INGRIJIREA PACIENTULUI CU REUMATISME DEGENERATIVE

(ARTROZE)

Artroza este o artropatie degenerativă, multifactorială şi heretogenă, caracterizată

prin degradarea progresivă a cartilajului articular, însoţită de o reacţie hipertrofică a
osului subcondral (ce are drept consecinţă neoformare de os şi cartilaj) şi variate reacţii
ale celorlalte structuri articulare (sinovială, capsulă, menisc) exprimate prin modificări
clinice şi radiologice caracteristice.
Prin prisma acestei definiţii se înţelege de ce localizarea predilectă a procesului
artrozic este la nivelul articulaţiilor diartrodiale, articulaţii cu o mare mobilitate, în
funcţionarea cărora cartilajul joacă un rol important, aşa cum sunt: genunchiul, şoldul,
mâna, articulaţiile coloanei vertebrale.
Culegerea datelor
Circumstanţe de aparitie
Factori favorizanţi:
A. Factori care determină o predispoziţie generală pentru boală
1. Ereditatea- există o agregare familială a bolii, dovedită de studii familiale şi
pe gemeni monozigoţi.
2. Vârsta- incidenţa bolii creşte cu vârsta. Unii consideră acest lucru un proces
fiziologic de îmbătrânire al cartilajului, aşa cum se întâmplă cu orice ţesut al
organismului, lansând chiar termenul de "insuficienţă cartilaginoasă". Totuşi, artroza
este mai mult decât atât, lucru susţinut şi de observaţia că modificările articulare datorate
exclusiv vârstei diferă de cele din artroză.
3. Sexul- după menopauză, femeile fac de 2 ori mai frecvent boala; prevalenţa
fiind mai mare la femeile histerectomizate.
4. Obezitatea- s-a pus problema dacă artroza, prin hipomobilitatea şi
sedentarismul pe care le induce, favorizează obezitatea, sau dacă lucrurile stau invers:
obezitatea favorizează apariţia artrozei. Studiile par a înclina balanţa în favoarea celei
din urmă ipoteze, arătând că reducerea greutăţii corporale încetineşte procesul artrozic..
Prima explicaţie şi cea mai facilă ar fi cea a suprasolicitării mecanice, dar numai aceasta
nu explică diferenţele dintre gonartroză (asociată strâns cu obezitatea) şi coxartroză (pt.
care nu există o asociere evidentă). În ultima vreme, se discută tot mai mult de
implicarea preponderentă a unor factori metabolici şi nu a unora mecanici.
5. Densitatea osoasă- există o asociere negativă între osteoporoză şi artroză.
S-a emis ipoteza că o densitate osoasă scăzută la nivelul osului subcondral suportă
mai bine suprasolicitările decât osul normal. De asemenea, boli asociate cu o densitate
osoasă crescută, ca boala Paget sau osteopetroza, sunt asociate cu o frecvenţă sporită a
artrozei, cu afectare poliarticulară şi precoce.
 6. Hipermobilitatea- articulaţiile foarte mobile sunt cele mai afectate de procesul
artrozic.
7. Alte boli- asociate cu o frecvenţă crescută a artrozei sunt: DZ, hiperuricemia,
HTA.

B. Factori care determină anomalii biomecanice locale

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de factori favorizanţi, cei locali, există
două situaţii care predispun la artroză: solicitatea anormală a unor ţesuturi normale şi
solicitarea normală a unor ţesuturi anormale.
a) solicitarea anormală a unor ţesuturi normale e produsă de:
1. Stresul mecanic repetat, anormal exercitat pe unitatea de suprafaţă articulară, datorat
unor forţe mecanice excesive: eforturi fizice repetate, mişcări legate de activitatea
profesională (artropatia ocupaţională), activitatea sportivă, obezitatea, anomaliile de
statică.
2. Traumatisme. Cele de la nivelul genunchilor pot duce la ruptura ligamentelor
încrucişate, meniscului, alterează cartilajul şi predispun la artroză chiar la vârste tinere.
Fracturile, subluxaţiile, luxaţiile, sau chiar meniscectomia, prin schimbarea raporturilor
normale din articulaţii, afectează de asemenea funcţia mecanică şi favorizează artroză.
b) solicitarea normală a unor ţesuturi anormale e produsă de:
1. Alterări primitive ale cartilajului şi articulaţiilor: displazii de şold, b. osteocondrita
epifixei capului femural, luxaţia congenitală de şold, displazia de acetabul, displazia de
condili femurali, b. Blount (necroza aseptică a condilului tibial medial sau hemiatrofia
congenitală a epifizei tibiale superioare), etc.
2. Alterări secundare ale cartilajului articular, după boli infecţioase, inflamatorii,
metabolice, endocrine, neurologice.

Manifestari de dependenta (Semne si simptome posibile)

- durere articulara
- caracteristici - se accentueaza dimineata, la sculare, articulatia nu anchilozeaza
- localizare
- articulafia cotului
- articulara umarului
- articulafia genunchiului, accentuata la urcarea scarilor
- articuiafia coxofemurala, accentuata la mers
- articulatiile coloanei vertebrale la diferite niveluri:
- in regiunea cervicala, durerea iradiaza la nivelul gatului; in regiunea
occipitala,
vertex sau in membrul superior uni- sau bilateral
- in regiunea dorsala, durerea iradiaza anterior, imitand suferinte cardiace
- in regiunea lombara, durerea iradiaza in membrul inferior
- limitarea mişcărilor active şi pasive,
- deformări articulare (luxaţii, subluxaţii),
- anchiloze.
-crepitaţii articulare determinate de frecarea unor suprafeţe rugoase
- marirea volumului articulatiei prin modificări proliferative ale osului subcondral
- cefalee, amefeli, tulburari de vedere si auz (in spondiloza cervicala)
- durere cauzata de solicitarea articulara, care dispare in repaus
- tumefacţia discretă a părţilor moi.
- redoarea articulară.
Investigatii:
Teste pentru evidenţierea etiologiei artrozelor secundare urmăresc stabilirea unui
diagnostic precoce în aceste cazuri şi constau în dozări hormonale, antigene
neoplazice, explorări metabolice, etc.
În ultimii ani s-au făcut numeroase încercări de a găsi markeri biologici pentru
artroze, Astfel de markeri există, concentraţia lor creşte în lichidul sinovial de unde prin
circulaţia limfatică ajung în ser şi pot fi identificaţi. Cei mai importanţi sunt: -pentru
colagen - piridinolina, peptide de colagen II, pentru proteoglicani - keratan-sulfatul,
pentru proteaze – stromelizina. Lor li se adaugă creşterea concentraţia unor citokine ca:
IL-1, TNF-. Există de asemenea şi unii indicatori ai activităţii anabolice a osului
subcondral: osteocalcina, fosfataza alcalină. Din păcate, nici unul dintre aceşti markeri
nu este specific pentru artroză, concentraţia lor putând creşte în numeroase alte boli.
Examenul lichidului sinovial în artroză arată un lichid clar sau uşor opalescent,
neinflamator, cu un număr de celule ce nu depăşeşte 2000 de elemente/mm 3 şi în care
domină mononuclearele, PMN fiind <25%, cu vâscozitate crescută şi cheag de mucină
ferm, glucoză normală şi culturi sterile. În acest lichid mai pot fi identificaţi: fragmente
de cartilaj, cristale de hidroxiapatită şi pirofosfat de calciu şi o concentraţie crescută a
markerilor amintiţi mai sus. Analiza lichidului articular ajută la diagnosticul diferenţial
cu alte suferinţe ca: PR, artritele septice, guta, pseudoguta, sinovita pigmentară
vilonodulară.
Examenul radiologic este de departe cea mai importantă explorare imagistică.
Modificările radiologice sunt mai frecvente decât manifestările clinice, 40% dintre cei
care prezintă astfel de modificări neavând simptome clinice.
Scintigrafia efectuată cu Technetiu 99-pirofosfat poate arăta la început o captare
crescută, "hot spots", ca urmare a vascularizaţiei bogate a osului şi ţesuturilor moi. În
momentul în care se formează osteofitele astfel de modificări nu mai apar.
Alte explorări imagistice (ultrasonografia, TC, RMN) ajută la elucidarea
diagnosticului diferenţial sau a unor modificări ce pot complica artroza. Astfel, TC
detectează precoce suferinţa de menisc, prezenţa corpilor intraarticulari, a chistelor
osoase sau sinoviale, osteonecroza aseptică, incongruenţa suprafeţelor articulare,
afectarea precoce a osului subcondral. RMN aduce în plus date despre părţile moi.
 Alte explorări: artroscopia, biopsia, mielografia, termografia servesc exclusiv
pentru diagnosticul diferenţial.

