentru simplificare, că
bobina este liniară) de la reţeaua de alimentare (fig. 5.5.7) curentul i prin bobină
nu se poate anula instantaneu, deoarece t.e.m. care s-ar induce în bobină ar fi,
teoretic, infinită:
d di di
eL     L ; pentru t  t2  t1  0 , 
dt dt dt

207
 Fig. 5.5.7 Decuplarea unei bobine de la reţea

Astfel, la deschiderea bruscă a întrerupătorului K1 apare un arc electric,

prin care curentul mai este menţinut un timp prin circuit (autoinducţia).
Pentru a limita supratensiunea de autoinducţie pe bobină, respectiv – de la
bornele întrerupătorului, în momentul întreruperii curentului, respectiv pentru a
proteja izolaţia bobinei, dar şi pentru a se evita pericolul de electrocutare a celui
care efectuează manevra de decuplare, în paralel cu bobina se conectează o
rezistenţă de protecţie, R p , care se cuplează simultan cu întreruperea alimentării
bobinei. Fiind vorba de un regim tranzitoriu, curentul i(t) prin circuitul L, RL , RP
va avea forma: i (t )  il (t )  i p (t ) , unde il (t ) este curentul de regim liber, pe durata
regimului tranzitoriu, care urmează să fie calculat, iar i p (t )  0 este curentul de
regim permanent, după stingerea acestui regim.
Curentul de regim liber, care apare la deschiderea întrerupătorului K1, va fi
dat de ecuaţia de ecuaţia de regim tranzitoriu:
di
L l  ( RL  RP )il  0
dt
U0
punând condiţia iniţială i (0   )  i (0   )  , condiţie care arată că în primele
RL
momente de după deschiderea lui K1, curentul tinde să-şi păstreze valoarea
U0
anterioară, constantă: i  .
RL
Curentul de regim tranzitoriu rezultă, ca soluţie a ecuaţiei diferenţiale liniare de
mai înainte, sub forma:
U
il (t )  0 e  t / 
RL
L
unde   R  R reprezintă constanta de timp a circuitului L, RL , RP .
L P

Tensiunea la bornele bobinei pe durata regimului tranzitoriu este:

208
 RP  t / 
uL (t )   RPil (t )  U 0e
RL
Supratensiunea maximă la bornele bobinei se produce în momentul decuplării
acesteia (t = 0) ‚i se manifestă sub formă de arc electric, ce poate fi periculos
pentru om, la bornelele întrerupătorului K1:
R
uL (0)  U 0 P
RL
RP
Pentru ca aceasta să fie cât mai mică, este necesar ca raportul să fie cât mai
RL
mic, adică rezistenţa de protecţie R p să aibă valoarea cât mai aproape de valoarea
rezistenţei bobinei, RL :
u L (0) RP

U0 RL
Cazul optim este când RP  RL , deoarece în acest caz uL (0)  U p şi
nu se va produce nici-o supratensiune .
Evident că, dacă R P lipseşte în momentul decuplării ( RP  ) , raportul de mai
sus va tinde la infinit:
uL (0)

