Seminar nr.

13
SANCȚIUNILE PROCESUALE. NULITĂȚILE

1. JURISPRUDENȚĂ CONSTITUȚIONALĂ
1. DEC. nr. 88/2019 (M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019): Dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul
de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ sunt neconstituționale.
Curtea constată, astfel cum anterior a subliniat, că una dintre categoriile nulităților absolute
reglementate în actualul Cod de procedură penală este aceea a neasistării de către avocat a suspectului sau a
inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie. Cazurile în care este obligatorie
asistența juridică a suspectului sau a inculpatului sunt reglementate de dispozițiile art. 90 din Codul de procedură
penală, iar cele în care este obligatorie asistența juridică a părții civile și a părții responsabile civilmente sunt
reglementate de dispozițiile art. 93 din același act normativ.
(…)
Curtea constată că reglementarea asistenței juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se
circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile și al părții
responsabile civilmente. Pe de altă parte, o atare reglementare dă naștere unei obligații în sarcina organului
judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispozițiilor legislative relative la asistența
juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Cu alte cuvinte,
reglementarea anterior menționată impune organului judiciar obligația de a nu rămâne în pasivitate, ci prin
depunerea diligențelor necesare să asigure respectarea concretă și efectivă a dreptului la apărare al persoanei în
cauză.
Așa fiind, Curtea constată că legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiției reglementarea obligatorie a
asistenței juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispozițiilor relative la asistența juridică
obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil.
În acest context, Curtea observă că prin legiferarea unui termen înăuntrul căruia se poate invoca
nulitatea absolută în cazul neasistării de către un apărător, deși legea prevede obligativitatea acestui lucru, se
ajunge la o situație contradictorie. Astfel, legiuitorul instituie un termen care limitează posibilitatea invocării
nulității absolute, deși prezumă absolut că persoana prezentă la dezbateri necesită asistența unui avocat pentru a
putea realiza o apărare efectivă, apărare care presupune inclusiv invocarea nulităților. Or, inclusiv în
jurisprudența instanțelor judecătorești s-a reținut că dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea
procesului penal, importanța lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, fără garanții
procedurale, autoritățile judiciare având obligația de a asigura acest drept. Asigurarea reală a apărării este o
garanție, o premisă sigură a cercetării obiective și complete a probelor, o condiție sine qua non a aflării
adevărului, a apărării drepturilor și intereselor legale ale acuzatului, creând condiții necesare emiterii unei
sentințe legale și temeinice.
Așa fiind, Curtea constată că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate ridica excepția
nulității absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza procedurii camerei preliminare, deși legea
prevedea obligativitatea acestui lucru, legiuitorul golește de conținut însuși dreptul fundamental la apărare,
asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, deși
nerespectarea obligației de către organul judiciar este sancționată de legiuitor cu nulitatea absolută, sancțiunea
aplicabilă apare ca fiind lipsită de eficiență în condițiile instituirii unui termen (încheierea procedurii în camera
preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei
preliminare a dispoziției referitoare la obligativitatea asistării de către avocat.
În continuare, Curtea observă că printre cazurile de nulitate absolută care pot fi invocate în orice stare a
procesului se numără și cel reglementat de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală
referitor la neparticiparea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii.
Astfel cum s-a arătat, dispozițiile art. 90 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de
asistență juridică obligatorie, aplicabile inclusiv în cursul procedurii în camera preliminară. Pe de altă parte,
potrivit art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, la expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) și (3) ale
aceluiași articol, dacă s-au formulat cereri sau excepții ori dacă a ridicat excepții din oficiu, judecătorul de
cameră preliminară stabilește termenul pentru soluționarea acestora, cu citarea părților și a persoanei vătămate și
cu participarea procurorului. Din dispozițiile anterior menționate rezultă că nesocotirea ambelor dispoziții legale
poate surveni în procedura de cameră preliminară, încălcarea fiind sancționată în ambele cazuri cu nulitatea
absolută. Cu toate acestea, Curtea constată că legiuitorul a reglementat diferit momentul până la care poate fi
invocată nulitatea absolută, în funcție de dispozițiile procedurale încălcate. Astfel, în condițiile în care aceste
dispoziții nu au fost respectate în cadrul aceluiași proces, se ajunge la situația în care, având în vedere distincția
realizată de legiuitor în ceea ce privește termenul de invocare a nulității absolute, nulitatea absolută ce derivă din
lipsa asistării inculpatului sau a celorlalte părți, atunci când acest lucru este obligatoriu potrivit legii, va putea fi
1
invocată până la încheierea procedurii în camera preliminară [potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de
procedură penală], pe când nulitatea absolută ce derivă din neparticiparea procurorului, atunci când participarea
sa este obligatorie potrivit legii, va putea fi invocată atât în cadrul camerei preliminare, cât și în cursul judecății
[potrivit art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală].