Problemele pacientului:
- disconfort
- imobilitate
- deficit de autoingrijire
- impotenţa funcţională de diferite grade
- postura inadecvata
- inabilitatea de a se îmbrăca si a se dezbrăca.
- atingerea integrităţii fizice
- neputinta
- nemultumire
- devalorizare
- risc de limitare a capacităţii de muncă si chiar de autoservire (în coxartroză)
- risc de pareze, paralizii în artrozele cotului, umărului

Obiective
Vizează:
- sa se diminueze durerile articulare;
- sa se păstreze mobilitatea articulaţiilor, pacientul putându-si satisface autonom
nevoile de deplasare, de igienă, de îmbrăcare;
- să se pastreze greutatea corporală în limitele normalului, în funcţie de vârstă;
- pacientul să poată exprima o stare de contort fizic si psihic;
- să se prevină apariţia complicaţiilor invalidante;
- pacientukui sa-i fie satisfacute nevoile fundamentale.

Intervenţii
Asistenta aplică intervenţiile specifice în funcţie de localizarea procesului de artroză:
- asigură repausul la pat cel puţin câte o jumătate de ora în timpul zilei pentru
pacientul cu suferinţe ale coloanei vertebrale si membrelor inferioare
- învaţă pacientul ca, în timpul repausului, să evite poziţia de flexie a articulaţiei
(aceasta favorizează redoarea articulară)
- ajută pacientul imobilizat la pat pentru a-si satisface nevoia de a se alimenta, de
igienă corporală
- asigură alimentaţia în funcţie de restricţiile impuse (desodată în tratamentul cu
antiinflamatoare) si de bolile asociate (hipocalorică, când pacientul prezintă obezitate;
hipoproteică, la pacienţii cu gută; hipoglucidică, pentru pacienţii cu diabet zaharat)
- recoltează produsele pentru examene de laborator
- pregateste pacientul pentru examene radiologice
- administrează tratamentul medicamentos antialgic, prescris de medic
- participă la efectuarea injecţiei intra- si periarticulară
- educă pacientul privind modul de viaţă, pentru a limita apariţia dependenţelor:
- evitarea mersului si ortostatismului prelungit, a poziţiilor profesionale vicioase,
ridicarea de greutăţi mari
- alternarea ortostatismului cu clinostatismul (clinostatismul prelungit accentuează
osteoporoza si redoarea articulară)
- învaţă pacientul cu coxartroză să folosească bastonul în mers (bastonul se ţi n e în
mâna opusă, pentru a reduce greutatea corporală pe membrul inferior afectat)
- d e a s e me n e a , îl î n v aţ ă s ă c o nt i n u e s i l a d om i ci li u p r o g r am u l d e
g i m n a st i c ă m e d ic a l ă r e c o ma n d a t d e k i n e t o te r a p e ut
- s ă urmeze curele de t r at a m e nt b a l ne o fi z i c al r e c om a n d at ( te r m ot e r a pi e ,
e l e c tr o t er a p i e , b ăi cl o r u r o s o di c e )
- p r e g ăt e s t e pr e o p e ra t o r p ac i e nt u l pe n t r u i nt e r v e nţ i e or t o p e di c ă
c o r e c ti v ă ( ar t r o de z e , a rt r o pl a s ti i , pro t e z ă t ot a l ă de s o l d sau genunchi.

ARTROSCOPIA

Artroscopia este o procedura chirurgicala folosita pentru a cerceta si a trata

problemele care apar in interiorul articulatilor. Aceasta investigatie ii permite
chirurgului sa analizeze detaliat interiorul articulatiei pentru a pune diagnosticul
corect. Aceasta investigatie ii permite chirurgului sa analizeze detaliat interiorul
articulatiei pentru a pune diagnosticul corect.
Artroscopul este un tub ingust cu o sursa de lumina unde este atasata o camera
video care transmite fotografii pe un monitor. Artroscopul este introdus in organism
printe-o mica incizie in piele, iar cu ajutorul luminii articulatie este marita pentru ca
chirurgul sa observe detaliat afectiunea.
Mici instrumente pot fi atasate artroscopului pentru a lua o mostra pentru
biopsie, pentru curatarea sau inlaturarea oricaror fragmente de tesuturi, oase sau
cartilaje desfacute.
Artroscopia poate fi folosita pentru a investiga afectiuni precum: artrita,
simptome de durere sau slabiciune in articulatii si leziunile cartilagelor sau
ligamentelor.
Initial, artroscopul era folosit pentru a examina articulatiile genunchiului, dar
tehnica a evoluat si acum este folosita si pentru alte zone: sold, umar, glezna,
incheietura mainii si micile articulatii ale degetelor. Cand se face artroscopia?
Artroscopia este folosita atunci cand medicul doreste sa afle cu exactitate ce se
intampla in interiorul articulatiei si ce anume trebuie facut pentru tratarea acesteia.
 In majoritatea cazurilor, afectiunile articulatiilor pot fi diagnosticate folosid o
metoda nechirurgicala, cum ar fi Imagistica prin Rezonanta Magnetica (IRM sau
RMM), sau tratata prin fizioterapie. Totusi, razele-x si IRM nu sunt intotdeauna
suficiente pentru diagnosticarea corecta, mai ales atunci cand problema implica
tesuturi fine din jurul oaselor.
Medicul recomanda aceasta procedura daca:
-trebuie analizat interiorul articulatiei pentru a determina cu exactitate cauzele
afectiunii: durerea, umflatura sau inflamatia;
-este o ruptura in cartilajul articulatiei (cartilajul acopera partea finala a osului si face
legatura cu articulatia);
-este o ruptura la unul din ligamentele articulatiei (un ligament este o legatura formata
din fibrele tesuturilor care conecteaza oasele sau cartilajele intre ele);
-este o piesa desfacuta din os sau articulatie;
-articulatia a devenit instabila;
-articulatia a fost afectata de artrita.
Artita poate cauza o afectiune a membranei din interiorul articulatiei, numita
membrana sinoviala, care poate fi usor inlaturata prin antroscopie.
Artroscopia permite chirurgului sa se uite in interiorul articulatiilor, care mai pot
fi observate numai prin deschiderea articulatiei cu ajutorul chirurgiei traditionale.
Chirurgii nu doresc deschiderea articulatiilor deoarece sunt extrem de sensibile
la infectii, in concesinta orice procedeu care reduce acest risc este considerat un
avantaj.
Intreaga tehnica a ateroscopiei prezinta mai putine riscuri decat chirurgia
traditionala, iar dupa procedura durerea nu este exagerata iar recuperarea presupune
numai cateva zile de internare.
Pentru ca procedura sa fie mai usoara, se foloseste un anestezic local, iar in
functie de cantitatea de anestezic folosita efectul acestuia dispare in 30 minute, maxim
o ora.
Primul pas al procedurii presupune curatarea pielii, care acopera articulatia
afectata, cu un lichid antibacterian, dupa care sunt facute 2 mici incizii - una pentru
artroscop si alta pentru ustensitele necesare la procedura. Articulatia poate fi umpluta
cu un lichid steril pentru ca interiorul sa fie mult mai vizibil.
Astfel, chirurgul observa interiorul articulatiei si daca este posibil, va repara
afectiunea sau va inlatura orice fel de tesut nedorit, in timpul procedurii. Lichidul,
uneori, este folosit pentru a spala articulatia, mai ales daca aceasta este afectata de
artrita. Spalatura poate inlatura simptomele pentru cateva luni.
La sfarsitul procedurii artroscopul si ustensile atasate sunt inlaturate, orice lichid
este aspirat din articulatiei, si incizia este inchisa, acoperita cu un panasament steril si
apoi bandajata. Recuperare Recuperarea dupa artroscopie este normala dar mult mai
rapida decat dupa o interventie traditionala si vei fi pregatit/a sa mergi acasa in cateva
zile.
Inciziile presupun dureri normale dar dupa cateva saptamani de la interventie se
poate ca zona sa se umfle si sa ai un disconfort. Aceste simptome pot diparea dupa mai
mult timp daca tratamentul este pentru artrita.
In functie de articulatie care a fost examinata, dupa o scurta perioada trebuie sa
folosesti atela, esarfa sau carja pentru a proteja articulatia sau pentru un plus de
confort.
Majoritatea persoanelor se pot intoarce la serviciu la putin timp dupa
artroscopie, de regula in mai putin de o saptamana, dar bineinteles acest fapt depinde
de serviciul pe care il ai. De exemplu, timpul va fi mai indelungat daca meseria ta
implica: aplecare, ridicare, sa duci greutati, sau daca acestea declanseaza o presiune
asupra articulatiei examinate.

