INTREPRINDERI MICI SI MIJLOCII

IN MEDIUL RURAL

Programe operationale in mediul rural

 Cuprins

1. Rolul şi importanţa IMM-urilor

1.1 Definirea intreprinderilor mici si mijlocii
1.2 Importanţa economică si socială a IMM
1.3 Perspectivele IMM-urilor
1.4 Procesul de reformă şi dezvoltare a IMM-urilor
2. Descrierea generală a spaţiului rural
3. Structura economiei rurale
4. Dezvoltarea rurală durabilă
5. Conceptul de proces de producţie si de muncă in unităţile industriei rurale
6. Fonduri structurale pentru micro-intreprinderi
7. Bibliografie

1. Rolul şi importanţa IMM-urilor

1.1 Definirea înterprinderilor mici şi mijlocii

În ultimul deceniu s-a înregistrat o dezvoltare importantă a micilor afaceri care au luat
amploare în statele din S-E Asiei. Ca urmare a dezvoltării acestui sector a crescut
prosperitatea, creşterea nivelului de trai şi o dezvoltare importantă atât a acestor state cât şi a
celor industrializate.

P. Drucker spunea că “micile afaceri reprezintă catalizatorul principal al creşterii

economice.” Aceste mici afaceri contribuie în bună măsură la realizarea unor obiective
fundamentale ale oricărei economii naţionale.

IMM-urile joacă un rol însemnat în economie din următoarele motive:

- Supleţea structurilor care le conferă o capacitate ridicată de adaptare la fluctuaţiile
mediului economic;
- Întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o reţea industrială regională,
ceea ce contribuie pe de o parte la dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă
parte la reducerea şomajului şi creşterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă;
- Dimensiunea lor redusă, care contribuie la evitarea birocraţiei excesive şi la evitarea
dezumanizării;
- IMM-urile formează la nivelul individual un ansamblu mult mai uşor de controlat/condus.

Nu există o definiţie unanim recunoscută a IMM-urilor. Pentru a fi considerată

mică/mijlocie o afacere trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Definirea IMM-urilor, are în vedere următoarele aspecte:
- dimensiunea afacerii: cifra de afaceri, capital social, numărul de personal, profitul, (cel
mai important/frecvent criteriu utilizat este cel al numărului de personal).
- unitatea de conducere: Confederaţia generală a întreprinderilor mici şi mijlocii
(Confederation General PME) afirmă că IMM este o întreprindere stăpânită şi condusă de 1
persoană. Statisticile arată că 45% au fost create şi conduse de una şi aceiaşi persoană.
 Definiţia IMM-urilor: sunt organisme cu vocaţie industrială sau comercială cu un
centru de profit şi cu o singură activitate.
În aprecierea mărimii unei întreprinderi se au în vedere criterii cantitative şi
calitative:
- cantitative: volumul vânzărilor, numărul salariaţilor, profit
- calitative: la atingerea unui anumit nivel al productivităţii muncii, atingerea unui anumit
grad al unităţii în mediul economic, la atingerea unui anumit nivel de comportament.
În SUA întreprinderile sunt considerate mici şi mijlocii dacă numărul proprietarilor
(persoanelor) este între 1-20; au o localizare geografică bine determinată, managementul este
independent, separat de proprietar, iar cifrele de afaceri se învârt în jurul a câtorva milioane de
dolari.
În UE criteriul principal este cel al numărului de salariaţi clasificat pe 3 categorii:
- micro-întreprindere: 1-9 salariaţi
- întreprinderi mici: 10-99 salariaţi
- întreprinderi mijlocii: 100-499 salariaţi.
România a preluat parţial acest criteriu de clasificare:
- micro-întreprindere: 1-9 salariaţi
- întreprinderi mici: 10-49 salariaţi
- întreprinderi mijlocii: 50-249 salariaţi.
Cadrul legal de funcţionare a IMM-urilor este asigurat prin Legea 133/1999 privind
stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-urilor. IMM-urile
îşi desfăşoară activitatea în sfera: producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Aceste întreprinderi pot înfiinţate în orice domeniu de activitate, în general servicii,
construcţii generale, comerţ cu amănuntul sau ridicata. În servicii ele oferă servicii
specializate cu un pronunţat caracter tehnic (exemplu: saloane de coafură şi cosmetică, atelier
de reparaţii a încălţămintelor, spălătorii etc.). Aceste servicii pot fi oferite atât consumatorilor
individuali cât şi întreprinderilor.
În comerţul cu amănuntul IMM-urile oferă mărfuri spre vânzare direct consumatorilor
şi ele se pot clasifica în: lanţuri de magazine sau unităţi independente.
În comerţul cu ridicata sunt de regulă intermediari între producţie şi comerţul cu
amănuntul. De regulă în construcţii şi industria prelucrătoare există puţine IMM-uri datorită
costurilor ridicate şi datorită ciclurilor de producţie relativ lungi.
 Organizarea internă a IMM-urilor este influenţată în mod fundamental de două
aspecte:
a) În 80% din cazuri conducerea este asigurată de proprietar ceea ce împiedică într-o anumită
măsură apariţia şi manifestarea disocierii de autoritate.
b) Salariaţii sunt slab sau puţin sindicalizaţi ceea ce contribuie la formarea unor relaţii
privilegiate între salariaţi şi proprietari. Această relaţie este influenţată de personalitatea
conducătorului.
Organizarea şi structura IMM-urilor depind de interacţiunea dintre întreprindere şi
familia proprietarului, apare necesitatea obiectivă de a gestiona cu mare grijă această
interacţiune.
Această situaţie indică mai multe probleme:
- menţinerea concentrată (eficace) a puterii la nivelul fiecărei generaţii.
- succesiunea şi transpunerea (transmiterea) puterii.
- gestionarea unei politici de personal care să permită coexistenţa relaţiilor familiale şi
nefamiliale.
- compatibilitatea evoluţiei întreprinderii cu evoluţia familiei.