2. Curtea constată că nerespectarea interdicției absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale
ale art. 102 alin. (1) - potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi
folosite "în cadrul procesului penal" - și a dispozițiilor art. 101 alin. (1) - (3) din Codul de procedură penală
privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor
procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza
camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența
inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a
loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-
se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului
penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică
competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele
menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în
cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării
nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în
care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea
neputând fi acoperită. (DEC. nr. 802/2017, M. Of. nr. 116 din 06 februarie 2018)

3. DEC. nr. 302/2017 (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017): Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile
art. 218 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților
absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a
organului de urmărire penală, este neconstituțională.
În legătură cu dispozițiile referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de
urmărire penală, Curtea observă că începând cu Codul de procedură penală din 1936 și până la 1 februarie 2014
(deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumție absolută că încălcarea acestor norme
produce o vătămare. În doctrină, s-a subliniat faptul că unele dintre dispozițiile care reglementează desfășurarea
procesului penal au fost selectate de legiuitor și înscrise în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din
1968, încălcarea lor fiind considerată atât de gravă, încât atrăgea întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu
încălcarea lor. 
Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispozițiilor ce reglementează cazurile de nulitate absolută,
concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispozițiilor referitoare la
competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare
atât de gravă încât să determine incidența nulității absolute.
(…)
Curtea reține că, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori,
după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței
care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Având în
vedere aceste aspecte, Curtea constată că urmărirea penală în cazul infracțiunilor de o complexitate redusă este
prevăzută în competența parchetelor ce funcționează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracțiunilor
complexe, competența de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcționează pe lângă instanțe de
grad superior. 
(…)
Curtea apreciază că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să
supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competența unui parchet ierarhic
superior. De altfel, chiar dispozițiile art. 325 din Codul de procedură penală permit preluarea de către un parchet,
în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competența
sa, dar, numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are
competența de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.
(…)
Curtea constată că reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce
decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta
deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite
prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe
care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept
substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență. (…)
Astfel, deși este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a
normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură
încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de
competență, Curtea observă că, pentru buna desfășurare a activității organelor judiciare, se impune respectarea
fermă a competenței lor materiale și după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competența
2
materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este
administrată justiția.
(…)
Pe de altă parte, Curtea reține că incidența nulității relative în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare
la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o
invocă obligația dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, a dovedirii
unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziției, a dovedirii imposibilității înlăturării acestei
vătămări altfel decât prin desființarea actului. 
(…)
Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de
către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se
transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio
diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. 