EVALUARE
In general, artroscopia este o procedura sigura iar riscurile sunt mai scazute
decat in cazul chirurgiei traditionale. Putina durere si anghilozare in jurul articulatiei
sunt simptome comune dupa interventie.
Cu toata ca riscul aparitiei complicatiilor este scazut, prezentam cateva dintre
acestea:
-afectiuni accidentale ale articulatiei;
-afectarea structurii interioare sau apropiate articulatiei;
-infectii ale articulatiei;
-sangerarea in interiorul articulatiei;
-reactii neasteptate ale anestezicului;
-pierderea simturilor pielii in jurul articulatiei.

EXAMENE RADIOLOGICE. ASPECTE GENERALE

DEFINIŢIE
- Examenele radiologice sunt investigaţii imagistice realizate cu ajutorul radiaţiilor X,
care sunt vibraţii electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă care au
capacitatea de a penetra substanţele foarte dense şi de a produce imagini sau umbre ce
pot fi înregistrate pe film fotografic
PRINCIPII GENERALE
- Examenele radiologice se realizează în servicii speciale de către personal instruit
- Echipamentele folosite utilizează tehnici de înaltă rezoluţie - ecrane TV, înregistrări
digitale, imprimante laser, pentru a obţine imagini cât mai amănunţite
- Ţesuturile moi şi osoase au densitate diferită astfel încât cantitatea de radiaţii care le
străbate variază iar imaginile pot fi clare sau mai puţin clare.
- Oasele fiind dense nu sunt străbătute de radiaţii şi sunt radioopace în timp ce
ţesuturile moi sunt străbătute de radiaţii şi dau imagini ca nişte umbre mai mult sau
mai puţin conturate.
Datorită diferenţei de densitate în timpul examinării se realizează un contrast
natural prin aer, lichid, ţesut gras, ţesut osos:
• Plămânii şi o parte din tubul digestiv conţin aer - determină imagini
transparente
• Unele organe au o capsulă de grăsime care creează o umbră mai mult sau mai
puţin densă
• Oasele conţin săruri minerale şi sunt radioopace
Pentru vizualizarea unor detalii se pot administra substanţe de contrast care se
introduc pe cale orală, rectală, injectabilă în funcţie de organul, segmentul, sistemul
care urmează să fie examinat. Substanţele de contrast sunt: radioopace sau radio
transparente.
Nu există o substanţă de contrast sigură, inofensivă. Toate pot determina reacţii
adverse care sunt studiate şi pot fi prevenite sau combătute.
SUBSTANŢE DE CONTRAST
SULFAT DE BARIU- radioopac
- Se foloseşte pentru examinarea radiologică a tractului gastro-intestinal (esofag,
stomac, intestin, colon)
- Se prepară sub forma unei suspensii coloidale (este insolubil)
Forme medicamentoase farmaceutice:
- Polibar - ACB - pulbere pentru suspensie, o pungă unidoză cu 397 gr pentru
suspensie rectală
- E-Z- CAT - suspensie orală care conţine sulfat de bariu 4,9% (flacoane cu 225 ml).
- E-Z - HD - pulbere pentru suspensie orală conţinând sulfat de bariu 98%, flacoane cu
340gr
- Sulfat de bariu Pro Rontgen - pulbere pentru suspensie orală, pungă transparentă cu
90 gr (Ba SO4 - 80gr)
SUBSTANŢE CU IOD
- Gastrografin - soluţie apoasă gastro enterică folosită când sulfatul de bariu nu se
poate administra - flacon cu 100ml, conţine 37 gr iod
- Odiston75 % - fiole de 10 ml, soluţie injectabilă 75%, se păstrează la temperatura
camerei, ferit de lumină
• Se face testarea sensibilităţii înainte de injectarea soluţiei (1ml lent i.v., se
aşteaptă 1- 2', apoi se injectează restul strict intravenos).
• Modifică rezultatul scintigrafiei tiroidiene timp de 2 -6 săptămâni
- Urografin 76% - soluţie injectabilă, fiole de 20 ml (1 ml conţine 370 mg iod)
 • Folosit mai ales pentru urografii
- Iodidum (Lipiodol) - 190 mg, capsule moi, Blistere cu 3 capsule pentru bronhografie,
histerosalpingografie, uretrografie, colangiografie intraoperatorie.
- Iodixanolum - soluţie hidrosolubilă produsă sub denumirea de Visipaque 150mg/ml
(flacoane de 50, 200ml) 270mg/ml (flacoane de 20, 50, 100, 200ml) şi
370mg/ml(flacoane de 20, 50, 100ml, 200ml).
• Se foloseşte pentru examinarea radiologică la adulţi: angiografie, urografie,
flebografie, CT.
- Iohexolum - soluţie apoasă injectabilă intravenos, intraarterial, intratecal,
intracavitar.
Produs farmaceutic sub denumirea de Oranipaque, fiole sau flacoane cu concentraţii
de 140, 180, 240, 300, 350mg iod/ml.
• Se foloseşte pentru: cardioangiografie, arteriografie, urografie, flebografie,
CT, mielografic, colangiopancreatografie endoscopică, histerosalpingografie.
- Iopamidolum (Iopamiro 300,370) - soluţie injectabilă 30% sau 37%, flacoane cu 30,
50, 100, 200 ml, fiole 20 ml, folosit mai ales pentru studierea vaselor
- Iopromidum (Ultravist - 300) - soluţie injectabilă -flacoane cu 50, 10 ml şi Ultravist
370 - flacoane cu 50, 100, 200, 500ml.
SUBSTANŢE GAZOASE RADIOTRANSPARENTE (O2, H2, aer, CO2, NO,
N2 ) - folosite pentru examinarea creierului, articulaţiilor, spaţiului subarahnoidian,
spaţiului pleural, caviatatea peritoneală, spaţiului pericardic
REACŢII ADVERSE POSIBILE LA SUBSTANŢELE DE CONTRAST
- pot apare din partea unor sisteme şi aparate, reacţiile având intensitate diferită:
uşoară, medie, gravă.
- reacţiile din partea aparatului cardiovascular: paloare, diaforeză, tahicardie,
bradicardie, palpitaţii, aritmie, edem pulmonar acut, soc, insuficienţă cardiacă
congestivă, stop cardiac
- reacţii din partea aparatului respirator: strănut, tuse, rinoree, wheezing, criză