În general se conturează în viaţa economică două tipuri de IMM:

1) Mica întreprindere tradiţională care de regulă nu are o strategie pe termen lung, are o
piaţă restrânsă de desfacere, iar procesele de realizare a bunurilor şi eventuala linie de
dezvoltare sunt transmise prin experienţă din generaţie în generaţie.
2) Noul tip de IMM (IMM-urile moderne) pun în aplicare o tehnologie de vârf, caută
pieţe noi, se orientează spre găsirea unui crenel tehnologic, spre crearea de produse mai bine
adaptate destinaţiei lor, produse de calitate superioară însoţite de un service superior mai ales
în ceea ce priveşte fiabilitatea, rezistenţa şi finisajele. IMM-urile moderne de regulă prezintă
competenţă în realizarea unui produs complex, competenţă dobândită fie prin studii de
specialitate ale angajaţilor fie prin aptitudini deosebite şi experienţa acestora.

1.2 Importanta economica si sociala a întreprinderilor mici si mijlocii

Importanta deosebita acordata IMM în majoritatea tarilor dezvoltate se datoreaza unor

solide fundamente economice si sociale. Întreprinderile mici si mijlocii sunt mult mai
receptive la nevoile pietei, mai adaptabile la modificari si inovatii, raspund mai bine
exigentelor consumatorilor, aducând o îmbunatatire semnificativa mediului concurential.
Fiind un segment economic creator de noi locuri de munca în sectoare de activitate supuse
unor mutatii structurale importante, IMM contribuie la stabilitatea sociala a zonei respective.
IMM au un important rol în asigurarea flexibilitatii marilor întreprinderi, în sporirea
caracterului concurential al unor piete. În perioadele de recesiune economica, IMM creeaza
mai multe locuri de munca decât întreprinderile mari si gestioneaza mai bine forta de munca.
Marile întreprinderi fractioneaza procesul de productie în vederea alocarii optime a
capitalurilor. Pe aceasta cale îsi asigura controlul global asupra întregului flux de fabricatie
prin modernizarea echipamentelor si reorganizarea fluxurilor de productie. În tarile dezvoltate
acestea cedeaza IMM-urilor unele operatii ale fluxurilor tehnologice, din ratiuni de
rentabilizare a executarii lor (în special unele repere, subansamble sau a unor activitati
auxiliare). Astfel, în industria automobilelor, o parte crescânda a mijloacelor tehnice si
financiare ale unor mari firme este destinata activitatilor din proiectarea si comercializarea
ciclului de fabricatie. Executarea pieselor, reperelor, subansamblelor se face în IMM, iar
asamblarea acestora revine în sarcina întreprinderilor mari de montaj si finisare a
autovehicolelor care efectueaza investitii importante în automatizarea fluxurilor de fabricatie.
Cooperarea între întreprinderi se diversifica si se realizeaza pe noi coordonate în
conditiile dezvoltarii IMM.
Întreprinderile mici si mijlocii gestioneaza mai bine forta de munca, dovedind mai
multa flexibilitate datorita modului specific de organizare si legislatiei muncii. Se practica
cedarea de catre întreprinderile mari catre IMM a fabricarii unor repere, subansamble care în
acest mod sunt realizate la costuri de productie mai mici datorita nivelului mai redus al
salariilor. În industriile de proces si pe santierele navale se utilizeaza munca în regie, conform
careia IMM furnizeaza personal muncitor întreprinderilor mari pentru executarea anumitor
lucrari.
Administrarea IMM de catre proprietari face ca sistemul de luare a deciziilor sa fie