U0
şi supratensiunea va fi maximă, putând conduce atât la străpungerea izolaţiei bobinei,
cât şi la electrocutarea personalului, iar dacă RP  0 , curentul i devine foarte mare
şi riscă să distrugă bobina.
Din acest motiv, trebuie acordată o atenţie deosebită operaţiilor de
decuplare sub sarcină a bobinelor (îndeosebi a celor cu miez de fier, a căror
inductivitate este cu mult mai mare), care pot produce, în unele cazuri (la sarcini
inductive mari), defecte în instalaţii şi grave accidente, dacă nu se iau măsurile de
protecţie adecvate.
În ceea ce priveşte valoarea rezistenţei de protecţie, în practică se
urmăreşte ca RP  RL , adică valoare lui RP să fie cât mai apropiată de cea a
rezistenţei bobinei.
 Inductivitatea în regim cvasistaţionar, în regim variabil şi la
frecvenţe înalte
În regim cvasistaţionar prin neglijarea: a) curentului de deplasare în
lungul conductoarelor, cu excepţia dielectricului condensatoarelor; b) pierderilor
de curent de conducţie prin izolaţia conductoarelor (s-au considerat, până acum,
izolaţia şi mediul dintre conductoare perfect izolante), rezultă următoarele:
-curentul de conducţie se conservă în lungul conductoarelor;
209
 -câmpul magnetic H este în fiecare punct proporţional cu intensitatea
curentului.
Aceste consecinţe permit definirea unei inductivităţi concentrate,
constante,aşa cum s-a arătat în cadrul regimului cvasistaţionar, pentru întregul
circuit sau întreaga linie (circuite cu parametrii concentraţi).
În regim variabil şi în regim periodic permanent la frecvenţe suficient de
ridicate curentul de deplasare şi curentul de pierderi prin dielectric nu mai pot fi
neglijate, şi, ca urmare, curentul de conducţie nu se mai conservă (nu mai are
aceeaşi intensitate) în lungul conductoarelor, apărând aşa-numitul fenomen de
propagare.
Dacă frecvenţa nu este prea mare (zeci, sute de kHz) în fiecare segment
x al unei linii (de exemplu, o linie de transport monofazată, cu două
conductoare) se pot utiliza relaţiile regimului cvasistaţionar pentru mărimile
localizate în acest segment (plan) al liniei.
Fluxul magnetic  printr-o suprafaţă S , corespunzătoare unui x
foarte mic, suprafaţa sprijinindu-se pe cele două conductoare, este proporţional cu
curentul i din segmentul respectiv şi, ca urmare, se poate defini şi în acest caz o

inductivitate L  , constantă, a acestei mici porţiuni de circuit ca în regim
i
cvasistaţionar, reprezentând astfel o inductivitate echivalentă a circuitului (pe
metrul de lungime). Teoretic, această inductivitate nu mai poate fi calculată ca în
regim staţionar (şi cvasistaţionar), deşi, prin analogie, i se dă aceeaşi interpretare.
Practic, se utilizează, cu o bună aproximaţie, aceeaşi metodă.
În regim variabil la frecvenţe foarte ridicate (zeci, sute de MHz, GHz), se
defineşte, de asemenea, o inductivitate echivalentă (inductivitate lineică), dar
aceasta nu mai este constantă, depinzând de frecvenţă, datorită efectului pelicular
şi pierderilor prin dielectric. În acest caz, inductivitatea echivalentă este dată
printr-o expresie de forma:
   L
Le  limx 0    limx 0 .
 i x  x

5.6 Energie şi forţe în câmpul magnetic

 Energia magnetică a unui sistem de circuite

Se consideră un sistem de circuite parcurse de curenţii de conducţie
i1 , i 2 ,...., i n . Circuitele pot fi, în general, mobile, iar curenţii - variabili în timp
(fig. 5.6.1). Într-un interval de timp foarte scurt, de la t la t  t , energia totală
dată de surse sistemului de circuite este:
n
Wt   ek  ik  dt (5.6.1)
k 1

Această energie va acoperi:

210
 - pierderile sub formă de căldură prin rezistoarele circuitelor,;
- lucrul mecanic efectuat prin interacţiunile magnetice dintre circuite (forţe
şi cupluri);
- creşterea energiei interne a câmpului magnetic al sistemului.

Fig. 5.6.1 Sistem de circuite

Ca urmare, se poate scrie:
n n

 e  i  dt   R
k 1
k k
k 1
k  ik2  dt  L  dWm (5.6.2)

Mărimea L se poate exprima global prin expresia:

L  X  dx (5.6.3)
unde X reprezintă forţa magnetică generalizată a sistemului de circuite (o forţă
rezultantă medie), iar dx – variaţia coordonatei generalizate (o deplasare
rezultantă medie).
Variaţiile curenţilor, respectiv ale fluxurilor prin circuite, induc în acestea
d k
t.e.m. suplimentare, şi anume ek i , egale cu ( ) . Aplicând legea conducţiei
dt
electrice pe un circuit oarecare k al sistemului, se obţine:
d k d k
ek  ek i  Rk  ik ; ek 
 Rk  ik ; ek  Rk  ik  (5.6.4)
dt dt
Ca urmare, rezultă pentru dW m expresia:
n
dWm   ik  d  k  X  dx (5.6.5)
k 1

Relaţia (5.6.5) exprimă variaţia energiei magnetice a sistemului de circuite

când variază curenţii, respectiv fluxurile magnetice, iar circuitele se deplasează în
câmpul magnetic al sistemului (cazul general). Această relaţie reprezintă ecuaţia
de bilanţ energetic al sistemului de circuite şi pe baza ei se pot calcula atât energia
internă Wm , cât şi forţa generalizată X.