de astm bronşic, laringospasm, edeme laringiene, cianoză, apnee, stop respirator,
- manifestări cutanate: eritem, senzaţie de căldură, urticarie, prurit, dureri la
locul injectării
edem angioneurotic
- manifestări gastrointestinale: greaţă, vomă, gust metalic, crampe abdominale,
diaree, ileus paralitic
- manifestări neurologice: anxietate, cefalee, ameţeli, vertij, agitaţie ,
dezorientare, convulsii, comă
- manifestări urinare: durere în flancuri, hematurie, oligurie, albuminurie,
insuficienţă renală acută
PRECAUŢII SPECIALE PENTRU SUBSTANŢE IODATE
- Reacţiile adverse sunt mai frecvente între 20 şi 50 de ani şi scad după 70 de ani.
- Se acordă un plus de atenţie persoanelor predispuse
- Dacă un pacient a avut o reacţie alergică trebuie informat, riscul de a face din nou
fiind de 3-4 ori mai mare
- Istoricul privind alergia trebuie consemnat în dosarul nursing/planul de îngrijire
- Substanţele de contrast iodate se administrează pe nemâncate sau după cel puţin 90
de minute de la servirea mesei. Fac excepţie urgenţele.
- Pentru prevenirea accidentelor grave (stopul cardio-respirator) este necesar să fie
pregătite materiale pentru resuscitare
- În cazul reacţiilor moderate se administrează prompt antihistaminice orale la
recomandarea medicului
- Nu se asociază administrarea sulfatului de bariu cu substanţe de contrast iodate
- Injectarea substanţei de contrast iodate poate să determine modificări ale funcţiilor
vitale
- Înainte şi după examen se măsoară TA, P, R, pentru a sesiza eventualele modificări
(tahicardie, bradicardie, aritmie, creşterea sau scăderea TA, tulburări respiratorii).
- Pacientul este instruit să consume o cantitate mare de lichide pentru a favoriza
eliminarea iodului din organism.
- Pregătirea pacientului pentru examen trebuie făcută corect pentru a evita necesitatea
repetării şi riscul de iradiere sau de apariţie a reacţiilor adverse la substanţele de
contrast.
- Se respectă protocolul de pregătire în funcţie de examenul cerut
- Obţinerea consimţământului informat evită o serie de neajunsuri
PRECAUŢII PRIVIND FOLOSIREA BaSO4
- Examinarea cu bariu trebuie făcută după alte examene (radiologice cu iod,
echografii, cu izotopi radioactivi, tomografii, scintigrafii, etc.) pentru a nu modifica
rezultatele
- Pentru a favoriza eliminarea bariului după procedură se administrează un laxativ
- Se observă şi se notează aspectul, culoarea, consistenţa scaunului. Pacientul care a
făcut examenul ambulator este instruit să se autoobserve. Scaunul are culoare albă
aproximativ 2 zile.
- Se supraveghează atent persoanele în vârstă şi inactive la care riscul de constipaţie
este crescut
- Se evită pe cât posibil administrarea narcoticelor, a medicamentelor care încetinesc
tranzitul.
- Sulfatul de bariu poate agrava colita ulceroasă, şi poate fi cauza de ocluzie
intestinală.
- Nu se administrează bariu bolnavilor cu suspiciune de perforaţie. Sunt ţinuţi sub
supraveghere şi se anunţă medicul dacă apar modificări în starea acestora.
- Pregătirea pentru examinare se face conform recomandării medicale şi în funcţie de
segmentul sau organul care va fi explorat
- Pacientul cu stomă necesită pregătire specială. Rezultatul examenului depinde de
pregătirea pacientului.
TIPURI DE EXAMENE
Radiografia - înregistrare a imaginilor pe un film special.
Xeroradiografia - înregistrarea imaginii pe o suprafaţă de seleniu.
Avantaje:
• Imagine clară datorită contrastului ridicat putând fi interpretate zone mai mici.
• Este utilă pentru extremităţi şi mai ales pentru ţesuturi moi
• Expunerea este de scurtă durată
Tomografia computerizată (CI)
• Utilizează radiaţii x şi un sistem de scanare, elimină suprapunerile.
• Metodă computerizată care prezintă imagini anatomice arteriale eliminând oasele şi
ţesuturile
Avantaje.
o Risc de toxicitate redus prin scăderea cantităţii de substanţă de contrast
o Risc de complicaţii scăzut, se poate face ambulator.
o Imagini îmbunătăţite pe CD şi reproduse pe un monitor TV.
o Face posibilă examinarea vaselor mici
Limite
o Se foloseşte între 40 - 65 ani
o Nu se foloseşte la bolnavii cu stare gravă sau cu angină pectorală
o În cazul examinării membrelor inferioare sau a zonei abdominale mărimea câmpului
observat necesită mai multe injecţii cu substanţă de contrast
o Există risc asemănător cu cel al urografiei
- Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)
• Tehnică non invazivă prin care se obţin imagini transversale ale anatomiei corpului
prin expunerea într-un câmp magnetic, fără radiaţii
• Obţinerea imaginilor se bazează pe conţinutul diferit în apă al ţesuturilor
RISCURILE IRADIERII
- Modificări genetice
• Expunerea organelor genitale la radiaţii poate determina modificări ale ADN-lui din
cromozomi, urmate de mutaţii
- Modificări somatice:
• Pot apare în cazul iradierii excesive sau repetate; pericolul există şi atunci când
iradierea se face în timp urmările manifestându-se mai târziu
• Riscul este crescut în cancer şi la gravide în primul trimestru de sarcină
- Măsuri de securitate:
• Purtarea echipamentului de protecţie de către personalul care participă la examen.
• Evitarea expunerii repetate la radiaţii.
• Se obţin informaţii despre o eventuală sarcină
• În caz de dubiu sau sarcină confirmată examenul nu se efetuează

ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR RADIOLOGICE

OBIECTIVELE
- Examinarea cu ajutorul radiaţiilor X ® a unor organe/aparate cu sau fără substanţă de
contrast în funcţie de capacitatea de absorbţie a ţesuturilor.
- Înregistrarea imaginilor pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei bolii.
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- Substanţa de contrast dacă este cazul
- Materialele pentru administrarea substanţei de contrast
- Medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor, instrumente pentru
administrare
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PREGĂTIREA PSIHICĂ
- Explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic
- Informaţi pacientul asupra riscului şi beneficiilor pe care le implică procedura
- Obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de către medic
- Informaţi asupra duratei examenului
- Verificaţi încă o dată data ultimei menstruaţii la femeile tinere.
b) PREGĂTIREA FIZICĂ
- Se atrage atenţia, dacă este necesar postul alimentar şi durata acestuia sau
obligativitatea de a urma un anumit regim
- Se efetuează pregătirea specifică organului sau aparatului examinat, combaterea
gazelor, efectuarea clismei sau a spălăturii
- Se administrează antihistaminice la recomandarea medicului
- Se apreciază starea pacientului pentru a stabili modul de transport la serviciul
radiologic.
- Pacientul este rugat să-şi îndepărteze obiectele metalice dacă acestea sunt plasate în
câmpul de examinare.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
- Identificaţi pacientul; verificaţi recomandarea în F.O. sau pe biletul de trimitere.
- Verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările
- Pregătiţi materialele care vor fi transportate la radiologie pentru administrarea
substanţelor de contrast
- Însoţiţi pacientul şi ajutaţi-l să se dezbrace (dacă este cazul); predaţi pacientul colegei
de la radiologie pentru administrarea substanţei de contrast
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- Se ajută pacientul să se aşeze pe pat
- Se monitorizează: T°, P, TA, R.,eliminările.
- Se observă aspectul tegumentelor pentru a depista manifestări alergice(eventual)
- Se asigură repausul, se administrează lichide pentru a elimina mai repede substanţa
de contrast
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- Se curăţă materialele refolosibile
- Se colectează materialele folosite conform P.U.
- Se aşează materialele curate în dulapuri
- Spălaţi mâinile
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Data efectuării examenului şi comportamentul pacientului
- Dacă pacientul trebuie să revină la radiologie

EVALUAREA PROCEDURII
Rezultate aşteptate/dorite:
- Pacientul prezintă stare generală bună, exprimă confort
- Nu sunt semne de alergie/sensibilitate la substanţa de contrast
Rezultate nedorite/ce faceţi
- Pacientul prezintă fenomene de hipersensibilitate (prurit intens, roşeaţă şi edem al
feţei, cefalee, dispnee cu greţuri şi vărsături) care pot apare mai târziu, după efectuarea
examenului.
- Se anunţă medicul (dacă nu este prezent), se administrează medicaţia recomandată
- Se monitorizează pacientul:
• Pacientul acuză dureri de-a lungul venei şi gust metalic
- Explicaţi pacientului că manifestările sunt trecătoare

EXAMENE CU IZOTOPI RADIOACTIVI

ASPECTE GENERALE

DEFINIŢIE
- Examinarea cu izotopi radioactivi (radionuclizi) care emit radiaţii a, ß, µ puse în
evidenţă cantitativ şi calitativ cu ajutorul detectoarelor
OBIECTIVE
- Detectarea modificărilor structurale ale unor organe faţă de care izotopii prezintă
tropism (afinitate) şi se fixează în organul respectiv.
- Identificarea defectelor de perfuzie sanguină.
TIPURI DE EXAMENE
- Scintigrafia cardiacă - se realizează prin injectarea unui radiotrasor (Technetium
99m, Thaliu 201) şi studiază perfuzia miocardică.
- Scintigrafia hepatobiliară- se studiază funcţiile ficatului şi vezicii biliare,
permeabilitatea duetului biliar. Se realizează cu Technetium 99m.
- Scintigrafia hepatosplenică - dă relaţii despre poziţia, forma şi dimensiunile ficatului
şi splinei. Substanţa radioactivă este albumina coloidală marcată cu sulfura de
Technetinum.
- Scintigrafia osoasă - permite diagnosticarea unei leziuni osoase (traumatică,
neoplazică, etc). Substanţa de contrast - Technetium 99m administrată i.v.
- Scintigrafia paratiroidiană - evaluează paratiroidele la pacienţii cu hipercalcemie
severă, localizează adenoamele paratiroidiene. Se realizează cu Technetium 99m sau
iod 123.
- Scintigrafia pulmonară de perfuzie şi ventilaţie - evaluează funcţia pulmonară şi
evidenţiază afecţiuni pulmonare (tromboembolism, TBC, pneumonia, emfizem
pulmonar, tumori pulmonare, astm bronşic, atelectazie pulmonară). Pentru scintigrafia
de perfuzie substanţa radioactivă se administrează i.v. iar pentru cea de ventilaţie
pacientul inhalează radiotrasorul. Izotopi folosiţi: Technetiu 99m, iod 131, Xenon 133,
Krypton 81m.
- Scintigrafia renală - evaluează structura şi funcţia renală, detectează malformaţii
congenitale, tulburări de circulaţie renală, tumori renale.
- Scintigrafia tiroidiană-evidenţiază adenomul, cancerul, tiroidita, boala Graves, hiper
şi hipotiroidia. Foloseşte Technetiu 99m administrat oral sau iod 123 administrat i.v.
în funcţie de caz.
- Scintigrafia mamară - diferenţiază cancerul mamar de hiperplazia mamară şi
foloseşte ca substanţă de contrast Tc - 99m, administrată intravenos.
PROCEDURI GENERALE DE SCANARE
- Radionuclidele se concentrează în anumite organe sau sisteme mai mult decât în
altele, distribuţia în ţesuturile sănătoase fiind diferită de cele bolnave.
- Se evidenţiază două tipuri de leziuni:
• zone calde în care captarea este crescută comparativ cu distribuţia într-o zonă
normală
• zone reci în care captarea este scăzută în raport cu imaginea normală.
- Administrarea radionuclidului se face intravenos sau oral. Înaintea administrării
radionuclidului se administrează un agent pentru a preveni concentrarea izotopului în
alt organ decât cel ţintit
Ex.:
a) Lugol administrat oral când se folosesc izotopi cu iod exceptând studierea tiroidei
b) Perclorat de K administrat oral pacienţilor alergici la iod, blochează plexurile din
creier.
- Radionuclidul trebuie administrat cu suficient timp înainte pentru a se putea
concentra în ţesutul specific care urmează să fie studiat
- Un aparat înregistrează poziţia şi concentraţia radiaţiilor penetrante care pornesc din
organul studiat.
- Durata examenului depinde de: izotopii utilizaţi şi timpul necesar pentru a ajunge în
ţesuturi, tipul de echipament folosit, poziţia pacientului.
PRINCIPII GENERALE
- Examenele cu izotopi se fac numai în departamentul de medicină nucleară
- Se bazează pe existenţa unor diferenţe de concentraţie a materialului radioactiv în
ţesuturile normale şi anormale din ariile corpului studiate
- Permite vizualizarea organelor şi a unor regiuni care nu pot fi văzute prin examenele
radiologice
- În zonele afectate apar aşa numitele leziuni înlocuitoare de spaţiu în special tumorale
care sunt bine evidenţiate. Zonele cu activitate crescută sunt considerate patologice
- Radiaţii electromagnetice gamma, sunt folosite în terapie şi pentru proceduri
diagnostice.
- Echipamentele computerizate de detectare a radiaţiilor (contor de scintilaţie)
evidenţiază şi fotografiază organele studiate şi furnizează informaţii asupra mărimii,
formei, poziţiei şi activităţii funcţionale.
- Substanţele radioactive se distribuie în ţesuturi, organe sau sisteme în funcţie de
afinitatea sau specificitatea lor şi de modul cum sunt administrate.
RADIONUCLIZI UTILIZATI
- Albumină coloidală marcată cu sulfura de Technetium 99 - folosită pentru
scintigrafia hepatosplenică şi scintigrafia pulmonară de perfuzie.
- Analog de acid iminodiacetic marcat cu Tc 99 - folosit pentru scintigrafia
hepatobiliară. Se excretă prin bilă.
- Tc pirofosfat - folosit pentru scintigrafia cardiacă
- Thaliu 201 idem
- Acid pentaacetic dietilen triamină marcat cu Tc 99 ( Tc DTPA) folosit pentru
scintigrafia renală. Se mai foloseşte ¹³¹I sau hipurat ¹³³I
- Krypton 81, Xenon 433 pentru scintigrafia pulmonară de ventilaţie
- Octreotid (analog de somatostatină marcat cu iod 123 sau Iudin 111 - pentru
identificarea tumorilor endocrine.
- Technetium (Tc) 99 sestamibi pentru glandele paratiroide.
- I¹²³, Tc 99 pentru glanda tiroidă

ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMINĂRII CU IZOTOPI

RADIOACTIVI
OBIECTIVE
- Detectarea modificărilor structurale şi funcţionale ale unor organe
- Depistarea tulburărilor perfuziei tisulare la nivelul organelor şi ţesuturilor
- Diferenţierea tumorilor maligne de cele benigne
- Monitorizarea evoluţiei tumorilor şi a răspunsului la tratamente (iradiere,
chimioterapie)
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- Se face de către personalul de la serviciul de medicină nucleară
- Sunt necesare:
• Substanţe marcate cu izotopi radioactivi indicate pentru examenul cerut
• Substanţe pentru limitarea fixării izotopilor (radiotrasorilor) în alte organe (dacă
este cazul)
• Materiale necesare administrării radiotrasorilor
• Materiale de protecţie
PREGĂTIREA PACIENTULUI
CULEGEREA DATELOR
- Se face de către medic, se completează de nursă
- Se obţin informaţii privind existenţa sarcinii la femeile tinere, examenul fiind
contraindicat, deoarece radiaţiile sunt nocive pentru copil
- Femeile la vârsta fertilă sunt sfătuite să ia contraceptive, se face examen ginecologic
- Alăptarea contraindică administrarea radiotrasorilor dacă beneficiile nu depăşesc
riscurile. Când examenul se impune, este sfătuită să nu alăpteze 2-3 zile
- Se consemnează informaţii despre antecedentele de alergie ale pacientului dacă
radionuclidul conţine iod
- Se verifică încărcătura radioactivă dacă pacientul a făcut în ultimele 24-48 de ore
examene radiologice cu sulfat de bariu sau alţi radionuclizi deoarece pot influenţa
rezultatele
- Examenele cu Ba înaintea scintigrafiei hepatosplenice sau cu octreotid modifică
rezultatele şi determină defecte scintigrafice
- Se notează prezenţa eventualelor proteze în organism care pot împiedica traseul
radiaţiilor gamma
- Se notează vârsta şi greutatea actuală pentru calcularea dozei de radionuclizi
- Se evaluează starea pacientului pentru a stabili dacă:
• Se poate deplasa singur sau are nevoie de un fotoliu rulant
• Necesită administrare de O²
• Prezintă sondă şi pungă de colectare a urmii
• Prezintă canulă intravenoasă sau sondă nazogastrică
• Este diabetic
• Trebuie să ia medicamente
• Necesită alte examene scintigrafice. Scintigrafia tiroidiană se face înaintea
examenelor radiologice cu substanţe care conţin iod
- Dacă are mai puţin de 18 ani se anunţă serviciul de medicină nucleară pentru
stabilirea tehnologiei adecvate procedurii de examinare.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
a) PREGĂTIREA PSIHICĂ
- Se explică riscurile şi beneficiile examenului înainte de testare
Beneficii:
• Radioactivitatea se înmagazinează pentru puţin timp, eliminarea substanţelor
făcându-se prin urină şi fecale
• Technetiu - cel mai utilizat trasor se reduce după 6 ore şi dispare în 24 ore. După
eliminare, pacientul nu mai este purtător de radioactivitate
• Metastazele sunt depistate cu 6-12 luni înainte faţă de examenele radiologice
obişnuite
• Iradierea este mai mică decât în cazul examinărilor radiologice
Riscuri:
• Un pericol radioactiv există totdeauna, dar este limitat deoarece se folosesc doze
foarte mici
• Examenul prezintă limite, localizarea tumorilor poate fi dificilă când ţesutul normal
din jurul leziunii absoarbe radionuclidul şi contururile sunt neclare
• Se obţine consimţământul informat
• Se comunică durata examenului
• Se informează pacientul dacă în timpul examenului trebuie să stea nemişcat pentru a
nu modifica rezultatele
• Se informează pacientul dacă se impun restricţii alimentare sau de fumat
• Se anunţă pacientul că injectarea radiotrasorului poate produce uşor discomfort
b) PREGĂTIREA FIZICĂ
- Se verifică dacă pacientul a respectat recomandările
- Se face testarea sensibilităţii dacă se folosesc radioizotopi cu iod
- Se îndepărtează obiectele metalice, bijuteriile din câmpul de examinare
- Se întrerupe medicaţia (cu acordul medicului) până la încheierea studiilor - la femeile
de vârstă fertilă pentru siguranţă se face examenul ginecologic
- Se administrează medicaţia preprocedurală pentru reducerea fixării radiotrasorilor în
ţesuturile din jur
PARTICIPAREA LA EXAMEN
- Se identifică pacientul
- Se însoţeşte pacientul la serviciul de medicină nucleară în vederea administrării
radiotrasorului şi efectuării examenului
- Este ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masă
- Admininistrarea izotopilor (radiotrasorului) se face de către personalul de la serviciul
de medicină nucleară
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- Examenul nu este traumatizant .
- Pacientul este sfătuit să consume mai multe lichide pentru a favoriza eliminarea
substanţelor radioactive
- Dacă este necesar, pacientul va fi readus la serviciul de medicină nucleară pentru noi
înregistrări
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- Foaia de observaţie a pacientului se aşează în dosar
NOTAREA PROCEDURII
- Medicul notează în foaia de observaţie rezultatul examenului sau completează
buletinul de analiză.
- Nursa îşi notează în planul de îngrijire
EVALUAREA
Rezultate aşteptate/dorite
- Pacientul este liniştit, colaborant
- Nu se produc incidente în timpul injectării
- Imaginile obţinute arată formă, dimensiuni, poziţie şi funcţii normale, captare
uniformă
Rezultate nedorite
- Zone de hipo sau hiper captare care corespund aşa numitelor zone calde şi reci
(noduli, chisturi, tumori, ischemie, tromboze).
Investigații paraclinice
Analiza lichidului sinovial
Lichidul sinovial se extrage prin puncție, care se efectuează în condiții de asepsie,
cu un ac gros, după o prealabilă anestezie locală folosind cea mai scurtă cale de acces
între tegument și sinovială cu evitarea vaselor sanguine și a nervilor.
Pentru examen sunt necesari 1-5 ml lichid sinovial care este apreciat macroscopic,
microscopic, chimic, bacteriologic, imunologic. În mod normal lichidul sinovial este
limpede, clar, vâscos de culoare galben deschis și nu coagulează. Are o celuleritate
redusă până la 200 celule/mm3. În lichidul normal predomină celulele mononucleare și
în general nu se găsesc hematii. Concentrația de proteine este în jur de 1,8g/dl.
Recoltarea lui în scop diagnostic se face în mai multe eprubete curate și sterile cu sau
fără heparină sau oxalat, în funcție de examenul vizat.
Vâscozitatea lichidului crește odată cu creșterea concentrației de acid hialuronic
sau odată cu creșterea numărului de leucocite. Dacă prin lichidul dintr-o eprubetă nu se
pot citi litere din ziar se consideră că lichidul este tulbure, soluție care sugerează un
proces inflamator cu celule multe sau fibrină. Uneori în lichidul sinovial inflamator se
găsesc mici corpi (rice bodies), rezultat al detașării de fragmente din panusul sinovial.
Sinovita vilonodulară produce un lichid de culoare maronie, guta determină o culoare
albicioasă când lichidul conține o cantitate mare de cristale.
Testul cheagului de mucină se realizează prin punerea câtorva picături de lichid
sinovial într-un vas mic care conține 20 ml de acid acetic 5%. Într-un minut se formează
”cheagul” . Un cheag slab semnifică o concentrație redusă de hialuronat.
 Nivelul glucozei din lichidul sinovial este dependent de cel sanguin. Scăderi ale
glucozei se întâlnesc în arteritele septice și în mod neexplicat în poliartrita reumatoidă.
Nivelul complementului hemolitic nu trebuie să fie sub 70% din valoarea lui
serică. El scade în poliartrita reumatoidă. În lupusul eritematos sistemic și uneori în
hepatita epidemică poate fi de asemenea scăzut dar aceeași scădere se remarcă și în ser.
Numărătoarea de leucocite clasifică lichidele sinoviale în normale (sub 200
celule/mm3), neinflamatoare (200-2000), inflamatoare (2000-75000), septice (peste
100000). În mod normal domină celulele mononucleare, polimorfonuclearele fiind sub
25%.
Examenul microscopic se poate extinde și la evidențierea cristalelor la
microscopul cu lumină polarizată. Se pot identifica cristale de urat de sodiu, pirofosfat
de calciu, colesterol, esteri cortizonici, oxalat, hidroxiapatită.
În cazul artritelor septice se realizează colorații Gram și colorații speciale, precum
și culturi pentru germeni aerobi și anaerobi.