foarte suplu si sa depinda direct de talentul si capacitatile manageriale ale patronului.
Structura organizatorica a IMM este simpla, usor adaptabila, asigurând o mai mare mobilitate
în utilizarea fortei de munca, un nivel mai bun de implicare a acesteia, stimulând initiativa
individuala. Gestiunea personalului este mai putin costisitoare, existând posibilitatea ca în
perioadele de recesiune sa se reduca salariile, mentinându-se numarul locurilor de munca.
 Decizia de marire a capitalului în IMM prin apelare la persoane straine familiei este
foarte rara si, când aceasta decizie este luata sunt evitati pe cât posibil partenerii financiari sau
bancari, datorita riscului de dependenta. Totusi, partea capitalului detinut de conducator si
familia acestuia este cu atât mai mare cu cât firma este mai mica, sporindu-le vulnerabilitatea.
Nivelul redus al capitalului IMM, în raport cu cel al întreprinderilor mari, explica
alegerea acelor domenii de activitate în care raportul capital-munca este mai mic, barierele de
intrare sunt mai reduse, iar rata de crestere este mai mare decât media pe economie.
Flexibilitatea mare a IMM este legata de dimensiunile lor si implicit de structura
organizatorica, de caracteristicile echipamentelor din dotare. De fapt, acesta este cel mai
important avantaj al IMM, deoarece le confera o capacitate mare de adaptare la un mediu
economic complex, caracterizat prin presiune concurentiala si prin evolutie tehnologica
rapida.
Datorita acestor avantaje pentru societate, în diferite tari se acorda facilitati speciale în
cazul înfiintarii IMM.

1.3 Perspectivele IMM-urilor

Deşi în ultimul timp acest sector a înregistrat un recul în economia românească, se va

accentua importanţa IMM-urilor cel puţin din următoarele considerente:
- Există o tendinţă de modificare a ponderilor între ramurile economiei naţionale în
favoarea serviciilor (a revenit la modă activitatea de servicii).
- S-au creat asociaţii care reprezintă şi apără interesele IMM-urilor (acestea dau semne că
funcţionează). Exemplu: Agenţia Naţională a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (organizaţie
guvernamentală); Centrul Român pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii (organizaţie
neguvernamentală) etc. .
- Au apărut şi apar publicaţii de specialitate pentru IMM-uri.
- Au început să apară specialişti pregătiţi în mod deosebit pentru activitatea în IMM-uri.
- Legea 133/1999 precum şi celelalte acte normative şi legi sau ordonanţe au oferit o serie
de facilităţi pentru IMM-uri (finanţare de programe pentru pregătire profesională, facilităţi la
acordarea de credite, alte facilităţi economico-financiare în special impozitul pe profit).

Pot apărea probleme (neajunsuri) în activitatea IMM-urilor cum ar fi:

- Managerii (conducătorii) nu au pregătirea necesară.
- Lipsa resurselor financiare.
- Deficienţele activităţii de marketing.
- Pot apărea dificultăţi în recrutarea personalului.
- Pachet salarial (nemotivant) faţă de firmele mari.
- Sunt mai instabile (rată mare de apariţie (creare) şi disparţie (faliment)).

Consecinţele unui faliment sunt prezente:

a) în plan material.
b) în plan psihologic: de regulă un patron care a dat faliment nu se apucă prea repede de o
altă afacere.
c) Poate avea şi efecte sociale: reducerea locurilor de muncă, dispariţia anumitor produse de
pe piaţă.

Cauzele falimentului pot fi multiple, unele au caracter obiectiv altele subiectiv.