4. DEC. nr. 554/2017 (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017): Soluția legislativă cuprinsă în
dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a
nulității relative, este neconstituțională.
Dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie regula potrivit căreia
judecătorul/instanța nu poate lua în considerare, din oficiu, încălcările normelor ce reglementează desfășurarea
procesului penal, chiar dacă aceste încălcări ar fi de natură a afecta aflarea adevărului și justa soluționare a
cauzei. 
Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură
penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, aduce atingere prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept - în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă - și
principiul legalității și ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiției, pentru motivele arătate în continuare. 
Astfel, Curtea reține că nulitățile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul
fundamental al legalității, sunt atașate fiecărei norme ce reglementează desfășurarea procesului penal, așa încât o
examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a Codului de procedură penală. 
Dispozițiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităților relative și care joacă
un rol important în desfășurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a
principiilor sau a altor cerințe care asigură organizarea și desfășurarea procesului penal (cu excepția celor aflate
sub protecția nulității absolute), competența organelor judiciare (cu excepția celor aflate sub protecția nulității
absolute), sesizarea organelor judiciare, forma și conținutul actelor procedurale (cu excepția celor aflate sub
protecția nulității absolute), procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale, precum și administrarea
probelor. 
(…)
Curtea constată că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre
exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condițiilor de formă ale actului (lipsește mențiunea privind
organul judiciar care a dispus-o, lipsește semnătura organului judiciar, lipsește dispozitivul încheierii etc.);
nerespectarea normelor de competență funcțională, materială, personală (autorizarea obținerii unei probe de către
judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi și libertăți; delegarea nelegală a atribuției de
dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie
sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancționarea
procedurală a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de
percheziție și percheziția ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză și expertiza, declarația persoanei și
procedura audierii, procesul- verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate și mandatul tehnic etc.). 
Așadar, excluderea probelor nu este o sancțiune de sine-stătătoare, ci este un efect al constatării nulității
mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. (…) În consecință, pentru a se
dispune excluderea unei probe trebuie constatat că aceasta a fost obținută în mod nelegal; pentru a se constata că
proba a fost nelegal obținută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de
probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea
relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată,
într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulității atrage menținerea ca legal a
mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu
face imposibilă excluderea probei, deoarece un mijloc de probă/procedeu probatoriu legal care obiectivează o
probă obținută nelegal ar fi o contradicție în termeni. Astfel, deși, în realitate, este viciată, proba menținută poate
contribui la stabilirea, în mod eronat, a situației de fapt. 
În aceste condiții, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) din
Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, încalcă prevederile art. 1
alin. (3) și (5) și ale art. 124 din Constituție, împiedicând judecătorul/instanța de judecată să ia în considerare din
oficiu încălcarea dispozițiilor legale a căror nerespectare este de natură a atrage nulitatea relativă a actului, cu
excepția situațiilor expres prevăzute de lege. 
Având în vedere importanța fazei procesuale a camerei preliminare și a rolului pe care judecătorul de
cameră preliminară îl ocupă în cadrul procesului penal, în condițiile în care rezultatul procedurii în camera
3
preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către
organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv
pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului, Curtea reține că nu există nicio justificare obiectivă și
rezonabilă a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care
atrag nulitatea relativă. 

2. DECIZII RIL / HP
1. D.R.I.L. nr. 14/2018 (M. Of. nr. 765 din 05 septembrie 2018). De plano, Înalta Curte de Casație și
Justiție apreciază că, în raport cu dispozițiile explicite ale art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală,
potrivit cărora nulitățile relative intervenite în cursul urmăririi penale pot fi invocate până la închiderea
procedurii de cameră preliminară, nu se poate susține că astfel de cereri trebuie invocate doar în cursul urmăririi
penale, de îndată ce partea a luat cunoștință de acestea.
Acesta este și un argument în favoarea soluției că termenul de formulare a cererilor și excepțiilor nu este
unul de decădere, ci de recomandare, deoarece procedura de cameră preliminară nu se încheie la termenul
acordat de judecător pentru formularea cererilor și excepțiilor.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, nefiind vorba de un termen de decădere, este
permisă și suplimentarea cererilor și excepțiilor după expirarea termenului prevăzut de art. 344 alin. (2) din
Codul de procedură penală, dar nu mai târziu de momentul dezbaterii cererilor și excepțiilor în fața judecătorului
de cameră preliminară.
După momentul dezbaterilor asupra cererilor și excepțiilor, până la data pronunțării soluției de către
judecătorul de cameră preliminară, cererile și excepțiile nu ar mai putea fi formulate, deoarece acestea nu au fost
puse în discuție contradictorie.
Singura excepție o reprezintă invocarea unor cazuri de nulitate absolută, care pot fi iterate și în calea de
atac a contestației, chiar dacă nu au fost formulate în fața judecătorului de cameră preliminară de la fond.
Noțiunea de închidere a procedurii de cameră preliminară trebuie definită ca fiind momentul procesual
la care judecătorul dezbate cererile și excepțiile, conform art. 345 din Codul de procedură penală.
Dacă termenul stabilit de judecător în procedura scrisă pentru depunerea cererilor și excepțiilor nu este
unul de decădere, acest efect îl produce încheierea pronunțată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală.
Ca atare, cererile și excepțiile formulate de părți până la închiderea procedurii camerei preliminare nu ar
putea fi suplimentate în calea de atac a contestației formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de
cameră preliminară de la instanța de fond, cu excepția mai sus arătată.
(…)
În legătură cu termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, la care face
trimitere textul anterior citat, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că aceste termene nu sunt unele de
decădere, ci au caracter de recomandare. În acest sens se apreciază că termenul stabilit de judecătorul de cameră
preliminară este unul judiciar, iar nu legal, părțile având posibilitatea invocării de cereri sau excepții noi chiar la
termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialității procedurii.
Și dispozițiile procedurale privitoare la regimul nulităților pledează în sensul posibilității invocării
acestora la momente procesuale diferite decât cel limitat de art. 344 din Codul de procedură penală.
(…)
Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că invocarea
cererilor și excepțiilor cu depășirea termenului judecătoresc, dar anterior pronunțării încheierii de soluționare a
procedurii de cameră preliminară, nu echivalează cu o neformulare a cererilor, judecătorul fiind dator să se
pronunțe asupra celor invocate.
(…)
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, când pentru exercitarea
unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul
dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.
Se constată faptul că acest text face referire expresă doar la termenele legale, nu și la cele judecătorești,
sancțiunea decăderii neputând opera în acest caz, deoarece legea penală este de strictă interpretare și, ca atare, nu
trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.