Examene radiografice
Oferă informații asupra structurilor osoase dar și asupra țesuturilor moi.
➢ Modificări de densitate osoasă
- Osteopenia (osteoporoza) este rezultatul scăderii masei osoase. Se
caracterizează prin subțierea corticalei și prin lărgirea spațiului medular prin pierderea
de trabecule. Când este difuză, generalizată poate fi urmarea vârstei înaintate, a unei
corticoterapii prelungite sau a unei boli cronice debilitante. Localizarea juxtaarticulară
este semn de inflamație sinovială și apare în artrite septice, poliartrită reumatoidă.
- Leziunile osteolitice sunt transparente, circumscrise și sunt mai ușor
identificabile în corticală decât în meduclară. Ele pot fi urmarea metastazelor , a
osteomielitei, a dezvoltării de granulom sarcoidotic.
- Osteocondensările sunt întâlnite în metastazele osteoblastice, mieloscleroză,
boală Paget
➢ Modificări ale osului cortical
- Resorbții corticale întâlnite mai ales în sclerodermie, artrită psoriazică,
artrită neurotrofică, degerătură
- Eroziuni ce apar în diverse zone ale osului care pot avea contur regulat
datorită existenței unor margini sclerotice (gută) sau neregulat, fără scleroză marginală
(poliartrită reumatoidă).
- Osteofite – os nou apărut în urma unei solicitări mecanice repetate
- Reacția periostală se produce prin îngroșarea periostului ca urmare a
desprinderii sale de pe os prin edem, acumulare de sânge, infecție, tumoră
- Osul subcondral adiacent cartilajului articular poate suferi un proces de
scleroză (îngroșare cu creșterea densității osoase în artroză, osteomielită, după fracturi)
sau de creșere a transparenței, prin scăderea vascularizației (necroze vasculare).
➢ Spațiul articular îngustat semnificând distrugere de cartilaj articular, poate să
se asocieze cu eroziuni sau chiste (poliartrită reumatoidă, gută, artroză). Obliterarea sa
totală poate da anchiloză cu dispariția articulației și prelungirea traveelor osoase de la
un os la altul. Lărgirea lui se produce de obicei prin acumulare de lichid și se observă
mai ales la articulațiile mari. Apariția de calcificări în interiorul spațiului articular se
realizează prin depuneri de săruri în cartilajul hialin sau în fibrocartilaj.
Trebuie cercetată și menținerea axialității segmentelor osoase ale unei articulații.
Deformările articulare și dezaxări apar ca urmare a deteriorării cartilajului articular, a
osului subcondral și uneori a celui epifizar
Examenul radiologic permite și observarea structurilor moi periarticulare
- Noduli subcutanați
- Calcificări subcutanate punctiforme sau în plaje ale tendoanelor sau
burselor, ale capsulei articulare sau paraarticulare
- Tumefieri ale părților moi
- Calcificări ale capsulei articulare
Computer tomografia are avantaje în special în ceea ce privește detectarea
foarte precoce a leziunilor. Poate aprecia modificări mici ale dimensiunii spațiului
articular. Se mai folosește pentru diagnosticarea necrozelor vasculare, pentru
evidențierea chistelor subcondrale, a îngroșarilor sinoviale, hernie discală.
Computer tomografia combinată cu artrografie oferă posibilitatea explorării
integrității cartilajului, a ligamentelor și tendoanelor.
RMN are o mare valoare diagnostică în detectarea foarte precoce a osteonecrozei
aseptice vasculare, în leziunile discale, în patologia coloanei vertebrale. Poate identifica
îngroșări sinoviale, chiste subcondrale.
Scintigrafia osteoraticulară – explorarea cu radioizotopi este folosită în poliartrita
reumatoidă, polimialgia reumatică, reumatismul psihogen, osteonecroza avasculară,
tumorile scheletice.
Artroscopia permite vizualizarea cavității sinoviale. Articulația la care se practică
cel mai des această explorare este genunchiul. E utilă în sinovita vilonodulară,
hemartroză.
Biopsia sinovială este utilă în cadrul monoartrite cronice inflamatorii mai ales
când se suspicionează o etiologie tuberculoasă sau fungică. Se practică în timpul
artroscopiei, prin intervenție chirurgicală sau cu un ac special (Parker – Pearson).
Ecografia capătă teren de explorare din ce în ce mai mare în domeniul evaluării
modificărilor din mușchi și din alte țesuturi moi.

Determinări serice
 Se determină reacțanții fazei acute ai inflamației (VSH, proteina C reactivă, α2
globulina), fibrinogen plasmatic. Toate nu sunt specifice. Se mai fac determinări ale
complementului hemolitic seric total sau unele fracții, determinarea crioglobulinelor
serice.
În bolile reumatice se descriu o multitudine de anticorpi printre care
nucleoproteine, acizi nucleici, imunoglobuline, molecule de suprafață celulară.
Autoanticorpii sunt îndreptați împotriva propriilor structuri. Detectarea anticorpilor
antinucleari se face prin imunfluorescență indirectă. Anticorpii antinucleari se întâlnesc
și la 5% din populația sănatoasă, la 35% după 60 ani. Uneori se întâlnesc în unele infecții
virale și în unele boli inflamatorii cronice.
Anticorpii antihistone se întâlnesc la 80% din pacienții cu lupus indus
medicamentos. Anticorpii față de nucleoproteine poartă numele și de factor LE (lupic)
și apar la peste 50% din bolnavii cu lupus. Anticorpii anti Sm sunt considerați a avea o
mare specificitate pentru diagnosticul lupusului eritematos sistemic. Anticorpii anti SS-
A sunt detectați în sindromul Sjogren, rar lupus. Anticorpii anti SS-B au fost detectați
în sdr. Sjogren și în lupus dar într-un număr foarte mic de cazuri. Factorul reumatoid
servește pentru diagnosticul poliartritei reumatoide deși nu este specific.
Medicamente folosite în tratamentul bolilor reumatice

Cele mai folosite medicamente sunt antiinflamatoarele nesteroidiene și

steroidiene, imunoupresoarele, precum și unele medicamente cu efect lent și specificate
pentru anumite boli reumatice.