Printre cauzele falimentului unui IMM amintim următoarele:
- Caracteristicile întreprinzătorului: lipsa abilităţilor sale atât în plan organizatoric
cât şi în plan profesional;
- Incapacitatea de a gestiona resursele de care dispune precum şi incapacitatea de a
previziona nivelul acestora;
- Mediul extern al firmei care îşi manifestă prezenţa prin factorii săi perturbatori.

1.4 Procesul de reformă şi dezvoltare a IMM-urilor

În România procesul de reformă s-a desfăşurat pe două coordonate:

- S-a urmărit privatizarea întreprinderilor de stat
- Dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii

Din păcate nu s-a înregistrat nici un succes deosebit pe aceste coordonate, dar s-a
obţinut o anumită coerenţă. În acest proces de reformă au apărut probleme legate de ponderea
mică a IMM-urilor în industrie (risc mai mare), probleme de restructurare, de lipsa
subvenţiilor sau insuficienţa acestora precum şi de slaba dezvoltare sau lipsa unor instrumente
de susţinere a IMM-urilor.

Instrumente de susţinere a IMM-urilor:

1) Incubatoarele de afaceri. Este un laborator economic care oferă asistenţă IMM-urilor şi
care contribuie la stimularea şi cultivarea talentului de întreprinzător. Pun la dispoziţie
asistenţă şi spaţiu pentru schimbul de idei, cursuri de pregătire şi perfecţionare, programe de
pregătire pentru manageri şi salariaţi, oferă consultanţă gratuită şi uşurează contactele cu
bănci şi parteneri.
2) Agenţiile de consultanţă care oferă sprijin IMM-urilor în:
- testarea aptitudinilor întreprinzătorului,
- elaborarea planului de afaceri,
- cursuri de pregătire în domeniul afacerilor,
- oferă informaţii necesare pentru începerea afacerilor