2. D.C.D. nr. 3/2019 (M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019) Participarea procurorului necompetent
conform legii la ședințele de judecată echivalează cu neparticiparea procurorului și determină incidența
sancțiunii nulității absolute prevăzute în art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

3. JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ
1. În conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 - potrivit căreia este neconstituțională
soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria
nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a
organului de urmărire penală - încălcarea dispozițiilor privind competența de punere în executare a măsurilor de

4
supraveghere tehnică, inclusiv din punct de vedere al concursului tehnic realizat de alte organe specializate, se
sancționează cu nulitatea absolută, iar Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016 poate fi invocată în condițiile
art. 281 C. proc. pen., care reglementează nulitățile absolute.
(…)
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 2 judecători de cameră preliminară are în vedere faptul
că, mai înainte de finalizarea urmăririi penale prin întocmirea rechizitoriului în prezenta cauză, în M. Of. nr. 566
din 17 iulie 2017 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care a fost admisă
excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit.
b) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la
competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.”
Luând în considerare efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, statuat de dispozițiile art.
147 alin. (4) din Constituția României, art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se constată că, și
în absența intervenției legiuitorului - conform art. 147 alin. (1) din Constituția României - asupra textului de lege
constatat neconstituțional, respectiv în absența unei dispoziții legale exprese, nulitatea absolută nu mai poate fi
aplicată decât în conformitate cu decizia instanței de control constituțional.
(…)
Pe cale de consecință, încălcarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., prin punerea în
executare a măsurilor de supraveghere de către alte organe decât procurorul sau organele de cercetare penală ale
poliției judiciare, atrage nulitatea absolută a actelor astfel efectuate, prin aplicarea art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc.
pen. - în forma stabilită ca fiind constituțională prin Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale ( I.C.C.J., s.
pen., completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 31/C din 27 septembrie 2018, www.scj.ro).

2. Audierea unui martor în lipsa avocatului inculpatului, care nu a fost încunoștințat cu privire la
audiere, nu atrage nulitatea absolută, ci nulitatea relativă, în condițiile art. 282 C. proc. pen. 
(…)
În ceea ce privește nelegalitatea administrării probelor, inculpații A. și B. au solicitat excluderea
declarației martorei S. din data de 29 ianuarie 2016, întrucât a fost obținută cu nerespectarea dispozițiilor art.
102 alin. (2) C. proc. pen., martora fiind audiată în lipsa apărătorului inculpaților.
Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că nu orice
încălcare a dispozițiilor legale atrage incidența sancțiunii excluderii probei. Din dispozițiile art. 102 alin. (2) și
(3) C. proc. pen. reiese că sancțiunea excluderii probei este strâns legată de incidența nulității. Probele pot fi
excluse dacă actul prin care s-au dispus sau prin care acestea au fost administrate este lovit de nulitate absolută
sau relativă. Omisiunea încunoștințării avocatului nu reprezintă un caz de nulitate absolută, iar incidența nulității
relative este condiționată, conform art. 282 alin. (1)-(3) C. proc. pen., și de existența cumulativă a unui interes
procesual propriu al inculpatului în respectarea acelei dispoziții, a unei vătămări efective aduse caracterului
echitabil al procesului și, în fine, a unei anumite gravități a vătămării, care să reclame anularea actelor ca unic
remediu pentru înlăturarea sa.
Or, în cauza de față, avocatul a luat cunoștință de faptul că martora a fost audiată în absența sa încă din
faza de urmărire penală, când a solicitat fotocopierea dosarului și nu a formulat cerere de reaudiere a acesteia de
către procuror în prezența sa și nici plângere în baza art. 95 alin. (1) C. proc. pen.
De altfel, inculpații A. și B. nu au indicat care este vătămarea produsă și nici care ar fi motivul pentru
care aceasta nu poate fi înlăturată prin audierea martorei respective în cursul judecății.
Concluzionând asupra acestui aspect, judecătorul de cameră preliminară constată că nu sunt întrunite
condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune sancțiunea excluderii declarației martorei S. (I.C.C.J., s. pen.,
judecător de cameră preliminară, încheierea nr. 169 din 21 februarie 2017, www.scj.ro).