Antiinflamatorii nesteroidiene
Acidul acetilsalicilic (aspirina) este cel mai folosit medicament antiinflamator,
datorită eficienței mari, a toxicității mici și a prețului de cost redus.
Doza optimă analgezică și antipiretică este de 2-4 g/zi. Doza antiinflamatoare este de 3-
8 g/zi cu o medie de 4 g/zi divizată în 3 prize și poate fi utilizată în tratamentul
reumatismului articular acut și ca medicament de I linie în poliartrita reumatoidă. Dozele
mari in jur de 4 g/zi pot fi administrate în atacul acut de gută. Aspirina are și efecte
antiagregante plachetare – pentru acest efect sunt suficiente doze extrem de mici. Dozele
antiagregante sunt sub 500 mg administrate la 2-3 zile.
Indometacinul este foarte bun antiinflamator, bun antipiretic și moderat
analgezic. Indicațiile majore sunt poliartrita reumatoidă, spondilartropatiile
seronegative, artroza, atacul acut de gută. Doza zilnică este de 75-150 mg distribuită în
3 prize, postprandial. Medicamentul se administrează oral sau rectal.
Diclofenac (Voltaren) are o eficiență comparabilă cu a indometacinului, dar
efectele secundare sunt inferioare acestuia. Doza zilnică de 100-150 mg se
administrează în 4 prize. Nu se asociaază cu aspirina. Folosirea diclofenacului impune
determinarea periodică a TGP, TGO, creșterea valorilor acetora impunând oprirea
tratamentului.
Ibuprofenul (Paduden) este utilizat datorită toleranței digestive bune și a
efectelor adverse renale mai reduse. Este foarte bun analgezic. Are efect antiinflamator
apropiat de al aspirinei. Trece ușor în lichidul sinovial. Doza zilnică de 600-1200 mg
trebuie distribuită în 4-6 prize.
Ketoprofenul trece în lichidul sinovial. Doza de atac orală este de 300 mg/zi
distribuită în 2-3 prize, iar doza de întreținere este de 150 mg/zi. Calea parenterală este
de preferat la debutul tratamentului, administrându-se 100-200 mg/zi i.m. La pacienții
care primesc și diuretice poate induce creșteri ale creatininei plasmatice. În asociere cu
metotrexatul îi crește toxicitatea.
Fenilbutazona are efect antiinflamator puternic și moderat antipiretic și antialgic.
Doza zilnică este de 300-600 mg/zi postprandial. Durata tratamentului este de 7 zile
urmat de un tratament de întreținere de 200 mg încă 10-20 de zile.
Piroxicam are efect puternic antiinflamator. Doza medie de 20 mg se
administrează în priză zilnică unică.

Antiinflamatorii steroidiene
Prednisonul este cel mai folosit preparat. Dozele de atac variază între 30-100 mg
iar cele de întreținere de 5-20 mg/zi.
Prednisolonul este eficace și pe cale generală cât și locală. Se folosește ca atare
sau ca acetat în administrări orale, parenterale sau locale.
Metilprednisolonul succinat se poate administra i.v. în ”pulsterapie”. Formele
acetat se administrează intramuscular.
Triamcinolonul este prednisolon fluorat. Are efecte similare
metilprednisolonului, dar nu produce retenție salină.
Dexametazona are potență antinflamatoare puternică și nu produce retenție
hidrosalină.
Betametazona are proprietăți similare cu dexametazona . Diprophosul are debut
rapid al acțiunii și un efect terapeutic prelungit până la 30 zile.

Medicația imunosupresoare
Ciclofosfamida are ca rol scăderea numărului de limfocite T și B, blocarea
sintezei de anticorpi și a sintezei de proteine implicate în răspunsul imun. Se poate
administra atât per os zilnic în doză de 50-150 mg/zi cât și intravenos în doză de 1g/m2
suprafață corporală la interval de o lună. Indicațiile sunt: vasculite sistemice, lupus
eritematos sistemic, poliartrita reumatoidă. Are efecte adverse la nivelul vezicii urinare.
Metotrexatul este eficient în tratamentul poliartritei reumatotide, a poliartritei
psoriazice. Administrarea concomitentă de medicamente nefrotoxice îi cresc toxicitatea.
Impune controlul lunar al hemogramei, explorarea funcției renale și hepatice
 Azathioprina reduce numărul de limfocite circulante T și B, sinteza de IgM și
IgG. Allopurinolul îi crește toxicitatea. Tratamentul începe cu 1mg/kg/zi doză ce poate
fi mărită până la 2,5 mg/kg/zi după 6-9 săptămâni în cazul unor efecte clinice modeste.
Ciclosporina are acțiune imunosupresoare fără a fi citostatic. Blocantele de canal
de calciu cresc nivelul seric al ciclosporinei. Efectele toxice ale ciclosporinei se
manifestă la nivelul celulelor endoteliale, ale tubilor contorți proximali, celulelor
musculare netede ale vaselor mici. Ciclosporina se recomandă în lupusul eritematos
sistemic, în poliartrita reumatoidă, în cea psoriazică. Toxicitatea medicamentului este
mică la dozele uzuale de 2,5-5mg/kg/zi administrate în 2 prize.
Leflunomide este un medicament imunosupresor care are efect similar
metotrexatului încetinind progresia radiologică a bolii. Efectele adverse sunt
reprezentate de erupții cutanate, alopecie, alergie, pierdere în greutate, trombocitopenie,
diaree. Se administrează într-o doză de încărcare de 100 mg/zi timp de 3 zile și apoi o
doză de întreținere de 10-20 mg/zi

Medicamente specifice unor boli reumatismale

Sulfasalazina este folosită în tratamentul de fond al poliartritei reumatoide și în
spondilartropatiile seronegative. Doza uzuală este de 2g/24 ore doza la care se ajunge
treptat începând cu 500 mg/săptămână. Monitorizarea terapiei se face prin explorarea
lunară a funcției hepatice și hemogramei.
Antimalaricele de sinteză: clorochina și hidroxiclorochina. Hidroxiclorochina
se administrează în doză inițială de 400-600 mg/zi timp de 2 luni după care se trece la
doza de întreținere de 200-400 mg/zi. Ameliorarea clinică se produce după minim 6
săptămâni.

Terapia Biologică – antagoniști TNF

Etanercept reduce inflamația articulară în 1-2 săptămâni. Se poate asocia cu
metotrexat. Are ca efecte adverse simptome de tip gripal și reacții la locul de injectare.
Infliximab se administrează în doză de 3 mg/kg o dată la 8 săptămâni.
Eficacitatea este similară etanercept. Are ca efecte adverse reactivarea tuberculozei sau
sindroame de demielinizare. Se obține efecte favorabile după 8-12 săptămâni. Oprește
progresia bolii însă are costuri ridicate.
Abatacept și rituximab reprezintă o terapie biologică adițională pentru pacinții
cu reumatism articular moderat sau sever, obtinându-se răspuns la 50% din pacienți.
Rituximab se perfuzează în doză de 1000 mg și se repetă la 2 săptămâni după
care se face o evaluare după 24 de săptămâni dacă este din nou necesară administrarea
unui set de 2 doze. Cele mai bune rezultate s-au obținut în asociere cu metotrexat sau
ciclofosfamidă.