2. Descrierea generală a spaţiului rural

Descrierea generală a spaţiului rural este necesară deoarece acesta prezintă

caracteristici diferite, atât din punct de vedere fizic, dar mai ales social. Spaţiul rural din
România este format din suprafaţa administrativă a celor 2688 de comune şi 12751 de sate.
Comuna este unitatea administrativă de bază în teritoriul căruia se implementează politica
rurală.
Populaţia medie a unei comune este de 3.780 de locuitori, dar există o mare varietate a
comunelor din România sub aspectul dimensiunilor demografice. O comună este formată din
mai multe sate. În medie, revin 4,7 sate pe o comună. Peste jumătate din comune (55,4%) sunt
formate din 1-4 sate, iar 6,2% din comune au mai mult de 10 sate. Satele prezintă o mare
diversitate sub aspectul numărului de locuitori. Dimensiunea acestora variază, de la cele care
au doar câţiva locuitori, până la sate cu peste 7000-9000 de locuitori. Predomină satele cu
puţini locuitori, numărul mediu de locuitori al unui sat fiind de cca 800. Suprafaţa spaţiului
rural însumează 212,7 mii km2, reprezentând peste 89% din suprafaţa ţării, având o populaţie
de 10,14 milioane locuitori care reprezintă 45% din populaţia ţării, rezultând o densitate
relativ slabă, de sub 48 locuitori/km2.
În ultimii 30 de ani populaţia rurală s-a redus cu 16%, în acelaşi timp crescând
populaţia din urban cu cca 70%.
Densitatea populaţiei în mediul rural este în general scăzută, nivelul mediu fiind de
47,7 locuitori/km2, de peste 10 ori mai redusă decât densitatea medie din urban (484,8
locuitori/km2). Aceasta variază în primul rând în funcţie de formele de relief. Densitatea este
foarte scăzută în comunele din perimetrul munţilor Carpaţi, Dobrogea (sub 50 sau chiar sub
30 locuitori/km2). În Delta Dunării şi în câteva zone montane trăiesc sub 8 locuitori/km2,
fiind zone cu o reţea slabă de localităţi.
Structura pe sexe a populaţiei rurale este relativ echilibrată, numărul femeilor fiind
aproape egal cu cel al bărbaţilor 5,03 milioane sunt bărbaţi (49,6%) şi 5,10 milioane sunt
femei (50,4%). În ceea ce priveşte structura pe vârste a populaţiei rurale aceasta este
caracterizată printr-un proces accentuat de îmbătrânire demografică. Vârsta medie a populaţiei
rurale este ridicată (cca 38 ani) şi în continuă creştere. Populaţia care a depăşit vârsta de 50
ani este foarte numeroasă: 1 din 3 persoane din rural se încadrează în această categorie de
vârstă, faţă de 1 din 5 din urban. Procesul de îmbătrânire a apărut pe măsura scăderii
numărului de persoane mature, ca urmare a emigrărilor masive din ultimele 3 decenii, şi s-a
accentuat în ultimii ani prin restrângerea numărului de naşteri.
Există şi un aspect pozitiv în structura pe vârste, cu manifestare temporară.
Contigentul numeros de tineri de 15-29 de ani, care nu au mai emigrat din sate după 1990, a
intrat în categoria resurselor de muncă, contribuind la întinerirea semnificativă a forţei de
muncă din rural.
Populaţia din mediul rural participă la activitatea economică în proporţie de peste
57%, în timp ce populaţia urbană avea o rată a participării de numai 47%. Rata mare de
activitate în rural este rezultatul prezenţei agriculturii ca ramură economică predominantă, cu
grad scăzut de tehnicizare. În mediul rural, ramura agriculturii domină net ca activitate
economică, ocupând circa 70% din forţa de muncă. Cea mai mare parte din populaţia ocupată
în agricultură îşi desfăşoară activitatea în cadrul gospodăriilor proprii: 46,6% din agricultori
sunt lucrători pe cont propriu, reprezentând şefii de exploataţie agricolă individuală. O altă
parte, aproape la fel de mare – 43,8% din agricultori este reprezentată de membrii de familie
nerenumeraţi. Se poate spune că agricultura se practică aproape în totalitate (de către 90,4%
din agricultori) în gospodăriile familiale, împreună cu membrii familiei. Pe lângă agricultură,
care constituie activitatea economică principală, în spaţiul rural se desfăşoară şi alte activităţi
neagricole dar fără ca acestea să fie extinse. Exceptând industria extractivă şi energetică,
activităţile neagricole se desfăşoară în întreprinderi mici şi mijlocii. Numărul unităţilor care
desfăşoară activităţi meşteşugăreşti şi de prestări servicii a descrescut accentuat (cu
aproximativ 46% faţă de 1989).
În ceea ce priveşte infrastructura fizică şi socială din mediul rural, aceasta se
caracterizează printr-un grad accentuat de subdezvoltare. Din punct de vedere al modului de
locuire situaţia este gravă; 84% din totalul locuinţelor sunt lipsite de dotări cu instalaţii de apă
în interior şi 62% din clădirile de locuit sunt realizate din materiale nerezistente.
Sub aspectul echipării tehnice a localităţilor putem menţiona faptul că: marea
majoritate a drumurilor comunale sunt modernizate şi peste 61% din populaţia rurală nu are
acces direct la reţeaua majoră rutieră şi feroviară; reţeaua de alimentare cu apă potabilă este
insuficientă şi necorespunzătoare – 57% din numărul total de comune nu beneficiază de
instalaţii de alimentare cu apă în sistemul public, iar acolo unde există instalaţii, acestea se
află, de regulă, în satul reşedinţă de comună, iar din punct de vedere a reţelei de canalizare
acesta este aproape inexistentă. În privinţa infrastructurii sociale şi serviciilor aferente putem
aminti: reţeaua de învăţământ este foarte puţin diversificată, iar starea construcţiilor şi dotarea
cu aparatură de specialitate este nesatisfăcătoare; mortalitatea infantilă este ridicată, urmare
directă a nivelului de trai scăzut şi a asistenţei sanitare precare.
Ca urmare a acestei subdezvoltări care persistă în spaţiul rural se impune ca obiectiv al
dezvoltării rurale realizarea de acţiuni în sprijinul economiei şi populaţiei din aceste zone.