211
 Calculul energiei magnetice a sistemului de circuite
Pentru calculul energiei magnetice a sistemului se consideră mediul liniar
din punct de vedere magnetic, iar circuitele se menţin imobile (dx=0) – caz
frecvent întâlnit în practică (condiţia de mediu liniar fiind necesară pentru
utilizarea noţiunii de inductivitate).
În aceste condiţii, variaţia energiei magnetice într-un interval de timp dt va
fi dată de variaţia fluxurilor magnetice ale circuitelor:
n
dWm   ik  d  k (5.6.6)
K 1

În cazul unor variaţii suficient de lente ale curenţilor prin circuite (de
exemplu curentul creşte sau scade cu 1A/s), fluxurile sunt legate de curenţii din
circuite prin inductivităţi, conform relaţiilor lui Maxwell:
n
 k   Lkj  i j , (k = 1,2,..,n) (5.6.7)
j 1

Variaţia curenţilor se produce între o stare iniţială şi una finală, ca şi variaţia

fluxurilor:
ik    i ;  k     kf
kf (5.6.8)
unde variabila de stare  ia valori între 0 şi 1.
Se poate scrie:
d k  d(   kf ) (5.6.9)
Ca urmare:
n n
dWm   (  ikf )  d (   kf )   ikf   kf    d  (5.6.10)
k 1 k 1

iar:
n 1
Wm   ikf   kf    d  (5.6.11)
k 1 0

Integrând relaţia de mai sus, se obţine:

n
i  k
Wm   k , (5.6.12)
k 1 2
unde s-au notat, pentru generalizare, ikf  ik şi  kf   k .
Exprimând energia în funcţie de inductanţe, aceasta devine:
n n Lkj  i j  ik
Wm   (5.6.13)
k 1 j 1 2

Exemplu
Energia magnetică a unui sistem de două bobine cuplate
magnetic, imobile este:
212
 L11  i12 L12  i1 i2 L21  i2 i1 L22  i22 1 1
Wm      L11  i12  L22  i22  L12  i1 i2
2 2 2 2 2 2
În relaţia de mai sus termenii au următoarele semnificaţii:
1
- termenul L11  i12 reprezintă energia magnetică proprie a primei bobine;
2
1
- termenul L22  i22 reprezintă energia magnetică proprie a celei de a doua
2
bobine;
- termenul L12  i1 i 2 reprezintă energia magnetică de interacţiune/cuplaj
dintre cele două bobine ( L12  0 ).
 Calculul forţelor generalizate
Calculul forţelor generalizate în câmpul magnetic al sistemului de circuite
se poate face cu ajutorul teoremelor forţelor generalizate, pornind de la relaţia
(5.6.5):
n
dWm   ik  d k  X  dx
k 1
a. Prima teoremă a forţelor generalizate
Dacă fluxurile se menţin constante în sistem (  K  ct ), se poate
scrie:
( dWm ) k   X  dx (5.6.14)
de unde
dWm dWm
X  ( ) k  ( ) (5.6.15)
dx dx
Enunţ:
Dacă fluxurile circuitelor se menţin constante, forţa generalizată este dată
de variaţia (scăderea) energiei magnetice a sistemului.
Cu alte cuvinte, în absenţa fenomenelor de inducţie electromagnetică nu
există schimb de energie între surse şi câmpul magnetic al sistemului. Energia
câmpului scade, deoarece se efectuază un lucru mecanic (a se vedea primul
principiu al termodinamicii).
b. A doua teoremă a forţelor generalizate
Dacă curenţii din circuite se menţin invariabili, se poate scrie:
n n
( dWm )ik   ik  d  k  X  dx  d ( ik   k )ik  X  dx (5.6.16)
k 1 k 1