4. SPEȚE DE REZOLVAT
1. Inculpatul este trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni de omor, prevăzută de art. 188
Cod penal. În procedura de cameră preliminară invocă nulitatea urmăririi penale, arătând că actele au fost
întocmite de organe de cercetare penală, care nu erau competente din punct de vedere material și funcțional.
Care este termenul maxim în care poate fi formulată o astfel de cerere? Care este sancțiunea aplicabilă?
Care va fi soluționa pronunțată de judecătorul de cameră preliminară?
- Procurorul de la parchetul de pe langa Tribunal – are competenta in urmarirea penala.
- Nulitate absoluta – se poate invoca in orice stare a procesului penal
- Decizia art 281 cod procedura penala
- Trimiterea dosarului pentru refacerea.

2. Inculpatul este trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni de viol. Nici acesta și nici
persoana vătămată nu formulează cereri și nu invocă excepții în procedura de cameră preliminară. Cu toate
acestea, judecătorul de cameră preliminară invocă din oficiu nulitatea expertizei medico-legale psihiatrice,
întrucât la momentul la care i s-a solicitat acordul în vederea realizării acesteia, inculpatul, în vârstă de 15 ani,
nu a fost asistat de un reprezentat legal. Poate invoca judecătorul o astfel de excepție, atât timp cât nici una

5
dintre părți și nici persoana vătămată nu au făcut-o? Care este sancțiunea care poate fi dispusă? Care va
fi soluția judecătorului?
- Este obligatorie expertiza medico legala a inculpatului in varsta de 15 ani
- Prezumtie relativa a lipsei de discernamant
- Nulitate relativa – art. 282
- Solutia judecatorului va fi admisa
-
3. Judecătorul de drepturi și libertăți admite propunerea procurorul și dispune prelungirea arestării
preventive a inculpatului, pe o durată de 30 de zile? Inculpatul formulează contestație și arată că în mod
nelegal discutarea propunerii de prelungire a arestării sale preventive s-a desfășurat în ședință publică. Ce
soluție se va pronunța în contestație? Care este sancțiunea aplicabilă?

4. Inculpatul este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de viol. Avocatul ales al
acestuia formulează cereri și invocă o serie de excepții legate de legalitatea actelor de urmărire penală și de
legalitatea și loialitatea probelor, pe care le trimite la dosarul aflat în faza camerei preliminare. Judecătorul de
cameră preliminară fixează termen pentru soluționarea cererilor și excepțiilor formulate. La termenul stabilit,
avocatul ales al inculpatului nu se prezintă, fiind prezent doar inculpatul, care pune concluzii în sensul
admiterii celor invocate de apărătorul său ales. Judecătorul de cameră preliminară respinge cererile și
excepțiile formulate. În ce tip de ședință se dezbat cererile și excepțiile formulate? Prin ce tip de hotărâre
dispune judecătorul de cameră preliminară? Care este termenul de declarare a contestației? Cine
soluționează contestația? Poate invoca inculpatul în contestație lipsa asistării sale de către avocat? Care
este sancțiunea ce poate fi aplicată? Care este termenul limită până la care poate fi invocată soluționarea
în lipsa avocatului inculpatului? Ce soluție se va da în contestație?

- camera de consiliu, fiind in camera preliminara (prima intrebare)

- incheiere motivata (a doua intrebare)

- termenul e de 48 de ore – fiind un termen de procedural

5. În faza de judecată, inculpatul, prin apărătorul său ales, invocă nulitatea probei constând în
procesul-verbal de percheziție domiciliară, motivat de faptul că aceasta nu a fost încuviințată de către un
judecător de drepturi și libertăți, fiind efectuată în faza de urmărire penală. Procurorul susține că o astfel de
cerere trebuia făcută în procedura de cameră preliminară. Este admisibilă o astfel de cerere? Care va fi
soluția pronunțată de către instanță?