3. Structura economiei rurale

Economia rurala prezinta diferentieri semnificative in functie de regiuni, de trasaturile

demograficespecifice, sociale si economice. Aceasta diferentiere este vizibila mai ales in ceea
ce priveste saracia in spatiul rural romanesc, reflectata intr-un nivel scazut de trai al populatiei
si in lipsa de surse de venituri alternative.
Activitatile specifice, altele decat cele agricole si forestiere in spatiul rural, depind de
distributia teritoriala/comert si de alte activitati ale lantului de distributie.
 Astfel, se poate spune ca principalele activitati depind de resursele naturale locale
disponibile, de relieful si de traditiile zonei.
In ceea ce priveste datele statistice, asa cum s-a mentionat anterior, agricultura, industria
alimentara si silvicultura sunt de o importanta primordiala pentru economia rurala, prezenta
activitatilor nonagricole, legate de sectorul primar, mai ales exploatarea resurselor naturale si
procesarea, fiind nesemnificative in termeni economici.
In general, activitatile non-agricole din spatiul rural includ: mineritul, producerea de
energie si silvicultura, procesarea produselor alimentare, mici activitati comerciale, de servicii
si mestesugaresti.
Cu exceptia industriei miniere si a industriei energetice, activitatile non-agricole sunt
derulate cu precadere de catre micro-intreprinderi si intreprinderi mici si mijlocii (IMM-uri).
Totusi, economia rurala este slab diversificata si inca dependenta de activitatile
agricole, ceea ce are drept consecinta venituri reduse pentru intreprinzatorii din mediul rural.

4. Dezvoltarea rurală durabilă

Dezvoltarea spaţiului rural este o activitate de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin
dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei
ocupate în activităţi diverse.
Carta europeană defineşte spaţiul rural ca fiind teritoriul constituit de spaţiul agricol
destinat culturilor vegetale şi creşterii animalelor, suprafeţelor neagricole şi activităţilor care
trăiesc în acest mediu.
Referitor la conceptul de dezvoltare rurală, în România se apreciază, că până de curând
nu au existat preocupări ştiinţifice complexe în domeniu.
Spaţiul rural are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate, specificitate şi
autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii).
Din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole
ocupă, de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală” a
ruralului. În unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane, silvicultura împreuna cu
activităţile conexe silviculturii, exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţi
meşteşugăreşti, casnice, industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii, este predominantă atât
din punct de vedere teritorial cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, litorale
şi de deltă, pot fi activităţile agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare sportivă. Dar,
cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu preponderent
agrar luând in considerare intreprinderile mici si mijlocii.
Spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de producţie
în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere
economic. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti, legumicultură,
viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultură şi exploatarea pădurii,
industrializare lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică şi
meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural.
Marea parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practicate,
manuale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. În plus, prin natura
activităţii, fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai prezent
comparativ cu spaţiul urban.
Populaţia ocupată în servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca
pondere. În acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul
neproductiv depune şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând
membrii de familie – agricultori, lucrând în micile lor gospodării agricole, fie in micile
intreprinderi cu specific agricol. Este o caracteristică importantă a populaţiei rurale de a lucra
concomitent în sectoarele agricole şi neagricole.
În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele
urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume
liberală. În zonele rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă,
reducându-se de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de
comunicaţii şi reţelelor de transport, unele terenuri cu destinaţie specială.
Difuzarea proprietăţii private în spaţiul rural, dezvoltarea simţului proprietăţii, cu
excepţia perioadei comuniste, a avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului
antreprenorial al locuitorilor rurali. Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au
fost estompate sau au dispărut la mulţi din locuitorii satelor, având consecinţe nefaste asupra
stării de spirit gospodăresc şi asupra moralităţii populaţiei rurale.
Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii
aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele
caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea
cetăţeanului la problemele comunităţii este mai accentuată.
Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul
îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mulţi
locuitori.
Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie
de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi cultura
locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală
sau regională. Viaţa socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de
neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata dimensiune
şi valoare a spaţiului rural.
Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei
importante părţi din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii,
sociale etc. În ţările unde s-au aplicat politici adecvate de menţinere a populaţiei (devenite)
neagricole în spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip
industrial sau service. Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului
rural, dacă activităţile neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri,
păstrarea autenticităţii acestuia.
Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe principiul
continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare. Activităţile neagricole, în
special cele industriale şi de service, s-au bazat pe complementaritatea faţă de agricultură.
Pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare
rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură precum şi cele care
prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii
care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie
rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time)
în industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp, integrarea
activităţilor agroalimentare o constituie unul dintre pilonii politicilor rurale. Principiul după
care mai uşor şi mai economic se transportă produsul fiind comparativ cu materia primă
agricolă ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în locaţiile rurale.
 5. Conceptul de proces de productie si de munca
in unitatile Industriei rurale