Cum energia magnetică a unui sistem de circuite are expresia:

n
i  k
Wm   k (5.6.17)
k 1 2
înseamnă că:

213
 n
d ( ik   k )ik  2(dWm )ik (5.6.18)
k 1
Ca urmare:
(dWm )ik  2(dWm )ik  X  dx (5.6.19)
sau:
( dWm )ik  X  dx (5.6.20)
de unde:
dWm Wm
X ( )ik  ( )i (5.6.21)
dx x
Enunţ:
Dacă curenţii sunt menţinuţi constanţi, forţa generalizată este dată de
variaţia (creşterea) energiei magnetice a sistemului de circuite.
Interpretarea fizică a teoremei este următoarea: în cazul curenţilor
invariabili, aportul energetic al surselor se împarte în mod egal între creşterea
energiei magnetice a câmpului sistemului şi efectuarea de lucru mecanic de către
forţele exercitate în câmp.
Ambele teoreme permit obţinerea unor rezultate identice în rezolvarea
problemelor.

Aplicaţie
Să se calculeze forţa portantă a unui electromagnet alimentat în c.c. cu
ajutorul teoremelor forţelor generalizate (fig. 5.6.2).
Forţa portantă FP este egală cu forţa necesară menţinerii armăturii lipită
de poli, fiind egală şi de sens opus greutăţii armăturii mobile.
l
Se notează cu x grosimea întrefierului; x  0 , unde l0 este lungimea
2
totală a întrefierului. Se observă că FP este egală şi opusă forţei necesare de a
desprinde armătura de poli, care este greutatea armăturii mobile, şi care reprezintă
forţa generalizată X :
X  Fp

214
 Fig. 5.6.2 Forţa portantă a unui electromagnet

Rezolvarea problemei se va face utilizând oricare din cele două teoreme.

a. Prima teoremă: dacă se consideră că fluxul prin bobină este constant,
atunci conform primei teoreme a forţelor generalizate se poate scrie:
Wm
X  ( )  ct
x
dar:
ik   k i   i 2  L  2
Wm    
2 2 2 2L
2
N
L  L( x), din : L( x ) 
Rm ( x)
deci:
 2 1 L 
X   ( 2 ) 
 2 L x 
b. A doua teoremă: dacă se consideră curentul prin bobină constant, atunci
conform teoremei a doua a forţelor generalizate:
dWm dW L i 2 L
X ( )i  ( m )   .
dx dL x 2 x
Calculul inductanţei bobinei:
N2 N2 N2 N2
L   
l l l
Rm
k A  fA   l0A  f A  l0A
f f 0 0 0 r 0

N 2 0 A N 2  0 A
L 
lf lf
 l0  2x
r r
215
 În relaţiile de mai sus, indicele f arată că este vorba de fier, iar indicele 0
că este vorba de aer.
Cum l 0  2 x rezultă:
L 2 N 2 0 A

x l
( f  2 x) 2
r
Numitorul acestei expresii se înlocuieşte cu valoarea sa, obţinută prin ridicarea la
patrat a lui L:
( N 2 0 A) 2
L2  lf ( N 2 0 A) 2
lf ; (  2 x ) 2

(  2 x) 2  r L2
r
lf L
Înlocuind pe (  2 x) în , se obţine:
2

r x
L ( N 2  0 A) 2  2 L2
 2 
x ( N 2  0 A) 2 N 2  0 A
L2
În final, rezultă:
a) La flux constant:
2 1 2 L2  2
X   Fp   ( 2 )( 2 ) 2 (N)
2 L N 0 A N 0 A
respectiv:
b) La curent constant:
i 2 dL i 2 2 L2 i 2 L2
X   Fp     ( 2 ) 2 (N)
2 dx 2 N  0 A N 0 A

Expresiile a şi b sunt echivalente, în sensul că, dacă se calculează forţa

generalizată X în cele două situaţii, dând valori mărimilor din cele două formule,
se obţine acelaşi rezultat.

216