Industria rurală, prin specificul său, cuprinde unităţi mici şi mijlocii care se află într-un
proces amplu de dezvoltare, orientare spre noi oportunităţi şi diversificare a producţiei potrivit
cerinţelor pieţei. Activitatea de producere a bunurilor materiale este influenţată de factorii din
mediul unde se desfăşoară procesele de producţie. Dacă avem în vedere faptul că o bună parte
din aceste unităţi au ca obiect de activitate, procesarea produselor agricole sau neagricole,
care se obţin numai în anumite perioade ale anului, unele având un grad ridicat de
perisabilitate, ne putem da seama de dificultăţile multiple cu care se confruntă o asemenea
unitate. Cu toate acestea funcţiunile unităţilor şi funcţiile managementului acestora se
manifestă în totalitatea lor.
Manifestarea funcţiunii de producţie, în toată complexitatea ei, are menirea de a
asigura desfăşurarea în bune condiţii a procesului de producţie.
Din punct de vedere tehnico-material, conceptul de proces de producţie, poate fi
definit prin totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi, îndreptate, cu
ajutorul diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii, asupra materiilor prime, materialelor sau a
altor componente, în scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu o anumită
valoare de piaţă. În orice proces de producţie, componenta principală o constituie procesele de
muncă, iar în anumite ramuri industriale, la acesta se adaugă şi anumite procese naturale
(procesele de învechire).
Dacă unitatea de producţie este abordată sistematic, procesul de producţie poate fi
definit ca un subsistem destinat să transforme un set de elemente de “intrări” într-un set
specific de elemente “ieşiri”.
Procesul de muncă – componentă principală a procesului de producţie – poate fi
definit prin acţiunea lucrătorilor cu ajutorul uneltelor de muncă asupra diferitelor materii
prime, materiale sau alte componente în vederea transformării lor în bunuri economice
(produse, lucrări sau servicii). Procesele de muncă pot fi clasificate după mai multe criterii:
- În raport cu modul în care participă la executarea diferitelor produse se clasifică în:
• procese de muncă de bază;
• procese auxiliare;
• procese de muncă de servire.
- În raport cu modul de execuţie, pot fi: procese manuale, natural – mecanice, automate şi de
aparatură.
- În raport cu modul de obţinere a produselor finite din materii prime, se deosebesc:
• procese de muncă directe;
• procese sintetice;
• procese analitice.
- În raport cu natura tehnologică a operaţiunilor efectuate, se deosebesc următoarele procese:
chimice, de schimbare a conţinutului sau formei, de asamblare etc.
Diferitele procese şi operaţiuni elementare se reunesc într-un anumit mod,
într-o succesiune logică, formând un flux de producţie specific fabricării diferitelor produse
sau executării de servicii.

6. Fonduri structurale pentru micro-intreprinderi

1.Programul National de Dezvoltare Rurala

Fermierii romani pot accesa 50.000 Eur/proiect, daca beneficiarul este persoana fizica
autorizata, sau 200.000 Eur/proiect, pentru micro-intreprinderi prin masura 312 - Sprijin
pentru crearea si dezvoltarea de micro-intreprinderi in mediul rural. Masura este inclusa in
Programul National pentru Dezvoltare Rurala (PNDR) - si a fost lansata in 18 septembrie
2008.
Masura 312 se incadreaza in Axa III - "Imbunatatirea calitatii vietii in zonele rurale si
diversificarea economiei rurale" si are ca obiectiv general dezvoltarea durabila a economiei
rurale prin incurajarea activitatilor non-agricole, in scopul cresterii numarului de locuri de
munca si a veniturilor aditionale.
Obiectivele operationale ale masurii se refera la crearea de micro-intreprinderi precum
si la dezvoltarea celor existente in sectorul non-agricol in spatiul rural, la incurajarea
initiativelor de afaceri promovate, in special de catre tineri si femei precum si la incurajarea
activitatilor mestesugaresti si a altor activitati traditionale.
 Investitii in activitati non-agricole productive cum ar fi:
 Industria usoara (articole de pielarie, incaltaminte, lana, blana, tricotaje, produse de uz
gospodaresc, produse odorizante etc.);
In activitati de procesare industriala a produselor lemnoase – incepand de la stadiul de
cherestea (ex. mobila);
Mecanica fina, asamblare masini, unelte si obiecte casnice, producerea de ambalaje
etc.
De asemenea, sunt eligibile si proiectele privind reducerea gradului de dependenta fata
de agricultura.
Valoarea maxima a fondurilor nerambursabile poate ajunge pana la 70% din totalul
cheltuielilor eligibile, dar nu va depasi 50.000 euro/proiect daca beneficiarii sunt persoane
fizice
autorizate, 100.000 euro/proiect pentru micro-intreprinderile care isi desfasoara
activitatea in sectorul transportului rutier si 200.000 euro/proiect pentru alte micro-
intreprinderi.
Pentru a facilita accesarea fondurilor europene nerambursabile prin FEADR,
solicitantul poate beneficia de fonduri in avans de pana la 20% din valoarea eligibila
nerambursabila pentru demararea proiectului.
In cadrul masurii 312 se pot realiza investitii in activitati non-agricole productive cum
ar fi industria usoara, in activitati de procesare industriala a produselor lemnoase, mecanica
fina, asamblare masini, unelte si obiecte casnice, producerea de ambalaje etc.
De asemenea, sunt sustinute si investitii pentru dezvoltarea activitatilor mestesugaresti,
de artizanat si a altor activitati traditionale non-agricole cu specific local (servicii de croitorie,
frizerie, cizmarie), servicii de conectare si difuzare internet, servicii de mecanizare si
transport, protectie fito-sanitara, insamantare artificiala a animalelor.
Nu in ultimul rand, va fi sprijinita achizitionarea de echipamente de producere a
energiei din alte surse regenerabile decat biocombustibilii. Nu vot fi considerate investitii si
cheltuieli eligibile impozitele si taxele fiscale, costuri operationale, inclusiv costuri de
intretinere si chirie, comisioane bancare, costurile garantiilor si cheltuieli similare etc.
Beneficiarii eligibili pentru sprijinul acordat prin masura 312 sunt micro-
intreprinderile avand mai putin de 10 angajati si care realizeaza o cifra de afaceri anuala neta
sau detin active totale in valoare de pana la doua milioane euro echivalent in lei, dar si
persoanele fizice (neinregistrate ca agenti economici) care se vor angaja ca pana la data
semnarii contractului de finantare sa se autorizeze cu un statut minim de persoana fizica
autorizata si sa functioneze ca micro-intreprindere.
Pentru acordarea sprijinului, micro-intreprinderile, atat cele existente cat si cele nou
infiintate trebuie sa fie inregistrate si sa-si desfasoare activitatea propusa prin proiect in
spatiul rural.
Spatiul rural eligibil acestei masuri cuprinde totalitatea comunelor ca unitati
administrativ teritoriale impreuna cu satele componente, in timp ce satele apartinatoare de
orase si zonele periurbane nu sunt eligibile.
Beneficiarul fondurilor europene trebuie sa demonstreze viabilitatea investitiei, sa faca
dovada detinerii de aptitudini manageriale/marketing sau in acord cu activitatea propusa prin
proiect sau sa le dobandeasca pana la efectuarea ultimei plati.

2 Programul Operational Sectorial Cresterea Competitivitatii

Economice - POS CCE

Obiectivul general al POS-CCE il reprezinta creşterea productivităţii întreprinderilor

româneşti, cu asigurarea principiilor dezvoltării durabile şi reducerea decalajelor faţă de
productivitatea medie la nivelul Uniunii, astfel încât prin masurile intreprinse, România să
atingă, până în anul 2015, un nivel de aproximativ 55% din valoarea medie a productivităţii
din UE
AXA PRIORITARĂ 1 – Un sistem inovativ şi eco-eficient de producţie
Masurile:
 1.1 Investiţii productive şi pregătirea pentru concurenţa pe piaţă a întreprinderilor, în
special a IMM-urilor
 1.2. Accesul IMM-urilor la finanţare;
 1.3. Dezvoltarea unui antreprenoriat sustenabil.

3 Programul Operational Regional - POR

AXA PRIORITARA 4 - Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi local
Masura 4.3 Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor
 Bibliografie

„Economia industriilor si serviciilor rurale” - Prof.univ.dr.Toader MOGA,

Lect.univ.dr.Carmen Valentina
RADULESCU
„Marketingul intreprinderilor mici si mijlocii” - Conf.univ.dr. Laurentiu Dan
ANGHEL
„Economia intreprinderii” - Prof.univ.dr.Letitia ZAHIU Conf.univ.dr.Mircea
NASTASE
www.fonduri-structurale-europene.ro
www.immromania.ro
http://www.nerambursabil.ro